Scriitori Romani

Cei mai prolifici 10 mari scriitori romani. •Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907) •Mihai EMINESCU (1850-1889) •Nicolae IORGA (1871-1940) •Mihail SADOVEANU (1880-1961) •Tudor ARGHEZI (1880-1967) •Eugen LOVINESCU (1881-1943) •Liviu REBREANU (1885-1944) •Camil PETRESCU (1894-1957) •Lucian BLAGA (1895-1961) •G. CALINESCU (1899-1965) Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907) poet, prozator, dramaturg istoric, filolog, folclorist Nascut in comuna Cristinesti, judetul Hotin (Basarabia); Hasdeu isi desfasoara studiile liceale la Chisinau, iar cele universitare la Harkov. Pregatirea intelectuala si-o desavarseste insa ca autodidact. In februarie 1857 se stabileste la Iasi, unde se afirma, in scurta vreme, ca gazetar, editand ziarul unionist Romania (1858, 1859), apoi Foita de istorie si literatura (1860). Cu un rasunet mai larg in epoca este revista Din Moldova (ulterior Lumina), in care se face cunoscut ca teoretician literar si ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus in fata justitiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iasi, pledeaza, in 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european si pentru infiintarea Universitatii iesene. Este profesor de istorie, statistica si geografie la "Scoala reala" din Iasi. Gratie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleaca la Bucuresti (1863), unde continua activitatea enciclopedica inceputa la Iasi. Fondeaza revistele satirice Aghiuta (1863-64) si Satyrul (1866). Ca dramaturg, obtine un rasunator succes cu drama romantica Razvan Voda (1867), devenita apoi Razvan si Vidra, dupa ce publicase, in ziarul Buciumul, romanul istoric Ursita (1864), neterminat, si monografia istorica Ion Voda cel Cumplit (1865). In 1864 este insarcinat sa editeze Arhiva istorica a Romaniei (trei tomuri pana in 1867). Publica articole politice in ziarul Traian (1869-70) si in revista Columna lui Traian, mai ales in primii ani de aparitie (1870-73). Are un rol important ca presedinte al societatii "Romanismul", infiintata in 1869. In 1873 apare primul volum din monumentala Istorie critica a Romanilor; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasa neterminata aceasta lucrare de o eruditie fabuloasa. Ca profesor la Universitatea din Bucuresti, Hasdeu deschide un curs de filologie indo-europeana (1875). Din 1896 pana in 1900, cand se retrage de la Universitate, preda un curs de Elemente dacice in limba romana. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) si membru al Academiei Romane (din 1877). Cuvente den betrani (1878, '79. '81) este o contributie de seama in lingvistica mondiala. Din grandiosul Etymologicum Magnum Romaniae au aparut doar patru tomuri (1887-95). Pentru preocuparile scriitorului, importanta este publicatia Revista noua (1887-95). Ultimii noua ani de literatura formeaza substanta volumului eterogen Sarcasm si ideal (1897), in care autorul ramane pe vechile sale pozitii antijunimiste. Spre sfarsitul vietii, datorita si durerii resimtite multa vreme din cauza mortii fiicei sale Iulia, Hasdeu se cufunda in singuratate si experiente spiritiste (expuse in cartea Sic cogito, 1892), sfarsind, in izolare totala, in bizarul sau castel de la Campina. Hasdeu se integreaza in categoria acelor spirite plurivalente, frenetice si impetuoase, ce farmeca si descurajeaza in acelasi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricat s-ar incerca o delimitare a activitatii sale, aceasta nu poate fi, totusi, rupta in doua, in stiintifica si literara, deoarece natura personalitatii lui este mult mai complexa si orginala in structura ei simfonica. Hasdeu devanseaza, in chiar structura intelectuala a spiritului romanesc, formulele culturale de pana atunci, prevestind, ca "homo universalis", personalitatea aproape neverosimila a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocuparilor, prin eruditie, prin fantastica sete de cunoastere, ca si prin vointa inflexibila de afirmare a spiritului creator romanesc in spatiul culturii europene, Hasdeu ramane un profet cultural si un om de bronz a carui icoana postuma ne apare la dimensiuni legendare. Mihai EMINESCU (1850-1889) poet, prozator, publicist Este al saptelea din cei 11 copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din Bucovina, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din Joldesti. Copilareste la Ipotesti (unde-si incepe, probabil, studiile in casa cu un profesor neamt); inscris la National-Hauptschule din Cernauti, in clasa a III-a (1858), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoi K.K. Ober-Gimnasium-ul din Cernauti, dar in anul al II-lea fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Cu reveniri la gimnaziu - ca "privatist" -, cu noi evadari (in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani), incearca, fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand, in 1866, moartea iubitului si stimatului sau magistru il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezia: La mormantul lui Aron Pumnul. O luna mai tarziu, debuteaza in revista oradeana Familia cu poezia De-as avea, salutata de directorul publicatiei, Iosif Vulcan, care-i si schimba numele in Eminescu. Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania si Muntenia, ca sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este intrerupt de interventia tatului sau. Caminarul il trimite pentru studii superioare la Viena, desi se pare ca poetul tot nu-si terminase gimnaziul. La Viena (1869-72) audiaza, ca "Ausserordentlich", cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, de medicina si economie politica, citeste intens filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica, chimie etc. va avea pana la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric nationala, in cadrul societatii "Romania juna" si leaga cateva prietenii trainice (cu Slavici, de ex.). Dupa o perioada de colaborare la Familia, incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii; primele poezii trimise revistei Convorbiri literare (1870-71: Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!) ii servesc lui Maiorescu drept argumente principale spre a defini "directia noua" in literatura romana. In 1873 Eminescu revine in tara; dorind sa-l pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu ajutor banesc acordat de "Junimea". Intre 1872-74, audiaza, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Duhring, Althaus s.a.), de istorie (Lepsius), de limba sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii centrale (1874), ca profesor la Institutul academic, ca revizor scolar (1875-76, cand il cunoaste pe Creanga), apoi ca redactor la Curierul de Iasi (sau "foaia vitelor de pripas", cum ii va zice mai tarziu). Din 1877 este redactor la Bucuresti (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul (organul central al Partidului Conservator). In paralel cu o prodigioasa activitate literara, in care Eminescu creeaza si definitiveaza partea cea mai consistenta, mai ridicata valoric, a poeziei sale, urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica: activitate performanta in cel mai inalt grad, dar incheiata, prematur, prin izbucnirea bolii care marcheaza destinul tragic al familiei Eminovici si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului eminescian. Poetul, care dezvaluise "setea de repaos" a lui Hyperion, se cufunda in nebunie ca intr-o salvatoare uitare. Volumul de Poesii editat de Maiorescu in decembrie 1883 dezvaluise culturii romane fenomenul Eminescu si, odata cu el, propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp ce spiritualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine prin poezia