De prin clasa a IV-a sau a V-a a început nebunia caietelor de amintiri. Asta se întâmpla de prin 1997, dar probabil că fiecare generație trecuse prin faza aceasta succesiv. Mamei mele nu-i erau străine aceste caiete.
La început, caietele de amintiri chiar erau chiar niște simple caiete dictando, format mic (A5), care cu timpul și-au mărit numărul de pagini, și-au întărit coperțile și eventual și-au mărit formatul. Creșterea venea o dată cu lărgirea curiozității. Doream să știm totul despre ceilalți, sau măcar tot ce ni se părea nouă relevant. De asemenea, cum personalitățile și gusturile se puteau schimba de la o lună la alta, noi – puberii – reîncepeam alte și alte caiete.
Aș putea împărți caietele de amintiri în două categorii, după funcții. Prima categorie – caietele de amintiri propriu-zise – erau menite să strângă laolaltă un conglomerat de simboluri, mesaje și imagini ale unui grup care urma să treacă „dincolo”. Această trecere – cu riturile sale – putea fi ori începerea ciclului gimnazial, ori formarea de grupuri pentru intensiv-engleză, ori fireasca schimbare a personalităților și corpurilor noastre. Aceste caiete deveniseră veritabile albume sau ceea ce englezii numesc „scrapbooks”. Contribuția fiecăruia la caietul de amintiri al vreunui coleg era o îndeletnicire plăcută care combina desenul, colajul, transcrierea unor versuri. După un timp, au apărut anumite pattern-uri și țin minte că cele mai folosite erau personajele copiate din cărțile pentru copii (în special personaje Disney), ceruirea și arderea hârtiei, precum și transcrierea unor acrostihuri sau ale unor scurte versuri de genul „Așa cum bea căprioara apă dulce de izvor, așa îți doresc eu ție mult noroc în viitor”. Cu timpul, operațiunea devenise mai puțin diversificată de la un caiet la altul, și s-a instalat rutina, urmată de plictiseală. Apoi, caietele deveniseră niște ceasloave incomode și slinoase (ajunseserăm să folosim atâta ceară, încât nu numai că hârtia era pătată, dar o parte din ceara uscată cădea sau se lipea de paginile opuse ori de degete). Cea mai de efect cred că ni se părea arderea și afumarea hârtiei pe margini, transformându-ne toți în niște maeștri ai răvașelor.
A doua categorie este reprezentată de „oracole”. Cine a dat numele acesta a surprins exact funcția acestor chestionare cu zeci de întrebări. În capul fiecărei pagini trona întrebarea, urmând ca fiecare respondent să-și urmeze rubrica (numerotată). Cine a păstrat „oracolele” acestea ar putea face un studiu sociologic pertinent, cu toate că pe cât de directe erau întrebările, pe atât de șmecheri eram noi în privința răspunsurilor. Personal, și în cazul „oracolelor” am asistat la o evoluție cantitativă, de la caietele A5 dictando cu 48 de file, până la „oracolele” cu sute de întrebări gata tipărite, care se găseau în librării (în acelea care vindeau, pe lângă cărți, jucării, baterii, lustre, sprayuri, hârtie igienică etc.). O singură dată a trebuit să completez un „oracol” din acela tipărit și după primele o sută de întrebări te apuca exasperarea, în fața unor întrebări care căutau detaliul, în stilul: „Ce fruct îți place să mănânci când asculți muzică după ce ai fost pe afară cu prietenii tăi?”. Nu mai știu al cui era oracolul. Poate că venise de la altă clasă – curiozitatea bătea lung.
