<br>Alexandru cel Mare a construit un imperiu legendar înainte de moartea sa, la vârsta de 32 de ani, în anul 323 î.e.n, iar decesul său a fost provocat de o băutură produsă dintr-o plantă otrăvitoare, potrivit unui cercetător neozeelandez.Unii istorici au susţinut că Alexandru cel Mare a murit din cauze naturale, în timp ce alţii au sprijinit ipoteza potrivit căreia regele a fost asasinat la un banchet.
Leo Schep, medic specializat în toxicologie la National Poisons Centre, crede că "vinovatul" pentru moartea regelui Alexandru cel Mare ar putea fi o băutură otrăvită ce provine dintr-o plantă ce pare "inofensivă", potrivit unui studiu apărut în New Zeeland Herald.
Leo Schep, care a cercetat dovezi toxicologice timp de un deceniu pentru acest studiu, a declarat că unele dintre teoriile privind otrăvirea - precum cele cu arsenic şi stricnină - nu sunt plauzibile.
"Moartea ar fi fost mult mai rapidă", a afirmat acesta.
Studiul său, la care a lucrat cu Pat Wheatley, un renumit expert de la Universitatea Otago, şi care a fost publicat în revista medicală Clinical Toxicology, a arătat că cel mai plauzibil "vinovat" pentru moartea regelui ar fi planta steregoaie (Veratrum album), cunoscută şi sub denumirea spânz-alb.
Planta de culoare albă, care poate fi supusă procesului de fermentaţie şi devine astfel o substanţă toxică, era foarte cunoscută de către greci, fiind folosită în tratamentele cu ierburi medicinale pentru efectul ei de inducere a vărsăturilor.
Alexandru cel Mare s-a chinuit timp de 12 zile înainte de a muri, în această perioadă regele neputând să meargă şi să vorbească.
Alte posibile otrăvuri sugerate de istorici de-a lungul anilor - cucuta, pelinul, măselariţă şi şofranul tomnatic - l-ar fi ucis pe acesta într-o perioada mult mai scurtă.
Leo Schep a început să studieze misterul în 2003 când a fost abordat de o companie care lucra pentru un documentar BBC.
Potrivit teoriei formulate de medicul Leo Schep, regele macedonean a băut un vin care provenea din steregoaie fermentată.
Acea băutură ar fi avut un gust foarte amar, dar ar fi fost îndulcită cu o anumită substanţă, iar Alexandru cel Mare era, cel mai probabil, foarte beat la acel banchet.
Cu toate teorile dezvoltate de istorici, dar şi de oamenii de ştiinţă, misterul morţii regelui Alexandru cel Mare nu a fost elucidat nici până în prezent, unii spunând că acesta a murit din cauza malariei, alţii, pentru că a fost otrăvit. De asemenea, unii istorici spun că ar fi murit din cauza unei febre tifoide luate de la bunul său prieten Hefaiston, alţii spun că s-ar fi îmbolnăvit de gripă aviară. Printre posibilele cauze ale decesului vehiculate de-a lungul timpului se numără meningită, o boală venerică (Alexandru cel Mare era bisexual), o maladie hepatică provocată de excesul de alcool, oboseală, pancreatită, etc.
Alexandru cel Mare (20 iulie 356 î.e.n. - 10 iunie 323 î.e.n.), cunoscut şi ca Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei şi Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.e.n. - 323 î.e.n.), a fost unul dintre primii mari strategi şi lideri militari din istorie. În timpul domniei sale a făcut numeroase cuceriri, macedonenii ajungând să stăpânească Orientul Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată, care se întindea de la marginea Chinei până în Egipt şi Europa. De asemenea, Alexandru cel Mare a contribuit foarte mult la răspândirea culturii elene în întreaga lume.