eminesciana, poetul rugii din Oda ("Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma") se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate si constiinta deplina a bolii si a prabusirilor launtrice. Nicolae IORGA (1871-1940) istoric, memorialist poet, dramaturg critic si istoric literar Fiu de avocat, invata sa citeasca singur; debuteaza la 14 ani, in ziarul Romanul al unchiului sau Manole Arghiropol (1885). Scoala primara si gimnaziul sunt urmate la Botosani, apoi "Liceul national" din Iasi, unde-si da si bacalaureatul (1888). Facultatea (sectia istorico-literara) o termina intr-un singur an (1889), la Iasi, "magna cum laude". Cursuri de specializare la universitatile din Paris, Berlin si Leipzig; absolva "Ecole practique des hautes Etudes" (1892) si isi ia doctoratul la Leipzig (1893). Colaboreaza la Revue historique si Revue de l'Orient latin, aduna documente si initiaza colectii, precum Acte si fragmente cu privire la istoria Romanilor sau Notes et extrauts pour servir a l'histoire des croisades aux XV-eme siecle. Profesor la Universitatea din Bucuresti, din 1894; membru corespondent al Academiei Romane (1897). Atras de publicistica, scrie (in prima tinerete) la cateva publicatii socialiste, dupa care se orienteaza catre cele cu program national: Romania Juna, L'independence roumaine si, din 1903, la Samanatorul, din care face o adevarata tribuna pentru un program literar distinct; program urmat si de alte reviste intemeiate de el: Neamul romanesc, Floarea darurilor, Drum drept, Cuget clar s.a. Recunoscut pe plan mondial pentru valoarea sa de istoric, redacteaza pentru colectia "Istoria statelor europene" Geschichte des Rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (1905), The Byzantin Empire (1907) si Geschichte des Osmanischen Reiches (1908). Scrie si publica intr-un ritm extrem de sustinut: sapte carti in 1905, 33 in 1910, 29 in 1912, 300 intre 1920-1940. Membru al Academiei Romane (1910), "Doctor honoris causa" al mai multor universitati, membru al Academiei franceze, poloneze, iugoslave etc.; tine conferinte si participa la congrese internationale (in Europa si Statele Unite). Creeaza "Fundatia Iorga", "Universitatea populara" de la Valenii de Munte, "Scoala romana" de la Fontenay-aux-Roses, "Casa Romena" de la Venetia etc. Presedinte al "Comisiei Monumentelor istorice", decan, rector, senator de drept, prim-ministru. In dimineata zilei de 27 nov. 1940 este asasinat de o "echipa a mortii" legionara, langa comuna Strejnic. Scriitor total, Iorga este in egala masura omul intregului, cat si al partilor: personalitatea sa extrovertita nu poate concepe o distribuire a muncii; el vrea sa faca totul, sa gandeasca si sa re-gandeasca totul. Om predestinat sa fondeze, Iorga este un ctitor; nu e domeniu unde el sa nu fi intrat, pe care sa nu-l fi abordat. Dar, daca in istorie si in istoria literara rolul sau e de netagaduit, in domeniul creatiei propriu-zise ramane un scriitor minor: privita in ansamblu, poezia lui este in mare masura mimetica, prelungind anacronic filonul pasoptist-romantic; nici opera dramatica, scrisa in cea mai mare parte in versuri, nu reuseste sa miste spectatorul contemporan. Adevarata sa creatie in beletristica ramane literatura de calatorie, in care a lasat pagini de autentica vibratie in fata peisajului, a oamenilor si, mai ales, a operei lor. Cand se intoarce la uneltele istoricului, investigand epoca veche si moderna a literaturii romane, rezultatele sunt pe masura vastului sau orizont interpretativ, iar contributiile sale - covarsitoare: practicand o critica culturala, in stransa legatura cu epoca si cu factorii formativi ai unei personalitati, Iorga este creatorul istoriei culturale romanesti pe care o domina prin largimea orizontului si ideatia sa fulguranta. 25 martie 2009Trimite unui prieten Trimite prin YM Printează Trimite pe facebook Trimite pe twitter |TOP 10Cei mai prolifici 10 mari scriitori romani autor: Marc Ulieriu din aceeasi categorie Armele care au cucerit Vestul Nu cred sa existe pe Terra o altă naţiune al cărei destin şi a cărei menire să fie într-atât de mult legate de armele de foc, precum naţiunea americană. Dreptul... Povestea coloniei americane Transylvania În interacţiunile turiştilor străini cu românii sunt doar câteva repere cunoscute la care aceştia apelează pentru a identifica România interlocutorului: Hagi, Nadia... Lumina Sfântă de la Ierusalim - minune sau înşelătorie? An de an, cu ocazia Paştelui ortodox, credincioşii se bucură de ceea ce ei numesc minunea Sfintei Lumini. Acest eveniment miraculos se petrece an de an în Biserica Sfântului... articole asemanatoare Scurta istorie a Franc-Masoneriei romanesti (II): Franc-masonii, artizanii Romaniei Mari Sfarsitul secolului al XVIII-lea aduce peste Europa un adevarat val de represiuni/masuri anti-masonice: ca urmare a succeselor, dar si a exceselor Marii Revolutii Franceze... Scurta istorie a Franc-Masoneriei romanesti (I): nasterea Franc-Masoneriei in Tarile Romane Inceputurile Franc-Masoneriei romanesti se pierd in legenda si, cum s-a mai zis, in negura veacurilor… Nu pentru ca aprinderea luminilor s-ar fi petrecut, pe aceste meleaguri... Redescopera adevarata istorie a romanilor Istorie se cheama ceea ce s-a intamplat cu adevarat, nu ceea ce am vrea sa se fi intamplat, declara in urma cu aproape un secol poate cel mai mare istoric roman Nicolae Iorga... citeste pe apropo Ai plati 2.600 de dolari pentru o sticla cu apa? Sticlele cu apa Bling H2O sunt must-have-uri ale vedetelor la numeroase evenimente, printre care premiile Emmy, Grammy sau MTV Video Music Awards.... citeste pe go4it Castiga zeci de premii cu iepurasul gadgetar! (11:57) În perioada 20 aprilie – 18 mai, numai pe go4it, Iepuraşul gadgetar, cum te prinde, cum te premiază. ... citeste pe intrefete Uranus in Berbec - vremea marilor transformari a venit Mai intai a fost Egiptul. I-au urmat Noua Zeelanda, Libia, Japonia, Romania. Toate reprezinta locuri in care s-au produs de curand evenimente neprevazute... citeste pe mediafax Ion Besoiu a fost internat de urgenţă la Spitalul Floreasca din Capitală Actorul Ion Besoiu a fost internat de urgenţă, miercuri seară, la Spitalul Floreasca din Capitală, după ce i s-a făcut rău în timpul unor repetiţii la spectacolul... Foto (11) Intr-o lume a clasamentelor de tot felul, un top ten al celor mai prolifici mari scriitori romani nu se putea alcatui doar din "cantitate": oricum am lua-o, opera unui literator nu este cuantificabila. De aceea, pornindu-se de la masivitatea si compactanta creatiei, de la aportul spatiilor interioare peste care ea se intinde, s-au operat cu alte doua criterii: cel axiologic, in virtutea caruia i-am ales, dintre altii, pe cei zece - iar valoarea lor, suprema intr-unul sau altul din domeniile in care s-au ilustrat, e peste orice discutie -, si cel cronologic: singurul potrivit pentru a-i aseza, cumva, intr-o anumita ordine. Dar, cum nimic nu-i batut in cuie, vizitatorii nostri isi pot alcatui, la randul lor, un clasament: utilizand chiar datele furnizate aici - in combinatie, desigur, cu propria lor cunoastere, frecventare sau ignorare a scriitorilor respectivi. In acest articol •Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907) •Mihai EMINESCU (1850-1889) •Nicolae IORGA (1871-1940) •Mihail SADOVEANU (1880-1961) •Tudor ARGHEZI (1880-1967) •Eugen LOVINESCU (1881-1943) •Liviu REBREANU (1885-1944) •Camil PETRESCU (1894-1957) •Lucian BLAGA (1895-1961) •G. CALINESCU (1899-1965) Bogdan Petriceicu HASDEU (1838-1907) poet, prozator, dramaturg istoric, filolog, folclorist Nascut in comuna Cristinesti, judetul Hotin (Basarabia); Hasdeu isi desfasoara studiile liceale la Chisinau, iar cele universitare