bdm: epizoodiks...

bdm: bdm

bdm: bdm.lasati un mesaz pt Anka Birta.sora mea.va multumesc.intra si pe adresa.www.netlog.ro.Bine ai venit pe Netlog.si o sa cunosti multi prieteni

bdm

Poveste de iarnă
Publicat noiembrie 11, 2008 Sezatoare la lumina felinarului galben
Tags: iarna, mos craciun, nuc, pin, poveste, spiridus

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

- Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

- Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … !

- Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

- De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

- Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

- Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

- Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

Pin căzu pe gânduri. “Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

***

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

- Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

- De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

- Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

VA URMA... http://www.glittergraphicsnow.com/ Referate Chimie Vipera cu corn este o specie de sarpe veninos care populeaza cu precadere Europa de Est, in special zonele calcaroase, insorite, cu vegetatie rara, fiind cunoscuta drept una dintre cele mai periculoase din familia sa (Viperidae), din cauza veninului foarte toxic. Poate fi usor recunoscuta datorita catorva caracteristici specifice: zig-zag-ul de culoare inchisa de pe spate si extremitatea anteriara a capului, care prezinta un corn mic si moale, acoperit cu solzi. Adultii cresc in lungime pana la 95 cm, marimea medie fiind de 85 de cm.

Primavara este perioada propice imperecherii, perioada in care masculii devin foarte agresivi, luptandu-se unul cu altul pana la epuizare. Chiar si cand se lupta aceste animale, care traiesc, de obicei, in armonie, incearca sa un se raneasca: corpurile lor se inlantuie si se radica de la sol pana cand sunt atrase inapoi de forta gravitacionala. In inaltarea lor masculii isi ciocnesc capetle si se unduie, iar daca fortele celor doi rivali sunt egale lupta poate dura mai mult de 30 de min, secatuindu-le amandurora energia.
In lunile august-septembrie femelele dau nastere unui numar de 5 pana la 10 pui. Hrana preferata este alcatuita din rozatoare mici si soparle. Iarna viperele hiberneaza in excavatii subterane, cel mai adesea in grupuri de peste 100 de indivizi.

Vipera cu corn este un animal lent, fara tendinte de agresivitate. Atunci cand este atacata, insa, reactioneaza violent, dar in foarte putine cazuri muscatura ei este fatala. Idee eronata ca viperele reprezinta un pericol la adresa omului a dus la imputinarea numarului lor, motiv pentru care, incepand din anul 2001 aceasta specie este strict protejata, atat in Romania, cat si in Europa.

O specie de vipera cu corn interesante este cea namibiana. Aceasta se misca cu usurinta pe nisipurile miscatoare, azvarlindu-si corpul in diagonala si lasand pe suprafata nisipului urme in foarma de J. Spre deosebire de celelalte vipere cu corn, vipera namibiana este uluitor de agila si de rapida, putand atinge o viteza de 10 km/h. este un animal nocturn; ziua zace in nisip, c u ochii deasupra (are ochii situati in varful capului), asteptand sa se apropie animalele la care poate ajunge, iar noaptea porneste in cautarea prazii – preferata ei fiind soparla gecko...
Amintiri din vara copilariei
Mai sunt putine zile din vara aceasta fierbinte. Ii va lua locul in curand rugina toamnei. Doar vara copilariei mele e fara de sfarsit. Pot sa ma intorc acolo oricand si sa ma incalzesc la soarele ei urias. Pot oricand sa ma scald in zilele fara sfarsit si pot sa stau, de vreau, in umbra nucului drag, iar pentru asta nu trebuie decat sa trag adanc aer in piept, sa-l iau pe Tanu - Motanu in brate si sa pornesc la drum. Veniti cu mine!

Locul

Am avut norocul si bucuria sa cresc in casa bunicii mele din Maramures, departe de oras, langa o padure uriasa, al carei capat nu l-am vazut nicicand. As putea ajunge acolo si as putea s-o cercetez cu rabdarea si mintea de acuma, dar nu vreau, pentru ca sunt sigura ca orice as afla nou despre ea, orice as vedea, nici o noutate n-ar mai fi atat de mare, de surprinzatoare, incat sa depaseasca tainele pe care le-am aflat atunci, demult, cand una-doua treceam puntea peste apa Vaii Albe si ma pierdeam printre copaci. Ulita copilariei urca o panta blanda, la mijlocul careia era casa, inconjurata de atata verdeata, inca t ai fi putut zice ca a crescut si ea, odata cu pomii, cu ierburile si cu florile ce o inconjurau. Gradina era uriasa. Si nici nu indrazneam sa intru in ierburile inalte, pline de ganganii iuti, fluturi colorati si bondari lenesi. Ramaneam cel mai ades pe potecuta care ducea spre izvorul cu apa rece. Acela a fost primul meu loc de joaca, in umbra racoroasa a unor pruni si a unui nuc nemaivazut de mare. Nu prea m-am jucat cu papusi, nu mi-au placut. De fapt, nici n-am avut decat una, cu capul roz, din portelan, si par moale de ata, imbracata intr-o haina albastra. Imi faceam, mai degraba, singura jucarii din frunze si ierburi, din pietricele si lemnisoare, care erau cele mai de seama comori. O pietricica slefuita de ape, cu irizatii verzui, era mai pretioasa decat orice papusa simandicoasa cu palarie si pelerina, vazuta odata in vitrina unei pravalii. Un lemnisor uscat, cu doua brate, intre care puteam prinde un leganus din iarba, n-avea pereche la "bursa" noutatilor. Nu-mi trebuiau multe ca sa-mi inventez jocuri noi si nu ma saturam niciodata de ele. Lumea era atat de mare si de plina de necunoscut, incat n-aveam vreme pentru plictiseala. Mi-ajungea sa ma cred stapana acelui rai fara capat si eram multumita cat pentru sapte vieti. Ma si purtam ca un general de osti, incaltata cu niste bocanci negri, cu catarame de metal, pe care mi-i lasase Mosul Nicolaie in fereastra. "Domnia" asta fara griji a tinut, insa, pana intr-o zi, in care am suferit o mare infrangere. Cat stateam ascunsa in ierburi, a venit ploaia. Am auzit mai intai un fasait ce cobora dinspre munte si apoi am vazut-o asa cum n-am mai vazut de-atunci niciodata venind ploaia. Adica, nu venea de sus, din cer, din nori, venea ca o perdea dinspre munte, o perdea verticala ce se apropia vazand cu ochii de locul jocurilor mele. Am fugit din fata ei, dar nu m-au ajutat nici bocancii, nici lacrimile, nici rugamintile. Ploaia m-a ajuns in drumul spre casa si asa am invatat pentru intaia data gustul celui invins. Din ziua aceea, n-am mai vrut sa fiu regina si nici printesa. Am priceput ca nu te poti pune cu ploaia, cu soarele, cu padurea, ca sunt intamplari si lucruri mai puternice, care n-asculta de porunci si rugaciuni omenesti. "Numai Fata Padurii ar sti sa-ti raspunda", imi spunea Buna, satula de intrebarile cu care o sacaiam ziua intreaga, ca sa aflu cate nu stiam inca pe lumea asta. Si de-atunci, am inceput s-o caut pe ea, pe Fata Padurii, printre copacii de la marginea codrului, unde am auzit ca se arata numai cand are chef si doar unora pe care-i stie ea de incredere. Dar baba Catarina, ce avea casa pe marginea vaii, a ras de mine, aratandu-mi singurul dinte pe care-l mai avea, si mi-a spus sa fiu eu sanatoasa, ca Fata Padurii se-arata numai flacailor, nu unei mucoase ca mine. Si asta m-a indarjit si mai tare.



