În Franţa, mai înainte de a se auzi de numele lui Luther ca reformator, începuse deja să se crape de ziuă. Unul dintre primii care a dus lumina a fost bătrânul Lefčvre, bărbat de o cultură vastă, profesor la universitatea din Paris şi în acelaşi timp un catolic sincer şi zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, i-a fost atrasă atenţia către Biblie şi a introdus studiul ei printre studenţi.
Lefčvre era un adorator înflăcărat al sfinţilor şi şi-a făcut planul să alcătuiască o istorie a sfinţilor şi martirilor aşa cum erau daţi în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă; când făcuse deja un progres considerabil în această direcţie, gândind că ar putea avea un ajutor considerabil din Biblie, a început studiul ei cu acest scop. Aici a găsit desigur sfinţi, dar nu ca aceia care figurau în calendarul roman. Un potop de lumină divină i-a inundat atunci mintea. Cu uimire şi dezgust, s-a îndepărtat de scopul pe care şi-l propusese şi s-a devotat cu totul Cuvântului lui Dumnezeu. A început de îndată să predice adevărurile preţioase pe care le-a descoperit în el.
În anul 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea Reformaţiunii, Lefčvre scria: "Dumnezeu este acela care ne dă prin credinţă acea neprihănire care numai prin har ne îndreptăţeşte pentru viaţa veşnică" (Wylie, b.13, cap.1). Şi stăruind asupra tainelor mântuirii, el exclama: "O, ce măreţie de nespus este în această tranzacţie: Cel fără de păcat este condamnat, iar cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul, iar cel blestemat este binecuvântat; Viaţa moare, iar cel mort primeşte viaţa; slava este acoperită de batjocură, iar cel care nu cunoştea decât ocara este îmbrăcat în slavă" (D Aubigné, b.12, cap.2, ed.engl.).
Şi în timp ce învăţa că slava mântuirii aparţine numai lui Dumnezeu, mai declara că datoria de a asculta aparţine omului. "Dacă eşti un membru al bisericii lui Hristos", spunea el, "eşti un membru al trupului Său; dacă eşti din trupul Său, atunci eşti plin de fire dumnezeiască. O, dacă oamenii ar putea pătrunde înţelesul acestui privilegiu, s-ar păstra curaţi, neprihăniţi şi sfinţi şi ar privi toată onoarea lumii acesteia ca o ocară, în comparaţie cu mărirea lăuntrică ascunsă ochiului omenesc" (idem, b.12, cap.2).
Printre studenţii lui Lefčvre erau unii care ascultau cu atenţie la cuvintele lui şi care, multă vreme după ce glasul învăţătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue a vesti adevărul. Unul dintre aceştia a fost Guillaume Farel. Fiu din părinţi evlavioşi şi educat să primească cu credinţă deplină învăţăturile bisericii, el putea, împreună cu apostolul Pavel, să spună despre sine: "Ca Fariseu am trăit după cea mai strictă sectă a religiei noastre" (Fapte 26,5). Catolic devotat, el ardea de râvna de a distruge pe toţi aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. "Aş fi scrâşnit din dinţi ca un lup înfuriat, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieţii sale, dacă aş fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei" (Wylie, b.13, cap.2). Fusese neobosit în adorarea sfinţilor împreună cu Lefèvre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare şi împodobind cu daruri sfintele moaşte. Dar aceste rânduieli nu i-au putut aduce pacea sufletului. Convingerea cu privire la păcat a pus stăpânire pe sufletul lui, deoarece toate faptele de penitenţă pe care le-a săvârşit nu îi aduseseră pacea. Asemenea unui glas din cer a ascultat cuvintele reformatorului: "Mântuirea este prin har. Cel nevinovat este condamnat, iar criminalul este achitat. Numai crucea lui Hristos este aceea care deschide porţile cerului şi închide porţile iadului" (idem, b.13, cap.2).
Farel a primit adevărul cu bucurie. Printr-o pocăinţă ca aceea a lui Pavel, s-a întors din pustiul tradiţiei la libertatea fiilor lui Dumnezeu. "În locul unei inimi ucigaşe de lup turbat, s-a întors", spunea el, "liniştit ca un miel blând şi nevinovat având inima cu totul depărtată de papa şi predată lui Isus Hristos" (D'Aubigné, b.12, cap.3).
În timp ce Lefčvre continua să răspândească lumina printre studenţi, Farel, tot aşa de zelos pentru cauza lui Hristos cum fusese şi în aceea a papei, a ieşit să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit imediat după aceea cu ei. Alţi profesori, care se bucurau de mare vază pentru priceperea şi cultura lor, s-au unit şi ei în vestirea Evangheliei, şi aceasta a câştigat adepţi în toate clasele, de la casele meseriaşilor şi ţăranilor şi până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul conducător de atunci, a primit credinţa reformată. Însuşi regele şi regina mamă păreau într-un timp că îi sunt favorabili, în timp ce reformatorii priveau cu mari nădejdi către timpul când Franţa avea să fie câştigată pentru Evanghelie.
Dar nădejdile lor nu aveau să se împlinească. Încercări şi persecuţii îi aşteptau pe ucenicii lui Hristos. Totuşi, acestea erau ascunse cu îndurare de ochii lor. A intervenit un timp de pace, pentru ca ei să se întărească spre a face faţă furtunii, astfel că Reformaţiunea a făcut progrese repezi. Episcopul de Meaux lucra cu râvnă în dioceza lui pentru a instrui atât clerul, cât şi poporul. Preoţii ignoranţi şi imorali au fost îndepărtaţi şi, atât cât a fost posibil, au fost înlocuiţi cu bărbaţi instruiţi şi evlavioşi. Episcopul dorea foarte mult ca poporul lui să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrul acesta a fost îndeplinit în scurtă vreme. Lefèvre şi-a luat răspunderea traducerii Noului Testament; şi chiar în timp ce Biblia germană a lui Luther ieşea de sub tipar la Wittenberg, Noul Testament în limba franceză era publicat la Meaux. Episcopul n-a cruţat nici muncă, nici cheltuială pentru ca acesta să fie difuzat în parohiile lui şi în curând ţăranii din Meaux erau în posesia Sfintelor Scripturi.
Precum călătorii sfârşiţi de sete salută cu bucurie un izvor de apă vie, tot aşa au primit aceste suflete solia cerului. Lucrătorii câmpului, meseriaşii din ateliere îşi uşurau truda lor zilnică, vorbind despre adevărurile preţioase ale Bibliei. Seara, în loc să plece la cârciumă, se adunau în case pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi a se uni în rugăciuni şi laudă. O mare schimbare s-a văzut în scurtă vreme în aceste comunităţi. Deşi aparţinând clasei mai umile, ţărănimea neînvăţată care trudea din greu, puterea reformatoare şi înălţătoare a harului divin a fost văzută în viaţa ei. Umili, iubitori şi sfinţi, ei stăteau ca martori pentru ceea ce va împlini Evanghelia cu aceia care o primesc în sinceritate.
Lumina aprinsă la Meaux şi-a răspândit în depărtări razele sale. În fiecare zi numărul convertiţilor creştea. Mânia ierarhiei romane a fost pentru o vreme ţinută în frâu de rege, care dispreţuia bigotismul îngust al călugărilor; dar în cele din urmă, conducătorii papali au biruit. S-au înălţat rugurile. Episcopul de Meaux, constrâns să aleagă între foc şi retractare, a acceptat calea cea mai uşoară; dar, în ciuda căderii conducătorului, turma a rămas statornică. Totuşi, mulţi au mărturisit pentru adevăr în mijlocul flăcărilor. Prin curajul şi credincioşia lor pe rug, aceşti umili creştini au vorbit înaintea a mii de oameni care în zilele de pace nu auziseră mărturia lor.
Nu numai cel umil şi sărac a avut curajul să mărturisească pentru Hristos în mijlocul suferinţelor şi batjocurilor. În sălile domneşti ale castelelor şi palatelor, se aflau suflete nobile care preţuiau adevărul mai presus de bogăţie, rang sau chiar viaţă. Armura regală ascundea inimi mai nobile şi mai statornice decât mantia şi mitra episcopală. Louis de Berquin era de origine nobilă. Era un cavaler curajos şi curtenitor, devotat studiului, cuviincios şi manierat şi cu o morală fără pată. "El era, spune un scriitor, un mare adept al instituţiilor papale, precum şi un serios ascultător al liturghiilor şi al predicilor" şi a încoronat aceste virtuţi tratând luteranismul cu mare dispreţ". Dar, asemenea multor altora conduşi în mod providenţial la Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea "nu învăţăturile Romei, ci învăţăturile lui Luther" (Wylie, b.13, cap.9). De aici înainte el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei. "Cel mai cult dintre nobilii Franţei", geniul şi elocinţa lui, curajul şi zelul lui eroic neînfricat şi marea lui influenţă la curte - căci era un favorit al regelui - l-au făcut să fie privit de mulţi ca fiind cel destinat a deveni reformatorul ţării sale. Beza spunea: "Berquin ar fi putut fi un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea elector". "El este mai rău decât Luther, se tânguiau papistaşii" (idem, b.13, cap.9). Fără îndoială, era mai de temut pentru romaniştii din Franţa. L-au aruncat în temniţă ca pe un eretic, dar a fost pus în libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma şi Reformaţiune, uneori tolera şi alteori restrângea zelul aprig al călugărilor. Berquin a fost întemniţat de trei ori de autorităţile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh care, admirându-i geniul şi caracterul lui nobil, a refuzat să-l jertfească răutăţii ierarhiei papale.
Berquin a fost avertizat în repetate rânduri cu privire la primejdia care-l ameninţa în Franţa şi a fost îndemnat să urmeze calea acelora care-şi găsiseră siguranţa într-un exil voluntar. Erasmus cel timid şi oportunist, care, cu toată minunăţia erudiţiei lui, n-a reuşit niciodată să se ridice la măreţia morală care ţine mai puţin la viaţă şi onoruri decât la adevăr, îi scria lui Berquin: "Cere să fii trimis ca ambasador în vreo ţară străină; du-te şi lucrează în Germania. Cunoşti pe Beda şi pe alţii ca el - el este un monstru cu o mie de capete, care aruncă venin în toate părţile. Vrăjmaşii tăi se numesc legiune. Dacă ar fi cauza ta mai bună decât aceea a lui Isus Hristos, ei nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod mizerabil. Nu te încrede prea mult în protecţia regelui. În orice caz, nu mă compromite la facultatea de teologie" (idem, b.13, cap.9).
Dar pe măsură ce primejdiile se înmulţeau, râvna lui Berquin nu făcea decât să se întărească şi mai mult. Departe de a adopta politica prudentă şi sfatul lui Erasmus, el s-a hotărât să treacă la măsuri şi mai îndrăzneţe. El nu avea să rămână doar în apărarea adevărului, ci urma să atace rătăcirea. Acuzaţia de erezie pe care romaniştii căutau să i-o atribuie el o arunca asupra lor. Cei mai activi şi mai înverşunaţi adversari ai lui erau doctorii erudiţi şi călugării departamentului teologic al marii universităţi din Paris, una dintre cele mai înalte autorităţi eclesiastice atât a oraşului, cât şi a naţiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a extras douăsprezece propoziţii pe care le-a declarat în public ca fiind "contra Bibliei şi eretice" şi a cerut regelui să judece în această dispută.
Monarhul, bucuros de a pune la probă puterea şi isteţimea fruntaşilor în luptă şi bucuros pentru ocazia de a umili mândria acestor călugări îngâmfaţi, a poruncit romaniştilor să-şi apere cauza cu Biblia. Dar ei ştiau că această armă nu-i va ajuta; întemniţarea, chinul şi rugul erau armele pe care ştiau să le mânuiască mai bine. Zarurile erau aruncate şi s-au văzut gata să cadă în groapa în care nădăjduiseră să îl arunce pe Berquin. Înspăimântaţi, priveau în jur să găsească o cale de scăpare.
"Chiar în vremea aceea, a fost batjocorită o icoană a fecioarei la colţul unei străzi. S-a produs o mare agitaţie în oraş. Mulţimi de oameni s-au adunat în locul acela ca să-şi exprime indignarea şi mâhnirea. Însuşi împăratul era profund mişcat. Aceasta era o situaţie pe care călugării o puteau întoarce în favoarea lor şi s-au grăbit să tragă foloase. "Acestea sunt roadele învăţăturii lui Berquin", strigau ei. "Totul este gata să fie distrus - religia, legile şi chiar tronul - de către această conspiraţie luterană" (idem, b.13, cap.9).