la Harkov. Pregatirea intelectuala si-o desavarseste insa ca autodidact. In februarie 1857 se stabileste la Iasi, unde se afirma, in scurta vreme, ca gazetar, editand ziarul unionist Romania (1858, 1859), apoi Foita de istorie si literatura (1860). Cu un rasunet mai larg in epoca este revista Din Moldova (ulterior Lumina), in care se face cunoscut ca teoretician literar si ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus in fata justitiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iasi, pledeaza, in 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european si pentru infiintarea Universitatii iesene. Este profesor de istorie, statistica si geografie la "Scoala reala" din Iasi. Gratie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleaca la Bucuresti (1863), unde continua activitatea enciclopedica inceputa la Iasi. Fondeaza revistele satirice Aghiuta (1863-64) si Satyrul (1866). Ca dramaturg, obtine un rasunator succes cu drama romantica Razvan Voda (1867), devenita apoi Razvan si Vidra, dupa ce publicase, in ziarul Buciumul, romanul istoric Ursita (1864), neterminat, si monografia istorica Ion Voda cel Cumplit (1865). In 1864 este insarcinat sa editeze Arhiva istorica a Romaniei (trei tomuri pana in 1867). Publica articole politice in ziarul Traian (1869-70) si in revista Columna lui Traian, mai ales in primii ani de aparitie (1870-73). Are un rol important ca presedinte al societatii "Romanismul", infiintata in 1869. In 1873 apare primul volum din monumentala Istorie critica a Romanilor; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasa neterminata aceasta lucrare de o eruditie fabuloasa. Ca profesor la Universitatea din Bucuresti, Hasdeu deschide un curs de filologie indo-europeana (1875). Din 1896 pana in 1900, cand se retrage de la Universitate, preda un curs de Elemente dacice in limba romana. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) si membru al Academiei Romane (din 1877). Cuvente den betrani (1878, '79. '81) este o contributie de seama in lingvistica mondiala. Din grandiosul Etymologicum Magnum Romaniae au aparut doar patru tomuri (1887-95). Pentru preocuparile scriitorului, importanta este publicatia Revista noua (1887-95). Ultimii noua ani de literatura formeaza substanta volumului eterogen Sarcasm si ideal (1897), in care autorul ramane pe vechile sale pozitii antijunimiste. Spre sfarsitul vietii, datorita si durerii resimtite multa vreme din cauza mortii fiicei sale Iulia, Hasdeu se cufunda in singuratate si experiente spiritiste (expuse in cartea Sic cogito, 1892), sfarsind, in izolare totala, in bizarul sau castel de la Campina. Hasdeu se integreaza in categoria acelor spirite plurivalente, frenetice si impetuoase, ce farmeca si descurajeaza in acelasi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricat s-ar incerca o delimitare a activitatii sale, aceasta nu poate fi, totusi, rupta in doua, in stiintifica si literara, deoarece natura personalitatii lui este mult mai complexa si orginala in structura ei simfonica. Hasdeu devanseaza, in chiar structura intelectuala a spiritului romanesc, formulele culturale de pana atunci, prevestind, ca "homo universalis", personalitatea aproape neverosimila a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocuparilor, prin eruditie, prin fantastica sete de cunoastere, ca si prin vointa inflexibila de afirmare a spiritului creator romanesc in spatiul culturii europene, Hasdeu ramane un profet cultural si un om de bronz a carui icoana postuma ne apare la dimensiuni legendare. Mihai EMINESCU (1850-1889) poet, prozator, publicist Este al saptelea din cei 11 copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din Bucovina, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din Joldesti. Copilareste la Ipotesti (unde-si incepe, probabil, studiile in casa cu un profesor neamt); inscris la National-Hauptschule din Cernauti, in clasa a III-a (1858), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoi K.K. Ober-Gimnasium-ul din Cernauti, dar in anul al II-lea fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Cu reveniri la gimnaziu - ca "privatist" -, cu noi evadari (in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani), incearca, fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand, in 1866, moartea iubitului si stimatului sau magistru il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezia: La mormantul lui Aron Pumnul. O luna mai tarziu, debuteaza in revista oradeana Familia cu poezia De-as avea, salutata de directorul publicatiei, Iosif Vulcan, care-i si schimba numele in Eminescu. Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania si Muntenia, ca sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale, Pascali sau la Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este intrerupt de interventia tatului sau. Caminarul il trimite pentru studii superioare la Viena, desi se pare ca poetul tot nu-si terminase gimnaziul. La Viena (1869-72) audiaza, ca "Ausserordentlich", cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, de medicina si economie politica, citeste intens filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica, chimie etc. va avea pana la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric nationala, in cadrul societatii "Romania juna" si leaga cateva prietenii trainice (cu Slavici, de ex.). Dupa o perioada de colaborare la Familia, incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii; primele poezii trimise revistei Convorbiri literare (1870-71: Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!) ii servesc lui Maiorescu drept argumente principale spre a defini "directia noua" in literatura romana. In 1873 Eminescu revine in tara; dorind sa-l pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu ajutor banesc acordat de "Junimea". Intre 1872-74, audiaza, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Duhring, Althaus s.a.), de istorie (Lepsius), de limba sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii centrale (1874), ca profesor la Institutul academic, ca revizor scolar (1875-76, cand il cunoaste pe Creanga), apoi ca redactor la Curierul de Iasi (sau "foaia vitelor de pripas", cum ii va zice mai tarziu). Din 1877 este redactor la Bucuresti (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul (organul central al Partidului Conservator). In paralel cu o prodigioasa activitate literara, in care Eminescu creeaza si definitiveaza partea cea mai consistenta, mai ridicata valoric, a poeziei sale, urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica: activitate performanta in cel mai inalt grad, dar incheiata, prematur, prin izbucnirea bolii care marcheaza destinul tragic al familiei Eminovici si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului eminescian. Poetul, care dezvaluise "setea de repaos" a lui Hyperion, se cufunda in nebunie ca intr-o salvatoare uitare. Volumul de Poesii editat de Maiorescu in decembrie 1883 dezvaluise culturii romane fenomenul Eminescu si, odata cu el, propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp ce spiritualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine prin poezia eminesciana, poetul rugii din Oda ("Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma") se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate si constiinta deplina a bolii si a prabusirilor launtrice. Nicolae IORGA (1871-1940) istoric, memorialist poet, dramaturg critic si istoric literar Fiu de avocat, invata sa citeasca singur; debuteaza la 14 ani, in ziarul Romanul al unchiului sau Manole Arghiropol (1885). Scoala primara si gimnaziul sunt urmate la Botosani, apoi "Liceul national" din Iasi, unde-si da si bacalaureatul (1888). Facultatea (sectia istorico-literara) o termina intr-un singur an (1889), la Iasi, "magna cum laude". Cursuri de specializare la universitatile din Paris, Berlin si Leipzig; absolva "Ecole practique des hautes Etudes" (1892) si isi ia doctoratul la Leipzig (1893). Colaboreaza la Revue historique si Revue de l'Orient latin, aduna documente si initiaza colectii, precum Acte si fragmente cu privire la istoria Romanilor sau Notes et extrauts pour servir a l'histoire des croisades aux XV-eme siecle. Profesor la Universitatea din Bucuresti, din 1894; membru corespondent al Academiei Romane (1897). Atras de publicistica, scrie (in prima tinerete) la cateva publicatii socialiste, dupa care se orienteaza catre cele cu program national: Romania Juna, L'independence roumaine si, din 1903, la Samanatorul, din care face o adevarata tribuna pentru un program literar distinct; program urmat si de alte reviste intemeiate de el: Neamul romanesc, Floarea darurilor, Drum drept, Cuget clar s.a. Recunoscut pe plan mondial pentru valoarea sa de istoric, redacteaza pentru colectia "Istoria statelor europene" Geschichte des Rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (1905), The Byzantin Empire (1907) si Geschichte des Osmanischen Reiches (1908). Scrie si publica intr-un ritm extrem de sustinut: sapte carti in 1905, 33 in 1910, 29 in 1912, 300 intre 1920-1940. Membru al Academiei Romane (1910), "Doctor honoris causa" al mai multor universitati, membru al Academiei franceze, poloneze, iugoslave etc.; tine conferinte si participa la congrese internationale (in Europa si Statele Unite). Creeaza "Fundatia Iorga", "Universitatea populara" de la Valenii de Munte, "Scoala romana" de la Fontenay-aux-Roses, "Casa Romena" de la Venetia etc. Presedinte al "Comisiei Monumentelor istorice", decan, rector, senator de drept, prim-ministru. In dimineata zilei de 27 nov. 1940 este asasinat de o "echipa a mortii" legionara, langa comuna Strejnic. Scriitor total, Iorga este in egala masura omul intregului, cat si al partilor: personalitatea sa extrovertita nu poate concepe o distribuire a muncii; el vrea sa faca totul, sa gandeasca si sa re-gandeasca totul. Om predestinat sa fondeze, Iorga este un ctitor; nu e domeniu unde el sa nu fi intrat, pe care sa nu-l fi abordat. Dar, daca in istorie si in istoria literara rolul sau e de netagaduit, in domeniul creatiei propriu-zise ramane un scriitor minor: privita in ansamblu, poezia lui este in mare masura mimetica, prelungind anacronic filonul pasoptist-romantic; nici opera dramatica, scrisa in cea mai mare parte in versuri, nu reuseste sa miste spectatorul contemporan. Adevarata sa creatie in beletristica ramane literatura de calatorie, in care a lasat pagini de autentica vibratie in fata peisajului, a oamenilor si, mai ales, a operei lor. Cand se intoarce la uneltele istoricului, investigand epoca veche si moderna a literaturii romane, rezultatele sunt pe masura vastului sau orizont interpretativ, iar contributiile sale - covarsitoare: practicand o critica culturala, in stransa legatura cu epoca si cu factorii formativi ai unei personalitati, Iorga este creatorul istoriei culturale romanesti pe care o domina prin largimea orizontului si ideatia sa fulguranta. Mihail SADOVEANU (1880-1961) prozator Fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu, de origine olteneasca, si al Profirei (n. Ursachi), fata de razesi din Verseni; pana la absolvirea scolii primare, poarta numele mamei. Studii elementare la Vatra-Pascani, cu dascalul Mihai Busuioc (prezent, mai tarziu, in evocari: Domnul Trandafir s.a.). Copilaria sa se bucura, ca si la Eminescu, de toate privilegiile libertatii rurale. Din 1892, elev al gimnaziului "Alecu Donici" din Falticeni si coleg de clasa cu Eugen Lovinescu. Se inscrie apoi la "Liceul national" din Iasi (1897-1900), remarcandu-se la disciplinele literare si umaniste; scrie poezii de factura naiv-romantica si povestiri cu haiduci. Debuteaza in 1897, la revista Dracu din Bucuresti, cu schita Domnisoara M. din Falticeni, semnata: Mihai din Pascani. Colaboreaza, apoi, la aproape toate publicatiile din tara (pseudonime de inceput: M.S. Cobuz, Ilie Puscasu s.a.). In 1901 se insoara cu Ecaterina Balu, sora unui prieten mort de tanar, si are 11 copii. Din 1904 se stabileste la Bucuresti cu intentia de-a urma Facultatea de Drept, nerealizata. Debut editorial (1904) cu patru carti: Povestiri (distinsa cu premiul Academiei Romane, raportor - Titu Maiorescu), Soimii, Dureri inabusite si Crasma lui Mos Precu. N.Iorga numeste anul 1904 "anul Sadoveanu". Subsef de birou la Ministerul Instructiei si Cultelor, inspector al cercurilor culturale (din insarcinarea lui Spiru Haret), director al Teatrului National din Iasi (1910-19), se stabileste, dupa primul razboi mondial, la Iasi si, cu cativa ani inainte de al doilea, la Bucuresti, casatorindu-se, dupa moartea primei sotii, cu Valeria Mitru. Membru corespondent si, din 1921, membru activ al Academiei Romane. Calatorii in Olanda, Germania, Turcia. Publica aproape o suta de volume, din care unele marcheaza momente esentiale in istoria literaturii romane: Hanu Ancutei (1928), Imparatia apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Creanga de Aur (1933), Fratii Jderi (1935-43), Divanul persian (1940), Ostrovul lupilor (1941), Nicoara Potcoava (1952). Sadoveanu, sau "insasi natura care se contempla pe sine si se talmaceste singura in termeni de constiinta", cum il va defini Lucian Blaga, a avut o evolutie lenta: abia cand "tipareste Zodia Cancerului, urmata aproape imediat de Baltagul", incepe "marea serie ce se incheie, in 1952, cu Nicoara Potcoava" precizeaza Al. Paleologu (poate cel mai avizat comentator al prozatorului). Care adauga: "(…) parerea ca Sadoveanu ar fi un intuitiv lipsit de cultura (…) este o aberatie pe care nu o poate crede decat cine nu l-a citit cu destula atentie sau nu e destul de serios instruit el insusi. Un mare scriitor fara o mare cultura nu a existat niciodata si nu poate niciodata exista. Cultura, chiar eruditia, fara de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viata si meditatie, modelatoare in plan uman, operanta in ordinea spiritului (…). In loc sa fie simulata, cum vedem la unii (caci se vede), la Sadoveanu eruditia e disimulata, incorporata formativ in actul de creatie. Mare artist, scriitor de geniu a devenit Sadoveanu tarziu, printr-un proces de transmutatie interioara care l-a modificat fundamental. Abia dupa un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevarat Sadoveanu. Daca nu vrem sa admitem asta, nu intelegem nimic din lectia de slefuire a pietrei savarsita de Sadoveanu si nu intelegem sensul lungii sale cai catre sine". Tudor ARGHEZI (1880-1967) poet, prozator, publicist "Cel mai mare poet al secolului XX", cum il numea Tudor Vianu, se naste la Bucuresti, numele sau real fiind Ion N. Theodorescu. Cursul primar la scoala "Petre Poenaru", gimnaziul la "Dimitrie Cantemir". Debuteaza in ziarul lui Macedonski, Liga ortodoxa (1896), cu poezia Tatalui meu; colaboreaza, sub numele Ion Th. Arghezi, la Revista moderna si Viata noua. Tehnician la fabrica de zahar Chitila (1897-99); novice la Manastirea Cernica (1899); diacon la Mitropolia Ungrovlahiei din Bucuresti (1900). Intre 1905 si 1910 locuieste in Elvetia si calatoreste in Franta. Din legatura ulterior legalizata (1913) cu prof. Constanta Zissu i se naste un fiu, Eliazar. In 1910 N.D. Cocea ii publica versurile la Viata sociala; dupa intoarcerea in tara, colaboreaza la Facla (1912), Viata romaneasca si Rampa; redactor (1913-14) la ziarul Seara; din 1915, conduce saptamanalul Cronica. In 1916 se casatoreste cu Paraschiva Burda, care-i va darui doi copii, Domnica si