Casa

Ca sa intri in casa, trebuia sa treci peste un prag mare de lemn. Nu stie nimeni inca, dar acolo am vorbit eu odata cu niste furnici, care cred ca si-au facut cuib prin apropiere, pentru ca le dadeam mereu zahar din sertar. Vreo doi, trei ani, au tot venit si le-am hranit pe ascuns, apoi au disparut. Buna mi-a spus ca or fi zburat in alta parte, in lumea furnicilor, dupa regina lor ce-avea aripi stravezii.


Daca ajungeai in bucataria Bunii mele, primul lucru pe care-l vedeai era sporiul. Sporiul, adica o soba mare, ce-avea intr-o parte cuptor de paine si-un cotlon mesterit in burta ei incapatoare din care Buna lua apa calda cand ma spala pe maini. Sporiul se sprijinea pe patru picioare incovoiate de fonta, care se terminau cu cate-o bila turtita, stralucitoare, in asa fel incat, daca te apropiai de ea, puteai sa te vezi ca-ntr-o oglinda, numai ca erai cu capul in jos. Iar daca te departai putin, vedeai toata casa intoarsa pe dos, oameni cu picioarele in sus, care umblau pe tavan, dulapuri grele, pline de vase si oale colorate, agatate de cer, de cerul bilei, motanul pasind, intors cu spinarea catre dusumea. Sporiul umplea un perete intreg. Incepea de la usa ce dadea in camera mare, aceea in care iti clantaneau dintii de frig, caci se deschidea numai la Craciun si la Pasti, si se oprea langa cealalta usa, mai veche, din scanduri groase legate intre ele cu tinte de fier, dincolo de care puteai sa cobori doua trepte si sa intri in camara de piatra.
Era vechi tare sporiul Bunii. Era mai batran cu mult decat Buna. Si Buna era batrana, dar sporiul, si mai si... Si era greu, de nu-l puteau misca din loc doi oameni. Nici nu tin minte sa fi fost mutat vreodata din locul lui, cat am copilarit eu in casa Bunii, de la marginea padurii, si nici dupa aceea, cand ma intorceam tot mai rar, in vacantele mereu prea scurte.
Cand se facea curatenia mare, inainte de sarbatori, paturile, dulapurile si celelalte mobile care mai erau pe-acolo erau trase de la locurile lor, golite de ce aveau pe deasupra, desprafuite, frecate cu lesie, limpezite, sterse, si apoi impinse cu greu la loc. Numai sporiul a ramas mereu in coltul lui, in locul acela din care intr-o dimineata, pentru prima oara in viata mea, am vazut cum vine iarna.
Cel mai tare din toata casa imi placea, insa, podul. Din doua-trei miscari eram sus pe scara ingusta de lemn si apoi asteptam o clipa ca sa ma obisnuiesc cu intunericul ce iesea din toate cotloanele. Intr-un colt, erau cartile de scoala ale unchilor si matusilor mele, pe care le cercetam indeaproape. In altul, erau gentile si hainele vechi, demodate, pe care matusa de la Cluj nu le mai purta. Acolo petreceam mai multa vreme. Incaltata cu cate o pereche de pantofi cu toc, tineam cu mare deferenta in maini sau pe umar o geanta in care mai puteai gasi cate un bilet de tramvai ori orarul cursurilor de la facultate. Nici sa fi fost in cea mai mare casa de mode din lume n-as fi pasit mai cu atentie la fiecare miscare, urmand dungile de lumina ce se strecurau prin acoperis. N-auzisem inca la vremea aceea de parade de moda, dar presimteam, oarecum ciudat, asa cum presimti cand vine primavara, presimteam ca va veni o vreme in care, inainte de a iesi in lume, va trebui sa stau in fata unei oglinzi. Cateodata, atata de mult, incat sa ma pot pacali si pe mine.