Satul de maici al Manastirii "Pasarea". La capatul unei alei lungi, peste drum de zidul cimitirului bisericii, se afla o casuta alba, curata, c-un mic acoperis de sticla deasupra usii de intrare. Daca se-ntampla sa treaca prin dreptul ei, oricare din cele aproape doua sute de calugarite ale asezarii manastiresti se-nchina pana la pamant, batand sfioasa cateva cruci si privind fugar, cu ingrijorare, spre ferestrele vesnic inchise. Acolo, inauntrul acelei casute taranesti, se afla povatuitorul lor, "sufletul manastirii", al intregii obsti femeiesti de la Pasarea: marele duhovnic Macarie Ionita, cel socotit unul din cei mai aprigi postitori si rugatori ai intregii ortodoxii. Parintele e acum bolnav. De ani de zile n-a mai iesit din casuta sa decat la sarbatorile cele mari. Poate ca-l vor vedea de Craciun. In fiecare zi, maicilor le e teama ca nu cumva sa se duca la Domnul, lasandu-le singure, orfane, fara nici un reazem parintesc. Mai teama le e de asta, decat de propria moarte.
Un hol cu mobile si usi albe, intre doua odai. In prima stau eu si astept, cu inima stransa. "Oare va veni? Oare o sa-mi vorbeasca, macar cateva cuvinte?..." Privesc in jur si ma cutremur, gandindu-ma ca prin chilia asta impovarata de icoane au trecut milioane de oameni, ca cei mai de seama intelectuali ai Bucurestiului au sezut inlacrimati pe acest scaun, intru spovedanie, ca de multa vreme, nici unui reporter de ziar nu i-a fost ingaduit sa patrunda aici. In cele din urma, de dincolo, se aude un freamat. Incremenesc in picioare, cu palmele inclestate. Nu visez! Parintele Macarie paseste incet, prin holul cel alb, catre mine... O maica tanara, frumoasa, pe nume Serafima, il tine grijulie de brat, dar aproape fara sa-i atinga vesmintele unduitoare. Marele duhovnic e imbracat ca-n zilele de Praznic imparatesc. Cu mantia cea lunga, fara pata, cu camilafca si voalul straveziu de matase peste pletele de argint. Se opreste in fata mea, privindu-ma incruntat, pe sub sprancene. Ochii sai cei negri, despre care aveam sa aflu ca sunt aproape orbi, ma sfredelesc, parca pana in maruntaiele sufletului: "Ce doresti, dragul nostru?!". Mi se pune un nod in gat, pur si simplu nu reusesc sa raspund. Maica Serafima ii sopteste ceva la ureche. Urmeaza cateva clipe de tacere, de tacere chinuitoare. Si, in cele din urma, s-a petrecut minunea: parintele Macarie se aseaza. Pe celalalt scaun, in fata mesei cu un ceas, o icoana ferecata in aur si o carte sfanta. Apoi deschide larg bratele, intr-o dulce binevoire: "Va rog, intrebati-ma!...".
"Prin Hristos este intrupat Dumnezeu. Dumnezeu facut om"
Parintele Macarie Ionita de la Manastirea
Biserica Manastirii "Pasarea" (vedere frontala) si o parte din casele maicilor
- Sfintia Voastra, in preajma marii sarbatori a Craciunului, revista noastra se straduieste sa transmita cititorilor ei sfatul si intelepciunea unui duhovnic. Tot mai insetati de ajutor ceresc care sa le usureze viata, oamenii asteapta miracole. Oare este Craciunul, este Nasterea Domnului un asemenea miracol care iti poate schimba viata?