Iosif (alintati de el: Mitura si Barutiu). Ramas in Bucuresti in timpul ocupatiei germane, devine redactor al unei publicatii oficiale, ceea ce-i atrage, ulterior, condamnarea la inchisoare (1918); este gratiat prin interventia lui N. Iorga (1919). Colaboreaza la Hiena (1919-20); redactor-sef al revistei Cuget romanesc (1922-23). In 1927 ii apare primul volum de versuri, Cuvinte potrivite. In 1928 editeaza ziarul, mai apoi saptamanalul Bilete de papagal, cea mai caracteristica publicatie a sa din perioada de maturitate. Publica Icoane de lemn (1929), Poarta neagra (1930), Flori de mucigai (1931), Cartea cu jucarii (1931), Tablete din tara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934), Carticica de seara (1935), Cimitirul Buna Vestire (1936), Ce-ai cu mine, vantule (1937), Hore (1939). In paralel, editiile succesive de Versuri (1936, 1940 si 1943) aduna aproape toate poeziile publicate anterior in volume. Distins cu "Premiul National" (1934). In perioada razboiului scoate romanul Lina (1942); colaboreaza la ziarul Informatia zilei (1943), detinand rubrica permanenta "Bilete de papagal"; publicarea (sept. '43) a pamfletului Baroane atrage suprimarea ziarului si internarea autorului in lagarul de la Targu-Jiu. Dupa eliberare, publica volumele Bilete de papagal (1946), Manual de morala practica (1946), Una suta una poeme (1947) si i se joaca piesa Seringa (1947). Laureat al "Premiului National pentru Literatura" (1946). In 1948, i se interzice dreptul de a publica; dupa ridicarea interdictiei, reintra intr-o faza de sporita activitate. Publica pachetele Prisaca (1954), 1907 - Peizaje (1955), Cantare omului (1956), Stihuri pestrite (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967). Din 1962, incepe sa apara editia de Scrieri (proiectata in 61 de volume). Postum, apar Frunzele tale (1968), Crengi (1970), XC (1970) si Calatorie in vis (1973). Eugen LOVINESCU (1881-1943) critic lirerar si prozator Al patrulea fiu al prof. Vasile T. Lovinescu (pe numele lui adevarat Vasile Teodorescu) si al Profirei (n. Manoliu), Lovinescu urmeaza gimnaziul la Falticeni, apoi "Liceul internat" din Iasi (1896-99), avandu-i profesori pe A. Densusianu, J.B. Hetrat, S. Mehedinti si M. Pompiliu. Inscris la Universitatea din Iasi, o paraseste dupa cateva saptamani, mutandu-se la sectia de limbi clasice a Universitatii din Bucuresti. Audiaza cursurile lui T. Maiorescu si N. Iorga. Isi sustine licenta cu o lucrare despre sintaxa latina (1903). Profesor la liceul din Ploiesti (1904-06), debuteaza in suplimentul literar al ziarului Adevarul (1904) si se face cunoscut prin foiletoanele publicate in Epoca (1904-06), stranse in volumul Pasi pe nisip. Obtine titlul de doctor (in Franta, 1909) cu o lucrare despre Jean Jaques Weiss et son oeuvre litteraire (tiparita in acelasi an, cu o prefata de Emile Faguet); lucrare suplimentara: Les voyageurs francasis en Grece au XIX-e siecle (1909, cu o prefata de Gustave Fourgeres). Colaboreaza la Convorbiri literare, Viata romaneasca si, mai ales, la Convorbiri critice. Monografiile sale despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, G. Asachi indica interesul pentru zona clasicitatii. Incercarile de a intra in ierarhia universitara, la Bucuresti, apoi la Iasi (unde e profesor suplinitor intre 1911-12), din nou la Bucuresti (dupa primul razboi mondial), se soldeaza cu esecuri amare. Publica foiletoane in Viata literara, Falanga, Flacara, Noua revista romana, Rampa, adunate in seria Critice (I-IX, 1915-23). Editeaza magazinul ilustrat Lectura pentru toti (1918-20) si revista Sburatorul (1919-22; serie noua, 1926-27), patronand, pana la sfarsitul vietii, si cenaclul cu acelasi nume. Elaboreaza, pe bazele teoretice ale "modernismului", sintezele Istoria civilizatiei romane moderne (I-III, 1924-25) si Istoria literaturii romane contemporane (I-VI, 1926-29), in care preocuparea autorului e de a pune de acord evolutia sociala cu cea cultural-artistica, punctul sau de vedere fiind ca aceste doua realitati se supun, deopotriva, legii sincronului. Dupa ce da o editie definitiva a Critice-lor, incepe seria de Memorii (I-III, 1932) si, in paralel, ciclul romanesc Bizu (Bizu; Firu-n patru; Diana; Mili; Acord final), cu accente autobiografice. Totodata, publica, sub forma de roman, doua episoade romantate din viata sentimentala a lui Eminescu: Balauca si Mite (ambele in 1935), negate cordial de G. Calinescu (care nu agrea speta usuratica a biografiei romantate). In ultimii ani de viata, se dedica - nu fara legatura cu temperatura morala a momentului - studiului mostenirii maioresciene: T. Maiorescu (I-II, 1940), T. Maiorescu si contemporanii lui (I-II, 1943-44), T. Maiorescu si posteritatea lui critica (1943). Prin magistratura pe care o exercita in epoca, Lovinescu este, probabil, cel mai important critic roman, dupa Maiorescu: el repune analiza pe terenul autonomiei esteticului, fara a eluda totusi factorii istorici si rolul unui "spirit al veacului" in formarea curentelor si personalitatilor creatoare. A introdus noi criterii si un limbaj modern in critica. "Impresionismul" judecatilor din foiletoane este compensat prin marile sale lucrari de sinteza, unde analiza sociologica, istorica si estetica se completeaza in mod organic Liviu REBREANU (1885-1944) prozator si dramaturg Este primul nascut intre cei 13 copii ai invatatorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza, si ai Ludovicai (n. Diuganu) din Beclean, ambii provenind din familii de tarani liberi - "graniceri" - de pe Valea Somesului. Scoala primara in comuna Maieru (1891-94); "Gimnaziul graniceresc" din Nasaud (1895-96), intrerupt si continuat la "Scoala civila de baieti" din Bistrita (1897-99, cu limba de predare maghiara). Scoala reala superioara de honvezi din Sopron (1900-03); Academia militara "Ludoviceum" din Budapesta (1903-06), sublocotenent in Regimentul 2 honvezi regali din Gyula. La 12 febr.1908, in urma unor incurcaturi banesti, e silit sa demisioneze. Lucreaza ca ajutor de notar si functionar de primarie sateasca. Debut in Luceafarul (revista studentilor romani din Budapesta), numarul din 1 nov.1908. La 15 oct.1909, trece muntii si se stabileste in Bucuresti, intrand in cercul revistei Convorbiri critice si fiind sprijinit, ani de-a randul, de mentorul acesteia, criticul Mihail Dragomirescu. Reporter la Ordinea, secretar de redactie la Falanga literara si artistica, apoi la Convorbiri critice. Arestat la cererea guvernului ungar (15 febr.1910), e incarcerat la Vacaresti si, apoi, extradat (mai 1910); intemnitat la Gyula pentru (presupuse) delicte savarsite in timpul carierei militare. Eliberat (aug. 1911), revine la Bucuresti, unde publica, impreuna cu Mihail Sorbul, revista Scena (de scurta aparitie). Secretar literar al Teatrului National din Craiova (1911-12, sub directoratul lui Emil Garleanu); aici o cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (n. 1888) cu care se casatoreste (ian. 1912). In acelasi an, debut editorial cu volumul de nuvele Framantari (tiparit la Orastie). Cronicar teatral la Rampa (1912-13), activitate sustinuta, mai tarziu, si la Ziua, Scena, Universul literar, Viata romaneasca s.a. Reporter la Adevarul, in timpul razboiului balcanic. Schitele si nuvelele publicate in periodice sunt adunate in volumele Golanii (1916), Marturisire (idem), Rafuiala (1919). In 1917, ramas in Capitala ocupata de trupele germane, este arestat ca "nesupus la mobilizare"; evadeaza si fuge la Iasi, unde e privit cu suspiciune. Conditia sa din acesti an sta in centrul romanului-jurnal Calvarul (1919). Dupa razboi, asiduu colaborator al revistei si cenaclului Sburatorul, conduse de Eugen Lovinescu. Aparitia romanului Ion (1920) ii aduce