Berquin a fost iarăşi arestat. Regele a plecat din Paris, iar călugării au fost lăsaţi astfel să-şi aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost cercetat şi condamnat la moarte şi, pentru ca Francisc să nu mai intervină în favoarea lui, sentinţa a fost executată chiar în ziua în care a fost pronunţată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuţiei. O mulţime imensă se adunase să fie martoră la acest eveniment şi mulţi au văzut cu uimire şi cu presimţiri triste că victima fusese aleasă din cea mai bună şi mai curajoasă dintre familiile nobile din Franţa. Uimirea, indignarea, batjocura şi ura amară întunecau feţele acelei mulţimi furioase; dar pe o singură faţă nu se vedea nici o umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină de frământare; el era conştient numai de prezenţa Domnului Său.
Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici feţele aspre şi respingătoare ale persecutorilor lui şi nici moartea groaznică la care mergea. Acela care trăieşte, care a fost mort şi care este viu în vecii vecilor şi care are cheile morţii şi ale locuinţei morţilor era alături de el. Faţa lui Berquin radia de lumina şi pacea cerului. Se îmbrăcase cu o haină frumoasă, purtând "o pelerină de catifea, o jiletcă de satin şi damasc şi pantaloni auriţi" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europa in the Time of Calvin, b.2, cap.16). Era pe punctul de a-şi mărturisi credinţa înaintea Împăratului împăraţilor şi a Universului care stătea ca martor şi nici un murmur nu trebuia să-i întunece bucuria.
În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire pacea neumbrită de nor a sufletului său, triumful plin de bucurie din priviri şi comportamentul său. "El este, spuneau ei, ca unul care stă într-un templu şi meditează la lucrurile sfinte" (Wylie, b.13, cap.9).
La rug, Berquin a încercat să adreseze câteva cuvinte poporului; dar călugării, temându-se de cuvântul său, au început să strige, ostaşii să zăngăne armele, astfel că larma lor a acoperit glasul martirului. În felul acesta, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate literară şi eclesiastică a Parisului cultivat a dat gloatelor din anul 1793 exemplul mârşav de a înăbuşi pe eşafod cuvintele sacre ale unui muribund" (idem, b.13, cap.9).
Berquin a fost strangulat, iar corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morţii sale a provocat mare întristare prietenilor Reformaţiunii din toată Franţa. Dar exemplul lui n-a fost uitat. "Şi noi suntem gata, spuneau martorii adevărului, să mergem cu bucurie la moarte, aţintindu-ne privirea către viaţa ce va să vie" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.16).
În timpul persecuţiei din Meaux, pentru că învăţătorilor credinţei reformate li s-a luat dreptul de a predica, ei au plecat în alte locuri. Lefčvre plecă fără întârziere în Germania. Farel s-a reîntors în oraşul lui natal din răsăritul Franţei pentru a răspândi lumina în patria copilăriei lui. Abia sosiră aici veştile cu privire la cele întâmplate la Meaux şi adevărul pe care el îl propovăduia cu zel neînfricat a şi găsit ascultători. Imediat autorităţile l-au adus la tăcere şi a fost alungat din oraş. Pentru că nu mai putea lucra pe faţă, Farel străbătea câmpiile şi satele, învăţând în locuinţe particulare, pe pajişti retrase şi făcându-şi adepţi şi găsind adăpost în păduri şi peşterile stâncoase care fuseseră deseori umblate de el în copilărie. Dumnezeu îl pregătea pentru încercări şi mai mari. "Necazurile, persecuţiile şi uneltirile Satanei, despre care am fost avertizat, nu mi-au lipsit, spunea el, sunt mult mai aspre decât aş fi putut purta, dar Dumnezeu este Tatăl meu; El S-a îngrijit şi Se va îngriji totdeauna de puterea pe care o cer" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.12, cap.9).
Ca şi în zilele apostolice, persecuţia "a lucrat mai degrabă la înaintarea Evangheliei" (Filip.1,12). Alungaţi din Paris şi Meaux, "ei s-au răspândit mergând din loc în loc şi propovăduind Cuvântul" (Fapte 8,4). Şi în felul acesta lumina şi-a croit drum în multe din provinciile îndepărtate ale Franţei.
Dumnezeu Îşi pregătea însă lucrători pentru extinderea cauzei Sale. Într-una din şcolile Parisului, se afla un tânăr liniştit, prevăzător, dând dovadă de o minte puternică şi pătrunzătoare, care se distingea atât prin curăţia vieţii lui fără pată, prin silinţa la studii, cât şi prin evlavia sa. Talentele şi sârguinţa lui au făcut din el în scurtă vreme mândria colegiului şi se anticipa cu încredere că Jean Calvin va deveni unul dintre cei mai pricepuţi şi mai onoraţi apărători ai bisericii. Dar o rază a luminii divine pătrunse înăuntrul zidurilor scolasticismului şi superstiţiei de care era înconjurat Calvin. Nu fără teamă a aflat el despre învăţăturile cele noi, dar nu se îndoia cu nimic că ereticii meritau focul căruia îi erau încredinţaţi. Dar, fără să-şi dea seama, a fost adus faţă în faţă cu erezia şi constrâns să pună la probă puterea teologiei romane în combaterea învăţăturilor protestante.
La Paris, se afla un văr al lui Calvin care primise reforma. Cei doi veri se întâlneau adesea şi discutau problemele care tulburau creştinătatea. În lume sunt doar două religii, spunea Olivetan, protestantul. Există o categorie de religii pe care le-au inventat oamenii şi în care omul se mântuieşte prin ceremonii şi prin fapte bune; cealaltă este religia care este descoperită în Biblie şi care învaţă pe om să caute mântuirea numai în harul fără plată al lui Dumnezeu.
"Mie nu-mi trebuie noile voastre doctrine, exclamă Calvin, îţi închipui tu că am trăit toată viaţa mea în rătăcire?" (Wylie, b.13, cap.7).
Dar în mintea lui s-au trezit gânduri pe care nu le putea alunga. Singur în camera lui, cugeta la cuvintele vărului său. În curând se convinse de starea sa de păcătoşenie şi s-a văzut fără Mijlocitor, înaintea unui Judecător sfânt şi drept. Mijlocirea sfinţilor, faptele bune, ceremoniile bisericii, toate acestea erau neputincioase pentru ispăşirea păcatului. Nu vedea înainte nimic altceva decât întunericul disperării veşnice. În zadar au încercat savanţii bisericii să-i aline durerea. Mărturisirile şi penitenţele erau îndeplinite în zadar; acestea nu puteau împăca sufletul cu Dumnezeu.
Pe când era încă cuprins în aceste lupte sterile, Calvin, vizitând într-o zi din întâmplare una din pieţele publice, a văzut acolo arderea unui eretic. A rămas plin de uimire văzând pacea care cuprindea faţa martirului. În mijlocul chinurilor acelei morţi teribile şi sub condamnarea cea mai grozavă a bisericii, el dădea pe faţă o credinţă şi un curaj pe care tânărul student le-a pus în contrast dureros cu propria lui luptă şi întunecime, deşi trăia în cea mai strictă ascultare de biserică. El ştia că ereticii îşi întemeiau credinţa lor pe Biblie. S-a hotărât să o studieze şi să descopere, dacă va putea, taina bucuriei lor.
În Biblie L-a descoperit pe Hristos. "O, Tată, striga el, jertfa Lui a potolit mânia Ta, sângele Lui a spălat necurăţiile mele; crucea Lui a purtat blestemul meu; moartea Lui a făcut ispăşire pentru mine.
Am săvârşit multe nebunii, dar Tu ai pus Cuvântul Tău înaintea mea ca o făclie şi mi-ai atins inima pentru ca eu să socotesc o urâciune toate celelalte merite în afară de acelea ale lui Isus" (Martin, vol.3, cap.13).
Calvin fusese pregătit pentru a deveni preot. Pe când avea numai 12 ani, fusese numit capelan la conducerea unei biserici mici şi capul îi fusese tuns de către episcop în conformitate cu canoanele bisericii. El n-a primit consacrarea şi nici n-a îndeplinit îndatoririle unui preot, ci a devenit membru al clerului, purtând titlul slujbei şi primind o indemnizaţie pentru aceasta.
Văzând că nu va putea deveni niciodată preot, s-a îndreptat peste o vreme către studiul dreptului, dar până la urmă părăsi şi acest plan, hotărându-se să-şi devoteze viaţa Evangheliei. Dar a ezitat să devină un învăţător public. Era din fire timid şi era împovărat de simţul gravei răspunderi a poziţiei lui, dorind să se devoteze în continuare studiului. Însă insistenţele sincere ale prietenilor l-au ajutat în cele din urmă să aleagă partea cea bună. "Este un lucru minunat, spunea el, ca cineva cu o origine atât de umilă să fie înălţat la o atât de mare demnitate" (Wylie, b.13, cap.9).
În mod liniştit, Calvin îşi începu lucrarea sa, iar cuvintele îi erau ca roua care cade pentru a înviora pământul. Părăsise Parisul şi acum se afla într-un orăşel de provincie sub protecţia prinţesei Margareta, care, din dragoste pentru Evanghelie, îşi întinsese protecţia asupra ucenicilor acesteia. Calvin era încă tânăr, cu un comportament amabil şi lipsit de pretenţii. Lucrarea lui a început cu oamenii în căminurile lor. Înconjurat de membrii familiei, el citea Biblia şi descoperea adevărurile mântuirii. Aceia care auzeau solia duceau vestea cea bună şi altora şi în scurtă vreme învăţătorul Calvin a pornit, a trecut în afara oraşului, în cătunele şi oraşele din jur. El găsea intrare atât în castele, cât şi în colibe şi înainta punând temelia bisericilor care urmau să depună o mărturie neînfricată în favoarea adevărului.
Peste câteva luni se afla iarăşi la Paris. În cercul învăţaţilor şi studenţilor domnea o agitaţie neobişnuită. Studiul limbilor vechi condusese pe oameni la Biblie şi mulţi, ale căror inimi nu fuseseră atinse de adevărurile ei, le puneau continuu în discuţie şi chiar se luptau cu apărătorii romanismului. Calvin, deşi era un luptător aprig în domeniul disputei teologice, avea de îndeplinit o misiune mai înaltă decât aceea a scolasticilor zgomotoşi. Minţile oamenilor fuseseră trezite şi acum venise timpul să li se descopere adevărul. În timp ce sălile universităţii erau pline de zgomotul disputei teologice, Calvin îşi croise drum din casă în casă, deschizând Biblia înaintea oamenilor şi vorbindu-le despre Hristos cel crucificat.
În providenţa lui Dumnezeu, Parisul trebuia să primească o nouă invitaţie de a primi Evanghelia. Chemarea lui Lefèvre şi a lui Farel fusese lepădată, dar solia trebuia să fie auzită din nou de către toate clasele din marea metropolă. Pe de altă parte, regele, influenţat fiind de consideraţii politice, nu se aşezase cu totul de partea Romei pentru a lupta împotriva Reformaţiunii. Margareta, sora lui, mai nutrea încă nădejdea că protestantismul avea să triumfe în Franţa. Ea era hotărâtă ca credinţa reformată să fie predicată în Paris. În absenţa regelui, ea a poruncit unui pastor protestant să predice în bisericile oraşului. Dar când demnitarii papali au interzis această acţiune, prinţesa deschise uşile palatului pe faţă. Un apartament a fost amenajat drept capelă şi s-a anunţat că, în fiecare zi la o oră anumită, urma să fie ţinută o predică, iar oamenii de orice rang şi stare erau invitaţi să participe. Mulţimile se îmbulzeau la slujbă. Nu numai capela, dar şi anticamerele şi sălile erau ticsite. În fiecare zi se adunau cu miile - nobili, bărbaţi de stat, jurişti, negustori şi meseriaşi. Regele, în loc de a interzice adunările, a poruncit ca două biserici din Paris să fie deschise. Niciodată mai înainte nu fusese oraşul atât de mişcat de Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul vieţii venit din ceruri părea să fie coborât peste oameni. Cumpătarea, curăţia, ordinea şi hărnicia au luat locul beţiei, moravurilor uşoare, certurilor şi trândăviei.
Dar nici ierarhia papală nu era inactivă. Deoarece regele încă refuza să interzică predicarea, clerul s-a îndreptat către poporul de rând. N-a fost cruţat nici un mijloc pentru a trezi temerile, prejudecăţile şi fanatismul mulţimii neştiutoare şi superstiţioase. Supunându-se orbeşte învăţătorilor falşi, Parisul, ca şi Ierusalimul din vechime, n-a cunoscut nici vremea cercetării lui şi nici lucrurile care puteau să-i dea pacea. Timp de doi ani Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat în capitală; dar în timp ce mulţi primiseră Evanghelia, majoritatea poporului o lepădase. Francisc făcuse o demonstraţie de toleranţă numai pentru a sluji scopurilor lui şi papistaşii au reuşit să recâştige avantajul. Din nou bisericile au fost închise, iar rugul a fost din nou aprins.
