Testamentul lui EUGEN IONESCU:Vanatorul de vise - IONEL FERNICJACKIE KENNEDY - Necrutatorul ger - o cale spre vindecare

Despre moarte, copilarie, neliniste si Dumnezeu Pe Eugen Ionescu l-am vazut o singura data, imediat dupa Revolutie. Desi nu se simtea prea bine si apropierea mortii ii starnea destule nelinisti, a acceptat sa ma primeasca pret de cateva minute in elegantul sau apartament din Montparnasse, mai putin curios sa afle amanunte despre noile zvarcoliri democratice de la Bucuresti, cat sensibil fiind la insistentele insotitorului meu, scriitorul francez de origine romana Saint Tobi - cel care publicase la editura Gallimard un important eseu biografic despre marele dramaturg. Timid, provincial si coplesit de emotii, m-am retras intr-un colt al camerei, atent sa nu pierd nici cel mai mic detaliu din acea vizita. Ceea ce imi amintesc si acum este lentoarea atent selectiva cu care s-a deschis usa de la intrare. Mobila discret somptuoasa din interior. Tavanul inalt si ferestrele ce cautau lacom lumina mai mereu incercanata a soarelui parizian. Privirea vigilenta a doamnei Rodica, gata in orice clipa sa intrerupa vizita daca era cazul, si figura pal-obosita a maestrului. Imi amintesc mai ales parul alb si infoiat la tample, buzele carnoase, fruntea latareata, de oltean indaratnic, si inegalabilii sai ochi exoftalmici, ce confereau figurii lui inteligente o gravitate sugubeata, de "mistic etern deghizat in farsor modern", cum ii placea sa spuna bunul sau prieten, Bruno Frappat. Nu stiu daca, de-a lungul intrevederii, marele dramaturg s-a uitat mai mult de doua ori la mine. Rezemat pe o perna, inutil de confortabila pentru diabetul de care suferea, Eugen Ionescu incerca sa converseze, mai mult tacand, despre moarte, alaturi de un preot ortodox al locului si un calugar roman de la Muntele Athos, pe care l-a si intrebat, la un moment dat, de ce Dumnezeu a decis ca batranetea sa fie urata si plina de neputinte. "De ce prin nastere ne indreptam spre degradare fizica si moarte? Nu ar trebui sa fie invers ? Logic si dogmatic ar fi sa evoluam spre starea de copil. Ar trebui sa ne intoarcem de unde am plecat - in Edenul amniotic". In jur, s-a facut brusc liniste. In ziua primirii in Academia Franceza � Exilat ca si mine pe o margine timida de scaun, calugarul a tresarit, m-a privit nedumerit o secunda, si amandoi am cazut de acord ca tocmai ascultasem confesiunea unui om chinuit de nelinisti metafizice, de spaime si umilitoare nedumeriri existentiale; ca cel mai bun lucru pe care il puteam face era sa parasim incaperea si sa-i redam maestrului intimitatea de care avea nevoie - lucru confirmat, de altfel, si de Marie-France, fiica scriitorului, care, din pragul usii, ne anunta politicos, dar ferm, ca sosise momentul sa ne despartim. Din toata intalnirea cu Eugen Ionescu nu am ramas decat cu acest tulburator gand legat de batranete si cu privilegiul de a fi fost o secunda contemporanul lui. La plecare, vrand parca sa scuze graba intempestiva cu care a intrerupt vizita, Marie-France ne-a daruit o caseta inregistrata chiar de tatal ei - o caseta ce continea o singura melodie, lent-tanguitoare, un cantec de jale domoala, peste care maestrul suprapunea gutural, plictisit, mereu si precis, aceleasi vorbe: "J'en ai marre... J'en ai marre... J'en ai marre" (M-am saturat... Ajunge). Nu stiu de ce, de cate ori reascult aceasta caseta trista, cu vagi isonuri de balada romaneasca, nu-mi vine in minte decat un chip ocultat de lumina, anonim si lipsit de contur. Nu e marele dramaturg, cu parul alb si infoiat la tample, cu buzele carnoase si fruntea latareata de om destept. E doar chipul unui batran simplu si lipsit de povara celebritatii - chipul unui mistic etern deghizat in rolul lui preferat de dramaturg si de oltean indaratnic; oltean sucit, pe jumatate francez, care l-a cautat mereu si cu disperare pe Dumnezeu, fara sa stie ca Dumnezeu era chiar langa el. Cu putin timp inainte sa moara, prietenii, in frunte cu Cioran, il acuzau dragastos ca "se inconjurase numai de popi" si ca devenise prea ortodox, fara sa vada ca, fara nici un alint metafizic, marele dramaturg transformase spaima de moarte intr-o ultima si luminoasa farsa ionesciana. Nu intamplator, marele dramaturg a murit in chiar Vinerea Mare din Postul Pastelui. Nu intamplator, ziua in care a fost ingropat s-a intamplat sa fie chiar 1 aprilie. Testamentul sau spiritual, publicat de revista pariziana "Le Figaro Litteraire" si reluat apoi de alte ziare importante din lume dovedeste (daca mai era nevoie) ca rasul grotesc si usor absurd este un alt cuvant dat suferintei - aceeasi suferinta fara de care nimeni nu poate spera la iertarea si la mantuirea lui Dumnezeu. TESTAMENT Mesajele nu au nici un efect asupra mea. In acest moment, mi-e totusi atat de rau, incat imi este greu sa scriu. Nici ideile nu-mi vin cand durerea este atat de violenta. Pe balconul apartamentului sau din Paris / Foto: Muzeul Literaturii Romane (2) � Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care imi aduce totusi, cateodata, un somn atat de placut. Mi se joaca piesele cam peste tot in lume si cred ca aceia care se duc sa le vada rad sau plang, fara a simti dureri prea violente. Stiu ca se va sfarsi curand, dar, cum am spus-o de curand, fiecare zi este un castig. Mi-e greu sa continui, din pricina acestui vid existential Cateodata, vin sa ma vada prietenii, cativa prieteni devotati. Imi face mare placere sa-i vad, dar dupa o ora, obosesc. Oare ce altceva faceam, mai bine, inainte? Cred ca mi-am pierdut timpul si ca am alergat in van. Imi simt mintea goala si mi-e greu sa continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existential, de care e plina lumea, daca pot spune ca lumea este plina de vid. Ca de obicei, ma gandesc ca poate voi muri in aceasta seara sau, sa nadajduim, maine ori poimaine. Sau, chiar, cine stie cat timp mai tarziu. Cand nu ma gandesc la tot ce poate fi mai rau, ma plictisesc. Cateodata ma gandesc ca ma gandesc, ma gandesc ca ma rog. Cine stie, poate ca va fi totusi ceva, va fi ceva. Poate ca dupa, va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred ca forma lui Dumnezeu este ovala. Am fost ajutat de multi oameni carora le datorez recunostinta Am fost ajutat in cariera - cariera, cum se spune - de un mare numar de oameni, carora le datorez recunostinta. La Paris, in balconul teatrului, la un spectacol cu una din piesele sale � A fost, mai intai, mama care m-a crescut, care era de-o incredibila tandrete si plina de umor, in ciuda faptului ca unul dintre copii ii murise la o varsta frageda si ca fusese abandonata - dupa cum am povestit adesea - de sotul ei, ce a lasat-o singura, in marele Paris. Dar pe parcursul vietii, mai ales sotia mea, Rodica, si fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fara ele, este limpede ca n-as fi facut nimic, n-as fi scris nimic. Le datorez si le dedic intreaga mea opera. Apoi, mai tarziu, au fost toti profesorii mei de la liceul din Bucuresti. Datorez mult si unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit in ziua ultimei reprezentatii cu "Rinocerii", la New York, ceea ce lui i-a adus, in 1940, suma de 10.000 de dolari, dar si mie mi-a adus renumele in Statele Unite. El m-a ajutat fara sa vrea. Au fost, apoi, cronicile literare engleze si franceze. In plus, aceste cronici au ridicat impotriva pe criticii de stanga care crezusera la inceput ca eu insumi sunt de stanga, asa dupa cum ceilalti ma credeau de dreapta. Apoi, inca o data, sotia mea, mereu sotia mea, care m-a obligat sa-mi trec examenul de licenta. Si mi-a facut bine, dorind sa ma distruga, cea de-a doua sotie a tatalui meu, Lola, care m-a dat afara din casa, provocandu-ma, in acest fel, sa ma descurc si sa reusesc. Mi-au facut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava, care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat sa-mi iau bacalaureatul intr-un liceu de provincie, ocrotit de sora sotiei mele, Angela, care tinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, dupa cate stiu eu, n-au reusit in viata). Vagabondand de la unul la altul, de la unii la altii, eu, cel fara adapost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, in sfarsit, ajutat cateodata de rude mai mult sau mai putin indepartate, de catre matusa mea, Sabina, si matusa mea, Angela, de catre profesori care isi imaginau ca am geniu. Am fost ajutat, mai recent, in timpul razboiului din 1940, de Anca, mama sotiei mele, care in ciuda durerii proprii, cu inima sfaramata, i-a lasat pe ginerele si fiica ei sa plece in Franta. A murit sperand sa se reintalneasca cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu aceasta nadejde. Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toata viata si eu nu mi-am dat seama "Cantareata cheala", piesa care i-a adus celebritatea mondiala � Am fost ajutat de Dumnezeu atunci cand, refugiat la Paris, pentru ca nu voiam sa ma alatur comunistilor de la Bucuresti, am plecat intr-o zi la piata, fara un ban in buzunar, si am gasit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atatea intamplari mi-au venit in ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toata viata, care mi-a sprijinit toate eforturile si eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, d-l Colombel, Dumnezeu sa-l binecuvanteze, care nu a cutezat sa arunce in strada un biet refugiat, care nu-si platea chiria, dar era poate trimis de Domnul. In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in voie, in bratele Domnului Si astfel, din mana in mana, am ajuns sa obtin un soi de enorma celebritate si sa ajung, impreuna cu sotia mea, la varsta de 80 de ani, chiar 81 si jumatate, cu frica mortii, cu neliniste, fara a-mi da seama ca Dumnezeu imi daruise atatea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in voie, in bratele Domnului. N-am reusit sa cred destul. Eu sunt, din pacate, ca omul acela despre care se spune ca facea in fiecare dimineata aceasta rugaciune: "Doamne, fa-ma sa cred in Tine". Ca toata lumea, nici eu nu stiu daca, de cealalta parte, exista ceva sau nu este nimic. Sunt tentat sa cred, ca si Papa Ioan Paul al II-lea, ca se desfasoara o lupta cosmica enorma, intre fortele tenebrelor si cele ale binelui. Spre victoria finala a fortelor binelui, cu siguranta, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare farame dintr-un tot, sau suntem fiinte care vor renaste? Lucrul care ma intristeaza poate cel mai mult este despartirea de sotia si fiica mea. Mormantul � Si de mine insumi! Sper in continuitatea identitatii cu mine insumi, temporala si supratemporala, traversand timpul si in afara timpului. Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu Nu aparem pe pamant pentru a trai. Aparem pentru a pieri si a muri. Traiesti copil, cresti si, foarte repede, incepi sa imbatranesti. Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu. Este totusi mai simplu sa ti-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune ca medicina moderna si gerontologia doresc, prin toate mijloacele, sa reconstruiasca omul in plenitudinea sa, asa cum divinitatea n-a putut s-o faca: in pofida batranetii, a stricaciunii, a slabiciunii etc. Sa-i restituie omului integritatea in imortalitate, asa cum divinitatea n-a stiut sau n-a vrut s-o faca. Cum n-a facut-o divinitatea. In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu Inainte, sculandu-ma in fiecare dimineata, spuneam: slava lui Dumnezeu, care mi-a mai daruit inca o zi. Acum spun: inca o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a facut Dumnezeu din toti copiii si vitele pe care I le-a luat lui Iov? In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu, pentru ca eu cred in rau. Daca raul exista, atunci exista si Dumnezeu. vise - IONEL FERNIC - A fost cel mai mare compozitor interbelic de muzica usoara. "Iubesc femeia", "Iti mai aduci aminte, doamna", "La umbra nucului batran" sunt doar cateva dintre melodiile devenite celebre si care ii mai incanta si astazi pe oamenii cu suflet romantic. Indragostit de viata mai mult decat s-ar fi cuvenit, a parasit-o cu mult prea devreme, intr-un bizar accident de avion - De cum isi facea aparitia, toate privirile se opreau asupra lui, fie ca era vorba de o terasa din centrul Bucurestiului, fie de vreo carciumioara inecata in verdeata de la margine de oras. Era cunoscut, cautat de privirile languroase ale femeilor, dorit de patronii restaurantelor, care-si dublau castigul in serile in care el canta sau doar le trecea pragul, asteptat de prieteni si de cunoscuti, pentru ca stia ca nimeni altul sa traiasca nobletea generozitatii adevarate. Cantecele lui Ionel Fernic sunt emblema anilor frenetici dintre cele doua mari razboaie, ani in care bucuria de a trai, dragostea si, mai presus de toate, entuziasmul, tineau loc, de multe ori, painii de toate zilele. Pentru multi, Ionel Fernic a fost un risipitor. A pierdut cu aceeasi usurinta averi, castigate din cantecele ce-au devenit peste noapte slagare, dar si femei, cucerite doar dintr-o ochire. Era capabil sa cante o noapte intreaga, intr-o carciuma goala, numai pentru a insenina privirea cenusie a unei femei pierdute, dupa cum putea, cu aceeasi usurinta, sa-si insceneze moartea, ca sa-si adune toti prietenii la o petrecere. A trait doar 37 de ani, dar a ars ca o torta, luminand imprejur, fara sa puna nimic deoparte, fara rezerve si fara concesii. S-a hranit mereu din bucuria de a trai si de a-si urma, neclintit, visele. Iar visele lui ambitioase au tintit mereu spre inalt. Ionel Fernic a compus peste patru sute de melodii de muzica usoara, tangouri, romante, dar a ramas si in istoria aeronauticii romanesti, ca unul dintre cei mai bravi si neinfricati parasutisti si piloti. Viata lui tumultuoasa poate fi oricand scenariu pentru un film de succes. Primele amintiri S-a nascut in Targoviste, la 29 mai 1901, in familia unui inginer. N-a fost un copil prea cuminte. Era "spaima mahalalei, ca bataus fara pereche, dar cu mare pasiune pentru pasarele: scatii si sticleti". Mama, ambitioasa, l-a trimis la Scoala Evanghelica Luterana din Bucuresti, cu speranta ca va linisti nabadaile odraslei, dar nu s-a intamplat asa. Herr Tominski, directorul scolii, ii aplica des corectii, pe care adultul de mai tarziu le-a pomenit cu nostalgie. Iubit de parinti, "cu o dragoste atat de fanatica, incat nu voiau in ruptul capului sa cedeze rugamintilor mele de a-mi cumpara bicicleta, de teama unui accident", Ionel a fost adus pentru liceu acasa, la Galati, unde se stabilise intre timp familia lui. Dar si acolo, scapa adesea de ochii parintesti, "tragea la fit" la orele de scoala, pentru a se intalni cu varul sau, George Gh. Fernic, viitorul mare aviator. Ce puteau sa faca doi copii sturlubatici, innebuniti de izbanda marelui Vlaicu, despre al carui zbor scriau toate gazetele acelor vremi? Nimic altceva decat sa viseze ca vor zbura si ei intr-o zi. "Construiam "aeroplane" din lazi goale de portocale!... Luam doua lazi, le suiam pe cate un scaun si le petreceam prin mijloc o frigare de pui. In varful frigarii, infigeam o scandura: elicea, apoi ne urcam in carlinga - interiorul lazilor - si prindeam a invarti de frigari pana ce, din cauza zdruncinaturilor, lazile cadeau cu zgomot de pe scaune, impreuna cu noi: primele noastre accidente de aviatie. Mama mare, care auzea zgomotul "prabusirii", dar nu putea iesi din casa sa ne chelfaneasca, din cauza unei boli ce o tinea la pat de mai bine de douazeci de ani, se multumea sa ne strige prin fereastra: "Dracilor! Lasati naibii seli airoplani, c-o sa va rupiti gatu intr-o zi!"". Si nici ca s-a putut mai nefasta previziune: cei doi veri au murit, amandoi, in accidente de aviatie, George, la Chicago, in 1930, Ionel, in tara, opt ani mai tarziu. Un actor pe bicicleta Copilaria mult nazdravana s-a incheiat intr-o adolescenta plina de ambitii. Desi l-ar fi vrut inginer, din considerente mai practice, pana la urma, tatal lui a cedat si i-a incurajat cariera artistica. In timpul liceului a urmat in particular lectii de pian cu acompaniatorul lui George Enescu, Theodor Fuchs. De la acest pianist de mare clasa, liceanul ambitios a deprins nu numai pianul si chitara, ci si mare parte din secretele artei melodice, compozitionale. In strada Rosiori, din Galati, unde statea dascalul sau, Fernic a invatat primele notiuni de armonie si compozitie, care l-au cucerit intr-atat, incat in ultima clasa de liceu a putut sa-i cante maestrului sau cea dintai compozitie a sa: "Cruce alba de mesteacan", pe versurile lui Ion San-Giorgiu, melodie urmata foarte curand de o alta, ce s-a bucurat de mare succes in grupul lui de prieteni: "Rita, Tiganca cu ochii sprintari". La nici 20 de ani, Ionel Fernic este un tanar talentat, ambitios, chiar capricios, care in ciuda inzestrarilor si a sfatului pornit de la parintele sau de a se inscrie la Conservator, la clasa de "armonie si contrapunct", alege "arta dramatica", din nevoia unui succes mai rapid si mai aproape, mai palpabil oarecum. Idolul femeilor � Pentru aceasta, face exercitii de dictie si urmeaza sfaturile maestrului Aurel Barbelian, societar al Nationalului bucurestean care pregateste tineri pentru intrarea in Conservator si care, la prima intalnire, reteaza din avantul candidatului, spunandu-i ca are doua mari hibe: e peltic si balbait. Dar ambitiosul Fernic nu se descurajeaza. Toata vara s-au auzit din camera lui versuri si tirade infocate, iar examenul din toamna i-a adus si bucuria reusitei: a fost primul pe lista, la clasa de arta dramatica a Conservatorului bucurestean. Dar visul, odata implinit, nu-l mai atrage. Gloria si aplauzele nu-l mai interesau. Desi avea succes, cand aparea pe scena in compania unor mari actori ai vremii, Misu Fotino (tatal), Aristide Demetriad, Ion Manolescu, Niculescu-Buzau, Ion Soreanu, Fernic renunta brusc la actorie, plecand, fara nici o explicatie pentru colegii sai, intr-o pauza de spectacol. Chiar marturiseste in paginile lui de jurnal ca la vremea tineretii aurite, a acelei "jeunesse dorree" atat de minunate, avea viata incarcata de nenumarate vise si ca ceea ce conta cu adevarat era sa le vada implinite, ca s-o poata lua apoi de la capat. Era atat de aprig in aceasta vanatoare de vise, incat marturiseste ca daca nu si-ar fi putut implini unul dintre ele din cine stie ce motive, s-ar fi sinucis. Nici o mirare, deci, ca tot din dorinta de a-si implini un vis mai vechi, din copilarie, vis amanat din cauza tatalui sau, care-l iubea ca pe ochii din cap, Fernic si-a cumparat o bicicleta, in primavara anului 1925, cand s-a mutat la Ploiesti. "Cetatenii orasului Ploiesti puteau vedea in fiecare zi, pe Bulevardul Independentei, un om in toata firea, cu basc, camasa cu maneci scurte, pedaland de zor un "Diamant" de curse. Acel om eram eu. La varsta de 24 de ani imi traiam visul copilariei... E drept ca m-am saturat repede si de acest sport si dupa doua luni am vandut bicicleta (pe care nu am achitat-o complet