Baiatul din Lagarul Rusesc

In genunchi, pe cioburile trecutului- Singurul copil roman nascut si crescut intr-un lagar rusesc traieste la Ploiesti si sufera cand se scumpeste zaharul -. La prima vedere, Cornel Hartia pare un om ca toti oamenii: bantuit de griji, coplesit de necazuri, inglodat in datorii. Uneori, privirile-i su...

In genunchi, pe cioburile trecutului- Singurul copil roman nascut si crescut intr-un lagar rusesc traieste la Ploiesti si sufera cand se scumpeste zaharul -

La prima vedere, Cornel Hartia pare un om ca toti oamenii: bantuit de griji, coplesit de necazuri, inglodat in datorii. Uneori, privirile-i sunt triste, pierdute, ravasite, ca ale cuiva care a vazut si a trait multe. Spaime necunoscute par sa-l potopeasca, sa-l inlantuie necrutator din toate partile, sa-l prinda in chingile lor. Putini sunt insa cei care stiu ca barbatul de 50 de ani poarta cu el, zi de zi, clipa de clipa, un trecut ca o povara de piatra, o lespede de mormant sub care ii e ingropata si viata de azi.
Ploiestiul anilor de dinainte de cel de-al doilea razboi mondial era departe de a fi un oras linistit si asezat. Poate petrolul care curgea inca de atunci la robinetele localnicilor, dar si prin venele acestora, starnea acea stare permanenta de agitatie. Pe atunci, Stela Ionescu era o femeie tanara si frumoasa. Tatal ei era sef de gara in cea mai mare poarta de deschidere a Ploiestiului catre lume - Gara de Sud: un om serios, respectat, cu trecere printre notabilitatile orasului. Cu atat mai bizara li s-a parut tuturor ziua in care Cornel Ionescu a decis sa-si paraseasca uniforma de ceferist, plecand cu toata familia in Basarabia, cat mai departe de afacerile nebunesti cu petrol, conduse de-o caracatita ce isi intindea puterea peste oras. De fapt, cei plecati peste Prut primeau salarii mai mari ca in tara, erau asteptati cu locuinte trainice si bune, beneficiau si de alte facilitati. La inceput croitoreasa, Stela a invatat pe branci pentru a deveni profesoara, la fel ca si sora ei. Apoi s-a casatorit si a devenit doamna Hartia. Ca profesoara, si-a inceput cariera in satul Calfa. Viata parea sa curga linistita peste acesti oameni, atat cat putea sa fie de linistita in vreme de razboi, cand bombele cadeau in permanenta in imediata lor vecinatate, cand se facea o vanatoare teribila impotriva evreilor, cand toata familia invatase sa traiasca clipa, fara sa se mai gandeasca la ziua de maine. La nici o saptamana dupa intoarcerea armelor impotriva Germaniei, Stela a fost arestata. Era invinuita ca face si imparte manifeste anticomuniste, ca agita spiritele impotriva sovieticilor, ca face propaganda nationalista, avertizand asupra pericolului comunist. Profesoara cu sentimente patriotice periculoase a fost dusa in regiunea Ircutsc, sub escorta. Cinci ani a stat in inchisoarea rece si umeda, unde soarele nu intra niciodata. Sotul a parasit-o, speriat ca poate pati si el ceva din cauza nesabuintelor ei. Asa se face ca la eliberare, Stela nu a fost intampinata decat de tatal si sora sa. Era la fel de frumoasa ca atunci cand fusese arestata, daca nu si mai frumoasa, dar foarte trista. Parca uitase sa zambeasca, sa se bucure. Au urmat patru ani de libertate, si tocmai cand firescul vietii paruse sa reintre in matca lui, Stela a fost arestata din nou, si tot pentru agitatie antisovietica. De data aceasta, a fost deportata in regiunea Telinograd, din Republica Kazaha. Dupa un an, a fost judecata si condamnata la zece ani de inchisoare, apoi dusa intr-un lagar din regiunea Kemerov.Dragoste cu mana pe gura