consacrarea definitiva (inclusiv premiul "Nasturel-Herescu" al Academiei Romane). Operele care urmeaza: Padurea spanzuratilor (1922), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938), Amandoi (1940) demonstreaza marea forta epica si imensa capacitate de innoire prin care Rebreanu deschide noi partii in cadrul romanului romanesc modern. Dramaturgia (Cadrilul, 1919; Plicul, 1923, Apostolii, 1926) ramane, cu toata indemanarea constructiei scenice, umbrita de modelele caragialiene. Sustinuta activitate de animator cultural: initiaza revistele Miscarea literara (1924-25), Romania literara (1932-34) s.a.; director al Teatrului National din Bucuresti (1928-30; 1940-44); secretar (din 1914), vicepresedinte (din 1923), presedinte (din 1925) al Societatii Scriitorilor Romani. Este distins cu "Premiul National pentru proza" (1929) si devine membru al Academiei Romane (din 1939). Marturisindu-si crezul artistic, Rebreanu scrie - in cuvintele care-l caracterizeaza poate cel mai bine -: "Pentru mine arta - zic arta si ma gandesc la literatura - inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume Camil PETRESCU (1894-1957) prozator, dramaturg, poet eseist, filosof Fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, inainte de nasterea scriitorului) si al Anei (n. Cheler), a fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor. Cele patru clase primare, la o scoala din Gura Oborului Vechi (1905); continua studiile la colegiul "Sf. Sava" si la liceul "Gh. Lazar" (sectia reala) din Bucuresti. Urmeaza, din 1913, Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti, unde-l are ca profesor, printre altii, pe P.P. Negulescu. Debuteaza la Facla (1914), sub pseudonimul Raul D., cu articolul Femeile si fetele de azi. In timpul primului razboi mondial, isi intrerupe studiile si ia parte la cateva campanii importante (1916-18), experienta traita acum furnizandu-i materia romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930). Tot acum concepe si redacteaza dramele Jocul ielelor (1916-19) si Act venetian (1919). Dupa razboi (luandu-si licenta in filosofie - 1919), se muta pentru o vreme (1919-21) la Timisoara, unde lucreaza ca profesor si gazetar. Aici isi definitiveaza volumul de Versuri (care va aparea in 1923) si drama Sufete tari (premiera in 1925). Inca din 1920, colaboreaza la Sburatorul, iar la reintoarcerea in Capitala, se alatura pentru scurta vreme grupului de scriitori din jurul acestei reviste. Publica la majoritatea revistelor literare ale epocii; intemeiaza si conduce Saptamana muncii intelectuale si artistice (11 numere, in 1924) si Cetatea literara (1925-26), pe care le-a folosit pentru a sustine teoria "noocratiei necesare". In 1926, piesa Mioara cunoaste o cadere rasunatoare, fapt ce-l indeparteaza, pentru o vreme, de teatru. O larga reputatie ii vor aduce, insa, cele doua romane: Ultima noapte... (1930) si Patul lui Procust (1933). Anul 1933 marcheaza si disocierea publica a scriitorului de Sburatorul si de conducatorul acesteia, prin pamfletul critic Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile. Vreme de 10 ani (1933-43), Camil Petrescu abandoneaza preocuparile literare, dedicandu-se unor studii filosofice (nutrea chiar ambitia unui sistem personal: "substantialismul" - sistem pe care l-a si configurat intr-o substantiala lucrare, publicata, insa, postum, abia in 1988: Doctrina substantei). Dupa razboi, scrie (fara sa-l termine) romanul Un om intre oameni (I-III) si piesele Balcescu si Caragiale si vremea lui (1957). In 1948, este ales membru al Academiei Romane. In Modalitatea estetica a teatrului (teza de doctorat, sustinuta pe 9 aprilie 1937, magna cum laude), Camil Petrescu foloseste direct metoda de cercetare substantialista, care porneste de la postulatul "spatialitatii timpului in regiunea psiho-sociala", postulat din care decurge ideea conform careia "cea mai mare parte si cea esentiala dintre motivele structurale ale trecutului se regasesc in structurile actuale". Pe plan literar, a luptat cu tenacitate impotriva a ceea ce el numea "spiritul calofil"; modelul suprem al literaturii devenea, in felul acesta, "jurnalul", confesiunea. Prin campania impotriva "stilului" a intemeiat, de fapt, un nou stil narativ, pe care romanul romanesc modern avea sa-l adopte deindata, si de care nu avea sa se separe curand. Dupa "momentul Liviu Rebreanu", ne aflam deci in prezenta unui alt "moment", pe care suntem datori sa-l numim "momentul Camil Petrescu". Lucian BLAGA (1895-1961) poet, dramaturg, filosof Fiul preotului Isidor Blaga si al Anei (n. Moga) este crescut intr-o familie cu traditii intelectuale; isi face studiile elementare la gimnaziul german din Sebes si pe cele medii la liceul romanesc din Brasov (1906-14). Pentru a nu fi incorporat in armata austro-ungara, se inscrie la Institutul teologic din Sibiu, pe care-l absolva in 1917. Frecventeaz cursurile Facultatii de filosofie din Viena, obtinand titlul de "doctor" (1920). Intre 1920 si 1926, este redactor a revistele Cultura din Cluj si Banatul din Lugoj. Colaboreaza la numeroase publicatii, cu eseuri si cu poezii. In 1926 intra in diplomatie, fiind, succesiv, atasat de presa si consilier la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Berna si Viena, apoi ministru plenipotentiar la Lisabona. In 1935 i se confera "Marele premiu" al Academiei Romane, al carei membru va fi ales in anul urmator. Patru ani mai tarziu, paraseste activitatea diplomatica; ocupa catedra de "filosofia culturii" ce i se creaza la Universitatea din Cluj. Este demis de autoritatile comuniste in 1948, lucrand, pana la moarte, ca bibliotecar la filiala clujeana a Institutului de istorie a Academiei. Primul volum de versuri, Poemele luminii (distins cu Premiul Academiei) apare in 1919, iar prima drama, Zamolxe, in 1921. Intre 1921 si 1943, publica volumele de poeme Pasii profetului, In marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor, La curtile dorului, Nebanuitele trepte si mai multe piese de teatru: Tulburarea apelor, Mesterul Manole, Avram Iancu s.a. Poeziile scrise dupa 1943, si grupate in patru cicluri (Varsta de fier 1940-1944, Cantecul focului, Corabii cu cenusa, Ce aude unicornul) vor fi editate postum. Opera filosofica, alcatuind un sistem, cuprinde patru trilogii (a cunoasterii, a culturii, a valorilor, cosmologica), la care se adauga mai multe volume de eseuri. Blaga a fost unul dintre intemeietorii revistei Gandirea (1921); spiritul operei sale, mentinut cu consecventa, a ramas insa strain de orientarea ortodoxista, ceea ce a dus dealtfel la polemica (inca din 1925) si apoi la parasirea definitiva a revistei (1941). Asimilat adesea expresionismului - pe care l-a sustinut teoretic, dandu-i o acceptie larga, de "stil al nazuintei spre absolut", conforma cu propria sa filosofie a culturii, si cu care opera lui prezinta anumite similitudini -, Blaga este in realitate un poet cu vocatia clasica a transparentei si a masurii. Hronicul si cantecul varstelor, autobiografie in stil goethean, are in primul rand o mare valoare documentara: formatia scriitorului e infatisata aici ca revelatie succesiva a naturii, culturii si istoriei; acestea sunt si temele mari ale operei sale, dominand cate una dintre zonele ei: poezia, filosofia, teatrul. Prin Blaga, mai mult decat prin oricare dintre poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre "totul" cosmic si spre sensul metafizic pe care le cucerise prin Eminescu. G. CALINESCU (1899-1965) critic, istoric literar poet si prozator Fiul Mariei Visan din Zavideni-Olt; este infiat, la 7 ani, de familia C-tin Calinescu din Iasi. Scoala primara la Iasi si Bucuresti, gimnaziul "Gh. Sincai" si liceul "Gh. Lazar" la Bucuresti, urmate