nici pana astazi) pe jumatate de pret, dar eram fericit: nu lasasem sa moara un vis...". Primul zbor Tot la Ploiesti, in urbea republicana, Ionel Fernic a implinit "cea mai categorica datorie de onoare ce are fiecare om in viata - datoria catre Tara". A fost repartizat la Scoala de Ofiteri de rezerva si, timp de aproape doi ani, a trait, intre agonie si extaz, servitutile armatei. Nu suporta rigoarea cazona si incerca prin orice mijloace sa scape de corvoada si instructie. Dupa ce s-a vazut echipat cu "efectele" statului, primul lucru pe care l-a facut a fost sa-si vanda hainele civile si sa debuteze in viata de ostas cu o betie de pomina, la celebrul restaurant "Berbecul". A scapat doar printr-un siretlic din bataia pe care a pornit-o in restaurant si, la fel de usor, si de politia venita sa ancheteze situatia. Ii castiga, in schimb, aproape pe toti din cazarma, si face ce poate ca sa-i fie nesperat de bine. Mananca la popota, sta la sueta cu ofiterii, le fredoneaza slagarele sale dulci, ispititoare, acompaniindu-se la pian. Un om "asezat" numai in aparenta � Baiat "descurcaret", Fernic este absolvit de instructie, pentru ca organiza sezatori artistice in fiecare vineri seara pentru ostasii si ofiterii din unitate. Nu toti il aveau insa la inima si isi va da seama de acest lucru abia la sfarsitul armatei, cand ar fi avut nevoie de bune caracterizari, pentru a putea urma o scoala de aviatie. Salutul reglementar, "lipirea cu zgomot a calcaielor si manuirea impecabila a armei Manlicher" nu erau pe placul lui, si scapa de ele ori de cate ori i se ivea ocazia, prin mijloace din ce in ce mai nastrusnice, ocrotit fiind de simpatia unui colonel, pe care-l incanta cu acorduri de chitara si de romante suspinatoare. O singura mare bucurie i-a adus armata. La Bucuresti, intr-una din aplicatiile pe teren, Fernic ajunge printre avioane, pe pista de la aeroportul Pipera. Acolo a putut sa-si implineasca un alt mare vis al copilariei, acela de a urca intr-un avion si a zbura. Cat timp a stat la Pipera, i-a insotit, ca pasager, pe toti pilotii care s-au induplecat de rugamintile lui si l-au luat langa ei in carlinga. Botezul aerului fusese facut, avea sa treaca insa multa vreme pana cand a zburat singur, pana a pilotat singur un avion. Despre acel moment, avea sa noteze in jurnalul lui: "Cat e de maret sa pleci singur - pentru prima oara - intr-o lume fara hotare, in care singura lege e visul si singurul stapan suveran destinul... Cat de mici si de meschini imi par cei de pe pamant! Ma gandesc la ei cu un fel de ciudata compatimire... Am impresia ca cei care nu s-au desprins de pe pamant nu stiu ce e viata, nu cunosc cea mai importanta parte a ei!". Oricum, oricat ar fi fost de severa armata, nimeni nu i-a putut fura bucuria acelor prime ore de zbor pe care le-a facut si nu i-a putut sterge visul de a deveni pilot, vis implinit doar spre sfarsitul vietii, dupa multe alte dezamagiri si dupa ani de asteptari. "O nebunie blanda" Ascult muzica scrisa, compusa de Ionel Fernic: "Pe bolta cand apare luna", "Adio, doamna", "La umbra nucului batran", "Iti mai aduci aminte, doamna", "Da-mi mainile sa le sarut", "Scrisoare de dor", "De ce ma-ntrebi"... ca sa pot intelege mai bine omul despre care scriu. Bucurestiul bunastarii interbelice. Calea Victoriei � Atat de imprevizibil in hotararile pe care le-a luat, atat de nestatornic cu cele lumesti, atat de obsedat sa-si duca la implinire visul de-a zbura, de a depasi conditia simpla de om obisnuit, de om oarecare. Atat de liber in relatia cu semenii si atat de robit de dorinti. Nu-mi dau seama care pasiune a fost mai puternica, aviatia sau compozitia. Stiu doar ca ele s-au impletit in viata lui tot timpul, ca s-au sustinut una pe alta, ca a trecut prin perioade aspre, in care a trebuit sa compuna si sa cante pentru a-si asigura traiul modest, nepretentios, dar ca ar fi facut orice pentru a hrani pasiunea zborului si a saltului cu parasuta. Nimic nu i s-ar fi parut de prisos, pentru a-si implini visul cel mare. Prietenul sau, muzicologul George Sbarcea, isi aminteste: "...in timp ce ingurgitam impreuna racoarea umbrelei, sub prelata terasei fostului Lafayette, compozitorul Fernic modela neintrerupt cu degetele mici fuselaje din cocoloase de paine, sau confectiona in cateva clipe avioane miniaturale, cu niste aripi iscusit sucite, din hartiile pe care le avea prin buzunare. Iar cand l-am insotit, nu fara bataile de inima ale emotiei si paloarea pamantie a fricii in obraji, intr-un zbor de agrement, pilotul Fernic n-a incetat un moment sa fredoneze, cu glasul ragusit, din propriile sale piese, dintre care cea mai draga pare sa-i fi fost "Pentru tine am facut nebunii". Un fel de nebunie blanda, cam asta a fost, de altfel, intreaga viata a lui Ionel Fernic. O viata scurta, de-abia treizeci si sapte de ani, din care, scazand anii de ostasie si pe cei de lipsuri crunte si umilitoare, nu cred sa mai ramana mai mult de douazeci". Hotel "Clopotnita" Dupa terminarea armatei, Ionel Fernic a ramas aproape zece ani in Ploiesti. Murise tatal sau si nu-i ramasese aproape nimic drept mostenire. Asa ca isi gaseste adapost in clopotnita parasita a bisericii Sfanta Vineri, avand sumara mobila un pat de campanie si un lavoir de tabla. Au urmat zile si nopti de boema, retinute sumar in jurnalul de mai tarziu: "Eram complet dezorientat. Nu stiam incotro s-o apuc... La Bucuresti pierdusem toate legaturile cu lumea artistico-muzicala si ca sa le pot relua imi trebuia timp". Se imprieteneste cu placintarul grec Alcibiade Kalderimis, in pravalia caruia petrece multe ceasuri. "Tata Alcibiade", cum il alinta Fernic, este fermecat de nastrusniciile tovarasului de sprit, pe care-l ingaduie, oferindu-i placinta greceasca pe gratis. Ba mai mult, il prinde si pe el morbul compozitiei, si cei doi tovarasi petrec multe ceasuri impreuna, in acorduri de chitara, ajungand pana la urma sa fie cei mai mari consumatori ai pravaliei. Dar asta nu putea dura la nesfarsit. "Nu te poti hrani o viata intreaga cu placinta, oricat de buna si de greceasca ar fi!". Din "Hotelul Clopotnita" a trebuit sa plece, odata ce viscolul de decembrie a asezat fuioare albe pe sub usa. A gasit o camera la coana Marita Treimustati, ghicitoare in palma, carti si cafea, care, oricat de pestrita clientela a avut, tot nu s-a putut impaca cu zurbagiul Fernic, ce venea acasa pe carari bahice, mereu la ore mici si pus pe scandal. Cand si-a gasit camera incuiata, cu un lacat enorm, de care se sprijinea bastonul "pe care se lafaiau, impudic asezate, bagajele: una batista, una pereche ciorapi gauriti si una pereche indispensabili rupti", Fernic a gandit si a pus in aplicare o razbunare demna de un personaj picaresc: a adus un cosciug de la magazinul de pompe funebre din vecini si l-a instalat in fata usii patroanei, dupa care s-a culcat linistit in el. La toate gradinile de vara din Bucuresti se dansa pe muzica lui Fernic � Ba mai mult, dimineata, cand coana Marita a lesinat la vederea poznei, Fernic i-a mai cerut si "filodorma" , pe care a si obtinut-o si-a sarbatorit-o pana la ultimul leu, cu amicii, in fata unei "turme de tapi de bere". Cata vreme a stat la Ploiesti, Fernic a mai inventat si alte metode de a face bani. A scos o revista satirica, "Sa nu te superi ca te-njur", care s-a vandut in mii de exemplare, a fost angajat o vreme ca dirijor la orchestra cinematografului "Modern", compusa din trei tiganusi si o mulatra flautista, a scos cartulii si brosuri sentimentale, cu titluri "vandabile" - "Misterele din Mizil", de exemplu. Dar nici asa nu-i ajungeau banii si s-a vazut nevoit sa inventeze iar altceva. Si-a adunat versurile intr-un volum pe care l-a tiparit in o mie de exemplare. La fiecare treizeci de exemplare, a tiparit pe prima pagina cate o dedicatie "celui mai mare om politic al judetului", care "era" in numar de ... treizeci! Cand a aparut cartea, s-a prezentat la fiecare dintre "cei mari", si acestia, maguliti de atata atentie, i-au platit sume variind intre 3000 si 10.000 de lei, astfel incat a putut sa-si plateasca datoriile si chiria, in avans pe cateva luni. Scandalul a izbucnit insa dupa o saptamana, cand toti "cei treizeci mai mari oameni politici ai judetului" s-au intalnit la o receptie si au inceput sa se laude cu dedicatia lui Fernic, pe care o credeau exclusiva. Cu banii luati de la latifundiarii ploiesteni, orice om cumpatat si cu scaun la cap ar fi putut vietui, fara griji, minimum un an. Fernic, nici vorba! Dupa o luna, iata-l "pe praf" si platind consumatia la restaurantul Hotel de France prin cedarea drepturilor de autor asupra cantecului "Iti mai aduci aminte, doamna": "Cedez toate drepturile mele la aceasta melodie domnului Kaiser, in schimbul unei simple note de plata neachitata, Ionel Fernic". Secretul fericirii Nestatornic si liber ca pasarea cerului, isi schimba viata din nou si ia drumul Bucurestiului, in care vedea salvarea. In carciumioarele marelui oras, pe terasele ascunse de verdeata, in localuri simandicoase, melodiile compuse de Fernic sunt tot mai cerute: "Dar tu esti la fel ca toate celelalte", "Iubesc femeia", "Minte-ma", "Scrisoare de amor", "Minciuna", "Beau", "Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...""Aprinde o tigare", "Mai spune-mi inc-odata", "De ce mi-ai spus ca ma iubesti?", "Cel din urma trandafir", "Mandolinata", "De ce nu ai spus", "Adio, dragi prieteni de betie", "Asta-i cea din urma seara", "Sa nu glumesti cu ochi frumosi", "Am vazut-o