Au urmat alte lagare, alti gardieni, alti detinuti. Stela Hartia, ca toate femeile din gulagurile rusesti, era o buna prada pentru cei care o pazeau, dar si pentru barbatii inchisi, ca si ea, pentru diferite acuze. Violul era o practica nepedepsita de nimeni. In urma lor se nasteau multi copii, sortiti unei vieti animalice. Pana pe la doi ani, o mare parte dintre ei mureau, nefiind inregistrati in acte. Cei care izbuteau sa supravietuiasca dobandeau identitate civila abia atunci cand conducerea lagarului putea fi sigura ca sunt vii, ca vor ramane in viata. Victima mult ravnita, datorita deosebitei ei frumuseti, Stela Hartia a cunoscut, nu o data, tortura violului in detentiile prin care a trecut, dand nastere la patru copii. Trei dintre acestia nu au supravietuit frigului groaznic de la Polul Nord, batailor repetate, lipsei de hrana si celorlalte privatiuni. Numai Cornel, nascut in 1952, a trait. La cele minus 40¡C, copilul pricajit, insuficient hranit, a invatat sa se descurce. Conform datelor inscrise in certificatul de nastere, intocmit mult mai tarziu fata de data reala a venirii lui pe pamant, baiatul a vazut lumina zilei in lagarul de munca de la Peciora, situat departe, tocmai dincolo de Polul Nord. Apoi, impreuna cu mama lui, a fost adus in Caraganda, unde a stat cea mai mare parte a celor mai bine de zece ani hotarati de justitie pentru ispasirea pacatelor Stelei. Una dintre cele mai cumplite amintiri ale copilului a fost faptul ca acolo, in lagar, napastuitii sortii ajunsesera sa manance carne de om. Cei mai zdraveni din punct de vedere fizic se napusteau, cand burta li se lipea disperata de sira spinarii, pe cadavrele bietilor lor frati intru suferinta, oameni care se dovedisera a fi mai slabi decat ei. Da, carnea de om desprinsa de pe cadavre avea mare trecere in lagar. Fara ura, fara patima, fara regrete, detinutii isi urmau instinctul de conservare. Fata de carnea infecta a sobolanilor, cea de om era mai gustoasa. Cornel isi aminteste inca de acest lucru. Desi traieste acum intr-o alta tara si intr-un alt timp, din cand in cand trecutul il napadeste, il cotropeste ca o intreaga armata de stafii. Nu poate sa uite cele petrecute in lagarele de munca pe unde a trecut. De fapt, barbatul in varsta de 50 de ani nu a uitat nimic. Pe masura ce timpul trece, trecutul e tot mai prezent. Lagarul copilariei lui s-a prelungit infinit.Pe Cornel Hartia l-am intalnit dupa mai multe incercari esuate de a da de el. Il cautasem pe la cele doua asociatii de detinuti politici din Ploiesti, pe la veteranii de razboi, pe la sediile revolutionarilor de la 1989. Nimeni nu-i stia adresa, nici daca are un numar de telefon la care poate fi gasit. Apoi, intr-o zi, cand imi luasem cu desavarsire gandul ca mai pot realiza vreodata acest reportaj, m-a cautat el. Tinea de mana o zgatie de fata, cu niste ochi neverosimil de mari, desenati pe fetisoara ei palida. Fara nici un fel de introducere, s-a asezat pe un scaun si a inceput sa vorbeasca de parca ar fi stiut pentru ce l-am chemat. "Sunt Cornel Hartia", mi-a spus, "cel cu lagarul de munca din fosta Urss. Ea este Corina, fiica mea. Nu-i asa ca seamana foarte mult cu mine? Am o fotografie la aceeasi varsta si poti sa juri ca suntem ca doua picaturi de apa. Are noua ani si mi-ar placea sa o cresc acasa, langa mine. Dar nu pot, caci nu mi se da voie. Autoritatile spun ca nu am suficiente resurse materiale pentru asta. Si, impotriva vointei mele, o las in Casa de Copii de la Sinaia. Ii e bine acolo, tot personalul se poarta frumos cu ea. Dar acasa ar fi crescut si ar fi trait altfel. Are si mama, insa nu mai stim nimic de ea. A plecat in lume. A venit acum doi ani, de Pasti. Pregatisem pentru Corina cateva cadouri, plus oua rosii si ceva de mancare. A profitat de neatentia noastra si a furat tot ce se gasea in casa. Apoi, dusa a fost. Presupun ca se prostitueaza pe undeva, ca sa isi intretina celelalte doua fete pe care le mai are cu alti barbati. Nu-mi pare rau ca am intalnit-o, caci fara ea n-as fi avut-o pe Corina. Si ce-ar fi fost viata mea fara acest copil minunat? As fi trait singur ca un caine. M-as fi afundat si mai mult in amintirile din trecut." Il intreb daca amintirile lui au culoare. Daca exista anume privelisti, imagini, o lume a lagarului de concentrare fixata de un ochi de copil. "Amintirile mele sunt urme pe care le simt in trup: foamea, frica, durerea. Simt si acum bataile crunte pe care le incasam acolo, de parca ar fi fost ieri. Nu faceam nimic rau care sa atraga mania gardienilor, dar eram vinovat doar pentru ca eram copilul mamei mele. La fel ca si ceilalti copii care se nascusera din femei si barbati, condamnati ca si mama din cine stie ce pricina. Eram batut inainte de fiecare masa. Mancam, nu mancam, bataia era obligatorie de cel putin trei ori pe zi. Ne bateau cu cureaua, cu cana, cu funia, cu lingura, cu ce nimereau. Erau diabolici acei gardieni. Sau ne puneau in genunchi pe cioburi de sticla. Dupa ce stateam pe ele pana intrau in carne, urma bataia cu matura. Ne loveau peste tot, fara sa tina cont de nimic, dar mai ales peste genunchii zdreliti. Ne invatasem intr-atata cu bataia, incat ni se parea ciudat daca nu ne bateau in vreo zi. Credeam ca asa se traieste. Eram in lagar vreo trei sute de copii. De-a valma, femeile si barbatii locuiau in aceleasi baraci. Plus noi, copiii. Se inghesuiau in baraci asa, cam 60-70 de detinuti. Abia cand m-am facut mai marisor, au hotarat sovieticii sa ne duca pe noi, copiii, intr-o baraca separata. Dormeam intr-un frig...! Erau mai bine de -40¡C... Te secera gerul, dar si lipsa hranei si o gramada de boli. Ca sa nu maivorbim de <<sfintele batai>> administrate cu generozitate. Imi aduc aminte ca uneori ne duceau in baie ca sa ne revenim din bataie. De era calda sau rece apa, nu conta. Ne bagau acolo si ne lasau ca pe niste caini. Era crunt, insa lucrul acesta il realizez abia acum, caci atunci mi se parea cel mai firesc dintre lucrurile firesti din lume. Doamne, mureau bietii oameni de frig sau de foame, dar si impuscati de gardieni. Brusc, mortii deveneau cea mai buna mancare. Poate ca si de-asta, daca stau acum si privesc in urma, am supravietuit. Nu mi-ar fi placut sa ajung in stomacul celor cu mai multa vointa ca mine. Mi-am exersat de mic puterea de a dori ceva. Cred ca mi-a fost de folos, exceptand, cum zice latinul, ce trebuie exceptat. Asa ca-i trageam cu nenorocita aceea de paine - hleba, cum o numeam atunci -, ca sa nu ma imbolnavesc. Era atat de neagra, ca ziceai ca vine de la necuratul. Nu asta era insa ce-i mai rau, ci faptul ca se lipea ca si cleiul de gingii. Ne chinuiam ore in sir sa scapam de ea. Era si cumplit de amara. Uite, poate parea uimitor, dar eu nu stiam ca mai exista si altceva pe lume in afara de afurisita aia de hleba. Cand ne-am eliberat din lagar, prima mancare pe care mi-a facut-o mama au fost niste parjoale. Ei bine, imi era frica de ele. Nu indrazneam sa le mananc. Nu mancasem niciodata carne. Am sa va spun un secret: stiti care era cel mai bun lucru care se intampla in lagar? Uneori, foarte rar, ne dadeau cate putin zahar. Parintii, care nu aveau posibilitatea sa ne ofere altceva, ne dadeau noua si zaharul lor. Daca ei apucasera sa guste la viata lor o acadea, o bomboana, o ciocolata, nu acelasi lucru se intampla cu noi, copiii de lagar, care nu stiam nimic despre toate acestea. Cand primeam zaharul, puteau sa ne bata cat voiau, puteau sa ne puna in genunchi pe toate cioburile din lume, caci nu ne mai pasa. Zaharul era visul vietii noastre nenorocite! Devenise o obsesie de care nici astazi nu pot sa scap. Cand guvernantii anunta scumpiri, eu nu ma tem decat de cresterea pretului la zahar. Pot sa se scumpeasca toate, nu imi pasa, dar daca sare pretul la acest produs, sufar teribil. Am tendinta sa fac stocuri de zahar in magazie, numai sa nu raman vreodata fara el in casa. Pentru mine, ca si pentru ceilalti copii care au supravietuit lagarului, cel mai pretios aliment este zaharul. Il mananc si acum cu lingura. De fapt, ca sa fiu sincer pana la capat, ma mai leaga o amintire de acesta. Dupa ce am iesit din lagar, m-am imbolnavit. Atat de rau, ca nu puteam sa stau pe picioare, nu puteam sa merg, nu puteam sa mananc. Mama m-a internat intr-un spital din Colujeni, o localitate de langa Chisinau, si medicii de acolo i-au spus ca daca vrea sa ma salveze, sa imi aduca zilnic castroane intregi de zahar. Ei bine, nu stiu nici azi cum se numea boala de care sufeream, dar stiu ca m-am vindecat mancand zahar. Nu este deloc adevarat ca poti sa faci diabet daca mananci mult zahar. Ii contrazic pe toti doctorii care sustin acest lucru. Pai, la cat zahar consum eu, trebuia sa fiu mort de multa vreme."Cateva clipe, Cornel Hartia tace ingandurat. Pare coplesit de amintiri. Incet-incet, trecutul se strecurase alaturi de noi. Il lovise, il bruscase, il aruncase in hauri. Ochii, la fel de intunecati ca ai fiicei lui, au o lumina grea si chinuita. Sufera. Amintirile l-au ravasit din nou. Asa cum probabil facusera de nenumarate ori in viata. Mi-a parut rau ca, fara voia mea, il tulburasem pe acest om, ca il facusem sa retraiasca toate acele dureroase intamplari. Dar, cand paream mai incurcati de situatie, Corina si-a prins tatal de mana, zambindu-i dulce, tandru, nevinovat, asa cum numai copiii stiu s-o faca. Cornel Hartia si-a revenit ca prin minune, a privit-o cu infinita dragoste si a continuat, depasind momentul acela greu: "Numai dupa ce am avut-o pe fata asta am inteles ce inseamna un copil pe lume. Am priceput prin ce a trecut mama mea. Va dati seama, era un ger de crapau pietrele, ea muncea la construirea unei cai ferate si facea ce facea ca sa vina sa ma alapteze. Mult mai tarziu, cand ne-am eliberat si am corespondat cu niste bulgari, austrieci, polonezi, vietnamezi - caci si din acestia erau in lagar -, am aflat de la ei ca lua bataie de fiecare data cand venea sa ma hraneasca. Pesemne, se temea ca va fi impuscata, dar se temea mai mult ca voi muri si eu, ca ceilalti copii ai ei, si risca. In 1954, tot la Polul Nord, ea a ramas fara degetele de la mana stanga. Din cauza frigului si a oboselii, a scapat o sina de cale ferata pe mana. Viata mamei mele a fost un calvar, desi eu n-am vazut-o niciodata plangand. Era perceputa ca o femeie dura, care nu plange niciodata. Dar eu stiu ca in coltul ochilor ii inflorea adesea o lacrima. Avea privirile limpezi, desi ochii ei erau negri, profunzi. Eram singurul punct de sprijin pe care-l avea. Poate ca n-am inteles-o intotdeauna. Cand am crescut, voiam sa fiu la fel cu ceilalti baieti - obraznic, rautacios. Dar de iubit am iubit-o si m-a iubit si ea. Purtam pe umeri aceeasi cruce. Tin minte ca intr-o zi, s-a strecurat iarasi pana la mine si mi-a pus discret in palma un mileu. Il crosetase ea. Mi-a spus ca e facut cu fir de aur. Dar eu stiam ca-n el sunt imbibate picaturi de sange. Mi-a spus sa-l pastrez in amintirea ei. Fusese batuta, se simtea rau si poate se gandea ca moare. Dar am supravietuit