Calvin era încă la Paris, pregătindu-se prin studiu, meditaţie şi rugăciune pentru lucrările lui viitoare şi continuând să răspândească lumina. În cele din urmă însă, a fost pus sub urmărire, iar autorităţile s-au hotărât să-l ardă pe rug. Socotindu-se sigur în ascunzătoarea lui, nu era stăpânit de simţul primejdiei, când prietenii au dat buzna în camera lui cu vestea că autorităţile erau gata să-l aresteze. Chiar în clipa aceea se auzi o ciocănitură puternică la poarta de la intrare. Nu mai era nici o clipă de pierdut. Câţiva prieteni au ţinut pe ofiţeri la uşă, pe când ceilalţi îl ajutau pe reformator să coboare pe o fereastră; apoi, cu mare grabă, şi-a croit drum spre periferia oraşului. Găsind adăpost în căsuţa unui muncitor care era prieten al reformei, s-a îmbrăcat în hainele gazdei şi, ducând pe umeri o sapă, a pornit mai departe. Călătorind spre miazăzi, şi-a găsit refugiu pe moşiile Margaretei (vezi D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.3).
Aici a rămas câteva luni în siguranţă, sub protecţia prietenilor lui puternici, şi s-a angajat ca şi mai înainte în studiu. Dar inima lui era împovărată de evanghelizarea Franţei şi nu putea rămâne multă vreme inactiv. De îndată ce furtuna s-a domolit puţin, a căutat un nou câmp de lucru în Poitiers, unde era o universitate şi unde noile concepţii fuseseră deja primite favorabil. Oameni din toate clasele sociale ascultau cu bucurie Evanghelia. Ea nu era predicată în public, ci în locuinţa primarului şi adesea în grădina publică, unde Calvin desfăşura cuvintele vieţii veşnice acelora care doreau să asculte. După o vreme, când numărul ascultătorilor a crescut, au socotit că este mai sigur să se adune în afara oraşului. O peşteră dintr-o trecere îngustă şi adâncă, unde copacii şi stâncile păreau suspendate şi făceau ca ascunzătoarea să fie şi mai tainică, a fost aleasă ca loc de adunare. Grupe mici de oameni care părăseau oraşul, venind din direcţii deosebite, se întâlneau în afară. În acest loc retras Biblia era citită cu glas tare şi explicată. Tot aici s-a celebrat Cina Domnului pentru prima dată de către protestanţii din Franţa. Din această biserică mică au şi ieşit mai mulţi evanghelişti credincioşi.
Dar Calvin s-a întors din nou la Paris. Încă nu putea renunţa la speranţa că Franţa ca naţiune va primi reforma. Dar a găsit aproape toate uşile închise pentru lucrarea sa. A predica Evanghelia aici însemna să meargă direct la rug, aşa că în cele din urmă s-a hotărât să plece în Germania. De abia a părăsit Franţa, că o aprigă furtună s-a şi dezlănţuit asupra protestanţilor; dacă ar fi rămas acolo, cu siguranţă că ar fi fost cuprins şi el în dezastrul dezlănţuit.
Reformatorii francezi, dorind să-şi vadă patria în pas cu Germania şi Elveţia, s-au hotărât să dea o lovitură îndrăzneaţă împotriva superstiţiilor Romei, care să trezească întreaga naţiune. Ca urmare, într-o noapte au aşezat în toată Franţa pancarte în care atacau liturghia. Dar, în loc să facă să înainteze Reforma, acest act de un zel necontrolat şi greşit plănuit a adus ruină nu numai peste propagatorii ei, ci şi peste prietenii credinţei reformate din întreaga Franţă. Ea a dat romaniştilor ceea ce ei dori-seră de multă vreme - un pretext pentru a cere distrugerea totală a ereticilor ca agitatori primejdioşi pentru stabilitatea tronului şi pentru pacea naţiunii.
Una dintre aceste pancarte a fost aşezată de o mână ascunsă - a unui prieten imprudent sau poate a unui duşman perfid - lucrul acesta nu se va şti niciodată - pe uşa camerei particulare a regelui. Monarhul s-a umplut de mânie. În această publicaţie, superstiţiile care primiseră venerarea de-a lungul veacurilor erau atacate de o mână necruţătoare. Dar cutezanţa fără egal de a strecura aceste declaraţii clare şi şocante chiar în locuinţa regelui a trezit mânia acestuia. Câteva momente, la vederea ei, rămase mut de uimire şi tremurând. Apoi îşi manifestă mânia în această hotărâre teribilă: "Toţi aceia care sunt bănuiţi de erezia luterană să fie prinşi. Îi voi extermina pe toţi" (idem). Zarurile fuseseră aruncate. Regele s-a hotărât să treacă întru totul de partea Romei.
Imediat au fost luate măsuri pentru arestarea oricărui luteran din Paris. Un biet meseriaş, adept al credinţei reformate, care era obişnuit să invite pe credincioşi la adunările lor secrete, a fost arestat şi sub ameninţarea cu arderea pe rug i s-a poruncit să conducă pe emisarul papal la casa fiecărui protestant din oraş. El a refuzat cu groază această propunere josnică, dar în cele din urmă teama de flăcări a învins, iar el a consimţit să devină trădătorul fraţilor lui. Precedat de ostie şi înconjurat de o suită de preoţi cu cădelniţe, de călugări şi soldaţi, Morin, detectivul regal, împreună cu trădătorul străbătea încet şi tăcut străzile oraşului. Demonstraţia se pretindea a fi făcută în cinstea sfântului sacrament, "ca un act de ispăşire pentru insulta adusă liturghiei de către protestanţi. Dar înapoia acestei procesiuni fusese conceput un plan monstruos. Atunci când sosea în dreptul casei unui luteran, trădătorul făcea un semn, dar nu rostea nici un cuvânt. Procesiunea se oprea, se intra în casă, familia era târâtă şi pusă în lanţuri, iar ceata groaznică pornea mai departe în căutarea altor victime. "N-a fost cruţată nici o casă, mare sau mică, nici colegiile universităţii din Paris" Morin făcea tot oraşul să tremure" era domnia teroarei" (idem, b.4, cap.10).
Victimele erau trimise la moarte în chinuri groaznice, dându-se porunci deosebite ca focul să fie potrivit spre a le prelungi agonia. Dar ei mureau ca nişte biruitori. Statornicia lor a fost neclintită, iar pacea lor neumbrită. Prigonitorii, neputând să le clintească statornicia, se simţeau înfrânţi. "Eşafoadele erau înălţate în toate cartierele Parisului, iar rugurile aprinse continuu, având drept scop să răspândească groaza de erezie prin extinderea execuţiilor. Dar în cele din urmă folosul rămase de partea Evangheliei. Tot Parisul a fost în stare să vadă ce fel de oameni erau aceia care propagau învăţăturile cele noi. Nu exista amvon care să vorbească asemenea rugului martirilor. Bucuria curată care strălucea de pe feţele acestor oameni atunci când mergeau spre locul de execuţie, eroismul lor în mijlocul flăcărilor, blândeţea cu care iertau batjocurile transformau, în câteva clipe, mânia în milă şi ura în dragoste şi pledau cu o elocvenţă irezistibilă în favoarea Evangheliei" (Wylie, b.13, cap.20).
Preoţii, hotărâţi să ţină aprinsă furia poporului, au pus în circulaţie cele mai groaznice învinuiri împotriva protestanţilor. Au fost acuzaţi, de exemplu, că ar fi pus la cale masacrul catolicilor, răsturnarea guvernării şi asasinarea regelui. Dar nici o urmă de dovadă nu putea fi arătată în sprijinul acestor afirmaţii. Aceste prevestiri ale răului urmau să aibă totuşi o împlinire, în împrejurări foarte deosebite şi din cu totul alte motive şi alt caracter. Cruzimile la care au fost supuşi protestanţii nevinovaţi de către catolici au acumulat un fel de povară a răzbunării, care în veacurile următoare a adus chiar nenorocirea pe care ei şi-o închipuiseră ca venind peste rege, peste guvernul lui şi peste supuşi; dar a fost adusă de necredincioşi şi de papistaşi. Nu întărirea, ci persecutarea protestantismului a fost faptul care, după trei sute de ani, urma să aducă asupra Franţei calamităţi groaznice.
Bănuiala, neîncrederea şi teroarea pătrunseră în toate clasele societăţii. În mijlocul alarmei generale s-a văzut cât de adânc prinsese rădăcini învăţătura luterană în inimile oamenilor care aveau cea mai înaltă educaţie, influenţă şi nobleţe de caracter. Şi în această situaţie deodată au devenit libere multe posturi de încredere şi de cinste, din cauză că mulţi meseriaşi, tipografi, studenţi, profesori din universităţi, scriitori şi chiar oameni de la curte dispăruseră. Sute de oameni au fugit din Paris, exilându-se voluntar din locurile lor natale, în multe cazuri arătând în felul acesta că favorizaseră sau primiseră credinţa reformată. Papistaşii priveau în jur cu uimire la gândul că rămăseseră mulţi eretici în anonimat, care nu fuseseră nimiciţi. Furia lor s-a revărsat atunci peste mulţimile de victime mai umile care erau sub puterea lor. Închisorile gemeau şi chiar văzduhul părea că se întunecase de fumul rugurilor, aprinse pentru martorii Evangheliei.
Francisc I se mândrise, ca fiind promotorul în marea mişcare de redeşteptare culturală de la începutul sec. al XVI-lea. Îi plăcea să adune la curtea lui oameni erudiţi din orice ţară. Tocmai dragostei lui faţă de ştiinţă şi nemulţumirii cu privire la ignoranţa şi superstiţia călugărilor se datora, în mare măsură, îngăduinţa care fusese acordată Reformei. Dar, inspirat de zelul de a stârpi erezia, acest ocrotitor al ştiinţelor a dat un edict, prin care tipărirea a fost desfiinţată în toată Franţa. Francisc I ne oferă unul din acele exemple nenumărate care dovedesc că cultura intelectuală nu este o garanţie de ocrotire împotriva intoleranţei şi persecuţiei religioase.
Franţa, printr-o ceremonie solemnă şi publică, urma să se consacre cu totul operei de distrugere a protestantismului. Preoţii au cerut ca insulta adresată Cerului prin condamnarea liturghiei să fie ispăşită în sânge, iar regele, pentru binele poporului lui, să-şi dea în mod public consimţământul asupra acestui plan mârşav.
Ziua de 21 ianuarie 1535 a fost stabilită pentru acest ceremonial lugubru. Au fost stârnite temerile superstiţioase şi ura fanatică a întregii naţiuni, iar Parisul a fost asaltat de mulţimile care umpluseră străzile venind din toate împrejurimile. Ziua urma să fie inaugurată printr-o procesiune vastă şi impunătoare. Casele de pe drumul pe care urma să treacă procesiunea erau drapate în doliu şi din loc în loc erau ridicate altare. În faţa fiecărei uşi era aprinsă o torţă în cinstea "sfântului sacrament". Înainte de zorii zilei, procesiunea s-a format la palatul regelui. În faţă mergeau steagurile şi crucile mai multor parohii; după aceea locuitorii, mergând doi câte doi şi ducând torţe. Urmau cele patru ordine călugăreşti, fiecare în costumul lui specific. Apoi venea o renumită colecţie de moaşte. După toate acestea, eclesiasticii trufaşi veneau călări în mantiile lor de purpură şi stacojiu, împodobiţi cu pietre preţioase, o demonstraţie pompoasă şi strălucitoare.
"Ostia era purtată de episcopul Parisului sub un baldachin măreţ" purtat de patru prinţi de sânge nobil. După ostie urma regele" În ziua aceea Francisc I nu purta nici coroana şi nici haina de domnitor. Cu capul descoperit, cu ochii plecaţi şi în mână cu o lumânare aprinsă, regele Franţei a apărut în postura de penitent" (idem, b.13, cap.21). La fiecare altar se pleca în umilinţă, nu pentru ticăloşiile care-i mânjeau sufletul, nici pentru sângele nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul groaznic al supuşilor lui care îndrăzniseră să condamne liturghia. După el veneau regina şi demnitarii statului, mergând şi ei doi câte doi, fiecare cu câte o torţă aprinsă.