Nucul



&n
bsp;Acuma pot sa inteleg ca poate nu erau bani de-ajuns, ca ea, Buna, o biata vaduva, a crezut ca i-a pus Dumnezeu mana in cap, cand banditii aceia de la fabrica de mobila i-au oferit pentru el, Nucul meu drag, cateva sute albastre. Acuma pot sa inteleg si pot sa explic, dar nu pot sa uit. Ii multumesc, insa, ca in ziua aceea a avut intelepciunea sa ma trimita dupa "riscasa" (orez) la pravalia lui Ioli, care era mai departe de casa, si asa n-aveam nici o sansa sa vad atunci cand... Adica, Buna mea draga a stiut, a inteles ca Nucul era tovarasul meu si ca n-am sa pot vedea... Numai ca atunci cand am ajuns acasa, cu riscasa impachetata in hartie groasa, n-am inteles la inceput de ce era asa de mare cerul si cum de casa Bunii a ramas parca singura pe varful dealului. Stinghera si a nimanui, ca si casa Nastasiei, care se urnea de ani buni pe cararea ce duce spre padure. Si tot n-am inteles, pana cand nu m-am apropiat si am fost inconjurata de o tacere rece. N-am mai auzit nici pasarile, nu mai canta niciuna, nu se auzea nici un ciripit, oricat de slab. Totul parea incremenit. Am simtit ca ceva rau s-a intamplat si, cand am ajuns la poarta, am vazut si grozavia: nucul urias era culcat la pamant, in iarba inca necosita. In seara aceea, prima fara nucul cel batran si fara pasari, a inghetat si copilaria mea. Si tot de atunci stiu ca atunci cand ti se spune cu glas mieros si zambitor sa faci ceva, sa spui ceva, sa te duci undeva, numai pentru ca "asa e bine", fara sa ti se dea alta explicatie, atunci clar se pune la cale ceva urat.

Oamenii

Tot felul de oameni veneau la Buna mea. Unii ca sa-i vanda lemne pentru iarna, aduse cu caii din padure, altii ca s-o intrebe daca nu-i trebuie lut bun pentru lipit cuptorul de paine, sa-i ceara o sapa ori un harlet imprumut, ori doar sa stea de vorba cu ea, caci era mare stiutoare in toate. Unchiasul Andris ii aducea de la Baie, in sticle mari, ulei roscat din seminte de dovleac, stoarse la oloinita.

Unchiasul avea capul rotund ca o bila si o urma de rana din razboi. De acolo, de pe front, a venit cu meseria de croitor si cu o cascheta verzuie, in care-si tinea acele si atele cu care cosea toata vara, cat statea la sora lui. Intorcea paltoane si haine de iarna, adica le desfacea, le spala si le cosea inapoi, punand dosul materialului pe fata, ca sa arate mai nou. Transforma vestoanele barbatesti in veste pentru nepoti. Din fustele matusilor ieseau pantaloni scurti, iar daca erau inflorate, cu siguranta erau bune de-o pereche de "spilhozni", pantalonasii aceia bufanti, cu pieptar si bretelute cu fodore, uniforma generala de vara pentru toata ceata de copii din vremurile acelea. Era cam militaros unchiasul Andris, si din cand in cand, se-apuca sa cante cantece de razboi, intr-o limba straina, caci ajunsese cu frontul pana departe tare. Era cam militaros si cu noi, si nu stiu cum facea, dar pana la urma, toate hainele pe care le cosea semanau cu niste tunici militare, ce stateau tepene si scortoase pe om.
Celalalt unchias, fratele mai mare al Bunei, Vasalica, venea de la oras incarcat cu tot felul de cutii colorate, pline de bunatati: orzoaica pentru bere de casa, nuga lipicioasa cu nuci si alune, rahat colorat, praf de cicoare pentru "caveiul" de dimineata, zahar candel, insirat pe sfori cenusii. Mai incapeau in ranita lui prafuita si "de-un leu bomboane" pentru mine, hartie albastra pentru rafturile din camara, pe care Buna o taia cu foarfeca, facandu-i o margine dantelata, baterii pentru lanterna si cate un ziar vechi, ingalbenit si ars de soare, pe care incercam eu, apoi, zile in sir, sa recunosc cele cateva litere de tipar pe care le invatasem deja.
Mai venea pe la noi si matusa Ana, care se ascundea la Buna pentru ca se certa mereu cu barbatul ei. Si-apoi, dupa o vreme, venea si el, uncheselul Fantarizu, cum ii spuneau oamenii, si el o indupleca pe Ana sa se intoarca acasa cu el, promitandu-i "marea cu sarea" si seriozitate "la marea stiinta". Si ea se lasa, de fiecare data, dusa de nas, si ofta duios cand il vedea cum scoate din buzunar un pumn de pene albastre de gaioara, pe care i le aducea in dar. Parca o vad si acum cum zambea subtire, cu jumatate de gura, si cum se scula de pe scaun, cum isi aranja rochia pe langa trup si cum se ducea pe ulita acasa, la doi pasi in urma lui. Iara Buna se uita lung dupa ei, isi batea palmele una de alta si nu zicea decat: "Ioi, ioi, vai de capu tau, saracie!". Si eu nu stiam atunci, dupa cum nu stiu nici acum, daca saracie era matusa aia ori saracie e doar asa un cuvant spus la mare suparare. Fantarizu a pus capcane pentru prins gaite cat a trait. De la fiecare pasare smulgea cate doua, trei pene albastre din aripi. Ca sa fie acolo.