amandoi. Acum ea s-a dus la locul ei, iar mie toate autoritatile imi spun ca ar trebui data, special pentru mine, o lege care sa-mi confere un drept ca detinut politic. Mi se spune ca mama n-a fost deportata. S-a dus de buna voie in Basarabia si de acolo a fost arestata. Nimic nu se leaga in viata mea. Am acte ca familia mea a detinut cateva case numai pe strada unde locuiesc, dar nu reusesc sa intru in posesia lor. Muncesc cu ziua ca sa traiesc. Iar fiica mea nu poate sa stea cu mine pentru ca n-am un venit lunar de trei milioane de lei. Cred ca unora viata le ofera tot. Altora macar o sansa. Unii insa trebuie sa traga cat traiesc numai durere si greutati. Poate multe le-am uitat pe lumea asta. Dar lagarul de la Peciora, cu gardul lui ghimpat, cu baracile insalubre, cu dormitoarele comune de femei si barbati, cu curtea inghetata in permanenta, n-am sa-l uit niciodata. De altfel, m-am adaptat foarte greu la viata in libertate. Dupa ce am ispasit pedeapsa aceea de zece ani, ne-am dus la Chisinau si am cerut repatrierea. A durat foarte mult pana am reusit sa ne intoarcem in Romania. Mama voia tare mult sa ne stabilim aici. Se saturase de tari straine, de chin, de alta limba si alti oameni decat cei din taraei, din orasul ei. Cand am venit in 1970 la Ploiesti, ea era fericita, eu eram debusolat. Nu stiam sa vorbesc romaneste. Mi-au trebuit doi ani sa invat. Mi-a trebuit mult si pana am pronuntat corect paine, caci ma duceam la magazin si ceream caine. In vremea aceea prima, a contactului meu cu Romania si cu Ploiestiul, am avut toate viciile. Eram atat de debusolat, incat imi cautam echilibrul in tigari si alcool, o tineam intruna in chefuri si in betii. M-am dat insa repede pe brazda. Imi educasem vointa inca din lagar. Cand am ajuns aici, la Ploiesti, nu mi s-au luat in considerare cele noua clase facute in Basarabia, asa ca m-am pus pe invatatura. In 1972, cand am implinit 20 de ani, statul roman m-a chemat in armata. Am fost incorporat la tarnacop. Dar parca asta era greu in comparatie cu ce traisem in lagar... Nu se compara nici pe departe. Mai tarziu, cand am terminat cu armata, m-am angajat. Am lucrat la <<1 Mai>> - actuala Upetrom - destula vreme. Din pacate, nu am putut sa muncesc pe mai departe, caci am inceput sa fac tot mai des crize de epilepsie. Am capatat boala inca de cand ma aflam in lagar. Poate din cauza batailor de acolo, poate de frica, poate de frig sau foame. Fac crize, dar ma apara Dumnezeu. Nu mai muncesc cu carte de munca, dar de muncit tot muncesc, caci trebuie sa castig un ban pentru a ma intretine. Ma duc cu ziua. Am si pensia de unde am lucrat. De la Stat nu am nimic. Mi se spune ca nu exist. Desi Asociatia Detinutilor Politici face demersuri pentru a arata ca eu sunt singurul roman nascut, crescut intr-un lagar de munca din fosta Urss, nimeni nu este de acord sa primesc o pensie. Nu-mi doresc pentru mine o astfel de inlesnire, ci pentru Corina, ca as aduce-o acasa, ca sa creasca intr-un mediu familial, ca toti copiii. Ma intreaba uneori de ce nu sta acasa, cu mine, cum stau copiii de pe strada sau de la televizor. Incerc s-o fac sa inteleaga, dar e mica si nu stiu cat pricepe ea din toate lucrurile oamenilor mari. As vrea s-o invat tot ce stiu eu pe lumea asta. Nu sunt un om prost, chiar daca poate nu sunt imbracat decent si dupa ultima moda. Am citit mult, si multe carti le consider de capatai pentru un om. Uite, am sa va mai fac o destainuire: am vrut toata viata mea sa ma fac scriitor. Mi-ar fi placut sa fi lansat macar un roman de mare succes, sa vina prietenii mei sa le dau autografe, sa tratez atatea si atatea teme... As fi impartit cartile pe gratis, nu as fi cerut nici un ban de la nimeni. N-a fost sa fie sa devin romancier. Poate fata mea... Am invatat-o limba engleza, am invatat-o sa recite din Eminescu, am invatat-o ca trebuie sa lupte intotdeauna cu viata, sa nu clacheze niciodata in fata acesteia. Mi-ar placea sa traiesc si s-o vad om realizat. Ma pricep foarte bine la plante. Le-am invatat efectele benefice inca de cand ma aflam in lagar. Ma tratez singur si-i ajut si pe prietenii mei care au nevoie de astfel de plante. Nu cer niciodata bani pentru ele. Nu as face asta nicicand. Desi poate par asa, cam ramolit si saracacios, nu am furat in viata mea nici macar un capat de ata. Din aceasta cauza, cred ca si am multi prieteni. Nu sunt singur. O am mai ales pe Corina. Ea este raza mea de soare. Ma consider un om cinstit, respectabil si la locul lui. Uneori, primesc vesti de la oameni de varsta mea, care traiesc acum prin Polonia, Cehia, Italia, Serbia. Am fost impreuna in lagar. Numai cine a trecut prin asa ceva poate sa inteleaga ce inseamna un astfel de lucru. Numai cine a mancat blestemata de hleba, numai cine a inghetat de frig la -40¡C, numai cine a stat in genunchi pe cioburi de sticla si numai acela care n-a mancat nimic mai bun pe lume decat zaharul poate sa inteleaga ce inseamna o astfel de prietenie. Ma intreb, uneori, cum ar fi fost viata mea, daca nu exista lagarul. As fi fost un altfel de om? Mai bun sau mai rau? Ce s-ar fi ales de mine? Daca sufar foarte mult pentru cineva, nu eu sunt aceasta persoana, ci mama mea. A fost o mana de om, nu stiu cum le-a putut duce pe toate. Si a mai fost o femeie buna si desteapta. Cert este ca viata mea s-a schimbat, a fost altel decat a celorlalti oameni, pentru ca am avut o mama ca ea. Fara mama, poate nici nu mai traiam azi. Daca ar trebui sa o iau de la capat, cred ca as alege sa trec iar prin experienta lagarului, numai ca sa traiesc ce-am trait, s-o am pe mama alaturi, femeia aceea minunata, care a indraznit sa infrunte comunismul si sa-si sustina punctul de vedere cat a putut de tare. Si s-o am pe fiica mea. Tare imi doresc sa reusim intr-o zi sa traim sub acelasi acoperis. Ea nu ma are decat pe mine. Sunt o victima a destinului, ca si atatia alti oameni. Dar nu am de gand sapozez intr-un biet napastuit o viata intreaga. Si nici sa ma cocot pe soclu nu intentionez s-o fac. La urma urmei, sunt un om ca toti oamenii. Fiecare isi poarta propria cruce. A unora e mai grea, a altora mai usoara. Am citit undeva, demult, ca pe cei pe care ii iubeste Dumnezeu ii pune la incercare. Poate este si asta o explicatie. Nu ma tem nici de hoti, nici de ucigasi, ci ma tem ca n-am sa reusesc sa-mi cresc copila langa mine. Ma tem ca ma lasa vederile, inainte de a o vedea si a o sti mare, gata sa nu mai aiba nevoie de mine. Si mi-e frica, tare frica imi este, ca se scumpeste foarte mult zaharul si nu mai reusesc din pensia mea de un milion de lei sa mi-l cumpar."
Cornel Hartia este - conform datelor stranse de detinutii politici din Ploiesti - singurul copil roman supravietuitor, nascut si crescut in lagar. Pentru autoritati, el nu exista insa. Conform unor statistici, peste 150.000 de romani au fost deportati in lagarele sovietice de munca. Oare cati s-au intors si cati mai traiesc azi?                                                                                                                                                                  
Pe 3 septembrie 1941, la Auschwitz, lagărul de concentrare din Polonia, gardienii nazişti au introdus 600 de prizonieri de război sovietici şi alţi 250 de deţinuţi bolnavi într-o încăpere închisă. Au turnat printr-o gaură de aerisire pastile de Zyklon B, o formă cristalizată a acidului cianhidric, folosită de obicei ca insecticid, şi au privit.
Înainte, execuţiile în masă erau duse la îndeplinire de către plutonul de execuţie sau pompînd gaze de eşapament în furgoanele ermetic închise. Prima metodă însă dura destul de mult şi genera un adevărat spectacol public; cea de-a doua nu era sigură şi necesita echipament special.
Pastilele de Zyklon B s-au dovedit eficiente, rentabile şi infailibile. Expuse la aer, ele se transformau în gaz, care îi ucidea pe toţi ocupanţii camerei în aproximativ 20 de minute. După experiment, naziştii au construit patru camere de gazare permanente mai mari şi crematorii la Birkenau, o aripă din lagărul Auschwitz. Cheia soluţiei finale preconizate de Adolf Hitler pentru a-i extermina pe evreii din Europa era Zyklon B.
Stefan Polchlopek, care a crescut şi încă mai trăieşte în Krynica, Polonia, a fost arestat de Gestapo pe 28 decembrie 1942. Avea 26 de ani, absolvise facultatea de drept şi era membru activ al rezistenţei. Polchlopek a fost dus la un punct de colectare şi transferat într-un alt tren, cu destinaţia Birkenau. Vagonul era o masă compactă, sufocantă de prizonieri. Îşi aminteşte că, atunci cînd trenul s-a oprit, „uşile s-au deschis; am auzit împuşcături, urlete de cîini şi ţipete. Am fost orbiţi de reflectoare. Ni s-a spus să sărim şi am aterizat într-un iad de nedescris“.
În vara lui 1943, Polchlopek lucra într-o echipă însărcinată cu extinderea căii ferate de la un depozit din afara lagărului pînă la camerele de gazare. Transporturi de pe tot cuprinsul Europei soseau de două-trei ori pe zi. Evrei, ţigani, disidenţi politici precum Polchlopek, homosexuali – toţi cei consideraţi indezirabili de către nazişti – erau descărcaţi din vagoane şi fie duşi la camerele de gazare, fie puşi la muncă silnică.
Într-o zi, un ofiţer SS s-a apropiat de Polchlopek şi de alţi trei deţinuţi care lucrau la calea ferată şi le-a ordonat să intre în vestiar, încăperea dinaintea camerei unde avea loc gazarea. Le-a cerut să strîngă hainele şi lucrurile celor care fuseseră ucişi.
„Am văzut vestiarul şi camera de gazare – spune Polchlopek, acum în vîrstă de 89 de ani. Îmi amintesc duşurile, dar şi hainele, pantofii, obiectele personale lăsate prin buzunare. Trebuia să strîngem îmbrăcămintea şi s-o încărcăm în camioane. Lucrurile erau duse la depozite, unde erau sortate. În aer plutea mirosul de cadavre arse, pe coşuri ieşea un fum negru. Ne-am dat seama că trebuie să fugim cît mai repede, deoarece şi martorii erau omorîţi. Am fi putut urma noi.“ Aşa că au fugit. S-au întors la barăcile lor.
„Toată lumea ştia despre camere. O dată am văzut două camioane pline cu femei. Ştiau încotro se îndreaptă. O femeie se ruga. Alta blestema. Şi toate ţipau. Erau urmate de două camioane pline cu lemne de foc. Femeile au fost omorîte cu Zyklon B. Cadavrele au fost scoase afară, aruncate în puţuri şi arse.“
La apogeul operaţiunii, la Auschwitz-Birkenau erau gazaţi aproape 8.000 de oameni pe zi. Pînă în luna noiembrie a anului 1944, muriseră peste un milion de bărbaţi, femei şi copii. „Noi, cei care am supravieţuit la Birkenau, avem asigurat un loc în rai – spune Polchlopek. În iad am fost deja.“Un american de origine romana, supravietuitor al Holocaustului, si-a spus povestea, pentru prima si ultima oara, intr-un ziar german.
David Stoliar, acum in varsta de 90 de ani, a fost singurul supravietuitor dupa ce o nava cu refugiati evrei din Romania spre Palestina, pe vremea aceea condusa de britanici, a fost scufundata de o torpila trasa de un submarin sovietic, cand naviga pe Marea Neagra, in februarie 1942, se arata in articolul publicat in Der Spigel.