Ca o parte a slujbelor zilei, însuşi monarhul s-a adresat oficialităţilor regatului în sala cea mare a palatului episcopului. Cu o faţă plină de amărăciune a apărut înaintea lor şi, în cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, a deplâns "crima, hula, ziua de durere şi de dispreţ" care venise peste naţiune. Şi a chemat pe toţi supuşii credincioşi să ajute la stârpirea ereziei otrăvitoare care ameninţa Franţa cu ruina. "Cât este de adevărat, domnilor, că eu sunt regele vostru, spunea el, dacă aş vedea unul din membrele mele mânjite sau infectate de această putreziciune detestabilă, vi l-aş da să-mi fie tăiat" Mai mult, dacă aş vedea vreunul dintre copiii mei mânjiţi de ea, nu l-aş cruţa. L-aş da şi l-aş jertfi lui Dumnezeu". Şi încetinându-şi pledoaria înecat în lacrimi, toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: "Vrem să trăim şi să murim pentru religia catolică!" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12).
Întunericul naţiunii care lepădase lumina adevărului deveni şi mai înspăimântător. Harul "care aduce mântuire" se arătase; dar Franţa, după ce a privit puterea şi sfinţenia lui, după ce mii au fost atraşi de frumuseţea lui divină, după ce oraşe şi sate fuseseră iluminate de razele lui, îşi întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Oamenii respinseseră darul ceresc atunci când le fusese oferit. Ei numiseră răul bine şi binele rău, până când au căzut victime de bună voie propriei lor amăgiri de sine. Acum, cu toate că ar fi putut crede că în realitate făceau un serviciu lui Dumnezeu persecutând pe poporul Său, această sinceritate nu-i lăsa fără vină. Ei lepădaseră de bună voie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de împovărarea sufletului şi vina sângelui vărsat.
Un jurământ solemn de a stârpi erezia a fost făcut în catedrala cea mare, în care trei sute de ani mai târziu urma să fie întronată zeiţa raţiunii de către o naţiune care uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou se porni procesiunea, iar reprezentanţii Franţei s-au hotărât să înceapă lucrarea pe care juraseră să o aducă la îndeplinire. La distanţe mici fuseseră ridicate eşafoduri, pe care urmau să fie arşi de vii unii creştini protestanţi şi s-a aranjat ca lemnele să fie aprinse în clipa în care se apropia regele, iar procesiunea să se oprească pentru a vedea execuţia" (Wylie, b.13, cap.21). Amănuntele torturilor suferite de aceşti martiri pentru Hristos sunt prea sfâşietoare pentru a fi redate; dar din partea victimelor nu s-a manifestat nici o ezitare. Fiind silit să renege, unul dintre ei răspunse: "Nu fac decât să cred în ceea ce au predicat la început profeţii şi apostolii şi ceea ce au crezut toţi sfinţii. Credinţa mea are o încredere în Dumnezeu care va rezista tuturor puterilor iadului" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12).
Procesiunea se oprea din când în când la locurile de tortură. După ce a ajuns iarăşi la locul de unde plecase, la palatul regal, mulţimea s-a împrăştiat, iar regele şi prelaţii s-au retras, mulţumiţi de realizările zilei şi felicitându-se că lucrarea începută avea să fie continuată până la distrugerea totală a ereziei.
Evanghelia păcii pe care Franţa o lepădase avea să fie dezrădăcinată, iar rezultatele urmau să fie groaznice. Astfel, în ziua de 21 ianuarie 1793, la două sute cincizeci şi opt de ani din ziua în care Franţa se predase cu totul persecutării reformaţilor, o altă procesiune, având un scop cu totul deosebit, trecea pe străzile Parisului. "Împăratul era iarăşi figura centrală; iarăşi era frământare şi strigăte, iarăşi se auzea dorinţa după mai multe jertfe; iarăşi se ridicară eşafoadele întunecate; şi din nou scenele zilei s-au încheiat prin execuţii îngrozitoare; Ludovic al XVI-lea, luptându-se corp la corp cu temnicerii şi executorii lui, a fost târât până la butuc şi ţinut acolo cu forţa până când securea a căzut, iar capul lui tăiat s-a rostogolit pe eşafod" (Wylie, b.13, cap.21). Şi regele n-a fost singura victimă; aproape în acelaşi loc, două mii opt sute de fiinţe omeneşti au pierit de ghilotină în zilele sângeroase ale domniei Teroarei.
Reformaţiunea prezentase lumii o Biblie deschisă şi desigilase preceptele Legii lui Dumnezeu, susţinând cerinţele ei în faţa conştiinţei oamenilor. Iubirea Infinită descoperise oamenilor legile şi principiile cerului. Dumnezeu spusese: "Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: "Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!" (Deut.4,6). Când Franţa a lepădat acest dar al Cerului, ea a semănat seminţele anarhiei şi ruşinii, iar lucrarea inevitabilă a cauzei şi efectului a dus la Revoluţie şi la domnia Teroarei.
Cu mult înainte de persecuţia provocată de pancarte, îndrăzneţul şi înflăcăratul Farel fusese obligat să fugă din ţara lui natală. El a apărut în Elveţia şi, prin lucrările lui prin care a ajutat lucrarea lui Zwingli, a dus la înclinarea balanţei în favoarea Reformaţiunii. Urma să petreacă ultimii ani aici, cu toate acestea a continuat să exercite o influenţă hotărâtă asupra Reformei din Franţa. În primii ani ai exilului, eforturile lui au fost îndreptate în mod deosebit către răspândirea Evangheliei în ţara natală. A petrecut mult timp în predicare printre compatrioţii de lângă graniţă, unde cu o atenţie neobosită veghea asupra conflictului, ajutând prin cuvinte de încurajare şi sfat. Cu ajutorul altor exilaţi, scrierile reformatorilor germani au fost traduse în limba franceză şi împreună cu Biblia franceză au fost tipărite în cantităţi mari. Prin colportori, aceste lucrări au fost vândute pe scară largă în Franţa. Au fost date colportorilor cu un preţ mic şi în felul acesta câştigurile lucrării i-au făcut în stare să o ducă mai departe.
Farel şi-a început lucrarea în Elveţia, deghizat într-un învăţător umil. Repartizat într-o parohie izolată, s-a devotat educaţiei copiilor. Pe lângă învăţăturile şcolare obişnuite, el a introdus cu prudenţă adevărurile Bibliei, nădăjduind că prin copii va ajunge la părinţi. Pentru că erau unii care credeau, preoţii au hotărât să oprească lucrarea, iar oamenii superstiţioşi din regiune au fost aţâţaţi să se împotrivească. "Aceasta nu poate fi Evanghelia lui Hristos", susţineau preoţii, "deoarece predicarea ei nu aduce pace, ci război" (Wylie, b.14, cap.3). Asemenea primilor ucenici, când Farel era persecutat într-un oraş, fugea în altul. Din sat în sat, din oraş în oraş, el mergea călătorind pe jos, suferind de foame, de frig şi de oboseală şi peste tot viaţa îi era în primejdie. Predica în pieţe, în biserici, uneori la amvoanele catedralelor. Alteori găsea biserica goală; uneori predica îi era întreruptă de strigăte şi batjocuri; deseori era înlăturat cu forţa de la amvon. Nu o dată a fost prins de gloată şi bătut de moarte. Cu toate acestea el mergea înainte. Deşi deseori respins, cu o dârzenie neobosită, el se întorcea din nou la luptă; şi unul după altul, a văzut oraşele şi cetăţile care fuseseră bastioane ale papalităţii, deschizând porţile pentru Evanghelie. Parohia cea mică în care a lucrat la început a primit în scurtă vreme credinţa reformată. Oraşele Morat şi Neuchâtel au renunţat şi ele la riturile romano-catolice şi au îndepărtat chipurile idolatre din biserici.
Farel dorise de multă vreme să înfigă stindardul protestant în Geneva. Dacă acest oraş ar fi putut fi câştigat, ar fi devenit un centru pentru Reformaţiune în Franţa, Elveţia şi Italia. Cu această ţintă în faţă, şi-a continuat lucrarea până ce multe din oraşele şi satele din jur au fost câştigate. Apoi, împreună cu un singur însoţitor a intrat în Geneva. Dar nu i-a fost îngăduit să predice decât de două ori. Preoţii, încercând zadarnic să obţină condamnarea de către autorităţile civile, l-au chemat în faţa unui consiliu eclesiastic la care au venit cu arme ascunse sub mantii, hotărâţi să-i ia viaţa. În afara sălii, o gloată furioasă cu ciomege şi săbii a fost adunată pentru a fi sigură de moartea lui în caz că ar fi reuşit să scape de la consiliu. Dar prezenţa magistraţilor şi a forţei armate l-a salvat. A doua zi dis-de-dimineaţă, a fost condus împreună cu tovarăşul lui peste lac într-un loc sigur. În felul acesta s-a încheiat primul lui efort de a evangheliza Geneva.
Pentru încercarea următoare a fost aleasă o unealtă mai umilă - un tânăr atât de modest la înfăţişare, încât a fost tratat cu răceală chiar de către prietenii declaraţi ai Reformei. Oare ce putea face acesta acolo unde Farel a fost lepădat? Cum putea acesta, cu atât de puţin curaj şi experienţă, să înfrunte furtuna din faţa căreia cei mai puternici şi mai curajoşi fuseseră obligaţi să fugă? "Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul" (Zah. 4,6) "Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii pentru a face de ruşine pe cele tari". "Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii". (1Cor. 1,27.25).
Froment şi-a început lucrarea ca învăţător. Adevărurile pe care le preda copiilor la şcoală, aceştia le repetau acasă. În curând, şi părinţii au venit să asculte explicaţia Bibliei, până când clasele s-au umplut de ascultători atenţi. Noi Testamente şi broşuri au fost distribuite gratuit şi ele ajungeau la mulţi care nu îndrăzneau să vină pe faţă să asculte învăţăturile cele noi. După o vreme, şi acest lucrător a fost obligat să fugă; dar adevărurile pe care le-a predat au pus stăpânire pe minţile oamenilor. Reformaţiunea fusese sădită şi continua să se întărească şi să se extindă. Predicatorii s-au reîntors şi prin lucrările lor cultul protestant a fost întemeiat în Geneva.
Oraşul se declarase deja de partea Reformaţiunii când Calvin, după multe călătorii şi greutăţi, a intrat pe porţile lui. Întorcându-se după o ultimă vizită în locul său de naştere, găsi drumul spre Basel barat de armatele lui Carol al V-lea, aşa că a fost obligat să meargă pe o rută ocolită la Geneva.
În această vizită Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu. Deşi Geneva primise credinţa protestantă, mai rămânea totuşi o mare lucrare de făcut acolo. Nu cu mulţimile sunt oamenii convertiţi la Dumnezeu, ci ca indivizi, lucrarea de renaştere trebuind să fie îndeplinită în inimă şi în conştiinţă prin puterea Duhului Sfânt şi nu prin decretele conciliilor. Cu toate că locuitorii Genevei lepădaseră autoritatea Romei, ei nu erau atât de pregătiţi să renunţe la viciile care se înrădăcinaseră sub dominaţia ei. A întemeia aici principiile cele curate ale Evangheliei şi a pregăti poporul să ocupe cu demnitate poziţia la care Providenţa îl chema nu era o sarcină deloc uşoară.
Farel era convins că a găsit în Calvin pe acela care se putea uni cu el în această lucrare. În numele lui Dumnezeu, l-a implorat pe tânărul evanghelist să rămână şi să lucreze acolo. Calvin s-a dat înapoi îngrozit. Timid şi iubitor de pace, evita legătura cu spiritul îndrăzneţ, independent şi chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui firavă împreună cu deprinderile lui de a studia îl făceau să caute să se retragă. Crezând că prin pana lui ar putea servi mai bine cauza Reformei, dorea să găsească un loc liniştit pentru studiu şi de acolo, prin scris, să instruiască şi să întărească bisericile. Dar sfatul solemn al lui Farel i-a venit ca o chemare din cer pe care n-a îndrăznit să o refuze. "I s-a părut, spunea el, că mâna lui Dumnezeu s-a coborât din cer, că l-a prins şi l-a ţintuit irevocabil de locul pe care era atât de nerăbdător să-l părăsească" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.9, cap.17).
În timpul acesta, primejdii mari ameninţau cauza protestantă. Anatemele papei fulgerau împotriva Genevei şi naţiuni puternice o ameninţau cu distrugerea. Cum urma să reziste acest oraş mic în faţa ierarhiei papale, care deseori îi silise pe regi şi împăraţi să se supună? Cum se putea împotrivi armatelor marilor cuceritori ai lumii?