Scrisoarea

Nu stiam inca sa scriu, dar atat de mult imi doream un frate sau o sora, un tovaras de joaca, incat am scris intr-o zi o "scrisoare" pe capatul unei hartii de impachetat. Scrisoare catre barza. Creionul chimic a desenat, pentru sora mea sau pentru fratele meu, tot felul de rotocoale, care in limba pe care o foloseam la scris erau litere.

Rotocoale mai mari, in care le spuneam cat de mult ii astept, si altele mai mici, in care promiteam cu oarecare greutate, dar promiteam, totusi, sa-mi impart jucariile cu ei si sa le arat cuiburile de arici din poiana. Da cate n-am promis! Cate n-am jurat c-o sa fac! Cat m-am rugat de barza aceea sa se opreasca si la noi, macar o data! Toate au fost in zadar. Am ramas sa ma joc tot singura. Si in tristetea aceea care pusese atunci stapanire pe viata mea de numai patru, cinci ani, am descoperit cel mai grozav joc de alungat singuratatea: "De-a Lupul, Ursul si Vulpea". E bun si pentru cazurile in care esti mare si singur, si chiar cand esti batran, mai ai minte, dar esti tot singur. Pe verificate!
Imi luam paltonul pe mine, caciula in cap, intoarsa cu blana deasupra, si dintr-o data eram Lupul. Si ma purtam exact ca si el, fara frica, il atacam pe motanul ce dormea sus, pe sporiu, si care sarea in sus speriat. Daca tot nu-mi ajungea, imi intorceam pe dos si paltonul, si eram Vulpea. Pandeam pe dupa coltul mesei gaini imaginare si pui rataciti. Si daca tot nu-mi trecea dorul de tovarasi de joaca, imi bagam picioarele in manecile paltonului, pe care-l legam la brau cu fularul, si-atunci eram Ursul, grasan si ursuz. Si iar o luam de la capat, si eram Lupul, si eram Vulpea, si eram Ursul, pana cand oboseam si adormeam, visand ca ma joc cu o sora sau cu un frate. Cand, in sfarsit, mama m-a anuntat ca nu voi mai fi singura la parinti, era pentru mine prea tarziu. Eram scolarita, aveam alte griji si nu mai credeam de mult in povestea cu barza.


Matrona, Suruca si matele

In diminetile de vara, asteptam pe pragul grajdului cu cana in mana. O cana albastra, de lut, pe care erau desenate doua flori mari si albe. Buna statea pe scaunasul ei de lemn si mulgea. Taraitul ascutit al laptelui care cadea in vas se-ngrosa dupa cum crestea spuma alba. Cand era cam la jumatatea mulsului, ma chema: "No, hai!", si atunci ma sculam de pe prag si intram in aerul cald din grajd. Ii intindeam cana si mi-o umplea de lapte. Cantecul laptelui muls direct in cana era mai ascutit decat cel din donita, era ca un greieras speriat. Crestea apoi si se ingrosa dupa cum urca laptele si se facea la urma ca un bazait de bondar. Iar cand spuma se ridica, precum o creasta de deal cu zapezi, imi intindea cana: "Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi!".


In diminetile reci imi incalzeam mainile de cana albastra. Sedeam pe pragul grajdului si beam lapte. Lapte de la Suruca, vaca cea cuminte, ce facea mereu vitei albi, sau de la Matrona, o bivolita mare si blanda, dar incapatanata cand era vorba sa fie mulsa. In cele mai rele dimineti, nu mai voia sa dea lapte, se incapatana sa-si tina laptele in tate si nu-l lasa cu nici un chip. Iar in diminetile acelea in care Matrona se incapatana, venea Buna in casa si ma scula, ma punea sa ma imbrac si ma ducea in grajd. Dormind pe jumatate, de cele mai multe ori zgribulind de frig, trebuia sa cant, sa cant orice, numai ca sa ma auda bivolita care, dupa ce intorcea catre mine capul ei lataret si abia dupa ce ma prindea in privirea ei umeda, se lasa mulsa. Cata vreme Buna mulgea, cantam mai intai toate cantecele pe care le stiam. Cantam cat ma tinea gura, pentru ca Matrona sa dea lapte, si Buna mulgea, repede, repede, bucuroasa ca are lapte mult si ca a mai pacalit-o inca o data pe Matrona. De multe ori, Buna ma punea sa sed pe marginea ieslei, si atunci Matrona statea cuminte, caci ma avea in fata ochilor. Ma mirosea si ma lingea pe picioare, de parca eram puiul ei. Matrona era singura bivolita de pe ulita noastra si eu eram tare mandra de asta. Era mare, neagra si calda, cand ma lipeam de ea ca sa-i curat scaietii din par, sau cand ma urcam pe oblonul pe care primea ea fanul, ca sa-i vad mai de aproape genele lungi si dese, care-i umbreau privirea. Mi-era draga Matrona, avea un cap turtit si doi ochi in care incapea toata curtea. Niciodata nu mi-a facut vreun rau. Nu m-a speriat, asa cum facea cu alti copii, catre care se-ntorcea cu coarnele mari, labartate, nu m-a calcat cu picioarele ei butucanoase, desi eram toata ziua pe langa ea, nici macar nu m-a plesnit vreodata cu coada inspicata la varf. Si le rabda inteleapta, si pe matele care asteptau, si ele, in rand cu mine, lapte cald si bun, impleticindu-se printre picioarele ei, torcand nesfarsit pe mai multe voci: Lili, Tigrisor, Ciresica, Ciurli, Chitu, Moise si Tanu.
*
Si acum e noapte si la fel de tarziu. Toti ai mei dorm. Caldura noptii de vara intra pe geamul deschis, odata cu fluturii buimaci, zapaciti de lumina lampii. E liniste. Ma duc tiptil, ca sa nu-i scol, si-mi iau un pahar cu lapte din frigider. In noaptea calda de vara, mainile mi se racoresc pe paharul aburit. Nu se aude nici un zgomot, doar taraitul unui greier ratacit: "Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi!". Si dintr-o data, intunericul se face mare si cald ca burta Matronei, pe care o curatam de scaieti, si dintr-o data stelele par luminitele din ochii cu care ma privea cand ma jucam cu ea si ii suflam genele frumoase, ce se miscau incet, ca niste fluturi mari, fumurii.