Întocmirea unui „oracol” nu ridica probleme. Întrebările erau scrise de mână, simplu, respondenții eventual schimbau nuanța pastei de pix, ca să fie identificate răspunsurile lor mai ușor. Pentru că lectura răspunsurilor precedente era adevărata funcție a „oracolului”. Să afli despre ceilalți, despre gusturile lor, pasiunile lor, crush-urile lor (că tot era în vogă melodia-cover a lui Aaron Carter, fratele mic și blondin al lui Nick de la BSB, – „Crush on you”). Într-un context în care comunicarea directă verbală (și afectivă) între fete și băieți ni se părea aproape imposibilă, informația scrisă (pe lângă bilețele și discuții în grupuri pe sexe) despre ceilalți era crucială. Din experiența mea de băiat, pot spune că luam toate răspunsurile fetelor la verificat și nu țin minte să fi făcut la fel cu răspunsurile băieților. Multiplele întrebări mai aveau un rol, și anume acela de a masca cea mai importantă întrebare a „oracolului”: „De cine îți place (/din clasă) ?”. Mă întreb, dacă ar fi lipsit această întrebare – cheie de boltă – (și cele conexe) din „oracol”, oare îl mai citeam cu atâta înfrigurare ? Acum îmi dau seama că, cu cât completai mai târziu un „oracol”, cu atât erai mai avantajat (o dată, pentru că știai totul despre ceilalți, și încă o dată, pentru că ceilalți nu apucaseră să te „citească”, cu alte cuvinte – să îți știe vulnerabilitățile). Totodată, prezumția de sinceritate s-a evaporat relativ repede (cu toate că eram destul de naivi să credem ce răspundeau ceilalți). Răspunsurile erau într-o covârșitoare majoritate cele dezirabile din punct de vedere social/cultural. Revenind la întrebarea magică („De cine îți place…?”), răspunsurile de aici nu creau răsturnări de situație, iar sinceritatea acestora rezida în menirea de a confirma ceva ce deja se știa într-o oarecare măsură (dacă vreți, eu le-aș numi declarații de loialitate). Pasiunile ascunse rămâneau ascunse în continuare, sau se iveau mult mai greu, nu doar printr-o simplă completare în „oracol”.
Dacă până în clasa a IV-a am fost cu toții un grup amorf și relativ omogen de colegi, niște gâgâlici cuminți și naivi, în gimnaziu fiecare a luat-o razna, iar grupul s-a atomizat, urmând ca apoi să se polarizeze, până prin clasa a VII-a, când relațiile între colegi au început să devină mai stabile și mai sincere. Odată cu cristalizarea grupului, în această ultimă fază, caietele de amintiri și oracolele nu își mai aveau rostul. Existau deja alte canale de comunicare. Despre acestea, altă dată…
La început, caietele de amintiri chiar erau chiar niște simple caiete dictando, format mic (A5), care cu timpul și-au mărit numărul de pagini, și-au întărit coperțile și eventual și-au mărit formatul. Creșterea venea o dată cu lărgirea curiozității. Doream să știm totul despre ceilalți, sau măcar tot ce ni se părea nouă relevant. De asemenea, cum personalitățile și gusturile se puteau schimba de la o lună la alta, noi – puberii – reîncepeam alte și alte caiete.
Aș putea împărți caietele de amintiri în două categorii, după funcții. Prima categorie – caietele de amintiri propriu-zise – erau menite să strângă laolaltă un conglomerat de simboluri, mesaje și imagini ale unui grup care urma să treacă „dincolo”. Această trecere – cu riturile sale – putea fi ori începerea ciclului gimnazial, ori formarea de grupuri pentru intensiv-engleză, ori fireasca schimbare a personalităților și corpurilor noastre. Aceste caiete deveniseră veritabile albume sau ceea ce englezii numesc „scrapbooks”. Contribuția fiecăruia la caietul de amintiri al vreunui coleg era o îndeletnicire plăcută care combina desenul, colajul, transcrierea unor versuri. După un timp, au apărut anumite pattern-uri și țin minte că cele mai folosite erau personajele copiate din cărțile pentru copii (în special personaje Disney), ceruirea și arderea hârtiei, precum și transcrierea unor acrostihuri sau ale unor scurte versuri de genul „Așa cum bea căprioara apă dulce de izvor, așa îți doresc eu ție mult noroc în viitor”. Cu timpul, operațiunea devenise mai puțin diversificată de la un caiet la altul, și s-a instalat rutina, urmată de plictiseală. Apoi, caietele deveniseră niște ceasloave incomode și slinoase (ajunseserăm să folosim atâta ceară, încât nu numai că hârtia era pătată, dar o parte din ceara uscată cădea sau se lipea de paginile opuse ori de degete). Cea mai de efect cred că ni se părea arderea și afumarea hârtiei pe margini, transformându-ne toți în niște maeștri ai răvașelor.