Pentru biletul de acces pe nava a platit echivalentul a 1.000 de dolari.

Din cele 786 de persoane la bordul navei Struma, doar aproximativ 100 au supravietuit exploziei initiale. Ulterior, si restul pasagerilor s-au inecat.

Stoliar povesteste ca, dupa ce a vazut ca este singur, a incercat sa-si taie venele cu un cutit de buzunar, insa nu a reusit, deoarece mainile erau prea inghetate.

Dupa mai mult de 24 de ore, echipajul unei nave a pazei de coasta din Turcia l-a ridicat din apa si l-a dus la un spital militar.

Dupa aceea, Stoliar a fost trimis la inchisoare timp de 71 de zile, pentru ca ar fi intrat ilegal in tara, inainte ca oficialii britanici sa intervina si sa-i permita sa calatoreasca spre Palestina.

In interviu, barbatul de origine romana a marturisit ca prima sa sotie, in prezent decedata, nu a stiut niciodata prin ce a trecut. De altfel, barbatul a marturisit ca nu va mai vorbi niciodata despre acest lucru.

"Nu este o amintire placuta. Vreau doar sa-mi inchei viata in liniste", a spus Stoliar.

Inainte sa ajunga in Statele Unite, Stoliar a trait in Tokio si Paris. Ulterior, a intalnit-o pe prima sa sotie, producator de pantofi din Oregon, pentru care s-a mutat in Statele Unite.                                                                                                                                                             

In Ardeal pe urmele Printului Charles:                                                                                                                                                           

In Ardeal, pe urmele Printului Charles- Interesul mostenitorului Coroanei Britanice pentru satele sasesti din Ardeal a renascut speranta ca ele ar putea fi salvate si reinviate. Sustinatoare de cursa lunga a "problemei sasesti", revista noastra a facut o calatorie la Viscri, satul pe care Printul de...

In Ardeal, pe urmele Printului Charles- Interesul mostenitorului Coroanei Britanice pentru satele sasesti din Ardeal a renascut speranta ca ele ar putea fi salvate si reinviate. Sustinatoare de cursa lunga a "problemei sasesti", revista noastra a facut o calatorie la Viscri, satul pe care Printul de Wales il ajuta nemijlocit sa-si regaseasca identitatea. O adevarata minune, in Mileniul Trei -"Transilvania - Dulce patrie"