Leacurile

Bolile copilariei, ranile si accidentele inerente varstei le-am depasit si trecut nu cu medicamente si doctorii de la oras, ci cu leacuri pe care, in vremea aceea, le cunostea orice femeie. Toate leacurile bunicii mele s-au dovedit intotdeauna potrivite cu bolile pe care le-am avut si, mai ales, erau apropiate de lumea in care traiam, le cunosteam, imi erau familiare, erau blande, nu dureau ca injectiile de azi. Mai putin, poate, sarea presarata pe juliturile genunchilor, vesnic "inceputi". Dar si pentru asta era leac: "Inchide ochii, poruncea Buna, si tine-te strans de scaun!".

Ca sa-mi aduc acum aminte de zilele acelea, a fost suficient sa inchid ochii si sa ma gandesc la curtea Bunii, la vecinele ei, la povestile lor, la ierburile si frunzele care stateau vesnic la uscat, prinse de grinda bucatariei, la "credentul" de lemn, in care traiau in fratie licori colorate, de coacaze si de afine, ca sa bei dupa ce-ai mancat prea mult, sa nu te "ciumurlesti", arome de poame uscate, din care se facea compot cand erai slabit dupa vreo boala, uleiul crud de dovleac, de uns pe painea calda, abia scoasa din cuptor si mancata cu frunze de leurda, ca sa creasca pofta de mancare; siropuri groase din muguri de brad, tinute in sticle burtoase cu torti, pentru zilele in care eram ragusita, saculeti cu flori uscate de padure, de pus langa perna, ca sa am somnul dulce, boabe aurii de porumb pentru fiertura cu care se amageau racelile iernii. Si cine stie cate mai erau in pungile de hartie maronie si ce licori in sticlele insirate pe raft, din care Buna imi dadea sa beau cate un dop, nu mai mult, cand i se parea ei ca nu sunt chiar in apele mele ori ca ma uit prea gales. "Credentul" Bunii mi s-a parut intotdeauna la fel de viu ca natura, in care incap leacurile pentru orice boala si pentru orice necaz.
"Leacul de somn" era unul cu totul special: o lingurita de miere, un pahar cu lapte si povestea cu Panarab, un fel de Fat Frumos, care era insa mereu incoltit de dusmani si de intamplari neasteptate. "Vai, saracu Panarab, Multe-n lume o patat!", era refrenul ce se repeta tare des in povestea aceasta, pe care acum n-as mai sti s-o incep si nici s-o termin, pentru copiii mei, de exemplu, pentru ca si pentru mine a fost nesfarsita. Dar stiu ca m-a adormit cativa ani, pana cand am inceput sa-mi citesc singura povesti. Doar uneori, cand mi-e greu si cand simt eu ca nu prea ma mai descurc, imi amintesc de refrenul cu "saracu Panarab", imi vine sa rad de nenorocul lui, si parca greul se face dintr-o data mai usor. Ceata se da la o parte si soarele imens al copilariei ma mai incalzeste inca o data.
Mari duhovnici: Parintele SOFIAN BOGHIU
"Batranul cel frumos"

In inima Bucurestiului, langa Casa Poporului, ascunsa dupa blocurile in care urma sa stea lafaindu-se nomenclatura comunista, se afla Manastirea Antim. Zidurile batrane de caramida, smerite in spatele uriaselor blocuri, iti pot depana povesti de acum sute de ani, de pe vremea cand domnii vegheau asupra tarii, iar legea ei era crestina. Dar daca le intrebi ce s-a intamplat in ultimii zeci de ani, sigur iti vor spune despre viata unui smerit parinte, care nu a cautat slava oamenilor, dar catre care acestia s-au indreptat mereu, ca la un liman al linistirii si povetei: parintele Sofian Boghiu, supranumit "apostolul Bucurestiului". De la trecerea sa la Domnul au curs opt ani. E putin pentru vesnicia dintru care el se roaga, dar e mult pentru noi, cei osteniti de trecerea clipelor.

Cand intru in biserica manastirii parca il vad si acum, alb ca o statuie greaca, luminand prin stravezimea fetei coltisorul de biserica in care spovedea. Statea pe scaun mereu aplecat cu urechea spre credincios, ca o pasare atintita spre un adanc de apa, gata sa prinda orice suspin, orice soapta sau murmur care putea vadi indreptarea. Adasta asa ore in sir, ascultare pietrificata, neclintita de varsta si nici de orele tarzii din noapte. Ultimul credincios parasea biserica tarziu, mult dupa miezul noptii, uneori la ora 2 sau 3 dimineata. Atunci pleca si parintele, desi pe umerii sai apasau peste 80 de ierni si multi ani de inchisoare.
Spinarea sa, de om batran, nu l-a urmat insa mereu in ravna. Vesnic indoita spre ascultare, s-a frant! Din ea s-a smintit un disc, apoi parintele a paralizat si din acea paralizie s-a ridicat temporar, numai pentru a pleca la ceruri, in dimineata zilei de 14 septembrie 2002, chiar in timp ce in biserica se savarsea Liturghia praznicului Inaltarii Sfintei Cruci. A fost pomenit de doua ori la ectenii, o data ca staret al asezamantului, la vii, si apoi la morti, trecand spre cer in sunet de psalmodie. Am putea spune ca parintele Sofian a murit de pe urma scaunului de spovedanie, ca un mucenic fara sange care din dragoste de oameni nu si-a ascultat trupul bicisnic si neputincios, ci inima incalzita de har, ce nu imbatraneste niciodata. Dupa plecarea sa la cer, discutam cu arhimandritul Grigorie Babus, prietenul sau de o viata, care il "certa" uneori pe avva ca nu scurteaza sederile la spovedaniile nocturne. Smerit, parintele Sofian i-a raspuns ca nu e trist ca sunt multi la spovedit, trist ar fi daca nu ar mai veni nimeni sa se marturiseasca... Cuvintele acestea reprezinta, intr-un fel, crezul sau de o viata. Sanatatea, propria persoana, nu contau in ochii sai. Calugar din frageda copilarie, el s-a daruit total lui Dumnezeu, arzand ca o lumanare in altarul bisericii; a stiut doar de Hristos si de pastorirea credinciosilor.