În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După ce primele biruinţe asupra Reformaţiunii au trecut, Roma adusese forţe noi, nădăjduind să-şi desăvârşească distrugerea. Pe vremea aceasta a fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel mai lipsit de conştiinţă şi puternic dintre toţi apărătorii papalităţii. Călugării acestui ordin erau cu totul izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, morţi faţă de cerinţele afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet înăbuşite. Iezuiţii nu cunoşteau nici o regulă, nici o legătură, afară de aceea a ordinului lor, şi nici o datorie afară de aceea a extinderii puterii lui (vezi note suplim.). Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenţii ei să facă faţă primejdiei şi să suporte suferinţele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, ca să înalţe steagul adevărului, făcând faţă scaunului de tortură, temniţei şi rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuismul inspira pe urmaşii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure şi ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârşească, nici o amăgire prea josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. Legaţi prin jurământ pentru o sărăcie şi umilinţă continuă, ei aveau scopul de a câştiga bogăţie şi putere, ca să fie devotaţi înăbuşirii protestantismului şi restabilirii supremaţiei papale.
Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutând pe bolnavi şi pe săraci, mărturisind că au renunţat la lume şi purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfăţişare exterioară fără reproş, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice şi criminale. Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Şi în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau şi recomandate atunci când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiţii îşi croiau drum în funcţii de stat, devenind chiar consilieri ai regelui şi conducând astfel politica naţiunilor. Se făceau servitori pentru a spiona pe stăpânii lor. Înfiinţau şcoli pentru copiii prinţilor şi ai nobililor şi şcoli pentru poporul de rând, în care copiii protestanţilor erau atraşi şi educaţi în păzirea ritualurilor papale. Toată pompa şi manifestarea exterioară de atunci a cultului romano-catolic avea de scop să producă confuzie, să uimească şi să cucerească imaginaţia şi în felul acesta libertatea, pentru care părinţii luptaseră şi muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalităţii.
Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală care împuternicea inchiziţia (vezi note suplimentare). În ciuda oroarei cu care era privit, chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papistaşi, astfel că cruzimile prea groaznice pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţe ascunse. În multe ţări, mii şi mii de oameni chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi, mai educaţi, pastori evlavioşi şi devotaţi cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi şi meseriaşi pricepuţi, erau omorâţi sau obligaţi să fugă în alte ţări.
Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformaţiunii, pentru a despărţi pe oameni de Biblie şi pentru a restabili ignoranţa şi superstiţia Evului Mediu. Dar, sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin lucrarea acelor bărbaţi nobili pe care El i-a ridicat să continue lucrarea lui Luther, protestantismul n-a fost distrus. El nu şi-a datorat puterea favoarei sau armelor prinţilor. ţările cele mai mici, popoarele cele mai umile şi mai puţin puternice au devenit citadelele lui, aducând biruinţa Reformaţiunii. Astfel era Geneva cea mică, înconjurată de vrăjmaşi puternici care complotau distrugerea ei; era Olanda de pe ţărmurile nisipoase ale Mării Nordului, luptând cu tirania Spaniei, pe atunci cel mai mare şi mai bogat dintre regate, ca şi Suedia cea pustie şi săracă.
Timp de aproape treizeci de ani, Calvin a lucrat la Geneva, mai întâi pentru a întemeia acolo o biserică care să accepte moralitatea biblică şi după aceea pentru înaintarea Reformaţiunii în Europa. Darul lui de învăţător public n-a fost fără greşeală şi nici învăţăturile lui nu erau fără lipsuri. Dar el a fost unealta în vestirea adevărurilor care erau de o importanţă deosebită în timpul lui pentru susţinerea principiilor protestantismului împotriva valului rapid de reîntoarcere a papalităţii şi în promovarea în bisericile reformate a simplităţii şi curăţiei vieţii, în locul mândriei şi stricăciunii de sub influenţa învăţăturii romano-catolice.
Din Geneva, porneau publicaţii şi învăţători pentru a răspândi învăţăturile reformate. În locul acesta cei persecutaţi din toate ţările căutau îndrumare, sfat şi încurajare. Oraşul lui Calvin devenise un refugiu pentru reformaţii prigoniţi din toată Europa apuseană. Fugind de furtunile îngrozitoare care bântuiseră timp de secole, fugarii se adunau la porţile Genevei. Înfometaţi, răniţi, lipsiţi de cămin şi de rude, erau primiţi cu căldură şi îngrijiţi cu dragoste; şi, ca o compensaţie pentru căminul oferit aici, ei au binecuvântat oraşul adopţiunii lor prin iscusinţa, ştiinţa şi pietatea lor. Dar mulţi care găsiseră un refugiu aici se reîntorceau în ţările lor pentru a rezista tiraniei Romei. John Knox, viteazul reformator scoţian, nu puţini puritani englezi, protestanţii din Olanda şi Spania, hughenoţii din Franţa duceau din Geneva făclia adevărului, pentru a lumina întunericul din ţările lor natale.
În Ţările de Jos şi Scandinavia
În Ţările de Jos, tirania papală a provocat încă de timpuriu un protest hotărât. Cu şapte sute de ani înainte de venirea lui Luther, pontiful roman a fost acuzat fără teamă de doi episcopi care, cunoscând caracterul cel adevărat al "sfântului scaun", au fost trimişi cu următoarea solie la Roma: Dumnezeu "a făcut din împărăteasa şi mireasa Lui, biserica, o moştenire veşnică şi nobilă pentru familia ei, o zestre care nu putrezeşte şi nu piere niciodată, dându-i un sceptru şi o coroană veşnică, ale cărei beneficii ţi le-ai însuşit asemenea unui hoţ. Te-ai aşezat în Templul lui Dumnezeu; şi în loc să fii păstor, ai devenit lup pentru oi;" ne-ai făcut să credem că eşti episcopul suprem, dar te porţi mai degrabă ca un tiran" În loc să fii robul robilor, cum îţi place să te numeşti, cauţi să devii domnul domnilor" Aduci dispreţ peste poruncile lui Dumnezeu; dar" Duhul Sfânt este ziditorul tuturor bisericilor de pe întinsul lumii" Cetatea Dumnezeului nostru, ai cărei cetăţeni suntem, cuprinde toate colţurile cerului; şi este mai mare decât oraşul, numit de către sfinţii profeţi Babilonul, care pretinde a fi de origine divină şi care se înalţă prin sine până la cer, se laudă că înţelepciunea lui este nemuritoare; iar în cele din urmă, fără nici un temei, afirmă că ea n-a greşit niciodată şi nici nu poate greşi" (Gerard Brandt, History of the Reformation in and About the reformation in and About the Low Countries, b.1, p.6).
După un secol, şi alţii s-au ridicat pentru a repeta acest protest. Şi acei învăţători de la început, călătorind prin diferite ţări şi cunoscuţi sub nume diferite, care au avut caracterul misionarilor valdenzi şi au răspândit pretutindeni cunoştinţa Evangheliei, au pătruns şi în Ţările de Jos. Învăţăturile lor s-au răspândit cu repeziciune. Ei au tradus Biblia valdenză în versuri în limba olandeză. Ei spuneau că "în ea se găsea o mare superioritate: nici glume, nici poveşti, nici fleacuri, nici amăgiri, ci numai cuvintele adevărului; că, desigur, ici şi colo era câte o coajă tare, dar că miezul şi dulceaţa a ceea ce era bun şi sfânt putea fi descoperit cu uşurinţă în ea" (idem, b.1, p.14). Aşa scriau prietenii credinţei celei vechi încă din secolul al XII-lea.
Acum au început persecuţiile Romei; dar, în mijlocul rugurilor şi torturilor, credincioşii continuau să se înmulţească, declarând cu hotărâre că Biblia este singura autoritate infailibilă în materie de religie şi că "nici un om nu poate fi constrâns să creadă, ci trebuie să fie câştigat prin predicare" (Martyn, vol.2, p.87).
Învăţăturile lui Luther au găsit un teren fertil în Ţările de Jos, unde s-au ridicat bărbaţi sinceri şi credincioşi pentru a predica Evanghelia. Dintr-una din provinciile Olandei a ieşit Menno Simons. Instruit ca romano-catolic şi hirotonit ca preot, era cu totul necunoscător în ceea ce priveşte Biblia, pe care nu o citise de teama de a nu fi amăgit de erezie. Atunci când l-a cuprins o îndoială cu privire la doctrina transubstanţiaţiunii, el a privit-o fiind ca o ispită din partea Satanei şi, prin rugăciune şi mărturisire, a căutat să se libereze de ea, dar în zadar. Începu să facă fapte de desfrâu pentru a încerca să aducă la tăcere glasul mustrător al conştiinţei, dar a fost fără folos. După un timp, a fost condus la studiul Noului Testament şi acesta împreună cu scrierile lui Luther l-au determinat să primească credinţa reformată. Apoi, la scurt timp a fost martor într-un sat vecin la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studiere Biblia cu privire la botezul copiilor. Dar n-a putut găsi nici o dovadă în Scripturi în favoarea lui; a văzut, dimpotrivă, că pocăinţa şi credinţa sunt peste tot cerute ca o condiţie pentru primirea botezului.
Menno s-a retras din biserica romano-catolică, consacrându-şi viaţa predicării adevărurilor pe care le primise. Atât în Germania, cât şi în Ţările de Jos se ivise o grupă de fanatici care susţineau învăţături absurde şi provocatoare de răscoală, batjocorind ordinea şi decenţa sau recurgând la violenţă şi răzvrătire. Menno a văzut rezultatele grozave la care urmau să ajungă în mod inevitabil aceste mişcări şi s-a împotrivit cu putere învăţăturilor rătăcite şi metodelor sălbatice ale acestor fanatici. Totuşi, erau mulţi care fuseseră înşelaţi de către aceşti fanatici, dar care apoi renunţaseră la învăţăturile lor amăgitoare. Şi mai existau încă mulţi urmaşi ai vechilor creştini, roade ale învăţăturilor valdenze. Menno a lucrat cu mare râvnă şi succes printre aceste grupe.
Timp de 25 de ani a călătorit încoace şi încolo împreună cu soţia şi copiii săi, îndurând greutăţi şi lipsuri mari, fiind continuu cu viaţa în primejdie. A parcurs Ţările de Jos şi nordul Germaniei, lucrând îndeosebi printre clasele mai umile, dar exercitând o influenţă vastă. Cu o elocinţă înnăscută, deşi avea puţină instruire, era un bărbat cu o integritate fără reproş, cu un spirit umil şi un comportament amabil, de o evlavie sinceră şi serioasă, exemplificând în viaţa lui preceptele pe care le predica, fapt care câştiga încrederea oamenilor. Discipolii lui au fost asupriţi. Ei au avut mult de suferit fiind confundaţi cu fanaticii din Münster, dar cu toate acestea datorită lucrării lui mulţi au fost convertiţi.
Nicăieri n-au fost primite învăţăturile reformate mai mult decât în Ţările de Jos. În câteva ţări, aderenţii lor au suferit cea mai groaznică persecuţie. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reformaţiunea şi ar fi adus cu bucurie pe toţi adepţii ei la rug; dar prinţii s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Olanda, în care puterea lui era şi mai mare, edictele persecutoare au urmat unul după altul în rapidă succesiune. Citirea Bibliei, ascultarea ei, predicarea sau chiar a vorbi despre ea însemna culpabilitate gravă şi moarte pe rug. De asemenea, rugăciunea în ascuns, refuzul închinării în faţa unei icoane sau intonarea unui psalm erau fapte care se pedepseau cu moartea. Chiar şi aceia care îşi renegau rătăcirile erau condamnaţi şi, dacă erau bărbaţi, erau ucişi cu sabia, iar dacă erau femei, erau arse de vii. Mii au pierit sub domnia lui Carol şi a lui Filip al II-lea.
Odată a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă, acuzată că nu vine la liturghie şi se închină acasă. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor, fiul cel mai tânăr a răspuns: "Ne plecăm pe genunchi şi ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă şi viaţa lui fericită, ne rugăm pentru judecătorii noştri, ca Dumnezeu să-i păzească" (Wylie, b.18, cap.6). La aceste cuvinte, câţiva dintre judecători au fost mişcaţi profund, cu toate acestea tatăl şi unul dintre fii au fost condamnaţi la rug.
Furia prigonitorilor era întrecută de credinţa martirilor. Nu numai bărbaţii, dar chiar şi femeile cele delicate şi tinerele fete dădeau pe faţă un curaj neînfrânt. "Soţiile luau atitudine lângă rugul bărbaţilor lor şi, în timp ce ei ardeau, ele şopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja; tinerele intrau de vii în mormânt, ca şi când ar fi intrat în camera odihnei pentru noapte; sau mergeau pe eşafod şi la foc îmbrăcate în cele mai bune veşminte, ca şi cum ar fi mers la căsătorie" (idem, b.18, cap.6).