de Facultatea de litere (1919-23) si studii la Scoala Romana din Roma (1923-28). Este profesor la Timisoara si Bucuresti (1928-35), colaboreaza la revistele Roma (1924), Universul literar, Viata literara, Sburatorul, Gandirea; scoate revistele Sinteza (1927) si Capricorn (1930). Din 1930, codirector, cu Mihai Ralea, la Viata romaneasca. Ajunge doctor in litere al Universitatii din Iasi (1936), cu o teza despre manuscrisul eminescian Avatarii faraonului Tla; conferentiar (1937) de estetica si critica literara la Facultatea de litere din Iasi. Aici, in 1939, scoate Jurnalul literar, foaie de critica si istorie literara. Din 1945, ajunge profesor de istoria literaturii romane moderne la Facultatea de litere din Bucuresti, iar in 1949 este ales membru al Academiei Romane. A dirijat ziarele Tribuna poporului (1944) si Natiunea (1946), revistele Lumea (1945) si Studii si cercetari de istorie literara si folclor (1952). Scos de la catedra in 1948, de catre regimul comunist, va fi rechemat abia in 1961, ca "profesor onorific", la Facultatea de litere din Bucuresti. A publicat monografii, o monumentala istorie a literaturii romane, studii, conferinte si eseuri, romane (Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru), volume de versuri (Poesii, 1937 si Lauda lucrurilor, 1963), teatru, efemeride (Cronicile optimistului, 1964). Monografia Viata lui Eminescu (1932) a atras de la inceput atentia si pretuirea; biografie literara neromantata, in cadente de poem epic si portret intelectual al geniului, e o scriere inimitabila, intemeiata pe documentul esential al operei poetului careia i se consacra si un amplu studiu privind filosofia teoretica si practica, cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica, locul in literatura romana si universala. Initial in cinci volume, studiul despre opera - intitulat chiar Opera lui Mihai Eminescu (1934-36) - a fost refacut ulterior in doua volume, cu precizari sintetice referitoare la temele romantice, tehnica interioara si exterioara, si cu intregiri in privinta culturii poetului si descrierii operei. Contributia esentiala consta in revelarea operei postume, ca si necunoscute, a ineditelor eminesciene, multe scoase la iveala intaia oara. Calinescu si-a definit criteriile sistemului sau estetic si metoda sa istoric-literara in Principii de estetica (1939) si intr-un eseu din 1947, Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica. Contrar scientismului pozitivist, Calinescu concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrari si iesiri, ca pe o epopee cu eroi si forme, din succesiunea necauzala a carora putem determina capacitatea de creatie a poporului roman si trasaturie caracterului national. Tot un portret de tip saite-beuvian este monografia Ion Creanga (1938), unde biografia este mai intinsa decat studiul operei, farmecul acesteia fiind (dupa Calinescu) inanalizabil. Lui Creanga i se descopera specificul in jovialitate de tip rabelaisian, in gnosticismul de sorginte folclorica, in eruditia paremiologica si in fabulosul realist. Aceste monografii si studii preced Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). Surprinzatoare, la Calinescu, este in primul rand puterea sa de miscare in toate perioadele literaturii romane, unde cu unicul criteriu al valorii estetice intreprinde cea mai indrazneata reconsiderare a fenomenului artistic din cate s-au facut.

Lumea Creata de Dumnezeu

Rongo-rongo (sau rongorongo) denumește un sistem de glife descoperit în secolul al XIX-lea pe Insula Paștelui (Rapa Nui) și care alcătuiește ceea ce pare a fi o scriere sau proto-scriere încă nedescifrată, în ciuda încercărilor oamenilor de știință. Cu toate acestea, au fost identificate o serie de date calendaristice precum și informații legate de descendențe genealogice chiar dacă glifele în sine nu pot fi citite. Dacă rongo-rongo se dovedește a fi o scriere, ar fi una dintre cele trei sau patru descoperiri independente ale scrisului din istoria umanității (celelalte fiind scrierea cuneiformă, glifele maiașe, și, poate, scrierea chineză). Astăzi mai există doar 24 de obiecte de lemn purtând inscripții rongo-rongo, unele dintre acestea fiind arse sau puternic deterioarate datorită trecerii timpului și lipsei de conservare corespunzătoare. Niciuna dintre aceste inscripții nu se mai află pe Insula Paștelui, ci sunt împrăștiate în întreaga lume, fie prin muzee fie prin colecții particulare. Obiectele care poartă inscripțiile sunt în majoritate tăblițe de lemn cu forme neregulate, dar printre ele se regăsesc și un toiag de lemn al unei căpetenii locale, statueta unui om-pasăre precum și două ornamente pectorale. În afară de obiectele din lemn mai există și câteva petroglife care ar putea include scurte inscripții rongo-rongo. Tradiția orală a pascuanilor sugerează că doar o elită redusă numeric era capabilă să citească inscripțiile care erau considerate ca fiind sacre. Textele rongo-rongo autentice sunt scrise alternativ de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga într-un sistem denumit boustrophedon inversat. Pe o treime dintre tăblițe, liniile de text sunt gravate în lungul unor caneluri puțin adânci pe suprafața lemnului. Glifele redau contururi de ființe umane, de animale, de plante, de artefacte sau au forme decorative. Multe dintre figurile umane sau animaliere, cum ar fi (glifa rongo-rongo 200) sau (glifa rongo-rongo 280) prezintă protuberanțe caracteristice de fiecare parte a capului, reprezentând probabil urechi sau ochi. Textele individuale sunt denumite convențional cu o literă mare și un nume, cum este Tăblița C - Mamari. Uneori numele pot fi descriptive, așa cum se întâmplă cu tăblița denumită Lopata sau cu tăblița denumită Tabachera sau pot indica locul unde se află textul respectiv: Mica Tăbliță din Santiago sau Toiagul din Santiago Etimologie și nume alternative Rongo-rongo este denumirea modernă a inscripțiilor și înseamnă în graiul din Rapa Nui: a recita, a declama, a incanta. [nota 1] Numele original al textelor (sau mai degrabă descrierea acestora) este kohau motu mo rongorongo ceea ce înseamnă: rânduri scrijelite pentru incantații, prescurtat la kohau rongorongo adică rânduri pentru incantații[1]. Se cunosc și alte nume, specifice fiecărui text în parte, în funcție de conținutul acestora. Astfel, kohau ta‘u (rânduri despre ani) se referă la cronici, kohau îka (rânduri despre pești) sunt liste de nume ale celor care au căzut în război (îka – pește este folosit figurativ pentru a denumi o victimă de război) iar kohau ranga, adică rânduri despre fugari sunt liste cu refugiații din calea războaielor. Unii cercetători au ajuns la concluzia că ta‘u din kohau ta‘u face trimitere la o formă de scriere separată de rongo-rongo. Etnologul german Thomas Barthel a remarcat următoarele: Pascuanii aveau și o altă formă de scriere denumită ta‘u și cu ajutorul căreia își scriau cronicile sau își notau evenimentele importante, dar această formă de scriere a dispărut[2]. Steven Fisher (autorul cărții Istoria Scrisului) a consemnat următoarele: inițial ta‘u a fost un tip de inscripționare romgo-rongo. În 1880, un grup de înțelepți pascuani au inventat un sistem de inscripționare derivat din rongo-rongo, denumit, de asemenea, ta‘u și care a fost folosit la decorarea sculpturilor artizanale, cu intenția de a le spori valoarea comercială. Acest sistem derivat este o imitare simplă a sistemului rongo-rongo[3]. Un pretins al treilea tip de inscripționare, mama sau va‘eva‘e, descris în câteva publicații pe la jumătatea secolului XX, s-a dovedit a fi doar un sistem geometric decorativ, inventat de către pascuani la începutul secolului XX. Forma și alcătuirea Formele glifelor sunt contururi