- Este cel mai mare, dragul nostru! Cel mai mare!... E, poate, singura Sarbatoare crestina care ii arata omului cat de important este el pe acest pamant, cat de pretios, ce forta uriasa are in sufletul lui fiecare om! O putere pe care noi, oamenii, am primit-o odata cu Nasterea lui Hristos... Ce vreau sa spun? Asa cum o arata istoria lumii din Cartea Sfanta, omenirea a fost in mare primejdie, de la caderea stramosilor nostri. Omul a fost zidit de Dumnezeu - o arata clar Cartea - si lasat intr-un loc care se numea Rai. Acolo avea toate, toate... Dar cum n-a ascultat porunca Lui, a fost scos de acolo si bagat aici, unde suntem noi astazi, unde se cer munca, osteneala, unde e multa suferinta, unde se mananca oamenii intre ei precum fiarele. Dupa caderea lui Adam, lumea era sub grija lui Dumnezeu, dar nu mai asculta de Dumnezeu. Facea razboaie, omoruri, desfranari... si abia atunci s-a petrecut marea minune, cea mai mare dintre toate: s-a nascut Hristos! Prin venirea Mantuitorului, Dumnezeu a pregatit lumea pentru aceasta mare pace! Prin Mantuitorul, este intrupat Dumnezeu, este Dumnezeu facut Om. Dumnezeu insusi, sa stiti, Dumnezeu in carne si oase. Fiind Hristos facut om ca noi, El a ridicat faptura noastra din temelie, de la caderea ei. Toate caderile omului au fost luate de Mantuitorul si indreptate. A luat tot ce-a avut omenirea mai rau, toate pacatele le-a luat asupra Lui si a spus ca El vine pentru innoire! Pentru innoire, intelegeti?... Nascandu-se, Hristos innoieste timpul. El se naste in fiecare an, in sufletele noastre, odata cu fiecare sarbatoare a Craciunului. Ece sa va zic? Mi-e greu sa va fac sa-ntelegeti, mi-e foarte greu sa va explic. Dar oare o minune poate fi vreodata explicata? Venind Mantuitorul, i se da omului har! In fiecare an, Nasterea Lui ii da omului har... Venind pe pamant, ne-a aratat tot ce este in cartea asta (parintele loveste cu degetul copertele innegrite ale Bibliei), adica tot ce ne trebuie. Mie nu-mi trebuie nimic mai mult decat ce-i scris aicea. Pentru mine e destul. Iar dupa ce ne-a lasat toate astea, El a plecat in Cer, prin jertfa. Asta a fost totul. Deci, s-a jertfit pentru noi, pentru pacatul nostru, primind moartea pe cruce. Aicea e ridicarea totala a omului! Inviaza Mantuitorul si ii da si omului speranta. O speranta de inviere. Ii da omului, de fapt, tot ceea ce pierduse: harul Sfantului Duh! Nici nu va dati seama ce putere nemarginita are omul... Cum zice Sfantul Apostol Pavel: "Taci! Taci, diavole, si iesi din el!". Trebuie o forta din asta covarsitoare, cu care fiinta omeneasca sa-i conduca pe diavoli. Si omul are puterea asta. Numai prin faptul ca omu-i crestin, diavolii se cutremura in fata lui. Ne-a dat Dumnezeu un mare har, dar sa-l folosim! Si putem sa-l folosim. Sunt cu totul increzator ca romanii, strabunul, nobilul nostru popor, aproape in intregime ortodox, poate folosi mai bine decat oricare alt neam acest nepretuit har de la Dumnezeu! Nu spun cuvinte mari. Eu m-am nascut la tara, am vazut satele romanesti. Am vazut viata de la tara. I-am vazut pe taranii mei, oameni nevinovati, curati, aproape ca la inceputul Creatiei. In copilaria mea, am vazut satele astea ale Munteniei, sarace lipite pamantului, oameni care n-aveau cu ce sa-si duca zilele de pe azi pe maine. Desi n-aveau bani, n-aveau nimic, oamenii traiau ca fratii, se ajutau intre ei. Nu vedeam atata suferinta, asa cum vad astazi. Pe atunci, Dumnezeu inca mai umbla printre oameni...
Parintele Macarie Ionita de la Manastirea
"In copilaria mea, oamenii nu stiau sa pastreze ura in inima"
- Cum se sarbatorea Craciunul in lumea taraneasca de odinioara?