la fereastra", "Nu te mai pot iubi, femeie", "Anisoara", "Nunuta, numai tu""E primavara" si multe altele. Cu chitara, alaturi de aviatoarea Mariana Dragescu � La restaurantul "Racaru", in Calea Grivitei, Cristian Vasile, Gica Petrescu, Jean Iacobescu, Ioana Radu, Victor Bunea, Nicu Stoenescu sunt numai cativa dintre cei care au impartit cu Fernic gloria melodiilor ajunse la moda si fredonate peste tot, la "Carabus", "Colos", "Volta-Buzesti", "Athenee Palace", "Caru' cu bere", "Moldavia" sau "Tripcovici". Fernic compune in viteza oriunde se afla: acasa, la masa de la cine stie ce restaurant, in trasura care-l duce de la "Athenee Palace" la "Capsa", sau plimbandu-se cu bunul lui prieten, impresarul Gaby Michailescu. Iar compozitiile, tangouri, romante, valsuri, rumbe i se canta ca-ntr-un vartej ametitor oriunde. Compune cate doua, trei melodii in aceeasi dupa-amiaza, si toate devin, in scurt timp, slagare. I s-a dus vestea, lumea a inceput sa vorbeasca de el. Primeste comenzi, scrie, compune si publica la cerere romante si tangouri, traieste ca un nabab din banii care-i vin pentru aceste compozitii. Singur marturiseste ca este si el uimit de succesul pe care "aceste prostii muzicale" l-au avut: "primul succes nu m-a imbatat deloc, caci imi dam seama cat e de eftin, dar... trebuia sa traiesc si m-am pus cu nadejde pe lucru, luptand din rasputeri sa escaladez cat era cu putinta zidurile banalitatii. Editorii se bateau pe mine si eram compozitorul cel mai bine platit din Romania". Se pare ca venirea in capitala a incheiat perioada cea mai grea din viata lui Fernic, boema, care i-a pus la incercare rezistenta, istetimea si creativitatea. Fernic a ajuns cel mai aplaudat, iubit si cautat compozitor de muzica usoara. Si cel mai bine platit. In trei ani, a castigat peste doua milioane de lei, care s-au risipit apoi degraba, ca si cum n-ar fi fost niciodata. "A murit la 37 de ani, cu ce era pe el si-n risipa vantului hoinar!", isi aminteste Gaby Michailescu, peste multi ani de la despartirea lor. Fernic devenise celebru, era recunoscut pe strada, se soptea cu admiratie in urma lui, avea "glorie, bani, vin si, mai ales, fatoase dulcinee, frumos cum era!". Doar visul de a pilota avioane ii ramasese neimplinit, alaturi de dorul mereu statornic, pe care l-a purtat cat a trait, ca pe-un blestem, dorul de a fi liber si de a-si trai viata dupa bunul plac. Nu degeaba spunea el, cu putin inainte sa moara, ca fericirea are un secret care sta in fraza urmatoare: "Sa ai tot ce vrei si sa mai doresti ceva pe deasupra". Ultimul zbor In vreme ce melodiile sale umpleau Bucurestiul, are vreme sa se dedice din nou primei pasiuni, adica sa se intoarca la zbor. Ajunge pilot, dar asta nu este suficient, se antreneaza la sariturile cu parasuta, participand astfel la primele spectacole de acest fel din tara. "Nu simt nici un fel de rau sau gol la stomac. Sunt perfect constient, simt cum alunec in aer si astept deschiderea parasutei. E o senzatie de neinchipuit! Nici un zgomot, cat de mic, nu tulbura imensa si maiestuoasa tacere a oceanului de azur. Afis de epoca � Ar trebui pana unui d'Anunzzio, ca sa poata descrie intreaga frumusete si poezie a acestei fantastice calatorii pe undele nevazute ale eterului", nota compozitorul-parasutist in jurnalul sau, dupa aceasta prima experienta a saritului cu parasuta. Demonstratiile sale de la Campina, Cernauti, Magurele, Chisinau, Ismail, Bazargic, Slatina, Bucuresti ii aduc un plus de celebritate, dar are, la al unsprezecelea salt, nesansa unui accident, in urma caruia isi rupe un picior si va purta baston tot restul vietii. Dupa luni petrecute pe patul de suferinta, timp in care se intoarce iar la compozitie, schimba definitiv parasuta cu mansa. Fiind decorat cu "Virtutea aeronautica" si numit directorul Scolii de pilotaj din Cernauti, Ionel Fernic declara: "Vreau sa dau tineretului tarii mele siguranta si bucuria sborului, fiindca omul care stie sa sboare are sufletul mai larg si mintea clara". In frumoasa uniforma bleumarin a aviatiei civile, trubadurul aerului parea si mai dornic de noi aventuri. Bastonul si piciorul bolnav nu pareau sa-l incurce deloc. Ocazia i s-a ivit degraba, in ziua de 22 iulie 1938. Murise Regina Maria, si Fernic a dorit sa fie prezent la inmormantarea care cernise felinarele Bucurestiului cu violetul imperial. De la Varsovia, venise un avion polonez - Lot, care avea drum la Bucuresti, dar avea toate locurile ocupate. Dorindu-si cu tot dinadinsul sa participe la inmormantare, Fernic il convinge pe prietenul lui, Lelius Popescu, avocat al aviatiei civile, sa ramana la cursa de a doua zi, si sa-i cedeze locul, ceea ce si reuseste pana la urma. La putina vreme de la decolare, avionul se rupe in doua si toti pasagerii mor. Ziarul "Universul" din 25 iulie 1938 anunta sec: "Un avion al companiei poloneze "LOT", care face cursa Varsovia - Salonic, plecat ieri din capitala Poloniei, s-a prabusit ieri, la ora 1730, in padurea Negrileasa, langa Gainesti, la un kilometru si jumatate de comuna Stulpicani, jud. Campulung, pe colina Braniste. Avionul s-a sfaramat complet si toti calatorii au fost omorati. Se crede ca avionul a fost lovit de trasnet. Printre victime, cunoscutul aviator Ionel Fernic". La incinerarea lui, plangeau notele din "Iti mai aduci aminte, doamna". Carte de vizita Ionel Fernic a fost un personaj controversat, inedit, pentru multi dintre contemporanii sai. Si-a risipit viata intre cateva mari pasiuni: cantecul, zborul si dragostea. Permanent indragostit, a cantat ca nimeni altul femeia, "Blonda sau bruna/ Cat e femeie./ A vietii cheie...". "Trubadur in sensul major al cuvantului, a facut din noapte zi. Nebun, in sensul frumos al cuvantului, si-a cantat viata scurta, dupa un cantec propriu atat de asemanator melodiilor sale". Sa le ascultam, asadar, intr-una din serile acestei veri, pe terasa unei gradini, avand in fata cartea lui de vizita, pe care singur si-a incropit-o, cu umor si ironie amara: Ionel Fernic - compozitor, aviator, parasutist, membru al Societatii pentru protectia animalelor, fost membru in "Biroul populatiei", fost abonat la "Societatea de gaz si electricitate". Asasinat la 22 noiembrie 1963, John Fitzgerald Kennedy, cel de-al 35-lea presedinte american, nu are parte, asa cum se spune, de pace eterna. La inceputul lui septembrie, postul de televiziune ABC va face publice post-mortem memoriile senzationale ale fostei Prime Doamne a Americii, Jackie Kennedy, legate de sotul ei * Peste opt ore de marturii explozive In curand, canalul american de televiziune ABC va difuza peste opt ore de convorbiri inedite pe care, in 1964, la doar cateva luni de la impuscarea sotului ei, presedintele John Fitzgerald Kennedy, fosta Prima Doamna a Americii, Jacqueline Bouvier Kennedy, le-a avut cu istoricul Arthur M. Schlesinger Jr., un apropiat colaborator al clanului respectiv. La inceputul lui 1964, Jackie, aflata inca sub socul tragicelor evenimente prin care trecuse, s-a intalnit in sapte randuri la resedinta ei din Washington cu Schlesinger, rezultand zeci de ore de inregistrari, din care peste opt dintre ele n-au fost date niciodata publicitatii. Mai mult decat atat, de teama unor polemici aprinse ce ar fi aparut si a unor represalii ce s-ar fi dezlantuit la adresa ei din cauza destainuirilor facute si a opiniilor incomode exprimate, Jackie a decis ca ele sa fie sigilate si depuse la Biblioteca Kennedy din Boston si sa fie facute publice doar dupa cinci decenii de la moartea ei. Totusi, la 17 ani dupa decesul sau, fiica ei, Caroline Kennedy, a hotarat ca aceste casete sa fie date publicitatii in cadrul unui amplu material dedicat implinirii a 50 de ani de la alegerea lui John F. Kennedy ca presedinte al SUA. "Continutul real al acestor casete ne ofera o marturie unica asupra trecutului nostru recent din partea celei mai fascinante Prime Doamne a Americii", spunea un oficial al ABC, postul de televiziune care se afla in posesia documentului. Interesant de retinut este si ca decizia Carolinei Kennedy, singura ramasa in viata din familia lui JFK, de autorizare a publicarii casetelor mamei sale a fost insotita de conditia ca ABC sa renunte la difuzarea miniserialului, dedicat clanului Kennedy, in care actrita Katie Holmes o intruchipeaza pe Jackie, si pe care ea il considera prea critic. In aceste imprejurari, asteptarea opiniei publice americane e atintita spre apropiata retrospectiva de la ABC, ce va fi animata de cunoscuta realizatoare Diane Sawyer, iar unii ziaristi sustin ca, in mod cert, "programul va fi exploziv". Un cuplu de film, dar cu lipsuri ... � Afirmatia lor se bazeaza pe faptul ca, asa cum s-a aflat deja, Jackie Kennedy va aborda evenimentele care au marcat-o in perioada cat a fost la Casa Alba, fiind una dintre cele mai tinere Prime Doamne din istoria SUA. De asemenea, ea isi deapana amintirile in legatura cu campania electorala a "barbatului vietii ei", in vederea obtinerii unui nou mandat la Casa Alba si sperantele ei in aceasta directie. Au fost sperante curmate brusc si in mod tragic, la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, chiar in timpul precampaniei electorale. La acea ora, Jackie avea deja reputatia unei Prime Doamne ce schimbase din temelii aceasta imagine in ochii americanilor si ai lumii, obisnuiti pana la ea cu niste sotii de presedinti sterse, cu alura de gospodine, care nu intelegeau mai nimic din ceea ce faceau sotii lor, catalogati drept cei mai puternici si influenti