Linistea tragica a marilor sate parasite de catre sasi se lasa descoperita cu incetul. Inima profunda a Transilvaniei este aici, printre zidurile stravechilor case, pe sub boltile crapate ale portilor, in lemnul putred al obloanelor in spatele carora nu mai locuieste nimeni. Soarele arzator al inceputului de vara face ca decrepitudinea teribila a acestor locuri sa para si mai evidenta, si mai cruda. Superbele biserici fortificate ale unor secole trecute sunt pustii, portile uriase din lemn nu se mai deschid astazi decat in fata turistilor starniti de marele zvon: sasii se intorc acasa. Chiar se intorc? Am fost la Crit si am vazut colosala biserica din piatra ale carei ziduri stau sa se prabuseasca, am vazut scoala din vecinatate, gigantica, cu ochii ferestrelor smulsi, gaunosi, plansi de igrasie, am vazut ierburile inalte mancand constructii ce pareau cladite pentru eternitate si pe ultimii dintre sasii ramasi, batrani si singuri si exclusivisti, bantuind printre ele. Am vazut marile orgi medievale ale bisericilor sasesti tacand in umbra si ulitele acestor sate-cetate strabatute de fizionomii care nu, nu apartin acestor locuri.
Am fost la Mesendorf si am intrat in curtea unui batran sas care a refuzat sa plece si care astazi, la cei 90 de ani ai sai, pluteste printre amintiri si printre coarnele de cerb pe care le-a adunat din padurile locului si cu care si-a decorat curtea. Inauntrul casei sale se afla fotografii si o perna grozava care stie sa povesteasca totul despre acesti oameni. O perna cu o stema brodata si deasupra careia scrie in nemteste "Transilvania - Dulce patrie". Pe paturile cator dintre romanii-romani sta o asemenea perna?
Am strabatut ulite largi si am baut apa din fantani, am mangaiat ziduri acoperite cu muschi verde, am ascultat istorii de demult despre refugiul familiilor de sasi in spatele acestor ziduri de biserica, povesti despre viata de altadata a acestor sate si mi-am spus ca inteleg de ce unii dintre sasii plecati de-aici scriu sfasietoare scrisori de insingurare si de ce altii revin mereu, in fiecare an, sa respire aerul medieval al patriei-mama.
Am alergat apoi spre Viscri, pe drumul pietruit in cinstea unui print si am inteles ca strainii acestia, care pretuiesc mai mult decat noi trecutul, vin in inima Transilvaniei ca intr-un muzeu si privesc stravechile ziduri ca pe un lucru viu. Am dat ocol bijuteriei care este biserica fortificata, am adulmecat zidurile de aparare si treptele de piatra din secolul al Xiii-lea si am auzit sunetul orgii cantand - nu, nu pentru sasii ramasi, ci pentru niste turisti austrieci uluiti ca asemenea lucruri mai exista inca in Europa. Am vazut oameni sezand la porti, in soare, incremeniti, apatici, pierduti.
La numai cativa kilometri de locul in care unii vor sa faca Parcul Dracula, timpul pare oprit in loc, suspendat. Orologiile marilor turle s-au oprit atunci cand sasii au plecat. Acum, organizatii de tot felul vor sa sufle cu viata pe deasupra incremenitelor sate sasesti, pe deasupra parasitelor case cu obloane, pe deasupra insinguratelor biserici fortificate. Au adus aici chiar si un print, in speranta ca poate sasii se vor intoarce. Se vor intoarce?Stire pentru un reportaj senzational: pe ulitele prafuite din Viscri, un sat pierdut intre unduirile podisului transilvan, experti ai Institutului pentru Conservarea Cladirilor Istorice din Marea Britanie migalesc fatadele scorojite, invatandu-i pe mesterii autohtoni sa restaureze casele dupa tehnici vechi, traditionale, doar cu var si nisip. Multe dintre case sunt deja refacute "la cheie", asteptandu-i doar pe germanii plecati, pe eventualii cumparatori sau pe numerosii turisti, al caror numar a crescut aici de la 1400 (in anul 2000) la 17.000 (in 2001), iar anul acesta localnicii se asteapta sa vina de doua-trei ori mai multi. Ce "interese ascunse" sa fi avut fundatia patronata de Printul Charles, mostenitorul Tronului din Regatul Unit, investind intre 100.000 si 300.000 de dolari anual, intr-un loc atat de indepartat?
Fierarul Gabor Matei, Matti Bcsi, este un om care a dat mana si a fost imbratisat de Printul Charles de Wales. De ceva vreme, el face zavoarele, jaluzelele, balamalele si cuiele necesare restaurarii caselor. Il intreb de ce crede c-a venit distinsul print britanic din Anglia tocmai pana in ograda lui, iar el imi raspunde ca nu stie, ca nu i s-a spus, dar crede c-a venit ca sa "repare" mestesugurile astea vechi, ce se pierd. Urmas din patru generatii de fierari, nea Matti este ungur, cred ca si putin tigan, insa in Viscri e unul dintre oamenii cei mai respectati. Are o gospodarie de invidiat, tine cateva vaci, cal, capra, porci, are un sopru urias, doldora de fan si unelte facute de el insusi, are o gradina ingrijita "nemteste". Insa mandria lui cea mare e tot acea micuta incapere din fata portii, atelierul de fierarie in care si-a lasat intreaga viata. De doua zile, lucreaza la un glob tuguiat de tabla, ce trebuie infipt inapoi, pe o veche casa saseasca. Treaba migaloasa, caci trebuie sa arate la milimetru ca globurile de pe casele de-altadata. Imi arata foalele, foalele aduse de la Budapesta de strabunicul sau acum 200 de ani, pentru care un colectionar strain i-a oferit deunazi cateva sute de dolari - in jurul a douazeci de milioane de lei - , iar el, desi avea mare nevoie de bani, i-a spus: "Poti mata sa-mi dai dolari cu vogonul, da eu pe astea tot nu le vand"... De ce? "Fiindca tot neamul meu, cu meseria asta o lucrat. Toti am lucrat cu feru. Si strabunicu, si bunicu, si tata, care-o avut trei baieti si trei fete, si toti trei baietii am fost ferari. Aveam opt ani cand trageam la foalele astea. Tata mi-o pus in mana un ciocan mai mic, pe asta, si-o nicovaluta si mi-o spus: <<Uita-te si fa ca mine!>>. La saisprezece ani bateam potcoave la cai. N-am batut joc de meseria mea! Oriunde-mi puneam eu mainile mele, nu mai punea si altcineva mainile, inca o data".
Cum era printul? Nea Matti sta putin sa se gandeasca, de parca s-ar cazni sa gaseasca cuvantul cel mai potrivit. "Era om cum trebuie, domnule!..." Zambesc. "Da, domnule, un baiat tare bun. Printii astia-i simti de la o posta ca-s printi. A venit dimineata. A intrat aici in curte, a dat mana cu mine, chiar daca eram cam murdarit pe mana de la treaba. Avea un costum alb, camasa albastra, ochelari de soare, se uita asa, atent, cum faceam eu o potcoava aicea, in jar, si cand am terminat-o s-a bucurat si a batut din palme. Zicea ca in Anglia nu mai sunt ferari, si aia putinii care mai sunt castiga bani frumosi. Si sa vedeti, o adus cu el un ferar de acolo, din Anglia, sa facem un fel de <<schimb de esperenta>>. El lucra cu potcoave aduse gata, facute din fabrica, le batea reci, da era bun, domnule, foarte bun, nu-i trebuia om sa-i tina copita calului. La sfarsit, printu mi-o spus asa: <<Matti, tu sa nu lasi mestesugu asta! Si sa faci cumva sa inveti si pe altii in urma ta, ca noi o s-avem grija sa castigati si bani cat va trebuie...>>."
Lui Matti ii pare amarnic de rau dupa sasi. Cand erau ei "nu puteam da seama cu lucrul, lucram si noptile, pana tarziu. Acuma, cu englejii astia, cred ca iarasi n-o sa mai pot da seama, si-i pacat, ca-s batran. Englejii astia o sa-i aduca pe sasi inapoi..."
Asadar, vizita Printului Charles s-a simtit cu adevarat, iar unora a reusit chiar sa le schimbe viata. In dupa-amiaza aceea, printul a luat masa in Viscri, in compania a trei generatii din vechea familie Fernolend. Apoi, Inaltimea Sa a intrat in casa batranilor si a ramas uimit de broderiile fetelor de masa si ale pernelor din patul inalt, promitand ca, daca sasii de aici vor mai coase astfel de produse, se va ocupa personal ca ele sa fie valorificate in magazinul sau din Highgrove. Astazi, fiica, Caroline, marturiseste ca nu mai poate face fata atator turisti care vin sa caute in Viscri, nici o alta adresa decat casa Fernolend. Trecerea printului prin ograda lor a fost un miracol dumnezeiesLa doua case mai incolo de Caroline, locuieste unchiul ei, batranul Michael Wagner. L-am gasit in odaia din fund, atingand nostalgic clapele unui pian vechi de 160 de ani, mostenit din familie. Este organistul bisericii si este absolut singur. Iubita lui sotie s-a intors bolnava dupa sase ani de lagar in Rusia, si cu toate stradaniile n-a reusit niciodata sa aiba copii. A murit nu demult, lasandu-l singur cu casa si cainele. Dupa moartea sotiei sale, Michael Wagner a scris o carte despre vremurile de aur ale sasilor de demult. Duminicile, asezat la orga cu tuburi stralucitoare si uriase, in fata unei biserici goale, ai spune ca mestesugul si harul sau nu mai au nici un rost. El nu canta insa pentru o biserica goala. El canta pentru toti sasii care au trait vreodata in Viscri, pentru vecinii care au plecat, pentru sotia lui mult iubita. Cand canta, batranul Wagner are in fata satul. Satul intreg, asa cum a fost.Bogdan Lupescu.Sara Dootz sta in poarta cetatii, cu cheile legate la brau. E scunda, subtirica, apretata, vorbeste incredibil de corect romaneste si se bucura de mirarea mea. O mirare boltita cat poarta mare a cetatii, prin care curge lumina, miros de tei inflorit si acorduri de Bach.
Zi superba de mai, in inima Transilvaniei. In biserica de pe dealul din Viscri, un grup de austrieci stau cu gura cascata, privind tevile de alama ale orgii, stranele pictate cu flori de camp, ingerii din lemn aurit care pazesc cu strasnicie altarul, duhul bisericii plutind aievea prin penumbra stravezie si racoroasa. In tiganeasca de Romanie sa existe asa ceva? O biserica de aproape doua milenii, cu clopotele legate de gat, o biserica vie, pe care Dumnezeu sa o mai tina in viata asa cum a fost inaltata de primii sasi care au pus piciorul in Transilvania?
Batrana, crapata, cu ranile acoperite de o verdeata cataratoare, care le lecuieste si le fereste de arsita, stravechea biserica de la Viscri supravietuieste ascunsa intre zidurile matusalemice ale cetatii, intre crenelurile si ferestruicile prin care cerul se sparge in oglinzi. Miroase a soare si a slanina afumata. Dupa ce turcii s-au saturat sa mai navaleasca in Transilvania, obligandu-i pe sasi sa se refugieze intre zidurile cetatii, unde-si puneau la pastrare provizii si praf de tun, magaziile de lemn au devenit loc de depozitare pentru slanina, fiecare cetatean al comunei avand spata lui afumata, atarnata intr-un cui. Pana tarziu, prin 90-91, inainte ca sasii sa-si intoarca calcaiele catre sat, in fiecare duminica dimineata oamenii veneau pe rand, la cetate, sa-si taie cate o daraba de slana, pentru masa de pranz. Ceva mai tarziu, mai veneau inca o data, pentru slujba religioasa, insirati pe ulita mare, in costumele lor din catifele si matasuri brodate, din panzeturi albe si postavuri prinse in copci si catarame de argint. In anii lor de maxima existenta, cand rostul le dospea ca painile din cuptor, pe dealul bisericii urcau 400-500 de sasi. Astazi, mai urca 30 si-un preot venit cu contract din Germania, care se roteste, duminica de duminica prin satele zonei, calcand ca paunii prin colbul din drum. Bine si-asa! Educati in spirit de viata comunitara, sasii migreaza si ei, dupa preot, dintr-o comuna in alta, nelasand niciodata biserica goala intr-o sfanta zi de duminica.
O intreb pe Sara cine canta la orga, si ea isi lasa privirile in pamant. Un austriac, probabil, mereu se intampla asa cand intra austriecii sau nemtii sau englezii in biserica, unul din ei se duce la orga si incepe sa cante Mozart sau Bach. "S-a intamplat o mare nenorocire", imi spune. "Fata mea cea mai mica a gresit foarte rau. Desi de la 13 ani putea sa cante la orga de fata cu intregul sat, desi toata comunitatea lacrima fericita, sperand ca orga bisericii va rasuna multa vreme de atunci inainte sub mainile ei, de copil, ea a plecat in Germania. I-a fost teama ca emigreaza toti sasii si n-o sa mai ramana nici unul cu care sa se marite si ea." Gerhilde! Fata blonduta, cu coditele lasate pe spate, care lupta cu clapele si pedalele orgii ca sa inalte imnuri de slava lui Dumnezeu. "A plecat in 92, si de atunci plange asa de amarnic acolo, in Germania, ca i-au iesit ochii afara din cap. Mi-e teama ca o sa se imbolnaveasca si-o sa se intoarca acasa", spune mama induiosata. "Aici totul e bucurie, acolo totul e stres."
Greu a fost pana s-a intors primul sas, pana a zis unul: "Haide, imi calc pe mandrie si dau o fuga in sat". In Viscri, nu toti sasii si-au vandut casele, nu chiar toate au fost luate cu asalt de tigani si, chiar daca sunt acum crapate si oarbe, cu buruienile tasnind prin tavane, sunt casele lor si duhul lor poate fi reinviat. Si prin casa Printului Charles, cerul s-a umplut de urzici. Erau atat de inalte, incat fluturau ca un steag pe acoperis. Iar acum, casa care i-a fost daruita in Viscri e o piesa unica, de muzeu. Nici o scandura, nici o tigla si nici un cui nu s-au pus altfel decat acum doua sute sau o mie de ani. O casa mare, cu poarta inchisa, cu curte, cu sura si cu gradina, nemuritorul model de gospodarie-cetate sadit de sasi in Ardeal. Din casa aia a pornit intrega minune. Printul - mort dupa lucrurile adevarate si vechi - a venit in Viscri sa-si vada casa, s-a invartit bucuros prin ograda, a dat tura pe ulita si la biserica de pe deal, a mirosit topitoria de tei si slanina afumata, a vazut-o pe Sara cea apretata, orga, bancile din biserica, cioplite dintr-un singur copac, stranele pictate cu flori de maci si-albastrele, a ascultat padurea (cata a mai ramas), clopotele, vantul de primavara, si Printul Charles, antipaticul mostenitor al coroanei britanice, pe care l-am urat din cauza nefericirii printesei sale, s-a indragostit. Sara jura ca printul a plecat cu ochii in lacrimi din Viscri: printul trecutului autentic, printul ecologist, printul care si-a adus de la Londra un botanist, ca sa identifice florile din pasunile romanesti. Si dupa Charles, potopul! Autobuzele cu turisti din Austria, din Germania si din Franta, din Belgia, Anglia, America si Olanda nu mai obosesc sa-i calce pe urme, infundandu-si cauciucurile Dunlop in drumurile strambe si desfundate (made in Romania), trecand prin tiganiile vesele si pestrite care au ocupat casele sasilor emigrati, cotind pe sub padurile de stejari, vandute de padurari pe o tuica (acum zece ani ocupau o suprafata de 50%, acum doar jumatate din ea), urcand printre pasunile salbaticite, pe care ar putea paste si creste milioane de vaci si de oi, fortandu-si motoarele la turatie maxima pe ulita mare, pe sub cuiburile de berze si pe sub picajele randunelelor, pana sub turnurile bisericii. "Zici ca-s nebuni", spune Sara si rade. "Fug peste tot, pun mana sa vada daca este adevarat, pipaie casele, portile, iarba plina de flori si de gaze (la ei totul a fost inlocuit de gazon), vacile din grajd si gainile pestrite din curte, vor sa manance oua adevarate, de tara, lapte gras, din sistar. <<Nu pierdeti asta! Nu pierdeti asta!>>, spun si ma roaga sa mai trag inca o data clopotele de la biserica." Si pleaca, si se intorc din nou, in vacanta, innebuniti sa gaseasca minunea pierduta la ei demult: un sat stravechi si adevarat, in care prin poarta cetatii sa curga soare si miresme topite de flori de tei.
"Sufletul unui sat din Ardeal", ma gandesc; sufletul locului, pazit de Sara, o sasoaica slabuta, maruntica si apretata, cu cheile bisericii legate la brau.                                                                                                                                                                