Ca şi zilele în care păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creştinilor era o sămânţă (vezi Tertullian, Apologia, parag. 50). Persecuţia a slujit la creşterea numărului martorilor pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat de neclintita hotărâre a oamenilor, săvârşea lucrarea lui barbară, dar totul era zadarnic. Abia sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania revoluţia a adus în cele din urmă Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
În munţii Piemontului, pe câmpiile Franţei şi pe ţărmurile Olandei, înaintarea Evangheliei a fost însemnată cu sângele discipolilor ei. Dar în ţările din nord ea a găsit o intrare paşnică. Studenţii de la Wittenberg, reîntorcându-se la căminele lor, au adus credinţa reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a contribuit şi ea la răspândirea luminii. Oamenii simpli, cutezători din nord s-au întors de la stricăciunea, pompa şi superstiţiile Romei, pentru a primi curăţia şi simplitatea adevărurilor dătătoare de viaţă ale Bibliei.
Tausen, "reformatorul Danemarcei", era fiul unui ţăran. Băiatul a dat de timpuriu dovadă de o inteligenţă viguroasă; el înseta după instruire; dar nu-i putea fi dată în condiţiile modeste în care se găseau părinţii lui, aşa că a intrat într-o mănăstire. Aici, curăţia vieţii lui împreună cu stăruinţa şi cu credincioşia lui au câştigat simpatia superiorului său. Şi în urma unei examinări, s-a dovedit că poseda talente care promiteau în viitor mari servicii bisericii. S-a luat, deci, hotărârea să i se dea o educaţie la una din universităţile Germaniei sau în Ţările de Jos. Tânărului student i s-a dat îngăduinţa să aleagă o şcoală, cu condiţia să nu meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie influenţat de otrava ereziei. Aşa spuneau călugării.
Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca şi acum, una din fortăreţele romanismului. Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în aceeaşi vreme i-au căzut în mână şi scrierile lui Luther. Le-a citit cu uimire şi plăcere şi a dorit foarte mult să se bucure de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-şi asume riscul jignirii superiorului lui şi să piardă susţinerea din partea lui. S-a hotărât repede şi în scurtă vreme s-a înscris ca student la Wittenberg.
Întorcându-se în Danemarca, a revenit la mănăstire. Nimeni nu l-a bănuit de luteranism; el nu şi-a dezvăluit secretul, ci a încercat, fără să provoace prejudecăţile tovarăşilor lui, să-i aducă la o credinţă mai curată şi la o viaţă mai sfântă. A deschis Biblia, le-a explicat înţelesul ei adevărat şi, în cele din urmă, le-a predicat pe Hristos ca îndreptăţire a păcătosului şi singura lui nădejde de mântuire. Mare a fost mânia superiorului care-şi pusese mari speranţe în el, ca într-un apărător brav al Romei. Imediat a fost mutat într-o altă mănăstire şi închis într-o celulă, sub o supraveghere aspră.
Spre groaza noilor lui păzitori, câţiva călugări s-au declarat convertiţi la protestantism. Printre gratiile celulei, Tausen transmitea tovarăşilor lui cunoştinţa despre adevăr. Dacă părinţii bisericeşti danezi ar fi fost iscusiţi în planul bisericii de a trata erezia, glasul lui Tausen n-ar mai fi fost auzit niciodată; dar în loc să-l închidă într-o temniţă subterană, l-au dat afară din mănăstire. Acum erau fără putere. Tocmai atunci fusese dat un edict regal, care oferea protecţie învăţătorilor noii doctrine. Tausen a început să predice. Bisericile i se deschideau, iar oamenii se înghesuiau să-l asculte. Şi alţii predicau Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament tradus în limba daneză era pretutindeni răspândit. Eforturile făcute de papistaşi de a distruge lucrarea nu făcuseră decât să o extindă şi, în scurtă vreme, Danemarca a primit credinţa reformată.
Şi în Suedia, tineri care băuseră din izvorul de la Wittenberg au adus apa vieţii concetăţenilor lor. Doi dintre conducătorii reformaţiunii suedeze, Olaf şi Laurentius Petri, fiii unui fierar din Orebro, studiaseră sub îndrumarea lui Luther şi a lui Melanchton, iar adevărurile pe care le învăţaseră în felul acesta erau gata să le facă cunoscute şi altora. Asemenea marelui reformator, Olaf a trezit poporul cu zelul şi cu elocinţa lui, în timp ce Laurentius, asemenea lui Melanchton, era erudit, prevăzător şi liniştit. Amândoi erau bărbaţi cu o evlavie arzătoare, cu înalte cunoştinţe teologice şi cu un curaj neclintit în înaintarea adevărului. Dar opoziţia papistaşă nu lipsea. Preoţii catolici au aţâţat poporul ignorant şi superstiţios. Olaf Petri a fost adesea asaltat de mulţime şi în mai multe rânduri abia a scăpat cu viaţă. Aceşti reformatori au fost însă simpatizaţi şi ocrotiţi de rege.
Sub conducerea bisericii Romei, oamenii erau cufundaţi în sărăcie şi gemeau sub asuprire. Ei nu cunoşteau Scripturile şi, având o religie de forme şi ceremonii care nu aduceau nici o lumină sufletului, se întorceau din nou la credinţele superstiţioase şi la practicile păgâneşti ale strămoşilor lor păgâni. Naţiunea era împărţită în grupe care se luptau între ele, ale căror hărţuieli continue măreau nenorocirea tuturor. În această situaţie, regele s-a hotărât să facă o reformă a statului şi a bisericii, salutând cu bucurie aceste ajutoare pricepute în lupta împotriva Romei.
În prezenţa monarhului şi a conducătorilor Suediei, Olaf Petri, cu o mare iscusinţă, a apărat credinţa reformată împotriva susţinerilor Romei. El a declarat că învăţăturile Părinţilor trebuie să fie primite numai atunci când sunt în concordanţă cu Scripturile; că învăţăturile esenţiale ale credinţei sunt prezentate în Biblie într-un mod atât de clar şi simplu, încât toţi oamenii le pot înţelege. Hristos a spus: "Învăţătura Mea, nu este a Mea ci a Celui ce M-a trimis" (Ioan 7,16); iar Pavel a declarat că oricine predică o altă Evanghelie decât aceea pe care a primit-o el, să fie anatema (Gal. 1,8). "Atunci, cum încearcă alţii, spunea reformatorul, să poruncească dogme după plăcerea lor şi să le impună ca lucruri necesare pentru mântuire?" (Wylie b.10, cap.4). El a arătat că decretele bisericii nu au nici o autoritate atunci când sunt în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu şi a susţinut marele principiu protestant că "Biblia şi numai Biblia" este singura regulă de credinţă şi practică.
Această dispută, deşi a rămas în mare măsură necunoscută, ne arată "felul oamenilor care au format rânduielile şi flancurile armatei reformatorilor. Ei nu erau neînvăţaţi sau sectari, nici polemişti zgomotoşi - ci dimpotrivă, erau oameni care studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiau bine cum să folosească armele pe care le oferea Biblia. În ceea ce priveşte erudiţia, ei se aflau în fruntea veacului lor. Dacă ne-am îndrepta atenţia către centrele strălucite, cum sunt Wittemberg şi Zürich, şi la numele ilustre ca acelea ale lui Luther şi Melanchton, Zwingli şi Oecolampadius, este drept că ni s-ar putea spune că aceştia au fost conducătorii mişcării şi în mod firesc aşteptam de la ei puteri uimitoare şi întreprinderi uriaşe, dar că urmaşii lor n-au mai fost ca ei. Dar când ne întoarcem la ţărmul izolat al Suediei şi la numele umile ale lui Olaf şi Laurentius Petri - de la meşteri la ucenici - ce vom descoperi? " Savanţi şi teologi; bărbaţi care au folosit cu înţelepciune întregul sistem al adevărului evanghelic şi care au câştigat uşor o biruinţă asupra sofiştilor şcolilor şi a demnitarilor Romei" (idem, b.10, cap.4).
Ca urmare a acestei dispute, regele Suediei a primit credinţa protestantă şi nu peste multă vreme adunarea naţională s-a declarat în favoarea ei. Noul Testament fusese tradus de Olaf Petri în limba suedeză şi, la dorinţa regelui, cei doi fraţi şi-au asumat răspunderea traducerii întregii Biblii. În felul acesta pentru prima oară poporul Suediei a primit Cuvântul lui Dumnezeu în limba sa maternă. Dieta a dat dispoziţie ca în tot regatul pastorii să explice Scripturile, iar copiii în şcoli să fie învăţaţi să citească Biblia.
Continuu şi sigur, întunericul ignoranţei şi al superstiţiei a fost risipit de lumina binecuvântată a Evangheliei. Eliberată de sub apăsarea Romei, naţiunea a ajuns la o putere şi o măreţie pe care nu o avusese niciodată. Suedia a devenit una din fortăreţele protestantismului. Un secol mai târziu, într-o vreme de grea primejdie, această naţiune mică şi slabă până atunci a fost singura din Europa care a avut curajul să dea o mână de ajutor şi a venit în ajutorul Germaniei în încrâncenarea groaznică a Războiului de treizeci de ani. Toată Europa de nord părea gata să fie adusă din nou sub tirania Romei. Armatele Suediei au fost acelea care au ajutat Germania să respingă valul de succese papale, să asigure toleranţă pentru protestanţi - calvini ca şi luterani - şi să restabilească libertatea de conştiinţă în acele ţări care primiseră Reformaţiunea.
Reformatorii englezi de mai târziu
În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea lui greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă într-o mare măsură despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui.
Fiind un cercetător stăruitor şi silitor căutător după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi, dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4).
Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi, de îndată ce el a părăsit localitatea, ei încercară să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4).
Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi?" Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori?" Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta" Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea?" În ce mod? Într-adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4).
Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţă, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19).
Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie.
El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze îşi păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii oferiţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj.
Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi o dată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre.
Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu" "şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător" care să nu fie obligat să asculte" de Cuvântul Său" "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după" strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI").
Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi în apărarea adevărului. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor Sfântului Scaun. Această cunoaştere a tainelor Babilonului a dat o mai mare putere mărturiei lor împotriva lui.
"V-aş pune o întrebare ciudată", spunea Latimer. "Ştiţi voi care este cel mai zelos episcop şi prelat din toată Anglia?" Vă văd ascultând şi aşteptând să-i pronunţ numele, dar vă voi răspunde: este Satana! El nu lipseşte niciodată din dioceza lui; căutaţi-l oricând doriţi şi el este totdeauna acasă; totdeauna este la lucru. Nu-l veţi găsi niciodată lenevind, vă garantez" Acolo unde locuieşte diavolul, afară cu cărţile şi sus cu lumânările. La o parte cu Biblia şi sus cu mătăniile! La o parte cu lumina Evangheliei şi sus cu lumina candelelor, da, chiar şi la miezul zilei; "jos cu crucea lui Hristos şi sus cu milosteniile pentru purgatoriu; "la o parte cu îmbrăcarea celor goi, a celor săraci şi neputincioşi, sus cu împodobirea icoanelor şi cu decorarea măreaţă a lemnelor şi a pietrelor; sus cu tradiţiile şi legile oamenilor, jos cu tradiţiile lui Dumnezeu şi cu prea sfântul Său Cuvânt" O, dacă prelaţii noştri ar fi tot atât de stăruitori a semăna grâul învăţăturii celei adevărate precum este Satana să semene neghina şi buruienile" (idem, "Sermon of the Plough").
Marele principiu apărat de aceşti reformatori - acelaşi care fusese susţinut de către valdenzi, de Wycliffe, de Ioan Huss, de Luther, de Zwingli şi de către toţi aceia care s-au unit cu ei - era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credinţă şi viaţă. Ei respingeau dreptul papilor, conciliilor, Părinţilor şi regilor de a stăpâni conştiinţa în materie de religie. Biblia era autoritatea lor şi prin învăţătura sa ei probau toate doctrinele şi toate pretenţiile. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său i-a susţinut pe aceşti oameni sfinţi atunci când îşi dădeau viaţa pe rug. "Fiţi curajoşi", strigă Latimer către tovarăşii lui de rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, "prin harul lui Dumnezeu noi vom aprinde astăzi o lumină în Anglia, care cred că nu va putea fi stinsă niciodată" (Works of Hugh Latimer, vol.I, p.13).
În Scoţia, seminţele adevărului răspândite de Columba şi de către colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoţia şi-au păstrat libertatea. În sec. al XII-lea însă, papalitatea îşi pusese piciorul aici şi în nici o altă ţară n-a exercitat o stăpânire absolută ca în acest loc. Nicăieri întunericul n-a fost mai adânc. Totuşi, aici străluceau nişte raze de lumină care străpungeau întunericul şi dădeau făgăduinţa zilei de mâine. Lolarzii, venind din Anglia cu Biblia şi cu învăţăturile lui Wycliffe, au făcut mult pentru a păstra cunoştinţele Evangheliei şi fiecare ţară şi-a avut martorii şi martirii ei.