oameni din lume. Or, magnifica bruneta cu ochi de jar si cu o tinuta imperiala adusese la Casa Alba un sarm aparte si modernitate. Era o minunata gazda, fiind mai implicata in politica decat orice predecesoare a ei, cultiva relatii deosebite, cu alte staruri americane din epoca. Pana la moartea sotului sau, capatase deja o glorie planetara. In marile vizite pe care tanarul presedinte le-a facut peste hotare, ea se impusese prin prestanta si bun gust. Purta creatii ale marilor case de moda pariziene - Chanel, Givenchy sau Christian Dior -, impunand prin eleganta si rafinament. In mai 1961, cand cuplul prezidential american a fost la Paris, Jackie, care vorbea la perfectie limba tarii gazda, i-a destainuit presedintelui Charles de Gaulle ca are origini franceze. "Si eu", i-a raspuns galant seful statului gazda. La randul lui, John F. Kennedy, vazand uriasul val de simpatie ce l-a starnit sotia lui in cosmopolita capitala franceza, nu s-a sfiit sa declare: "Sunt barbatul ce o acompaniaza pe Jackie Kennedy, si ador acest lucru". Din perspectiva celor de mai sus, este graitor faptul ca, in sobra si influenta revista americana TIME Magazine, articolul despre vizita respectiva se incheia astfel : "A mai fost si sotul ei (presedintele JFK -n.n.), care a mers cu ea la Paris". La fel s-a intamplat si in iunie 1961, la Viena, unde s-a desfasurat o intalnire a lui John F. Kennedy cu liderul sovietic Nichita S. Hrusciov. Jackie a avut convorbiri cordiale cu acesta din urma, ceea ce nu s-a intamplat in cazul sotului ei. Din pacate, mariajul celor doi "J", Jackie si John Kennedy, a fost umbrit de infidelitatile celui din urma, despre care sotia sa a aflat. Dar desi a stiut de legaturile amoroase ale sotului ei cu actritele Marilyn Monroe, Marlene Dietrich ori Judith Campbell, ea n-a avut nici o reactie publica, aparand imaginea sotului ei. Totusi, cand JFK implinea 45 de ani, iar la manifestarea organizata cu aceasta ocazie, Marilyn Monroe urma sa-i cante "Happy Birthday to You, Mr. President", Jackie a aflat dinainte si a boicotat-o in presa. "Decaderea" Onassis La asasinarea sotului ei, Jacqueline se afla in aceeasi masina cu el. Dar desi tragicul eveniment de la Dallas s-a petrecut la cativa centimetri de ea, l-a trait cu o impresionanta concentrare, cu emotie si demnitate, ceea ce a facut din ea Vaduva Americii si o figura mitica pentru intreaga planeta, care a si idilizat-o. In fotografii, in reportajele filmate si in transmisia televizata a funeraliilor, ea aparea ca o icoana a suferintei, imaginea ei, alaturi de a micutului John-John, dand salutul militar pe treptele Capitoliului, facand inconjurul lumii si incrustandu-se in Istorie. Impresionanta aura capatata in timp de Jackie s-a fisurat enorm, cand ea s-a recasatorit, in octombrie 1968, cu celebrul armator grec Aristotel Onassis, anunt ce a consternat opinia publica mondiala, socata de acest mariaj, intre o femeie ce avea un prestigiu mondial impecabil si un miliardar cunoscut si blamat in America pentru libertinaj. Cea mai frumoasa Prima Doamna a Americii � E drept, ulterior s-a aflat ca, printre motivele casatoriei cu Onassis, Jackie invocase noul soc pe care i-l produsese asasinarea cumnatului ei, Robert Kennedy, petrecuta in iunie 1968, exact cand el se afla in linie dreapta pentru a obtine investitura partidului sau pentru prezidentialele din toamna, la care era creditat cu mari sanse de castig. De altfel, ea a fost foarte atasata de Robert-Bobby, si este mai mult ca sigur ca multe dintre opiniile exprimate pe casetele inregistrate cu Schlesinger la inceputul anului 1964 fusesera comentate, in prealabil, cu cumnatul ei. In ce-o priveste, presa americana, cunoscand bine trecutul de mare crai si de afacerist veros al lui Onassis, n-a acceptat niciodata acest mariaj, dovada ca atunci cand venea vorba despre ea, in diverse articole, era numita mereu "Jackie O". Dincolo de astea, ea a intrat si in atentia paparazzilor, care au urmarit-o prin Europa sau pe insula greceasca Skorpios, detinuta de Onassis. Asa se face ca, mai intai, au aparut in presa scrisorile ei de dragoste din adolescenta, apoi poze cu ea facand plaja la Capri sau pe insula Skorpios, unde fotografii au surprins-o goala, celebrul Larry Flint achizitionand imaginile si publicandu-le in 1975. Dupa moartea lui Onassis (1975), ea a revenit in America, s-a stabilit la New York si a devenit editoare. Totodata, s-a cuplat cu industriasul belgian Maurice Tempelsman, cu care si-a petrecut ultimii ani ai vietii, decedand de cancer, in mai 1994, la varsta de 64 de ani. Dinte pentru dinte In perioada petrecuta la Casa Alba, ca sotie a presedintelui Kennedy, viata lui Jackie a fost marcata de numeroase momente ale caror dedesubturi s-ar putea afla odata cu difuzarea casetelor la ABC. Dintr-un asemenea unghi, interesul cel mare il vor starni, in primul rand, opiniile sale privind conspiratia care a dus la asasinarea lui JFK (azi fiind aproape banala ideea privind implicarea vicepresedintelui Lyndon B. Johnson in acest "complot al sudistilor", care a fost evocata in trecere si in raportul oficial al Comisiei Warren). La fel de socante vor fi insa si confesiunile legate de aventurile extraconjugale ale sotului ei, inca de cand acesta intrase in Senat si apoi, cand ajunsese la Casa Alba. Daca, totusi, despre infidelitatile lui se stiau destule inca din epoca, nu s-a cunoscut absolut nimic despre faptul ca, desi se afisa convingator ca o sotie model, care tinea mortis la acest statut si dorea mereu sa aiba alti copii, Jackie a decis sa se razbune pentru aceste umilinte in serie, si a si facut-o. Potrivit propriilor confesiuni, care apar in premiera, ea a avut doua escapade amoroase: cu actorul William Holden si cu industriasul Gianni Agnelli. Daca ne luam dupa cronicile mondene ale timpului, constatam ca este vorba de doi Don Juani celebri in acele vremuri. In cazul lui Holden ( 1918-1981), este vorba de unul dintre marile staruri de la Hollywood, din anii '50-'60, un tip seducator, de o frumusete frapanta, cu fizic atletic, desemnat starul masculin al anului, in 1954 si 1955, primind si un Premiu Oscar in 1954. In ce-l priveste pe Gianni Agnelli (1921-2003), cel poreclit "Avvocato", are si el o buna cota mondena, in pofida faptului ca era coproprietar si conducator al uzinelor Fiat din Torino. Avea o figura de june prim italian clasic, a avut legaturi amoroase cu Pamela Harriman, aristocrata britanica, nepoata lui Churchill, poreclita "ultima mare curtezana a secolului XX" sau "marea orizontala" . In 1970, revista americana "Vanity Fair" l-a clasat printre cei mai seducatori barbati ai anului, asa ca nu e nici o mirare ca Jackie l-a ales spre a se consola in bratele lui. Iubiri si tradari... Ineditele confidente ale fostei Prime Doamne americane arata ca stralucirea poate fi uneori de fatada, simplu obiect publicitar. In ce-i priveste pe cei care credeau ca stiu totul despre clanul Kennedy, acestia au parte de noi si mari surprize, cand se asteptau mai putin. Daca in urma cu secole, frigul reprezenta pentru om un dusman de neinvins, in a doua jumatate a secolului XX, stiinta a demonstrat ca temperaturile scazute pot exercita asupra omului un efect terapeutic. Incepand cu 1960, perioada in care s-au realizat cele mai multe studii despre efectele frigului asupra organismului uman, in zona Cercului Polar si in Antarctica, oamenii de stiinta au constatat ca gerul poate deveni un aliat. Desi nu au fost promovate de medicina traditionala, metodele de "vindecare prin frig" erau cunoscute inca din antichitate. Asemenea tehnici sunt mentionate atat in scrierile lui Hipocrate, cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat parintele medicinii, cat si in cele ale persanului Avicena. Hipocrate a fost primul care a sustinut ca starea de hipotermie poate fi si benefica. El recomanda ca soldatii raniti pe campul de lupta sa fie frectionati bine cu zapada sau gheata. Experimentele din lagarul Dachau In timpul celui de-al doilea razboi mondial, medicii germani au fost printre primii care au inceput sa studieze efectele frigului si ale hipotermiei asupra organismului uman, pornind de la faptul ca tot mai multe avioane se prabuseau in Oceanul Atlantic si in Marea Baltica. Pierduti in apele reci, pilotii mureau de hipotermie, inainte ca salvatorii lor sa soseasca la fata locului. Astfel, din ordinul special al lui Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului, doctorul Sigmund Rascher a fost desemnat sa rezolve aceasta problema deosebit de importanta. Iar cel mai la indemana "cobai" erau detinutii din lagarul de concentrare Dachau, unde s-au desfasurat cele mai cumplite experimente cu subiecti umani. Nazistii in actiune � Unul dintre obiectivele doctorului era sa confectioneze pentru pilotii germani un costum care sa ii apere de apele inghetate in caz de prabusire a avionului. Victimele doctorului Rascher erau obligate, pe timp de iarna, sa stea afara, in temperaturi foarte scazute, timp de mai bine de 14 ore, sau erau tinute in bazine cu gheata, pana cand intrau in stare de hipotermie. De abia atunci experimentul se oprea si doctorul incerca sa resusciteze organismul prin diferite metode, cel mai adesea prin scufundarea in apa foarte fierbinte. Subiectii umani erau de diferite nationalitati, dar cele mai multe teste s-au realizat asupra tinerilor prizonieri sovietici. Astfel, Rascher a constatat ca acestia sunt cei mai rezistenti la frig. Dupa razboi, toate