- Doamne, cat era de frumos!... Vorbeam adineauri de oamenii aceia curati de la sate, de taranii copilariei mele. Sa stiti ca pe atunci, lumea nu tinea ura. Pur si simplu, oamenii nu stiau sa pastreze ura in inima. Era saracie mai mare decat azi, dar se-mpartea saracia. Se-mpartea intre oameni care se ajutau intre ei cu lucruri marunte, c-o cana de lapte cald, cu cativa cartofi, c-un pumn de porumb pentru o mamaliguta, cat sa manance copiii, acolo. Traind aceasta viata simpla, curata, saracia nu o simteai. Parca nu se ajungea la atata suferinta. Iar Craciunul inca se pastra. Nu era ca acum, doar un prilej de mancat, de baut si de chefuri. In copilaria noastra, biserica era plina. Tin minte cu cata bucurie veneam cu totii! Satul era mare si veneau familii intregi, cu copii mici in brate, prin omat, nimeni nu ramanea acasa. Se colorau ulitele de atata lume, in costume populare, ne salutam cu voiosie unii pe altii si pe nimeni nu vedeai incruntat. Pe atunci, se daduse un ordin care scosese viile de la tara. Nu prea gaseai multi betivi prin familiile de crestini. Parca vad si acuma, inainte de Craciun, cum veneau barbatii acasa cu cate o sticla de vin. Atat. O sticla de un litru, care le ajungea aproape pana pe la Anul Nou. Barbatul bea asa, la masa, cu cei din familie, cate un paharut de vin rosu in cinstea Sarbatorii. Si se postea. Tot postul, inca de mici copii. Imi aduc aminte ca, de dezlegarea din ziua Sfantului Andrei, parintii nostri ne fierbeau pe cuptor cate doua oua. Atat, doar in ziua aia! Apoi, iarasi post. Si va spun, noua copiilor ne facea bine mancarea asta. Parca ne simteam mai usori, parca aveam privirea asa, mai limpede si, daca vorbiti de miracole, parca tot ceea ce vedeam in jurul nostru ni se parea un miracol. Era altfel. Altfel stiai sa te bucuri de gustul mancarurilor, altfel le simteai rafinamentul atunci cand mancai putin si simplu. Pana si lipsurile, asteptarea unor bunatati ce vor veni, aveau in ele un sambure de miracol. Era frumoasa, mai cu seama asteptarea aceea din Ajun, a mancarii de frupt. A doua zi dimineata, dupa slujba, veneam acasa cu inima vesela. Ne astepta masa plina: piftie, sarmale, carnati, bob, cozonaci care te ameteau cu parfumul lor... Toate le aveam acolo, pe masa. Toate le aveam, desi parintii nostri au fost niste tarani simpli, iar noi eram opt frati. Doi au murit de copii, sase am trait toti pana acum, nu demult, cand o sora de-a noastra a plecat catre Domnul. Din cei sase frati, trei am ales viata monahala. Am copilarit toti intr-o singura odaie, intr-o biata casuta din mijlocul Baraganului. Cu toate ca erau timpuri grele, parintii nostri niciodata nu s-au plans de vreo lipsa. De fapt, nici nu aveam lipsuri. Cu adevarat nu simteam saracia. Fiindca eram impreuna. Fiindca eram in familie.
"Abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala
adevaratul har al romanilor"
- Oare de ce s-a pierdut spiritul sarbatorii, spiritul adevarat al Craciunului?
- Dragul nostru, nu-i de mirare ca s-a pierdut. Era de asteptat. Ma asteptam sa se intample lucrurile astea, le-am prevestit de mult. Eu sunt de 81 de ani acuma si am putut vedea toate prin cate a trecut Biserica noastra, vreme de aproape un secol. Ultimul veac a fost - zic eu - pentru Romania, la fel ca o cadere din Rai. O cadere "trebuincioasa", daca vreti, o cadere in urma careia abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala adevaratul har al romanilor!