Basarabeanul "exilat" in patria mama

Parintele Sofian a venit pe lume in anul 1912, in Basarabia, un pamant care a dat ortodoxiei romanesti multi alti mari duhovnici, dintre care am putea sa ii amintim pe parintii Roman Braga si Felix Dubneac, ambii apropiati ai sai. Despre plaiul natal, parintele vorbea cu drag; atunci cand auzea de Republica Moldova, intervenea brusc: "Nu exista un astfel de stat, Basarabia este pamant romanesc."

In anii maturitatii


Parintii sai, tarani credinciosi, i-au dat la botez numele de Serghie. Nu se stiu multe despre copilaria sa, care a culminat cu intrarea in manastire, la Schitul Rughi, inca de la 14 ani. Dupa absolvirea unei scoli de cantareti va veni la Seminar la Manastirea Cernica, unde se va imprieteni cu Grigorie Babus, colegul sau de banca. "Ma ruga uneori sa ii citesc lectiile, pentru ca avea o problema la ochi, dar, desi eu i le citeam, el lua intotdeauna zece, iar eu sapte, opt", avea sa isi aminteasca parintele, ani mai tarziu. Dupa absolvirea seminarului, tanarul monah Sofian se intoarce in Basarabia, unde nu ramane mult. Anul 1940 reprezinta ocuparea tinutului sau natal de catre sovietici si refugierea multor calugari in tara. Parintele vine impreuna cu staretul sau si se aseaza la Manastirea Caldarusani, inscriindu-se la Academia de Belle Arte si apoi si la Facultatea de Teologie, devenind pictor, dar si cunoscator al Sfintilor Parinti. In teza de licenta avea sa scrie: "Dintr-un indemn tainic al inimii mele, de mult caut Fata Domnului. O caut pentru indeletnicirile mele de umil iconar, dar si pentru cerintele sufletului meu de crestin si monah".
Aceasta cautare avea sa isi afle implinirea in valvataile "Rugului" aprins la Bucuresti de Daniil (Sandu) Tudor si calauzit duhovniceste de parintele Ioan Kulighin, un umil preot celibatar, initiat in tinerete in tainele vietii isihaste, la Manastirea Optina din Rusia, si refugiat in Romania din calea bolsevicilor impreuna cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al carui duhovnic era. Parintele Ioan, "Strainul", cum avea sa fie supranumit blajinul rus cu parul blond si ochii albastri, era tare smerit. Cand a sosit la manastirea Cernica, in iuresul acela de oameni si bagaje al suitei mitropolitului, calugarii romani au uitat sa il cazeze. Avva nu a spus nimic, dar cand vladica l-a intrebat unde doarme, a raspuns senin ca isi gasise o banca in curtea manastirii. Daca de fervoarea intelectuala a miscarii "Rugul Aprins" de la Bucuresti sunt responsabili oameni de cultura (printre ei un Vasile Voiculescu, Ioan Marin Sadoveanu sau Alexandru Codin Mironescu), pentru profunzimea duhovniceasca, parintele Ioan Kulighin este de asezat la loc de cinste.


Manastirea Caldarusani

Parintele Sofian il gazduia noaptea in propria chilie, pe care o primise la Manastirea Antim, si astfel i-a devenit si ucenic. Atunci cand imi vorbea de rugaciunea lui Iisus, de felul in care ea trebuie rostita, de ispitele care il pandesc pe lucrator, parintele nu uita sa imi spuna ca asa invatase si el de la parintele Ioan. "Dansul avea rugaciunea neincetata, si se ruga oriunde si oricum, chiar si in somn", avea sa imi marturiseasca, atunci cand imi povestea de darul lacrimilor neincetate pe care "Strainul" le avea si pentru care purta la el un prosop cu care se stergea mereu, chiar si cand statea intins, pentru a se odihni. Din cand in cand, acesta trebuia stors, pentru ca plansul duhovnicesc il podidea napraznic, si biata carpa nu mai facea fata. Parintele Ioan traia in mijlocul "pustiei" citadine ca un sfant isihast si se bucura de harul dumnezeiesc la fel ca cei ce se insingureaza in desert. Cred ca aceasta experienta este responsabila si pentru tot destinul parintelui Sofian, care avea sa caute "fata lui Dumnezeu", ramanand in mijlocul lumii, mereu la dispozitia semenilor, si totusi departe de aceasta si de pacatele ei.