cercetarile inspaimantatoare din lagarul Dachau au fost date publicitatii si catalogate drept inumane. Fortele americane care au eliberat lagarul au strans toate dosarele doctorului Rascher, le-au arhivat si le-au transportat intr-o "locatie sigura", in Statele Unite, pentru a le folosi in propriile cercetari. Problema i-a interesat si pe rusi. Experimentele asupra suportabilitatii umane la temperaturi extreme au luat mare amploare si in URSS. Terapie la copca In Rusia, tratamentul prin frig a avut rezultate spectaculoase. Un caz celebru este cel al colonelului Vladimir Grebenkin, a carui vindecare miraculoasa a facut inconjurul URSS. La varsta de 39 de ani, pe cand era un apreciat profesor la Academia de Tehnica Militara din Moscova, i s-a depistat o tumora la creier. Medicii nu i-au dat nici o sansa, si colonelul a fost scos din invatamant si trecut in rezerva, ca invalid de gradul 2. A cerut comisiei medicale un ragaz de sase luni, pentru a incerca singur o metoda de vindecare. S-a intors in satul natal, in nordul muntilor Ural, si a inceput sa-si aplice un tratament dur, despre care stia din stramosi: bai in copca de gheata. Dupa un an a fost supus unei noi expertize si medicii au constatat uluiti ca tumora ii disparuse complet, ca si cum nici nu fusese acolo. Au trecut de atunci 32 de ani si colonelul Vladimir Grebenkin nu a mai avut nevoie de asistenta medicala, se simte excelent si este perfect sanatos. Dupa cinci ani de la retragerea sa in muntii Ural, dupa bai zilnice la copca si un stil de viata spartan, colonelul a reusit o alta performanta: a devenit campion la schi fond, parcurgand, la 70 de ani, peste 200 de kilometri. Astazi, Vladimir Grebenkin este presedintele Federatiei de inot in ape inghetate din Rusia si directorul Institutului de hipotermie. Vladimir Grebenkin � Miraculoasa sa vindecare l-a determinat sa patrunda in tainele organismului uman, studiind cu pasiune si rabdare biologia si anatomia. In cativa ani, a strans atatea materiale, incat a putut sa-si sustina teza de doctorat. El propune o teorie proprie a calirii organismului prin efectul de soc in apa inghetata, ceea ce in timp conduce la vitalizarea, intarirea sistemului imunitar si la vindecarea unor boli. Conform afirmatiilor sale, metoda poate fi aplicata cu succes in pregatirea marinarilor si militarilor de pe submarine, pentru a-i antrena in vederea situatiilor de criza sau in caz de naufragiu. Increzator in rezultatele cercetarilor sale, colonelul Grebenkin a infiintat o baza de tratament. Experimentele in apa inghetata si baile "obisnuite" la copca trebuie facute sub stricta supraveghere si monitorizare continua. Initierea voluntarilor in periculoasa prietenie cu frigul incepe cu pregatirea psihica, apoi urmeaza consultul medicului specialist, care isi da acordul pentru continuarea procedurii. Teoretic, medicina sustine ca omul nu poate rezista in apa inghetata mai mult de 15 minute, dupa care se instaleaza hipotermia si, in mod firesc, survine moartea. Insa prin repetatele teste asupra sa si asupra voluntarilor, Grebenkin a demonstrat contrariul. Conform afirmatiilor sale, omul nu se lasa invins de temperaturile foarte scazute ale apei, de frig si hipotermie, ba din contra, dupa un antrenament zilnic, reuseste sa reziste din ce in ce mai mult si sa se vindece de boli la care medicina traditionala nu a gasit leacuri. "Sub influenta teribila a frigului, constiinta se activeaza puternic si emotiile pun stapanire pe om. Creierul primeste comanda: lupta sau vei pieri. Invingand acest stres cumplit, omul incepe sa capete forte suplimentare nebanuite, in organism se instaleaza starea de euforie si omul paseste peste aceasta bariera aparent de netrecut", sustine Vladimir Grebenkin. Tummo - focul interior In muntii Himalaya, in Tibet, exista o frumoasa legenda despre un ascet tibetan, Milarepa. Se spune ca in copilarie acesta si-a pierdut tatal, iar intreaga avere a incaput pe mainile unor rude care s-au purtat urat cu el si cu mama sa. Din dorinta de a se razbuna, Milarepa pleaca in munti si cere ajutorul unui vrajitor, priceput in farmece si incantatii. Acolo, baiatul, inzestrat cu puteri neomenesti, invata sa stapaneasca energiile raului, ale magiei negre. Cu ajutorul fortelor naturii pe care le supusese, Milarepa face sa se darame casa unchiului sau, unde se sarbatorea o nunta, omorand astfel peste 30 de oameni. Dupa ani, cuprins de remuscari, el se intoarce catre bine. Pentru a-si purifica karma, se retrage in munti si traieste in grote, in meditatie profunda. Aici atinge starea de "totala trezire", supravietuieste fara mancare si apa luni in sir, dobandeste memoria vietilor anterioare si obtine capacitatea de a stapani energiile vitale pentru a vindeca boli. Abia dupa noua ani de solitudine, accepta discipoli. Se povesteste ca intr-o iarna, simtindu-si aproape sfarsitul, s-a retras in munti, intr-o grota, fara mancare si apa. Primavara, cand discipolii sai au venit sa ii caute trupul pentru incinerare, l-au gasit viu. Desi nu avea nici o sursa de incalzire, el rezistase la temperaturi foarte scazute intreaga iarna. In profunda meditatie, Milarepa isi gasise energia interioara necesara pentru a-si incalzi trupul. El a fost unul dintre primii practicanti ai vechii metode mistice tibetane, tummo. Aceasta forma de meditatie, intens practicata in zonele cele mai reci ale muntilor din Tibet, permite dezvoltarea abilitatii de a produce caldura de natura psihica, care circula prin canalele sistemului nervos, mentinand in organismul uman o temperatura minima de supravietuire. Doctorul in stiinte biologice Rinad Minvaleev, profesor la Universitatea din Sankt Petersburg, a facut din aceasta metoda un obiect de studiu aprofundat. Auzind despre abilitatile extraordinare ale calugarilor budisti, practicanti ai tummo, a inceput sa testeze pe sine efectele meditatiei si rezistenta corpului la temperaturi extrem de scazute. Impreuna cu alti voluntari, au urcat pe munte, la altitudini mari, pentru a verifica cat de adevarate sunt legendele tibetane. Au stat ore in sir in zapada, la temperaturi de -20 de grade Celsius, si au facut drumul inapoi, catre casa, cu hainele ude pe ei. O echipa de medici i-a monitorizat constant, pentru a se stabili ce anume in interiorul corpului genereaza, in mod miraculos, aceasta caldura. Astfel, s-a constatat ca in situatii extreme plamanii sunt cei care produc caldura necesara supravietuirii. Aceasta teorie a aparut in Rusia inca din anii '60, cand fiziologul de origine austriaca Karl Trincher a descoperit ca plamanii produc, in anumite situatii, caldura suplimentara. Ipoteza a fost insa primita cu "raceala" de comunitatea oamenilor de stiinta, fiind considerata de domeniul S.F.-ului, iar mai tarziu, experimentele sale au fost suspendate. Copca ruseasca in forma de cruce � Practicarea metodei tummo, desi partial explicata de oamenii de stiinta, ramane totusi o enigma. Caci calugarii tibetani petrec, uneori, saptamani in sir in ger, la altitudini mari, scufundati in meditatie, fara sa sufere de hipotermie sau alte boli specifice, cauzate de frig. In traditia pravoslavnica ruseasca, de Boboteaza, in unele zone ale Rusiei, credinciosii, dupa liturghie, se scufunda de trei ori in apele inghetate ale raurilor sau lacurilor. Astfel, crestinul rus se izbaveste de suferintele fizice si sufletesti. Baia in copca facuta in forma de cruce, in apa sfintita de preoti, nu este un canon bisericesc, ci mai mult o traditie ce a fost preluata de la popoarele precrestine. Biserica insa a fost cea care a perpetuat acest obicei, poate si pentru ca astfel organismul uman se caleste. Se spune ca rusii sunt un popor de oameni mult mai rezistenti. Ei s-au adaptat iernilor cumplit de geroase, iesind invingatori in mai multe lupte de-a lungul istoriei, in razboaiele cu Napoleon sau in cele impotriva armatelor hitleriste de la Moscova si Stalingrad, din cel de-al doilea razboi mondial. Soldatii rusi erau mai puternici si suportau mai usor temperaturile foarte scazute, de pana la -40 de grade, datorita stilului lor de viata, a obiceiurilor si metodelor de calire a organismului. Tarul morselor Unul din oamenii care au adoptat un asemenea mod de viata a fost si Porfiri Ivanov, cel care a devenit pentru mujicii rusi un al doilea Mesia. Personaj controversat, contestat de Biserica si chiar de medicina, Porfiri Ivanov este creatorul unui sistem de insanatosire fizica si renastere spirituala numit "Miscarea Ivanov". Porfiri Ivanov � "Tarul morselor", asa cum este supranumit, Porfiri Ivanov s-a nascut in 1898, intr-un sat al cazacilor de pe Don, din regiunea Ekaterinoslav a Ucrainei de azi. Se povesteste despre el ca ar fi dus o viata obisnuita, pana la varsta de 30 de ani, cand s-ar fi vindecat de o boala grava, prin tratamente de calire a organismului la frig. Dupa miraculoasa lecuire, Porfiri Ivanov a inceput sa experimenteze pe sine fel de fel de metode de-a dreptul barbare: mergea dezbracat zeci de kilometri prin stepa, in plina iarna, pe geruri cumplite, isi turna apa rece ca gheata pe tot corpul sau alerga prin zapada descult. Dupa cativa ani de asemenea practici, "Tarul morselor" a capatat o sanatate de fier, reusind sa supravietuiasca fara apa si hrana mai mult de doua saptamani, sau sa stea timp indelungat sub apa marii, pe vreme de iarna. In mod fenomenal, a dobandit si puternice capacitati extrasenzoriale si bioenergetice, care ii permiteau sa vindece oameni bolnavi de afectiuni