Parintele Macarie Ionita de la Manastirea
In chilie
Ce s-a intamplat? De la lumea aceea taraneasca, paradiziaca, de care va vorbeam, oamenii au cazut tot mai mult. Au venit, mai intai, ateii la conducerea tarii. Au pus la carma Bisericii pe oamenii care le-au convenit lor. Care nu era potrivit, afara! In inchisoare! Au umplut lagarele si puscariile cu preoti, cu mari duhovnici. Si asa a inceput raul sa intre in tara. Apoi, s-au bagat prin manastiri. Au scos cinul monahal, au desfiintat nenumarate locasuri sfinte. De fapt, "ei" se ocupasera de mult de asta. Toate erau pregatite cu mult inainte. Nu stiam noi, saracii calugari... Eu am intrat ca frate prin anul 1946, la Balaciu, manastirea unde aveam sa ajung si staret. In 1960, aveam sa vad moartea acestei manastiri pe care o iubisem nespus, pe care o ridicasem din ruina, dupa ani si ani de truda. Au desfiintat-o asa, peste noapte! Ne-au luat totul si ne-au scos afara ca pe niste banditi. Am trecut apoi pe la manastirea Caldarusani, apoi pe la Snagov, si-n cele din urma am venit aici, la Pasarea, unde sunt de treizeci de ani si unde indata o sa-mi gasesc si sfarsitul. Cand am venit, opt ani de zile am slujit aici singur. Nu aveam preoti, la inceput lumea venea foarte putina. Intram in biserica la ora patru jumatate dimineata si ieseam noaptea. Pe urma, au inceput sa vina tot mai multi credinciosi. Aveam toata obstea pe mana, am spovedit sute de maici, mii si mii de pelerini. Era obositor, era slujba multa, de aicea cred ca mi-a venit si boala. Dar nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau de nimic. In manastire am trait cele mai mari bucurii pe care le poate avea un om. Cele mai mari! Cand toata viata ti-o petreci numai in slujbe si in cantari, parca traiesti in alt timp. Nu mai simti anii, boala, nu mai simti suferinta. Si Craciunul... Doamne, ce frumoase erau Craciunurile in manastire, ce frumoase sunt si acum! Sa va povestesc: luam parte cu totii la Liturghie, intreaga obste! In ziua de Craciun, terminam slujba mai de dimineata, ca sa aiba timp credinciosii sa se intoarca la casele lor, sa se puna la masa. Dupa ce se termina slujba, noi, calugarii, mergeam la trapeza. Acolo cantam Troparul Praznicului si Condacul, pe urma serveam masa. Eram adunati toti in jurul mesei. Era ceva frumos! Apoi mergeam la chiliile noastre. Dupa aceea, iar la biserica. Alte slujbe mari, minunate, pana noaptea tarziu, cand stateam la Priveghere. Eram toti impreuna, era o frumusete! Pe urma iarasi la chilii, unde citeam si ne rugam. Dormeam doar vreo trei-patru ore pe noapte. Si apoi, iarasi la biserica... Si apoi iarasi la chilii... Asa mi-am petrecut eu Craciunurile, mereu la fel, numai in slujbe si-n cantari. Si-n timp ce in lumea de afara erau tot mai multa ura, tot mai multa saracie si suferinta, aici, intre zidurile manastirii, noi traiam ca in Gradina Raiului. Sa stiti ca numai frumusetea credintei a tinut neamul asta al nostru, in toti acesti ani. Credinta, manastirile, Sfintele Sarbatori, rugaciunile unei maini de calugari, toate acestea au fost faclia care a calauzit poporul nostru prin intunericul veacului. Si abia acum cred ca a sosit vremea sa incepem sa iesim la lumina...Povestea este scrisa de un calugar Anonim