Temnita

Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea despre parintele Sofian ca a fost unul dintre oamenii pe care inchisoarea nu si-a pus deloc amprenta. Cand imi povestea despre temnita, relatarile sale erau foarte sumare si aduceau, paradoxal, a viata de manastire. Intr-un interviu, avea sa spuna ca... s-a simtit bine acolo, pentru ca s-a putut interioriza, iar in altul declara, senin, ca in temnita a facut ce facea si in libertate - slujbe si rugaciuni! Faptura lui nu putea concepe raul, cred ca pur si simplu fiinta sa luminoasa nu il "procesa". Despre prigonitori spunea doar: "Ne-au luat si ... ne-au pazit vreo cativa ani". Nimic despre torturile pe care, cu sufletul la gura, asteptam sa mi le dezvaluie pentru a putea sa il incununez, cu o stupida ravna, cu aura de "marturisitor in viata".


Mormantul parintelui Sofian

Nimic mai nefiresc pentru parintele. Traind mereu cu lucrarea ne-judecarii, el nu numai ca isi ierta semenii, dar ii si iubea, stergand raul cu buretele. As indrazni, chiar, sa spun ca in inima lui nici nu incapea acel rau facut de oameni; asa cum nu l-am vazut niciodata mahnit de altceva decat de pacatele fiilor sai duhovnicesti, tot asa cred ca nici in inchisoare nu punea la inima vreo ocara sau bataie. De aceea, pentru dansul, nu cred ca au existat tortionari. Si vad aceasta memorie mult mai vie, mai cuprinzatoare de suflete si iradianta de bine, decat acel "te iert, dar nu te uit pentru ceea ce ai facut neamului meu", sub care multi si-au ascuns neputinta de a iubi pe deplin si senin.
La mai bine de 30 de ani dupa eliberarea din 1964, parintele avea sa scrie: "Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoatevazator si inima plina de bunatate a Parintelui ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea care ne-au insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare".

Smerenia - libertate si creatie

Iesit din inchisoare, parintele va picta, pe ziduri si pe oameni, chipul lui Hristos. Bisericile manastirilor Darvari si Radu Voda din Bucuresti, Agapia Veche din Moldova, Deir el Harf din Liban sau Hama si Horns din Siria vor iesi de sub penelul sau. Intr-o neincetata si framantata rugaciune, plin de ravna pentru Domnul si frumusetea lacaselor sale, parintele nu era niciodata suficient de multumit de ceea ce lasa in urma. Poate ca aceasta este explicatia tacerii sale care acopera decenii. Cu greu gasesti cuvinte ale sale sau articole.

Pictor neintrecut de biserici

Nu a scris nici o carte, nu a editat volume de predici. Personalitatea sa duhovniceasca a crescut aproape in anonimat, la fel ca zugravii de odinioara, care nu se semnau pe fresca, pentru ca socoteau ca toate le-au primit de la Domnul. Cand i-am spus, odata, ca sunt chinuit de mandrie, parintele s-a mirat. "De haina de pe tine nu esti mandru? De buna seama ca nu. Doar e facuta de niste croitorese la fabrica. La fel si cu orice calitate pe care crezi ca o ai, sa stii ca e data tie de Domnul. Nu tu ai zamislit-o, ai primit-o in dar la nastere". Unei ucenice care se plangea ca cineva o insultase facand-o "proasta", avva i-a spus: "Nu esti nici proasta si nici desteapta. Esti asa cum te-a facut Dumnezeu. Iar oamenii nu au cum sa adauge sau sa stirbeasca ceva din tine. Asa ca nu ai de ce sa te superi".
Toata aceasta atitudine de viata era rodul lucrarii rugaciunii isihaste, caci parintele repeta necontenit rugaciunea lui Iisus, asa cum il invatase Ioan cel Strain. De altfel, acesta a fost dorul intregii sale vieti. La implinirea virstei de 80 de ani, mai multi tineri din ASCOR l-au intrebat ce isi doreste de la Domnul. Atunci parintele le-a povestit de o intamplare a Patericului, in care un monah viziteaza un pustnic, caruia ii spune ca oamenii sunt necajiti in lume, pentru ca nu ploua. Sihastrul i-a intrebat de ce nu se roaga, la care monahul a raspuns ca fac asta de mai mult timp. Atunci pustnicul si-a ridicat mainile la cer si din degete i-a iesit un suvoi de lumina. Imediat a inceput sa ploua. Apoi raspunsul parintelui a venit simplu si duios de smerit - "Acum, la 80 de ani, vreau sa invat sa ma rog!".

Prezenta unei taceri

Dupa o astfel de lectie, singura atitudine posibila era tacerea. O tacere pe care parintele nu o lasa suspendata, asa cum, uneori, intre noi oamenii se intampla adesea. Langa el nu aveai senzatia aceea sfarsita, pe care lipsa cuvintelor o sapa. La parintele ne-grairea facea mai mult decat o mie de cuvinte. De buna seama ca dansul stia de Sfatul Sfantului Isaac Sirul, care spune ca "tacerea e limba veacului ce va sa fie". Un veac in care avva se mutase deja discret. Si de acolo, din pregustarea imparatiei, se revarsa asupra ta, ca ucenic, o prezenta nepamanteana, o lumina nevazuta, care stralucea undeva, adanc, descoperindu-te asa cum esti. Niciodata, nici o clipa din rugaciune, nu m-a descoperit asa nevolnic precum a facut-o parintele. Pentru ca el nu propovaduia smerenia, ci o impartea darnic, stiind ca ea singura poate linisti sufletul.