incurabile, in anii 1930, cum ar fi paralizia picioarelor, ulcerul sau tuberculoza. Vestea despre vraciul misterios din Krasnii Sulin, regiunea Rostov, unde se stabilise cu familia, s-a raspandit in intreaga gubernie, si sute de suferinzi au inceput sa ii solicite ajutorul. Astfel, zvonul a ajuns si la urechile autoritatilor care, de la bun inceput, l-au privit ca pe un "element de dezordine sociala". In scurt timp, el a fost declarat nebun si inchis intr-un spital de psihiatrie. Aceasta metoda era frecvent utilizata de autoritatile sovietice din perioada stalinista, pentru a anihila orice fenomen care nu se incadra in tiparele oficiale ale ideologiei. De-a lungul vietii, Porfiri Ivanov a petrecut aproape 12 ani in inchisori si spitale de boli mintale, in conditii dure, greu de imaginat. Daca intr-adevar a fost sau nu bolnav, nu se va afla probabil niciodata, caci in afara de marturiile oamenilor din perioada respectiva si cateva documente neimportante, nu mai exista dovezi concludente. Omul gerurilor In teribila iarna a anilor 1942-1943, armatele germane, conduse de feldmaresalul Friedrich Ernst Paulus, ocupasera deja mare parte din teritoriul Uniunii Sovietice, inclusiv regiunea Rostov, acolo unde locuia Porfiri Ivanov. Datorita faptului ca fusese trecut in dosarele medicale ca fiind bolnav psihic, Ivanov nu era, ca orice vajnic barbat sovietic, pe front. El umbla nestingherit pe ulitele orasului aproape pustiu, dezbracat pana la brau si descult. alt="Necrutatorul ger - o cale spre vindecare" /> Spectacol cu presa si curiosi � Desigur, pentru soldatii germani, care suportau cu greu cumplita iarna ruseasca, o asemenea aparitie era de-a dreptul inspaimantatoare. In scurt timp, el a devenit obiect de studiu pentru cadrele medicale naziste, care l-au supus unor teste de-a dreptul inumane. L-au ingropat in zapada, timp de cateva ore, apoi l-au dezbracat complet si l-au plimbat pe motocicleta cu o viteza foarte mare. La toate experimentele, Ivanov a rezistat eroic, fara sa se imbolnaveasca. Se spune ca feldmaresalul Paulus ar fi aflat despre neobisnuitul "om al gerurilor" si ar fi emis un ordin conform caruia Ivanov putea sa circule liber pe teritoriul aflat sub ocupatie germana. In documentul eliberat de cancelaria feldmaresalului, se aducea la cunostinta autoritatilor germane de ocupatie care l-ar fi putut legitima ca Ivanov reprezinta "un interes pentru intreaga stiinta a lumii" si, ca atare, trebuie lasat in pace. De-a lungul anilor, pana cand a murit, Porfiri Ivanov a luptat neincetat pentru ca teoria sa de armonizare cu natura si practicile de insanatosire cu ajutorul frigului sa fie cunoscute in intreaga Rusie. El s-a adresat autoritatilor, ziarelor locale, comitetelor oamenilor de stiinta si medicilor, pentru ca tehnica lui sa devina legala si practicabila in orice colt al tarii. Toate cererile erau respinse si Ivanov, din cand in cand, arestat sau internat in spital, pentru ca "factorul agitator" sa se mai linisteasca putin. Si Biserica Ortodoxa Rusa i-a contestat capacitatile exceptionale, considerandu-l mai mult un eretic, care s-a indepartat de la cuvantul Domnului. Abia in 1982, cand in cunoscuta revista "Ogoniok" a aparut un articol despre el, intitulat "Un experiment de jumatate de secol", restrictiile au fost ridicate si lui Ivanov i s-a permis sa practice metoda legal. A murit in 1983, la varsta de 85 de ani, lasand in urma un numar incredibil de discipoli care-i urmeaza si in prezent sfaturile si metoda. Astazi, este considerat de catre unii un adevarat invatator, un om cu puteri exceptionale, iar metoda sa a devenit un stil de viata. Sunt multi cei care, de ani de zile, practica tehnicile sale, umbla desculti in zapada, si in fiecare dimineata, in special iarna, isi toarna galeti de apa peste trupul gol. Astfel de oameni traiesc pe tot globul, in Rusia si in China, in Canada si in Finlanda. Sunt oameni pentru care frigul nu mai reprezinta demult un dusman, el a fost "imblanzit", iar pericolul hipotermiei si al altor boli a devenit mai mult un mit. In folclorul romanesc, zicala "cui pe cui se scoate" a fost mostenita de la strabuni, care adesea foloseau gheata si zapada ca remedii si leacuri. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, studiile referitoare la posibilitatea de vindecare prin frig s-au intensificat, luand amploare, in special in Statele Unite. Cercetarile suplimentare in acest domeniu au dus la crearea a noi directii - criomedicina, criobiologia si criogenia. Nemurire in gheata Adormi acum si te trezesti intr-o lume a viitorului. Acest subiect, ce pare desprins din paginile unor romane science fiction, este gata sa paseasca in realitate. Inca din anii '60, inoata in azot lichid, in centre speciale, trupurile si creierele acelora care s-au hotarat sa "insele" timpul. Numele celor mai multe persoane care s-au hotarat sa fie criogenizate dupa moartea naturala sunt pastrate in mare taina. Se spune ca printre ei se numara Walt Disney si Salvador Dali. Acesti oameni ar trebui sa se intoarca la viata, atunci cand noile tehnologii ale viitorului vor realiza adevarate revolutii in domeniul medicinei. Cei mai multi oameni de stiinta din intreaga lume considera ca, in cateva decenii, cel mult un secol, medicina va cunoaste o dezvoltare radicala, cele mai multe boli se vor putea vindeca si, cel mai probabil, prelungirea vietii nu va mai fi o problema reala. Antrenament in familie � Primele experimente de inghetare a unui corp pentru o perioada indelungata s-au realizat inca din secolul al XVII-lea, primii subiecti fiind animalele in stare de hibernare. Insa abia dupa trei sute de ani, in 1967, s-a reusit criogenizarea unui om, James Bedford, decedat din cauza unui cancer pulmonar. Experimentele si studiile au continuat si s-au intensificat, iar astazi, in toata lumea, exista mai multe centre de cercetare, insa numai Statele Unite si Rusia sunt tarile care isi permit sa pastreze in capsule speciale persoanele decedate, care vor fi "reanimate" intr-un viitor oarecare. Conform statisticilor "Fundatiei Alcor", pana in prezent au fost conservate mai mult de o suta de persoane, si peste o mie de oameni din intreaga lume au incheiat contracte ca dupa moartea lor corpurile sa le fie inghetate, la temperaturi de -196 de grade. Costul unui asemenea experiment este de 80 de mii de dolari pentru un creier, si 150 de mii pentru intreg corpul. "KryoRus" este prima companie din Europa care detine tehnologia pentru o asemenea tehnica complexa. Pana acum, in Rusia au fost congelate cu succes 16 persoane. Disputa cea mai apriga in jurul acestui subiect delicat s-a purtat intre oamenii de stiinta si reprezentantii Bisericii. Toate religiile lumii invata credinciosii ca trebuie sa tina cont de efemeritatea trupului si promit viata vesnica dincolo de pragul mortii. Dar nu toata lumea crede in nemurirea sufletului. Si astfel, magnatii lumii pot opta pentru alternativa stiintifica a vietii fara de moarte, prin metoda criogeniei. Insa nici aceasta nu este pe deplin garantata, biletul spre nemurire fiind deocamdata numai dus, fara intors, caci, desi promisiunile sunt mari, inca nu s-a descoperit o metoda de dezghetare a trupului si revenirea lui la viata.

Data de 21 decembrie 2012 este aşteptată cu sufletul la gură de un număr tot mai mare de persoane din întreaga lume. S-au făcut numeroase profeţii spectaculoase în legătură cu această dată, de la alinieri planetare cu efecte apocaliptice, ciocniri devastatoare cu diferite corpuri cereşti până la schimbări globale în conştiinţa umană. Totul porneşte, cel puţin în teorie, de la presupusele profeţii făcute de mayaşi. Cum a apărut însă, acest mit, şi cum de a căpătat o asemenea amploare încât până şi celebra agenţie spaţială NASA a recurs la publicarea unor dezminţiri? Să revenim la mayaşi. De ce 21 decembrie 2012? 21 decembrie 2012 reprezintă echivalentul datei 13.0.0.0.0 din calendarul mayaş, utilizat de mai multe culturi pre-hispanice din Mezoamerica. Acesta începe cu data de 11 august 3114 î.e.n. şi numără zilele ce au trecut de la acest moment al creaţiei. Deşi multă lume crede că data de 21 decembrie 2012 constituie capătul calendarului mayaş, acest lucru este greşit. Această dată reprezintă doar finalul celui de-al 13-lea baktun, un ciclu al timpului. Mayaşii foloseau mai multe cicluri temporale, iar baktun-ul, ce măsura 144.000 de zile (puţin peste 394 de ani) era doar unul dintre ele. Alte cicluri folosite de mayaşi sunt katun (care reprezintă 7.200 de zile) sau piktun (echivalentul a 20 de baktunuri). Un alt ciclu folosit de mayaşi este acela de 18.980 de zile (52 de ani), denumit "rundă calendaristică" de către experţii în cultura maya. Calendarul poate exprima orice dată din viitor şi din trecut, fiind infinit. De altfel, există inscripţii mayaşe străvechi ce menţionează evenimente ce au loc mult după aşa-zisa apocalisă din 2012. Una din tăbliţele din Templul Inscripţiilor din Palenque face trimitere la aniversarea încheierii a 80 de "runde calendaristice" de la întronarea regelui Pakal, adică la data de 21 octombrie 4772, la care vor fi trecut opt zile de la încheierea primului ciclu piktun de la crearea lumii. Acest lucru pare să infirme ipoteza apocalipsei din 2012. De altfel, majoritatea specialiştilor în cultura maya nu cred că 13.0.0.0.0 ar fi fost considerată de către aceştia ca fiind data apocalipsei. Data de 21 decembrie 2012 apare pe un singur monument mayaş, Monumentul nr. 6 de la