Istoria lui Andronic şi a Athanasiei.                                                                                                                     

Îi plă­cea să închipuiască animale de tot felul şi flori cum nu mai văzuse nimeni. Dar, mai ales, îi era drag să meşteşugească chi­puri de sfinţi, pe ra­clele pentru moaşte. Aşa ajunsese să prin­dă drag de ei. Şi îi erau ca nişte casnici. Ca Athanasia sau ca cei doi copii ai săi. Vorbea cu sfinţii încă de dimineaţa, atunci când intra în atelier să aţâţe focul. Le spu­nea tot ceea ce avea pe inimă - gân­duri mai grele sau mai uşoare, tristeţi, bucurii... Avusese în viaţă de toate. Şi din unele şi din celelalte. Dar parcă acum, când se uita la firi­celul acesta de argint pe care trebuia să-l încolăcească pentru a închipui un vrej, acum, în liniştea asta a serii, rămânea o sin­gură bucurie. Ea! Parcă aşa fusese din­totdeauna. El şi ea.
O văzuse într-o zi la târg, pe când se du­cea să caute pietre scumpe pentru inelul unui patrician. Înaltă, zveltă, sfioasă. Avea un păr lung şi negru şi doi ochi de căr­bune. Era şi ea fiică de meşter aurar, unul priceput şi vestit. S-a îndrăgostit pe nesim­ţite, dar n-a iubit-o aşa cum iubea de obi­cei. Nimic din obişnuita furtună care-i rupea bucăţi din suflet nu a anunţat noua dragoste. Aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată, s-a îndrăgostit lin. Cum vine pri­măvara. Fără să bagi de seamă. O descoperi abia după ce nu mai vezi peticele de zăpadă şi după ce vântul, care adie seara dinspre muntele Silpius, vine încărcat de miresme. Şi mai straniu era că ea, deşi îi intrase în suflet încetişor, nu mai dădea semne că va să plece. Dar nu pentru că era cea mai frumoasă fată din toată An­tiohia, ci pentru felul ei de a trece printre lucruri. Pentru zâmbet, pentru delicateţe, pentru graţia cu care le răs­pundea tuturor la salut. Parcă nu era dintre pământeni. Parcă Domnul, atunci când îi plămădise sufletul, închisese în el şi un colţ de cer. Şi cerul acela din ea îi stârnea un dor răscolitor şi, în acelaşi timp, liniştit. Ceva ce nu mai simţise la nicio femeie, niciodată. Dar Athanasia nu era orice femeie. Nu degeaba îi dăduseră părinţii un nume ce însemna "Fără de moarte". Pentru că purta în ea o nemurire.
Ea îl zărise, dar înţelesese târziu. La început nici nu a ştiut cine e bărbatul acela puternic şi blând care o urmărea cu privirea prin târg. După şorţul de piele, ars pe alocuri, s-a gândit că e meşter aurar. Ca şi tatăl său. I-a zâmbit, fără să ştie de ce. Apoi a ajuns acasă şi şi-a în­trebat surorile, care i-au spus că e vestit şi dorit de mul­te fete din Antiohia. Dar ea nu simţea nimic. Poate doar o uşoară părere de rău la gândul că el se va fi în­dră­gostit deja, iar ea nu putea să-i răspundă pe măsură.