Un sfant si un om minunat

Poate ca din aceasta pricina, putini pot spune ca parintele a facut minuni. Era atat de discret in viata de zi cu zi, incat cred ca si daca ar fi inviat un mort, nu ar fi aflat nimeni ca el este autorul. Persoana sa este asemenea unui film negativ, in care ghicesti trasaturile privind fundalul. Figura in sine se lasa doar ghicita, e ca un abur fin care te invaluie, ca o mireasma discreta de care iti dai seama doar dupa ce a trecut. Sfintii, in fond, nu sunt prezente evidente. Diavolul singur este cel care inspaimanta si se vesteste cu surle si trambite, incercand sa impresioneze, sa incante. Parintele era strain de toate acestea. Chiar si atunci cand il intrebam ceva zabovea mult in tacere, parca nu s-ar fi socotit vrednic sa imi dea sfat. Apoi rostea cateva cuvinte sfioase, de care te rusinai. Era imposibil sa il contrazici, nu pentru ca nu lasa loc de asa ceva, ci dimpotriva, parca astepta sa ii spui ca nu are dreptate pentru a rasufla usurat, soptind in sine - "Stiam eu!". Or, tocmai aceasta negare continua in care isi cladea raspunsul te bloca. Cuvinte sale erau absolute pentru mii de oameni, dar pentru sine nu reprezentau mai nimic! Daca la spovedanie parea ca te clatini si nu primesti ceea ce iti spunea, parintele intervenea spasit, parca cerandu-si iertare, si te sfatuia sa cauti pe altcineva care te-ar putea zidi in Hristos, spunand ca iti da binecuvantare sa mergi la alt duhovnic. Daca il intrebam despre un sfat al unui sfant, era contrariat: "Cum poti sa ma intrebi pe mine de cuvantul unui sfant? Poti doar sa il implinesti". Odata, in chilie, dupa o lunga convorbire telefonica impreuna cu o ucenica, avva s-a rezemat in scaun si s-a uitat la mine, cu o mirare sincera: "Ma suna oamenii de parca as fi cine stie ce carnat!". Eu am pufnit in ras, dar parintele a ramas serios. Pentru el era o mirare ceea ce pentru noi, ucenicii, aparea drept evidenta.

Plecarea

Cu putin timp inainte de a muri, parintele era deja foarte bolnav. Hernia de disc l-a tintuit multa vreme, iar revenirea a fost de scurta durata. Nu incetase sa isi primeasca ucenicii mai apropiati, pe care ii spovedea, nevoindu-se sa coboare din pat. Cum se chinuia de fiecare data, l-am rugat sa ramana intins si sa vorbim asa.

Slujind, la biserica Antim

Ochii sai parca priveau dincolo, rasuflarea curgea lin, de parca dormea. Conversatia, punctata rar de cuvinte, se purta intre inimi. Am indraznit atunci sa il tulbur, intrebandu-l daca a trait vreodata la rugaciune unirea mintii cu inima. "Mai greu". Am insistat pentru a afla ce se intampla atunci, daca se mai rostesc cuvinte, daca rugaciunea insasi se mai deapana. "Rugaciunea se mai spune, dar este si o stare generala a ei. Rugaciunea este depasita de marginile ei". L-am rugat sa imi dea un sfat pentru vremea cand nu va mai fi. Mi-a spus ceea ce imi spusese de mii de ori - sa nu judec. Apoi parintele a tacut. Mult.
La cateva luni dupa acest dialog, pe 14 septembrie, in ziua in care Patriarhul Ierusalimului a inaltat Sfanta Cruce descoperita de Sfanta Imparateasa Elena, parintele trecea dincolo, catre acel "mai aproape" al nostru, in care ne putem intalni grabnic, doar daca ne rugam... Imi spusese de mai multe ori ca cel care dobandeste rugaciunea neincetata intra inca din aceasta viata in imparatia cerurilor.
Nu cred ca il pot descrie pe parintele Sofian. Si nici sfaturile sale nu cred ca reusesc acest lucru deplin. Pentru ca faptura sa era mai larga decat ele si, in acelasi timp, mai discreta decat va puteti inchipui. Cine poate descrie astfel de realitati? De buna seama ca, vorba Sfantului Isaac, doar tacerea intru care vom putea vorbi intre noi si dincolo.

Cuvinte pentru vesnicie ale avvei Sofian

* Nu dispretui ceea ce nu cunosti.
* Pe Dumnezeu foarte greu il intuiesc oamenii.
* Smerenia, asa cum o aflam in Pateric si Filocalie, este mai greu de dobandit pentru ca nu este din lucrarea omului.
* Daca starea normala a omului este cuviinta, smerenia trebuie sa o dobandeasca.
* Smerenia si dragostea nu cad niciodata. Sunt doua calitati recomandate de Mantuitorul care apartin lui Dumnezeu. Diavolul nu poate sa fie nici plin de dragoste, nici smerit.


Manastirea Antim

Mantuitorul, stiti, ne recomanda in privinta aceasta, cand e vorba de smerenie, un cuvant special, spunand asa: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna pentru sufletele voastre", adica de la El sa invatam. Mantuitorul Hristos, si Dumnezeu Tatal si Sfantul Duh, sunt smeriti, numai diavolul este mandru.
* Cere ajutorul lui Dumnezeu ca El are de toate si, cand vede ca apelam la El, ne ajuta.
* Raporturile noastre trebuie sa fie de buna cuviinta si de bun simt, daca le avem pe acestea razbim in viata.
* Omul trebuie sa fie indumnezeit ca sa ajunga smerit si plin de dragoste, ca aceste doua insusiri (smerenia si dragostea) sunt insusirile lui Dumnezeu. Omul indumnezeit nu poate sa minta si nu poate sa se mandreasca.
* Dumnezeu este foarte prezent in viata noastra si atuncea oriunde suntem ne putem adresa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este prezent mereu si ne asculta. Insa cu aceasta incredere in Dumnezeu, cu aceasta credinta puternica, nu cu o rugaciune formala.
* Daca nu te rogi continuu, cu incredere, cu smerenie inaintea lui Dumnezeu, nu-ti raspunde Dumnezeu.
* Dumnezeu este sfintenie, este cumpatare, este tot ce e mai curat in viata aceasta din preajma noastra.