A doua categorie este reprezentată de „oracole”. Cine a dat numele acesta a surprins exact funcția acestor chestionare cu zeci de întrebări. În capul fiecărei pagini trona întrebarea, urmând ca fiecare respondent să-și urmeze rubrica (numerotată). Cine a păstrat „oracolele” acestea ar putea face un studiu sociologic pertinent, cu toate că pe cât de directe erau întrebările, pe atât de șmecheri eram noi în privința răspunsurilor. Personal, și în cazul „oracolelor” am asistat la o evoluție cantitativă, de la caietele A5 dictando cu 48 de file, până la „oracolele” cu sute de întrebări gata tipărite, care se găseau în librării (în acelea care vindeau, pe lângă cărți, jucării, baterii, lustre, sprayuri, hârtie igienică etc.). O singură dată a trebuit să completez un „oracol” din acela tipărit și după primele o sută de întrebări te apuca exasperarea, în fața unor întrebări care căutau detaliul, în stilul: „Ce fruct îți place să mănânci când asculți muzică după ce ai fost pe afară cu prietenii tăi?”. Nu mai știu al cui era oracolul. Poate că venise de la altă clasă – curiozitatea bătea lung.
Întocmirea unui „oracol” nu ridica probleme. Întrebările erau scrise de mână, simplu, respondenții eventual schimbau nuanța pastei de pix, ca să fie identificate răspunsurile lor mai ușor. Pentru că lectura răspunsurilor precedente era adevărata funcție a „oracolului”. Să afli despre ceilalți, despre gusturile lor, pasiunile lor, crush-urile lor (că tot era în vogă melodia-cover a lui Aaron Carter, fratele mic și blondin al lui Nick de la BSB, – „Crush on you”). Într-un context în care comunicarea directă verbală (și afectivă) între fete și băieți ni se părea aproape imposibilă, informația scrisă (pe lângă bilețele și discuții în grupuri pe sexe) despre ceilalți era crucială. Din experiența mea de băiat, pot spune că luam toate răspunsurile fetelor la verificat și nu țin minte să fi făcut la fel cu răspunsurile băieților. Multiplele întrebări mai aveau un rol, și anume acela de a masca cea mai importantă întrebare a „oracolului”: „De cine îți place (/din clasă) ?”. Mă întreb, dacă ar fi lipsit această întrebare – cheie de boltă – (și cele conexe) din „oracol”, oare îl mai citeam cu atâta înfrigurare ? Acum îmi dau seama că, cu cât completai mai târziu un „oracol”, cu atât erai mai avantajat (o dată, pentru că știai totul despre ceilalți, și încă o dată, pentru că ceilalți nu apucaseră să te „citească”, cu alte cuvinte – să îți știe vulnerabilitățile). Totodată, prezumția de sinceritate s-a evaporat relativ repede (cu toate că eram destul de naivi să credem ce răspundeau ceilalți). Răspunsurile erau într-o covârșitoare majoritate cele dezirabile din punct de vedere social/cultural. Revenind la întrebarea magică („De cine îți place…?”), răspunsurile de aici nu creau răsturnări de situație, iar sinceritatea acestora rezida în menirea de a confirma ceva ce deja se știa într-o oarecare măsură (dacă vreți, eu le-aș numi declarații de loialitate). Pasiunile ascunse rămâneau ascunse în continuare, sau se iveau mult mai greu, nu doar printr-o simplă completare în „oracol”.
Dacă până în clasa a IV-a am fost cu toții un grup amorf și relativ omogen de colegi, niște gâgâlici cuminți și naivi, în gimnaziu fiecare a luat-o razna, iar grupul s-a atomizat, urmând ca apoi să se polarizeze, până prin clasa a VII-a, când relațiile între colegi au început să devină mai stabile și mai sincere. Odată cu cristalizarea grupului, în această ultimă fază, caietele de amintiri și oracolele nu își mai aveau rostul. Existau deja alte canale de comunicare. Despre acestea, altă dată…
Super Mario
Classic mario game, jump on goombas, koopa troopas and get to the tube to finish the level.
Game Code 4 your page