Andronic şi Athanasia - miniatură pe un manuscris

Apoi l-a întâlnit din nou şi au vorbit. Nu de dragos­te şi nici de viaţă. Au vorbit de Dumnezeu. Şi atunci i-a trecut prin minte că el este cel hărăzit, bărbatul lângă care avea să-şi petreacă tinereţea, căruia avea să-i dă­ruiască prunci, pe care-l va vedea încărunţind şi a cărui mână o va strânge, poate, în pragul morţii. Şi când s-a gândit la asta, parcă s-a şi văzut suferind lângă el, sor­bindu-i ultimele cuvinte, amestecându-se în aerul pe care el avea să-l tragă cu ultima suflare. Şi, fapt greu de înţeles, s-a bucurat. S-a bucurat pentru că înlăuntru i s-a întins întreaga veşnicie în care aveau să fie doar ei doi. Ei doi şi lumina Lui. Şi iubirea pe care a întreză­rit-o i-a împrospătat inima şi rugăciunile, într-un chip nemaiştiut până atunci. De aceea, în dimineaţa în care el a prins-o de mână, a ştiut că nu-i va mai da drumul. Niciodată. Aşa că i-a strâns palma aspră cu degetele ei subţiri şi albe, până când a simţit sudoarea caldă abu­rin­du-i pielea. Andronic va fi omul ei. Era, deja, omul ei.
A cerut-o de soţie, părinţii ei au fost de acord, şi s-au căsătorit. Fără peţit, fără jocurile dragostei, ca şi cum ar fi fost împreună de când lumea. De bună seamă că Domnul îi ştiuse dinainte de a se fi întâlnit. Şi le mij­locise dragostea şi cununia.Era multă linişte între ei doi. Tăceri, mai multe decât vorbe. Şi multe îmbrăţişări. Calde, vii. O căuta des prin casă cu privirea. Sau cu gândul. Şi ea îi răs­pundea de fiecare dată. Nu se certaseră niciodată. Nici nu aveau pentru ce. De mici crescuseră în credinţă, iar de când se întâlniseră, dragostea lor de Dumnezeu cres­cuse. Athanasia se ruga des şi stăruitor. Când îngenun­chea, părea că nu-i mai trece prin minte să se ridice. Domnul era pentru ea nu doar un sfetnic sau un părinte ocrotitor, ci Inima inimii ei. Lăuntrul mai apropiat de ea decât propriul sine.

Icoană, înfăţişându-i pe Andronic şi Athanasia, din biserica ridicată în cinstea lor, în Cipru

După ce termina lucrul, venea şi Andronic, lăsându-i pe ucenici să deretice în urmă. Şi atunci, când zarva ca­sei şi a oraşului se potoleau şi când doar foalele din ate­­lier continuau să respire ca un balaur uriaş, atunci su­fle­tele lor păreau că se ating în rugăciune. Asta era viaţa lor. Nu micile griji şi nici chiar bucuriile care vin odată cu ele. Nu. Ei vâsleau în ape pe care locuitorii mân­drei cetăţi siriene nu le bănuiau decât în rarele cli­pe în care se rugau cu adevărat. Dar pentru Andronic şi Athana­sia, alipirea de Dumnezeu era continuă. Fireas­că.
Nu câştigau foarte mult, dar din primele clipe petre­cute împreună se hotărâseră să aibă grijă de săraci. Aşa se face că la sfârşitul fiecărei zile, Andronic împărţea toţi banii în trei părţi egale: una o dăruia săracilor, o alta bisericii, iar o a treia o păstra pentru familie. Şi, fapt minunat, poate că tocmai de aceea Domnul le sporea me­reu avutul. Cu cât dăruiau, parcă se înmulţea. Şi cu el, şi dorinţa lor de a se dărui.
Copiii au venit firesc. Ca mugurii care cresc dintr-o tul­pină încă verde. Întâi Ioan şi apoi Maria. Athanasia s-a lipit de ei cu totul. Îi lua cu ea pre­tutindeni. La biserică sau la piaţă, când mergea să-şi vadă părinţii sau atunci când îngri­jea de bătrânii bolnavi şi să­raci ai Antiohiei. Mare parte din iubirea ce fremăta în ea se scursese deja în trupurile ce­lor doi micuţi. De la naşterea lor nu mai trăise pentru ea. Sufletul i se împărţise în două - jumătate trăia acum în Ioan, iar cealaltă în Maria. Zâmbetele lor erau şi ale ei, bucuriile lor o făceau fericită pentru întreaga zi, iar plânsetul îl simţea până în rărunchi. Pentru ea, Athanasia nu păstrase nimic. Rămăsese doar o cochilie goală, un loc care aştepta revărsarea harului."Durerea e sfredelul lui Dumnezeu. Sfredelul lui Dumnezeu... El se foloseşte de ea ca să ne străpungă platoşa grea a sufletului, ca să ajungă la inima noastră pentru a o trezi, pentru a ne deştepta iubirea sau pentru a o înflăcăra mai mult". Cuvintele rostite de diaconul Ioan, cel pe care creştinii din Antiohia îl porecliseră Gură de Aur, pentru predicile sale de foc, îi răsunau şi acum în minte lui Andronic. Sfredelul acesta îi stră­punsese şi lui viaţa şi schimbase în ea totul.

Cetatea Antiohiei (gravură)

În ziua aceea venise mai devreme de la atelier. Nu ştia de ce, dar rugăciunea nu se lega ca de obicei, iar vre­jurile de plante din argint, care altădată se încolă­ceau cuminţi pe mica nicovală, se rupeau acum încăpă­ţâ­nate. O presimţire grea îi atârna de inimă. Aşa că s-a în­chinat şi a plecat, lăsându-i pe ucenici să lucreze fără el.
Casa era goală. Înăuntru nu se auzea ca de obicei chi­cotitul copiilor şi nici vocea blândă a Athanasiei. I-a strigat. Nu i-au răspuns. I-a găsit pe amândoi în pat, ar­zând de febră şi îngăimând vorbe fără şir, iar Atha­nasia era doar o umbră suptă de spaimă. Nu se treziseră de dimineaţă. Îi aflase bolind şi de atunci nu reuşea să-i trezească. Pe faţa lui Andronic se întinse o umbră nea­gră. Ştia de ce sufereau. O boală care secerase mulţi co­pii în Antiohia. Năpraznică. Iute. Fără leac. Scăpa­rea? Avea să vină doar de Sus. Dacă va veni... A alergat la biserica Sfântului Mucenic Iulian. Zidită în afara zidurilor cetăţii, adăpostea mormintele părinţilor săi. Nu a îndrăznit să ceară vindecarea copiilor. Ştia că sufletul unui creştin se vădeşte în încercări şi că tocmai acum trebuia să aibă tăria să se lase în voia Domnului. Cu totul. Aşa s-a rugat. Ceasuri în şir L-a implorat să-i aşeze viaţa aşa cum ştia El mai bine. El i-o scosese pe Athanasia în cale, El i-i dăruise pe Maria şi Ioan şi tot El, în înţelepciunea Lui, va să-i aştearnă drum nou.

Când Andronic s-a întors acasă, i-a aflat morţi. Pe amândoi. Răspunsul la rugăciuni fusese cumplit, dar tre­buia să aibă tăria să treacă peste toate acestea. Să nu se rupă de Domnul. S-a prăbuşit în faţa icoanei Mântui­torului - "Domnul a dat, Domnul a luat, pre­cum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veci". Pentru Athanasia, moartea co­piilor a fost mult mai grea. De netrecut. Nu mai vorbea cu nimeni, nu mai mânca, nu se mai ruga. Durerea îi împietrise inima. Murmura mereu - "Să mor şi eu ca fiii mei".