Tortuguero. Acesta nu s-a păstrat în condiţii foarte bune, astfel că descifrarea textului înscris pe el este un proces dificil. Cu toate acestea, cea mai recentă traducere a inscripţiilor mayaşe menţionează că, la această dată, va fi sărbătorit un zeu numit Bolon Yok'te K'uh. Chiar dacă această dată constituie finalul unui ciclu din calendarul mayaş, evenimentul era considerat important pentru că reprezenta începutul unei noi epoci mondiale, nu un sfârşit. Conform unui specialist în cultura mayaşă, John Major Jenkins, mayaşii considerau un ciclu epocal drept echivalentul unei "sarcini cosmice", cea mai importante parte a acestuia fiind finalul, sau "naşterea". Astfel, explică arheologii, mayaşii sărbătoreau finalul unui ciclu la fel cum noi sărbătorim Revelionul. Cum a fost asociată data de 21 decembrie 2012 cu apocalipsa? Michael Coe, un cercetător al culturii mayaşe, a publicat în anul 1966 cartea The Maya. În această lucrare a lansat ipoteza că mayaşii ar fi văzut finalul unui ciclu calendaristic ca un eveniment apocaliptic. În acel moment nu fusese descifrat monumentul nr. 6 de la Tortuguero, ipoteza sa fiind doar o speculaţie cu care ceilalţi specialişti din domeniu nu au fost de acord. Acest lucru nu a oprit răspândirea ideii, care a apărut la momentul în care o bună parte a publicului din SUA era atrasă de curentul New Age. Acesta promova apropierea omului de latura sa spirituală, abandonarea dependenţei de planul material urmând să permită umanităţii să intre într-o nouă epocă, una a armoniei universale. Pasul decisiv pentru introducerea conceptului "apocalipsa în 2012" în conştiinţa publică a fost o conferinţă organizată în august 1987 de José Arguelles în cadrul unui festival New Age. În anii '70 şi '80, arheologii americani au făcut numeroase descoperiri datând din vremea mayaşilor, reuşind totodată să descifreze un număr crescând de texte ale acestora. Speculând interesul crescut al publicului pentru această civilizaţie şi profitând de faptul că adepţii curentului New Age doreau o mai mare apropiere de spiritualitate, Arguelles a combinat cele două elemente. Acesta a preluat ipoteza enunţată de Coe şi a asociat-o curentului New Age. Astfel, Arguelles a afirmat că receptase prin telepatie mai multe profeţii. El a susţinut faptul că civilizaţia mayaşă nu era în întregime pământeană, ci avea origini extraterestre, iar "ciclul armonic al istoriei" urma să se încheie în 2012. Conform spuselor lui, acesta era momentul în care omenirea urma să renunţe la materialism şi să trăiască în armonie, graţie unei noi epoci spirituale. Cu ocazia acestei conferinţe, grupuri mari de oameni s-au reunit în mai multe puncte cheie de pe glob (precum Stonehenge, muntele Fuji din Japonia, Bolinas în California) pentru meditaţii colective, în speranţa că acestea vor facilita tranziţia omenirii spre o nouă epocă spirituală. Televiziunile au relatat evenimentul la acea vreme, arătând publicului larg imagini cu masele de oameni dansând şi meditând. Chiar dacă majoritatea oamenilor priveau curentul New Age cu amuzament, mediatizarea întrunirilor a permis răspândirea ideilor excentrice ale lui Arguelles. Un alt moment cheie în istoria fenomenului 2012 a avut loc în 1996, când a fost publicată pentru prima dată o traducere a monumentului nr. 6 de la Tortuguero, în care se menţiona explicit data 13.0.0.0.0 (21 decembrie 2012). Cercetătorii Stephen Houston şi David Stuart, cei care au efectuat această traducere, au speculat că aceasta ar putea fi o profeţie ce anunţă sfârşitul lumii. Ipoteza lansată de aceştia a fost folosită de pasionaţii curentului New Age pentru a-şi răspândi mesajul spiritual. De atunci, însă, au fost descoperite alte texte mayaşe similare celuia de la Tortuguero, iar analiza lor a relevat faptul că ipoteza celor doi este extrem de improbabilă. Dacă în monumentul de la Tortuguero data menţionată este 13.0.0.0.0 (2012), în celelalte texte se vorbeşte despre 10.0.0.0.0 şi de 9.13.0.0.0, lucru ce sugerează că mayaşii erau atraşi de datele ce puteau fi descrise cu numere rotunde. Studiind aceste texte, cercetătorii care au efectuat prima traducere a monumentului 6 au realizat că ipoteza formulată de ei în 1996 este eronată. Noile traduceri sugerează că mayaşii intenţionau ca aceste monumente să dăinuiască, iar datele respective reprezentau mai degrabă obiective alese pentru că reprezentau numere rotunde. Cei doi cercetători au publicat o dezminţire în 2008, afirmând că ipoteza iniţială era eronată şi că "textul de la Tortuguero nu are nimic de a face cu o profeţie". Prea târziu, însă: 2012 devenise deja un fenomen de o amploare prea mare pentru ca declaraţia lor să mai aibă efect. De ce este întreţinut mitul "apocalipsa în 2012"? "Pentru mayaşi, atingerea momentului de final al unui ciclu calendaristic era un motiv de sărbătoare, iar a transforma 21 decembrie 2012 într-un moment apocaliptic este o ficţiune şi o şansă pentru anumite persoane să profite de pe urma credulităţii oamenilor", susţine Sandra Noble, directorul unei fundaţii ce susţine cercetările asupra civilizaţiilor mezoamericane (Foundation for the Advancement of Mesoamerican Studies din Crystal River, Florida). În ultimii ani, fenomenul 2012 a constituit într-adevăr o sursă de profit pentru un număr mare de persoane. Edituri din întreaga lume au publicat zeci de cărţi pe această temă, iar producătorii de la Hollywood au lansat pe piaţă un film purtând acest nume, încasând sute de milioane de dolari. Acum, mai mulţi "profeţi" încearcă să profite de pe urma fenomenului 2012, vânzând credulilor bilete de călătorie către Bugarach, un sat francez din munţii Corbières. Pasionaţii fenomenului New Age susţin că acesta va fi singurul loc ce va supravieţui evenimentelor cataclismice ce vor lovi Terra în 2012. Fenomenul a prins o asemenea amploare încât agenţia însărcinată de guvernul francez să vecheze activitatea sectelor a avertizat că există riscul ca numeroase persoane să ia parte la o ceremonie de sinucidere în masă la Bugarach, pe 21 decembrie 2012. Aceeaşi agenţie anunţă că orăşelul, ce numără doar 200 de locuitori, va fi invadat de mii de persoane la finalul anului viitor. Lorenzo DiTommaso, un profesor de religie specializat în "fenomenul apocaliptic", explică bazele psihologice ale acestui fenomen prezent în toate religiile: "lumea este deseori văzută de oameni drept un loc groaznic şi nedrept, iar apocalipsa oferă o soluţie la aceste lucruri provocatoare de anxietate - lumea este atât de rea, încât nu poate fi schimbată, astfel că este nevoie de un eveniment cataclismic pentru ca ea să revină la starea de echilibru". Din ce în ce mai mulţi oameni văd lumea prin prisma iminenţei apocalipsei, susţine profesorul, "pentru că numeroase sisteme par a fi disfuncţionale - mediul înconjurător, economia mondială, sistemul politic". Profesorul avertizează că acest lucru este periculos: "fenomenul apocaliptic este un răspuns simplist la o serie de probleme complexe, pentru că aşteptând o soluţie divină la problemele umanităţii, oamenii refuză astfel să-şi asume responsabilitatea rezolvării lor". Popularitatea profeţiilor apocaliptice este dată de incertitudinea pe care oamenii o au în ceea ce priveşte viitorul. "Scenariile ce profeţesc sfârşitul lumii nu s-au schimbat deloc în ultimii 2.000 de ani", explică profesorul. De altfel, fenomenul 2012 nu este singura profeţie de acest tip ce a fost popularizată în ultima vreme. Recent, un pastor american prognozase sfârşitul lumii pentru data de 21 mai 2011. După ce această profeţie a eşuat, acesta a "amânat" apocalipsa pentru luna octombrie. În ultimele decenii, diverşi profeţi şi autori au anunţat evenimente cataclismice. Printre acestea se numără catastrofa prezisă pentru 1999 de un interpret al lui Nostradamus şi temerile stârnite de posibilitatea ca computerele din întreaga lume să se defecteze, cu efecte cataclismice, pe 1 ianuarie 2000. Cu toate acestea, fenomenul 2012 pare să fi luat o amploare nemaivăzută până acum datorită contextului economic dificil şi sumelor imense investite în produsele aferente fenomenului. Ce efect va avea mitologia 2012 asupra societăţii? Chiar dacă 21 decembrie 2012 nu va aduce sfârşitul lumii, fenomenul nu va rămâne fără urmări. Mai mulţi cercetători consideră că interesul ridicat de acest fenomen nu va rămâne fără consecinţe, ci va da naştere unor curente religioase sau spirituale noi. John Hoopes, un specialist în arheologie, explică felul în care popularitatea fenomenului 2012 prezintă aspecte similare contextelor în care au apărut alte tradiţii religioase: "Creştinismul, de exemplu, îşi are începuturile în contextul profeţiilor mesianice. Biserica Mormonă a apărut în contextul speculaţiilor pe care indienii nord-americani le făceau despre sfârşitul lumii. Un alt exemplu este dat de William Miller, care a anunţat că în octombrie 1844 Iisus se va întoarce pe Pământ. Foarte mulţi oameni au crezut în profeţia sa la acel moment, şi chiar dacă aceasta nu s-a adeverit, ea a constituit baza unor noi confesiuni religioase, precum Adventiştii de Ziua A Şaptea şi Martorii lui Iehova". Astăzi, mulţi oameni cred că data de 21 decembrie 2012 va aduce o schimbare radicală, dacă nu chiar apocalipsa. Chiar dacă această profeţie se va dovedi la fel de falsă ca cea a lui William Miller, nu este exclus ca fenomenul creat în jurul acestei date să constituie sâmburele din care să crească o mişcare religioasă sau spirituală nouă.

Grupuri - reţeaua literară