standardizate de ființe vii sau de forme geometrice cu o dimensiune medie de un centimetru. Tăblițele de lemn au forme neregulate și, în numeroase cazuri, prezintă caneluri iar glifele sunt înscrise în lungul acestora (tăblițele B, E, G, H, O, Q, și T) așa cum se poate observa la tăblița G (imaginea din dreapta). Se crede că forma neregulată a tăblițelor precum și folosirea, la crearea acestora, a unor bucăți de lemn cu imperfecțiuni, au fost impuse de penuria cronică de lemn de pe insulă. [5] [modificare] Suportul de scriereExceptând câteva glife gravate în piatră, toate inscripțiile care au supraviețuit se regăsesc pe suport de lemn. Conform tradiției, tăblițele au fost realizate din lemn de toromiro (Sophora toromiro), o plantă endemică pe Insula Paștelui. Oricum, în 2005 Catherine Orliac a examinat cu ajutorul microscopului electronic șapte obiecte (tăblițele B, C, G, H, K, Q și L) și a stabilit că toate sunt create din lemn de trandafir de Pacific (Thespesia populnea), rezultat în deplină concordanță cu altă examinare din 1934 care a stabilit că tăblița M are aceeași structură. Lemnul acestui arbore (care poate atinge și 15 metri înălțime) este folosit pentru sculptură în toată Polinezia de Est și a fost adus pe Insula Paștelui de către primii coloniști. Oricum, nu tot lemnul era nativ: Orliac a stabilit în 2007 că tăblițele N, P și S sunt făcute din lemnul unui conifer originar din Africa de Sud (Podocarpus latifolius) ceea ce presupune un contact cultural din afara Pacificului. Fischer a descris tăblița P ca fiind "un fragment deteriorat dintr-o vâslă de origine europeană sau americană", la fel cum sunt și tăblițele A (din frasin european, Fraxinus excelsior) și V. Conform Fischer, multe dintre tăblițe provin din lemnul navelor europene eșuate sau scufundate în zonă iar altele provin din resturi de canoe fabricate din bușteni eșuați pe tărmurile insulei[6]. Textele unor tăblițe, inclusiv cel de pe tăblița O, sunt înșirate în lungul unor caneluri sculptate pe bucăți de lemn aduse de valuri[7]. Faptul că singurul suport de scriere era lemnul iar acesta, datorită lipsei sale cronice, era folosit cu mare zgârcenie, a avut câteva consecințe importante în structurii scrierii: abundența ligaturilor și forțarea unui stil telegrafic în exprimare, lucruri care complică și mai mult încercările de analiza și descifrare a textelor[8]. Este posibil ca tăbliţele Rongorongo să fi fost influenţate de scrierea pe frunze de banan (în imagine frunză de banan cu caneluri).Tradiția orală a reținut că, datorită valorii foarte mari a lemnului, doar câțiva experți aveau voie să-l folosească la scriere în vreme ce învățăceii foloseau frunzele de banan. Etnologul german Thomas Barthel crede că scrierea pe piese de lemn cu caneluri a reprezentat o etapă mai puțin importantă în evoluția scrierii rongo-rongo, aceasta fiind derivată din obiceiul de a scrie pe frunze sau pe scoarță de banan cu ajutorul unui stylus de os. În timp, scrierea pe frunze de banan s-a păstrat nu doar pentru procesul de învățământ cât și pentru a realiza ciorne a textelor care urmau să ajungă pe tăblițe lemn. El a stabilit experimental că glifele sunt destul de vizibile pe frunzele de banan din pricina sevei care apare în urma zgârieturilor și care este lăsată apoi să se usuce la soare. Cu toate acestea, odată uscate, frunzele devin fragile și nu supraviețuiesc foarte multă vreme. Barthel a emis ipoteza că că frunzele de banan au servit drept model pentru tablete iar canelurile din lemn nu aveau alt rol decât acela de a imita structura nervurilor unei frunze. Direcția de scriere Glifele rongo-rongo sunt scrise în sistemul boustrophedon inversat, de la stânga spre dreapta și de jos în sus. Acest lucru înseamnă că lectura tăblițelor se face începând din colțul stânga jos, se citește o linie de la stânga la dreapta apoi se rotește tăblița cu 180 de grade și se continuă cu rândul următor. Când se citește o linie, celelalte linii învecinate (de sus și de jos), vor apărea cu susul în jos, după cum se poate observa în imaginea din stânga. Scrierea se continuă pe cealaltă față a tăbliței din punctul în care textul pe prima față se încheie. Astfel, dacă prima față are un număr impar de linii (cum este cazul tăblițelor K, N, P și Q), scrierea va începe pe cealaltă față din colțul stânga sus iar direcția de scriere se schimbă de sus în jos. Tăblițele lungi, asemănătoare cu niște scânduri se citeau fără a se întoarce, ceea ce presupunea o anumită abilitate a cititorului de a lectura rânduri scrise cu susul în jos[9]. [modificare] Instrumente de scris Gv4 a fost scrisă, aproape în întregime, cu un dinte de rechin. Totuşi, glifa a doua şi a treia de la dreapta spre stânga ( și ) sunt legate cu o linie subțire care ar fi putut fi trasata cu o așchie de obsidian.Conform tradiției, scribii foloseau pene de obsidian sau dinți de rechin, unelete care încă se mai folosesc în Polinezia pentru a grava lemnul[10]. Glifele sunt alcătuite în general din tăieturi regulate și adânci, dar există și glife realizate din tăieturi de grosimea firului de păr. În imaginea din dreapta, o glifă este alcătuită din două părți unite între ele cu o linie foarte fină. Unii cercetători, inclusiv Barthel, sunt de părere că liniile fine, de grosimea firului de păr, sunt realizate cu așchii de obsidian și, ca o consecință, textele erau mai întâi schițate cu obsidian și după aceea erau întărite cu ajutorul dinților de rechin. Liniile fine rămase sunt fie greșeli fie convenții de scriere sau simple elemente decorative. Șirurile verticale ale emblemelor sau motivelor romboidale, spre exemplu, sunt legate printr-o linie fină, caracteristică, linie care poate fi observată în mod repetat la unul din capetele tăbliței B. Lui Barthel i s-a spus, de asemenea, că Nga'ara, ultimul rege din Rapanui care știa să scrie, mai întâi schița glifele în funingine și abia mai apoi le transcria pe lemn cu ajutorul unui dinte de rechin[11]. Tăblița N, pe de altă parte, nu prezintă nici un semn trasat cu ajutorul dinților de rechin. Haberland a observat că glifele de pe această tăbliță par a fi incizate cu ajutorul unui os ascuțit, fapt pus în evidență de adâncimea și lățimea inciziilor[12]. Tăblița N prezintă și "urme de intervenție ulterioară cu pene de obsidian pentru finisarea detaliilor. Nici o altă tăbliță rongo-rongo nu prezintă asemenea caracteristici grafice"[13]. Alte tăblițe par a fi fost prelucrate cu ajutorul unei lame de oțel, adesea destul de rudimentar. Deși cuțitele de oțel au devenit accesibile odată cu venirea spaniolilor, există totuși o umbră de îndoială cu privire la autenticitatea acestor tăblițe prelucrate cu unelte metalice[nota 2]. [modificare] Glifele Negativul fotografic al unui capăt al tăbliţei B. Rândurile sunt numerotate; Fin de 13 înseamnă "sfârşitul rândului 13". (Click pe imagine pentru a putea fi văzută aproximativ la scara 1:1.)Glifele redau în forme stilizate siluete umane, de animale, forme vegetale sau simple forme geometrice, adesea în combinații diverse. Glifele care reprezintă forma umane cu cap sunt orientate vertical și fie cu fața înainte, fie cu fața din profil spre dreapta, în direcția de scris. Nu se cunoaște ce semnificație ar fi putut să aibă răsucirea glifelor cu capul în jos sau cu fața spre stânga. Capetele siluetelor umane sau animaliere prezintă protuberanțe laterale caracteristice care reprezintă ochii (cum se poate vedea în glifa de jos) sau urechile (la petroglifele antropomorfe, vezi secțiunea următoare). Reprezentările de păsări sunt destul de răspândite, multe dintre glife redau fregate care sunt asociate cu zeitatea pascuană supremă: Makemake. [15] [nota 3]Alte glife au forme de pești sau de artropode.