La începutul marii Reformaţiuni au apărut scrierile lui Luther şi după aceea Noul Testament al lui Tyndale. Neluaţi în seamă de ierarhia papală, aceşti soli au străbătut pe tăcute munţii şi văile, dând un suflu nou făcliei adevărului care aproape se stinsese în Scoţia şi anulând lucrarea pe care o făcuse Roma timp de patru secole de asuprire.
Apoi, sângele martirilor a dat un avânt nou mişcării. Conducătorii papistaşi, care s-au trezit deodată în faţa primejdiei ce ameninţa cauza lor, au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili şi mai onoraţi fii ai Scoţiei. Dar procedând astfel, ei n-au făcut decât să înalţe un amvon de la care cuvintele acestor martori gata să moară puteau fi auzite în toată ţara, determinând totodată pe popor să scuture cătuşele Romei.
Hamilton şi Wishart, având un caracter şi origine princiară, o dată cu un număr mare de discipoli umili, şi-au dat viaţa pe rug. Dar din flăcările lui Wishart a ieşit cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, unul care sub conducerea lui Dumnezeu urma să sune clopotul de moarte al papalităţii în Scoţia.
John Knox s-a îndepărtat de tradiţiile şi de misticismul bisericii, pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu; şi învăţăturile lui Wishart i-au întărit hotărârea de a părăsi legătura cu Roma, ca să se unească cu reformatorii persecutaţi.
Îndemnat de tovarăşii lui să preia slujba de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă în faţa acestei răspunderi şi numai după zile întregi de reculegere şi luptă chinuitoare cu sine a consimţit la aceasta. Dar, după ce a acceptat poziţia, a pornit înainte cu o hotărâre nestrămutată şi un curaj neînfricat, pe care l-a avut tot timpul vieţii lui. Acest reformator cu inima sinceră nu se temea de faţa omului. Flăcările martiriului care ardeau în jurul lui nu făceau decât să-i aprindă zelul cu o şi mai mare ardoare. Securea tiranului era ţinută ameninţător deasupra capului lui, dar el nu a cedat, dând lovituri puternice în dreapta şi în stânga pentru a dărâma idolatria.
Atunci când a fost adus în faţa reginei Scoţiei, în a cărei prezenţă zelul multor conducători ai protestantismului slăbea, John Knox a dat o mărturie categorică în favoarea adevărului. El nu putea fi câştigat prin măguliri şi nu se clătina în faţa ameninţărilor. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învăţase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, şi în felul acesta călca porunca lui Dumnezeu care poruncise supuşilor să asculte de suveranii lor. Dar Knox răspunse categoric:
"Deoarece religia cea adevărată nu şi-a primit puterea şi autoritatea originară de la prinţii lumii, ci numai de la Dumnezeul cel Veşnic, nici supuşii lor nu sunt legaţi să-şi modeleze religia după poftele prinţilor lor. Căci adesea se întâmplă că prinţii sunt mai ignoranţi decât toţi ceilalţi în ce priveşte religia cea adevărată a lui Dumnezeu" Dacă toată sămânţa lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon, ai cărui supuşi erau, vă rog, Doamnă, ce religie ar fi fost pe lume? Sau dacă toţi oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraţilor Romei, ce religie ar fi fost pe faţa pământului?" Aşa că, Doamnă, vă daţi seama că supuşii nu sunt legaţi de religia prinţilor lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei."
Atunci Maria spuse: "Voi interpretaţi Scripturile într-un fel, iar ei (învăţătorii romano-catolici) o interpretează altfel; pe cine să cred, şi cine să fie judecător?"
"Să credeţi pe Dumnezeu care vorbeşte lămurit în Cuvântul Său", a răspuns reformatorul; şi mai mult decât spune Cuvântul, să nu credeţi nici pe unii, nici pe ceilalţi. Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit; şi dacă apare vreo nelămurire în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea credinţă" (David Laing - The Collected Works of John Knox, vol.2, p. 281, 284).
Acestea erau adevărurile pe care reformatorul neînfricat le-a rostit în urechile membrilor Casei regale, cu riscul vieţii. Cu acelaşi curaj neînfrânt el rămase statornic în hotărârea sa, rugându-se neîncetat şi purtând luptele Domnului, până când Scoţia s-a liberat de papalitate.
În Anglia, adoptarea protestantismului ca religie de stat a diminuat, dar nu a oprit cu totul persecuţia. În timp ce se renunţase la multe dintre învăţăturile Romei, nu puţine dintre formele ei fuseseră totuşi adoptate. Supremaţia papei a fost lepădată, dar în locul ei monarhul a fost întronat drept cap al bisericii. În serviciile divine ale bisericii se vedea încă o mare depărtare de curăţia şi simplitatea Evangheliei. Marele principiu al libertăţii religioase nu era încă înţeles. Cu toate că cele mai groaznice cruzimi pe care Roma le folosise împotriva ereziei au mai fost practicate uneori şi de către conducătorii protestanţi, dreptul fiecărui om de a se închina lui Dumnezeu după convingerile conştiinţei lui nu era încă recunoscut. Tuturor li se cerea să primească învăţăturile şi să respecte formele de închinare prescrise de biserică. Aceia care au avut o altă părere au suferit persecuţia într-o formă mai grea sau mai blândă, timp de sute de ani.
În sec. al XVII-lea, mii de pastori au fost îndepărtaţi din funcţii. Oamenilor le era interzis, sub pedeapsa de amenzi grele, întemniţare şi exil, de a participa la orice adunare religioasă în afară de acelea aprobate de biserică. Acele suflete credincioase care nu se puteau reţine să nu se adune spre a se închina lui Dumnezeu erau obligate să se întâlnească în locuri întunecoase, în poduri, iar în unele anotimpuri prin păduri la miezul nopţii. În adâncurile ocrotitoare ale pădurii, templul natural al lui Dumnezeu, acei copii ai Domnului, împrăştiaţi şi persecutaţi, se adunau pentru a-şi revărsa sufletele în rugăciune şi proslăvire. Dar în ciuda tuturor precauţiilor mulţi au suferit pentru credinţa lor. Temniţele erau arhipline. Familii erau risipite. Mulţi au fost alungaţi în ţări străine, totuşi Dumnezeu a fost cu poporul Său, iar persecuţia n-a putut să le înăbuşe mărturia. Mulţi au fost alungaţi peste ocean în America, unde au pus temeliile libertăţii civile şi religioase, care au constituit edificiul şi gloria acestei ţări.
Din nou ca în timpurile apostolice, persecuţia a servit înaintării Evangheliei. Într-o temniţă dezgustătoare plină de desfrânaţi şi criminali, John Bunyan trăia chiar în atmosfera cerului; acolo a scris el alegoria lui minunată cu privire la călătoria creştinului din ţara stricăciunii către cetatea cerească. Timp de peste două sute de ani, acel glas din închisoarea Bedford a vorbit cu o putere mişcătoare inimilor oamenilor. Cărţile lui Bunyan, "Călătoria creştinului", "Harul revărsat peste cel mai mare dintre păcătoşi", au condus pe mulţi pe calea vieţii.
Baxter, Flavel, Alleine împreună cu alţi oameni de talent, educaţie şi adâncă experienţă creştină s-au ridicat cu curaj în apărarea credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Lucrarea îndeplinită de aceşti bărbaţi proscrişi şi scoşi în afara legii de către conducătorii acestei lumi nu va pieri niciodată. Lucrările lui Flavel, "Izvorul vieţii" şi "Metoda harului", au arătat multor mii cum să-şi predea sufletul lui Hristos. Cartea lui Baxter - "Păstorul creştin" - s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru mulţi care doreau după o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar "Odihna veşnică a sfinţilor" şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către "odihna" care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.
O sută de ani mai târziu, într-un timp de mare întuneric spiritual, Whitefield şi fraţii Wesley au apărut ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de păgânism. O religie a naturii era studiul preferat al clerului şi alcătuia o mare parte din teologia lor. Clasele mai înalte îşi băteau joc de evlavie şi se mândreau a fi mai presus decât ceea ce numeau ei fanatism. Clasele de jos zăceau în ignoranţă şi josnicie, fiind dedate viciului, în timp ce biserica nu avea curajul şi nici credinţa să mai susţină cauza discreditată a adevărului.
Marea învăţătură a îndreptăţirii prin credinţă, atât de lămurit predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere şi înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obţine prin faptele bune ale omului. Whitefield şi fraţii Wesley, care erau membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu, dar fuseseră învăţaţi că acesta se putea asigura printr-o viaţă virtuoasă şi prin păzirea rânduielilor religioase.
Când Charles Wesley s-a îmbolnăvit odată şi presimţea că i se apropie sfârşitul, a fost întrebat pe ce se întemeia nădejdea sa de viaţă veşnică. Răspunsul lui a fost: "Am făcut tot ce am putut pentru a sluji pe Dumnezeu". Când a văzut că prietenul care-i pusese întrebarea nu era mulţumit cu răspunsul, Wesley gândea: "Cum adică, nu sunt oare eforturile mele un motiv suficient pentru nădejde? Dacă vrea să-mi răpească străduinţele, n-am nimic altceva în care să mă încred" (John Whitehead, Life of Rev. Charles Wesley, p.102). Atât de dens era întunericul care cuprinsese biserica! El ascundea învăţătura ispăşirii, jefuind pe Hristos de slava Lui şi abătând minţile oamenilor de la singura lor nădejde de mântuire - sângele Răscumpărătorului răstignit.
Wesley şi prietenii lui au fost conduşi să înţeleagă că religia cea adevărată îşi are locul în inimă şi că Legea lui Dumnezeu are de a face atât cu cugetele, cât şi cu cuvintele şi faptele. Convinşi de nevoia sfinţeniei inimii, ca şi de a corectitudinii conduitei exterioare, ei au pornit stăruitor spre o viaţă nouă. Prin eforturile cele mai stăruitoare, cu rugăciune, ei au încercat să supună relele inimii fireşti. Ei trăiau o viaţă de renunţare de sine, de binefaceri şi umilinţă, luând cu mare stricteţe şi exactitate orice măsură pe care o socoteau că-i va ajuta să realizeze ceea ce doreau foarte mult - acea sfinţenie care putea asigura favoarea lui Dumnezeu. Dar n-au câştigat ceea ce au sperat. Zadarnice au fost încercările lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeaşi luptă pe care Luther o dusese în chilia din Erfurt, aceeaşi problemă care-i chinuise sufletul. "Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu?" (Iov 9,2).
Flăcările adevărului divin, care fuseseră stinse pe aproape toate altarele protestantismului, urmau să fie reaprinse de la vechea făclie purtată prin veacuri de către creştinii din Boemia. După Reformaţiune, protestantismul în Boemia fusese călcat în picioare de hoardele Romei. Toţi aceia care refuzaseră să renunţe la adevăr au fost constrânşi să fugă în afara patriei. Unii dintre aceştia, găsind adăpost în Saxonia, au apărat acolo credinţa cea veche. De la moravi, urmaşii acestor creştini, a venit lumina la Wesley şi la prietenii lui.
John şi Charles Wesley, după ce au fost hirotoniţi pentru lucrare, au fost trimişi în misiune în America. La bordul corabiei lor se găsea o grupă de fraţi moravi. Furtuni violente s-au dezlănţuit asupra lor şi John Wesley, văzând moartea cu ochii, simţea că nu era împăcat cu Dumnezeu. Germanii, din contră, dădeau pe faţă o linişte şi o încredere de care el era străin.
"Am observat cu mult timp înainte, spunea el, marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră o dovadă continuă despre umilinţa lor, îndeplinind pentru ceilalţi călători nişte servicii pe care nici unul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru serviciile făcute ei nu doreau şi nu primeau nici o plată, spunând că era spre binele inimilor lor mândre ca să se umilească, căci iubitorul lor Mântuitor făcuse mult mai mult pentru ei. Fiecare zi le dăduse ocazia să arate blândeţea pe care nici o provocare nu o putea clinti. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau doborâţi, se ridicau şi porneau mai departe; dar nu s-a auzit nici o plângere din gura lor. Acum urma să se dovedească dacă erau eliberaţi de spiritul fricii, al mândriei, mâniei şi răzbunării. Chiar în timpul psalmului cu care începeau slujba lor, marea s-a dezlănţuit şi a sfărâmat în bucăţi vela principală, iar un val a acoperit vasul şi s-a revărsat pe punte ca şi când adâncul ne înghiţise. Printre englezi s-a produs o panică grozavă, dar germanii cântau în linişte. Am întrebat pe unul dintre ei după aceea: 'Nu v-aţi speriat?' El a răspuns: 'Mulţumesc lui Dumnezeu, nu'. Apoi am continuat: 'Dar femeile şi copiii voştri nu s-au speriat?' El a răspuns amabil: 'Nu, femeilor şi copiilor noştri nu le este teamă de moarte'" (Whitehead, Life of Rev. John Wesley, p.10).
După ce au ajuns la Savannah, Wesley a locuit pentru o scurtă vreme împreună cu fraţii moravi şi a fost profund impresionat de purtarea lor creştină. Despre serviciile lor religioase, în contrast categoric cu formalismul fără viaţă al bisericii anglicane, el scria: "Marea simplitate şi solemnitate a adunării întregi m-a făcut să uit răstimpul celor 1.700 de ani şi să-mi imaginez că mă găsesc într-una din acele adunări, unde nu erau forme şi clase sociale şi în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru pescarul, dar cu manifestarea Duhului şi a puterii" (idem p.11, 12).
La reîntoarcerea în Anglia, Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înţelegere mai clară a credinţei biblice. El se convinse că trebuie să renunţe la orice dependenţă de faptele proprii pentru mântuire şi că trebuie să se încreadă cu totul în Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. La o adunare a societăţii fraţilor moravi din Londra, a fost citită o declaraţie a lui Luther, care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o lucrează în inima credinciosului. Pe când Wesley asculta, credinţa i s-a aprins în suflet. "Mi-am simţit inima puternic încălzită, spunea el; "am simţit că trebuie să am încredere în Hristos, şi numai în Hristos, pentru mântuire; şi mi-a fost dată o asigurare, că El mi-a îndepărtat chiar păcatele mele şi m-a izbăvit de sub legea păcatului şi a morţii" (idem, p.52).
De-a lungul anilor de lupte obositoare şi fără mângâiere - ani de jertfire de sine aspră, de mustrări şi umilinţă - Wesley progresase neabătut în singura lui ţintă de a căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise şi descoperise că harul, pe care se chinuise să-l câştige prin rugăciuni şi posturi, prin fapte de binefacere şi jertfire de sine, era un dar, "fără bani şi fără plată".
Odată întemeiat în credinţa lui Hristos, tot sufletul lui ardea de dorinţa de a răspândi cunoaşterea Evangheliei slăvită a harului fără plată al lui Dumnezeu. "Priveam toată lumea ca fiind parohia mea", spunea el. "În orice parte a ei m-aş găsi, socotesc că este drept şi o datorie de conştiinţă să declar tuturor celor care doresc să mă asculte vestea bună a mântuirii" (idem, pag.74).
El persevera acum într-o viaţă strictă şi de jertfire de sine acum nu ca temei, ci ca rezultat al credinţei; nu ca fiind rădăcină, ci rodul sfinţirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este temelia nădejdii creştine, iar acest har se va da pe faţă prin ascultare. Viaţa lui Wesley a fost devotată predicării marilor adevăruri pe care le primise - îndreptăţirea prin credinţă în sângele ispăşitor al lui Hristos şi puterea reînviorătoare a Duhului Sfânt asupra ini-mii, aducând roade într-o viaţă asemănătoare cu exemplul lui Hristos.
Whitefield şi fraţii Wesley se pregătiseră pentru lucrarea lor prin convingeri personale concrete cu privire la starea lor căzută; şi pentru a fi în stare să suporte cercarea ca buni ostaşi ai lui Hristos, ei fuseseră supuşi cercării amare a batjocurii, dispreţului şi persecuţiei, atât în universitate, cât şi atunci când au intrat în lucrarea predicării. Ei împreună cu câţiva alţii care erau de aceeaşi părere cu ei erau porecliţi metodişti, în semn de dispreţ, de către colegii lor studenţi neevlavioşi, un nume care este până în prezent privit cu cinste şi dat uneia dintre cele mai mari denominaţiuni din Anglia şi America.
Ca membri ai bisericii anglicane, ei erau legaţi puternic de formele ei de închinare, dar Domnul le prezenta în Cuvântul Său un ideal mai înalt. Duhul Sfânt îi îndemna să predice pe Hristos şi pe El răstignit. Puterea Celui Prea Înalt însoţea lucrarea lor. Mii de oameni se convingeau şi se converteau cu adevărat. Şi era necesar ca aceste oi să fie păzite de lupii răpitori. Wesley nu se gândea nicidecum să întemeieze o denominaţiune nouă, ci i-a organizat într-o asociaţie care se numea Uniunea Metodistă.
Neînţeleasă şi grea a fost împotrivirea pe care aceşti predicatori au întâmpinat-o din partea bisericii oficiale, dar Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a dirijat evenimentele pentru a face ca reforma să înceapă înăuntrul bisericii. Dacă ar fi venit din afară, ea nu ar fi pătruns acolo unde era mai necesară. Dar deoarece predicatorii redeşteptării erau oameni ai bisericii şi lucrau sub egida ei oriunde găseau ocazia, adevărul a intrat acolo unde altfel uşile ar fi rămas închise. Unii dintre preoţi s-au trezit din letargia lor morală şi au devenit predicatori zeloşi în propriile lor parohii. Şi astfel, unele biserici care fuseseră împietrite de formalism s-au trezit la viaţă.
În vremea lui Wesley, ca şi în toate veacurile istoriei bisericii, oameni înzestraţi cu diferite daruri aduceau la îndeplinire lucrarea ce le-a fost încredinţată. Nu erau de acord asupra tuturor punctelor de doctrină, dar toţi erau mânaţi de Duhul lui Dumnezeu şi uniţi în acelaşi ţel, de a câştiga suflete pentru Hristos. Deosebirile de păreri dintre Whitefield şi fraţii Wesley ameninţau la un moment dat să provoace despărţire; dar pentru că învăţaseră blândeţea în şcoala lui Hristos, iertarea şi iubirea reciprocă i-au împăcat. Nu aveau timp de pierdut în certuri, atunci când rătăcirea şi nelegiuirea abunda pretutindeni, iar păcătoşii mergeau către pierzare.
Slujitorii lui Dumnezeu păşeau pe o cale aspră. Bărbaţi cu influenţă şi învăţătură îşi foloseau puterile împotriva lor. După o vreme, mulţi preoţi dădeau pe faţă o împotrivire hotărâtă, iar uşile bisericilor au fost închise împotriva credinţei curate şi a acelora care o vesteau. Acţiunea preoţilor de a-i denunţa de la amvon a trezit elementele întunericului, ignoranţei şi nelegiuirii. De nenumărate ori John Wesley a scăpat de la moarte printr-o minune a harului lui Dumnezeu. Când furia gloatei era aţâţată împotriva lui şi se părea că nu există nici o cale de scăpare, un înger în chip omenesc venea lângă el, gloata se dădea înapoi, iar slujitorul lui Hristos pleca în siguranţă de la locul primejdiei.
Despre eliberarea lui din mijlocul unei mulţimi înfuriate într-una din aceste ocazii, Wesley spunea: "Mulţi au încercat să mă doboare în timp ce coboram o colină pe o potecă alunecoasă spre oraş; după o judecată sănătoasă, dacă aş fi fost trântit la pământ, nu m-aş fi putut ridica. Dar nu m-am împiedicat deloc şi nici n-am alunecat până când n-am scăpat din mâinile lor" Deşi mulţi au încercat să mă prindă de guler sau de haine să mă doboare, nu m-au putut prinde deloc; numai unul m-a prins de poala pardesiului care s-a rupt şi i-a rămas în mână; cealaltă, în buzunarul căreia se afla o bancnotă, a fost sfâşiată dar numai pe jumătate" Un bărbat puternic, chiar din faţă, s-a repezit la mine de câteva ori cu un baston de stejar cu care, dacă m-ar fi lovit doar o dată în ceafă, m-ar fi scutit de alte necazuri. Dar de fiecare dată, nu ştiu cum, lovitura nimerea alături, căci nu mă puteam mişca nici la dreapta, nici la stânga" Un altul s-a repezit cu putere, cu braţul ridicat să mă lovească. Dar n-a făcut decât să mă mângâie pe cap, zicând: 'Ce păr moale are!' Cei dintâi oameni ale căror inimi au fost schimbate au fost bandiţii oraşului, capii dezordinilor în toate împrejurările, unul dintre ei fiind cel care câştigase premiul de luptător în parcurile în care aveau loc luptele cu urşi.
Pe ce căi minunate ne pregăteşte Dumnezeu pentru a face voia Sa! Acum doi ani o cărămidă mi-a lovit umerii. Aceasta s-a întâmplat la un an după ce o piatră mă lovise între ochi. Luna trecută am primit o lovitură, iar în seara aceasta, două: una înainte de a intra în oraş, alta după ce am ieşit; dar amândouă nu mi-au făcut nimic, căci cu toate că prima dintre ele m-a lovit în piept cu toată putere, iar cealaltă în gură cu o aşa forţă încât sângele a izbucnit imediat, n-am simţit durere mai mare decât m-ar fi atins un pai" (John Wesley, Works, vol.3, p. 297,298).
Metodiştii din acele zile de început - atât laici, cât şi predicatori - suportau batjocura şi persecuţia atât de la membrii bisericii, cât şi de la aceia care se declarau pe faţă fără religie şi care erau instigaţi prin calomnii. Erau târâţi înaintea curţilor de justiţie - unele numai cu numele, căci dreptatea era rară în tribunale pe vremea aceea. Adesea sufereau violenţe din partea persecutorilor. Gloatele mergeau din casă în casă, distrugând mobila şi bunurile, jefuind tot ce găseau şi maltratând cu brutalitate bărbaţi, femei şi copii. În unele cazuri erau puse afişe, invitând pe aceia care doreau să asiste la spargerea ferestrelor şi la jefuirea caselor metodiştilor, să se adune la un timp şi loc anumit. Aceste flagrante încălcări ale legilor omeneşti, cât şi divine erau îngăduite fără să fie pedepsite. O persecuţie sistematică era dusă împotriva unor oameni a căror singură vină era aceea de a căuta să întoarcă picioarele păcătoşilor de pe calea pierzării pe calea sfinţeniei.
Referindu-se la acuzaţiile aduse împotriva lui şi a tovarăşilor lui, John Wesley spunea: "Unii motivează că învăţăturile acestor oameni sunt false, greşite şi fanatice; că sunt noi şi nemaiauzite; că sunt quakerism, fanatism, papism. Toată această minciună a fost deja smulsă din rădăcină, când s-a arătat că fiecare ramură a acestei învăţături este doctrina lămurită a Scripturii interpretată de biserica noastră. De aceea nu poate fi nici neadevărată, nici greşită din moment ce a fost dovedită prin Scriptură ca fiind adevărată. Alţii pretind că 'învăţătura este prea strictă; ei fac calea spre ceruri prea îngustă'. Şi aceasta este în adevăr obiecţiunea iniţială (care a fost singura pentru o vreme); ea este ascunsă de o mie de ori mai mult şi apare în diferite forme. Dar fac şi ei oare calea către ceruri mai îngustă decât au făcut-o Domnul şi apostolii Săi? Este învăţătura lor mai strictă decât aceea a Bibliei? Să aveţi în vedere doar câteva versete clare: 'Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta'. 'Căci oamenii vor da socoteală înaintea judecăţii pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit'. 'Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu.'
Dacă învăţătura lor este mai strictă decât aceasta, ei trebuie să fie dojeniţi; dar voi ştiţi în conştiinţa voastră că nu este aşa. Dar cine poate fi mai strict chiar cu o iotă fără să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate un ispravnic al tainelor lui Dumnezeu să fie găsit credincios dacă schimbă vreo parte din cele încredinţate? Nu, el nu poate schimba nimic; nu poate îndulci nimic; el este obligat să spună tuturor oamenilor: 'Nu pot aduce Scriptura la gustul vostru'. 'Trebuie ori să vă ridicaţi până la ea, ori să pieriţi pentru totdeauna'. Acesta este motivul adevărat pentru strigătul la modă cu privire la 'lipsa de iubire a acestor oameni'. Sunt ei oare fără dragoste? În ce privinţă? Nu hrănesc ei pe cei flămânzi şi nu îmbracă pe cei goi? Nu; nu stau lucrurile în felul acesta; ei nu duc lipsă de nimic din toate acestea; ei sunt lipsiţi de dragoste în judecata celor care socotesc că nimeni nu poate fi mântuit decât în felul pe care îl văd ei" (idem, vol.3, p.152, 153).