I-au înmormântat pe amândoi la biserica Sfântului Mucenic Iulian, alături de bunicii lor. Cu patriarh şi episcopi, îmbrăcaţi în haine albe ca de îngeri, cu coruri de psalţi şi nori de tămâie. Venise toată cetatea înlem­nită de moartea cea năpraznică. În astfel de momente, oamenii se strâng chirciţi în jurul durerii. Doar că pen­tru Athanasia orice împreună-pătimire era în van. După slujbă s-a prăbuşit în biserică pe lespedea rece a mor­mântului, şoptind că vrea să moară. Să moară şi... atât. Andronic era prea departe de inima ei şi prea puternic. Cum putea fi atât de nepăsător, când Maria şi Ioan, lumina lor, plecaseră din lumea aceasta?
Rămăsese singură. Trăise doisprezece ani prin su­fle­tele copiilor ei şi, odată plecate în cealaltă lume, via­ţa ei se mutase şi ea cu totul dincolo. Acolo avea un viitor. Aici, nimic. Doar o durere fără margini şi o ini­mă goală.A venit la ea aprig, dar cu o mânie sfântă. Un bărbat tânăr şi nespus de frumos, îmbrăcat în veşmântul călu­gă­resc. "Femeie, de ce nu-ţi laşi copiii să se odihneas­că? De ce le întuneci bucuria pe care o au acum în ce­ruri, de a primi lumina dumnezeiască?".
Athanasia îl auzea ca prin vis, dar, fapt ciudat, cuvintele lui îi răsunau parcă din inimă. Gândul acesta a cutremurat-o. Nu gândise până atunci că durerea ei le poate tulbura copiilor tihna cerească. Şi nici nu-i mai vorbise cineva ca acest om. S-a întors să-i răspundă, dar plecase. A alergat la portarul bisericii să-l întrebe cine fusese, dar acesta a privit-o ca pe o smintită, ară­tân­du-i porţile încuiate. De la înmormântare, nu mai lăsase pe nimeni înăuntru. Pentru Athanasia a fost ca o revelaţie. A înţeles că monahul fusese un oaspete ce­resc. Poate chiar Sfântul Mucenic Iulian, ocrotitorul. Şi acum, când se uita la icoana lui, vedea o mare ase­mănare cu chipul străinului. Şi în suflet i-a încolţit o nădejde. Va trăi. Dar nu aici, nu în cetatea aceasta în care vedea chipul copiilor în orice colţ. Altundeva, de­parte, în alt chip. Să intre într-o mânăstire din deşert, şi acolo, prin rugăciune stăruitoare, să-L afle din nou pe Domnul. Pe Domnul pe care-L pierduse în clipa în care copiii ei muriseră. Da, monahie pentru toată viaţa. Aşa va putea trăi. Altcum, nu.
Andronic a încuviinţat. A primit să se despartă de trupul soţiei sale pentru a-i salva sufletul. A acceptat să nu o mai vadă niciodată, doar pentru a o regăsi pe celălalt mal al vieţii, în lumea de dincolo. Au mers la Ierusalim să se închine şi apoi au plecat în Egipt, patria monahilor. Acolo s-au sfătuit cu un mare părinte, cu­vio­sul Daniil, care le-a scris maicilor de la Tebaida o scrisoare, rugându-le să o primească pe Athanasia în mânăstirea lor. Pe Andronic, înţeleptul bătrân l-a oprit lângă el. I-a dat chilie singuratică să se deprindă cu liniştea şi cu rugăciunea. Aşa au trecut doisprezece ani. Pe mormintele copiilor din Antiohia a crescut iarba, iar în sufletul Athanasiei s-a aşezat, desăvârşită, liniştea. Îşi regăsise inima pierdută la moartea lor.De ani de zile nu mai plouase. Şi acum, când stropii mari cădeau lovindu-i faţa, amestecându-i-se cu lacri­mile, acum îşi aducea aminte de clipele în care-l reîn­tâl­nise. Era o zi albă şi fierbinte, iar el se adăpostise la umbra unui copac. Trecuseră doisprezece ani de când ea plecase în mânăstirea maicilor din Tebaida, iar An­dro­nic rămăsese cu bătrânul Daniil. Doisprezece ani în care amintirea fostului ei soţ crescuse din nou, pârjolin­du-i sufletul. Era vindecată, gata să se îndrăgostească de el din nou, dar jurase curăţie şi ascultare şi sărăcie, iar calea monahală nu are drum înapoi. Doar înainte, spre împărăţia cerurilor.
A ştiut că e Andronic, de când i-a văzut spatele lat, rezemat de trunchiul copacului. Nu putea să-i vadă faţa, dar ştia, ştia în adâncul inimii că e el. Ştia după sângele care-i urcase în obraji, după picioarele care se înmuiaseră, după mâinile care începuseră să tremure. Era el. Andronic. Mai bătrân, mai liniştit şi, parcă, mai puternic. El, omul care avusese tăria să o lase să plece în deşert. Şi care o urmase pe calea călugăriei. Ar fi putut să o lepede ca o zăludă, să-şi ia altă femeie, mai tânără. Era bogat, frumos şi iubit de toate femeile din Antiohia. Dar a preferat să rămână la ea.
"Eşti Andronic, ucenicul cuviosului Daniil?". Nă­dăjduia din tot sufletul să o recunoască şi, în acelaşi timp, ar fi vrut să-i rămână străi­nă. Să-şi vadă fiecare de calea lui. "Da". Vocea gra­vă şi liniştită i-a rupt băierile inimii. Îi ve­nea greu să-şi ţină lacrimile şi-şi fră­mânta rasa ca să le dea degetelor ceva de lucru. Altminteri ar fi sărit singure să-l strângă, să-l atingă. Nu o recunoscuse. Carnea ei fusese zbicită de vântul deşertului, părul îi încărunţise, pie­lea era arsă de soare. Pe lângă asta, de câţiva ani, obişnuia să se dea drept bărbat. Plecase din mânăstirea de maici pentru a trăi singură în deşert, într-o peşteră. Dar acest fel de nevoinţă era hără­zit doar băr­ba­ţilor. Aşa că s-a făcut ca unul dintre ei. Se dădea drept monah. Îşi rete­zase părul, îşi schimbase straiele şi nu-şi mai spunea Athanasia, ci Athanasie. Lui An­dronic i-a spus tot aşa - "Eu sunt Atha­nasie, monah din Kellia". Soţul ei nu a bănuit nimic. Andronic plecase în pelerinaj la Ierusalim, iar ea l-a rugat să îi îngăduie să-l înso­ţească. Au tăcut mai tot drumul. Ca şi atunci când se cunoscuseră în târg, nu aveau ne­voie de multe cuvinte pentru a se înţelege. Când s-au întors în Egipt ar fi trebuit să se despartă. Dar, undeva în adân­cul sufletului, Andronic simţise că monahul spân, tăcut şi ciudat cu care călătorise la Ierusalim nu e un om obişnuit. Că poartă în el o taină. Şi un har. Şi că ar putea fi buni prieteni. Tovarăşi de nevoinţă.

Singurătatea deşertului

"Părinte Andronic, voieşti să stăm amândoi într-o chilie?". Întrebarea îl năucise. Athanasia i-a pus-o chiar când urmau să se despartă. Şi nu ştia să-i răspun­dă. Ar fi încuviinţat, dar ce ar fi zis bătrânul Daniil? Toată viaţa sa de monah se nevoise de unul singur. Dar cu monahul cel spân s-ar fi încumetat la o împreună-petrecere. Să fie ca fraţii. Aşa că au mers la bătrân spre binecuvântare. Acesta a zâmbit misterios şi a încuviin­ţat. Atunci Athanasia a ştiut că avva Daniil o recunos­cuse. Şi totuşi, părintele duhovnicesc nu o trădase, ba chiar le dăduse binecuvântarea sa. Adică avea încre­dere în ea şi în planul ei nebunesc. În ea şi în iubirea ei pentru Andronic. Aşa au ajuns să fie din nou îm­pre­ună. În aceeaşi peşteră. Împărţeau mâncarea şi rugă­ciu­nea şi somnul. Avea, fiecare dintre ei, o lespede pe care se întindea puţin după răsăritul soarelui. Andronic nu bănuia nimic.
Şi Doamne, ce bine era că nu ştia cine este! Măcar de nu ar recunoaşte-o niciodată! Măcar de şi-ar putea petrece restul zilelor veghindu-i somnul, vă­zân­du-i spatele acela lat şi puternic cum se ridică şi coboară în ritmul răsuflării, spatele lângă care se cuibărea pe când erau soţ şi so­ţie, spatele îndărătul căruia se simţea mai în siguranţă decât în dosul zidurilor groase ale cetăţii Antiohiei. Îi era uneori nespus de greu. Să îi vadă mâinile aspre frământând aluatul din care-şi coceau puţină pâine, sau împreu­nate în rugăciune, sau să le atingă atunci când îi întindea ulciorul să bea şi, totuşi, să nu le poată strânge. Să nu-şi facă degetele ei subţiri căuş în podul palmei lui, să nu-şi rezeme ca­pul pe umărul lui, să nu-l poată strânge în bra­ţe atunci când adormea. O atingere şi, proba­bil, totul s-ar fi spulberat.
Uneori, atunci când se rugau, i se părea că iubirea aceea mare şi albă a Domnului, de la Domnul şi pentru Domnul, se scurgea între ei şi le împreuna sufletele ca o mare adâncă. Atunci, în liniştea aceea deplină, o linişte cum numai deşertul poate zămisli, o linişte de dinainte de facerea lumii, atunci nu mai ştia unde începe el şi unde se termină ea. Şi în­lăun­tru o năpădea o bucurie vie. O bucurie care nu o mai părăsea zile întregi. În astfel de clipe, nu mai simţea ca pe o povară lipsa atingerii lui. Dimpotrivă. Îi era de ajuns o pri­vire, sau doar vocea lui pentru a se scurge în inima lui Andronic şi a rămâne acolo. Doar ei doi şi Dumnezeu.
Erau însă şi zile ca aceasta. Zile cu ploaie. Ploaie din cer sau doar din inima ei. Zile când se uita la cerul din gura peşterii şi plângea înăbuşit, îndurerată pe viaţa care-i răpise şi copiii, şi soţul. Şi acum, când privea stropii mari plesnind pă­mân­tul şi ridicând praful deşertului, şi-ar fi dorit să se sfârşească totul. Să moară. Şi ea, dar şi el. Să-şi lepede trupurile acestea bicisnice care nu puteau să se îmbrăţi­şeze şi mâinile care nu se puteau strânge în întunericul cald al nopţilor de vară. Ştia că acea clipă va veni. Şi că Dom­nul îi va uni atunci pentru totdeauna şi că acea ultimă îmbrăţişare, din lumea de dincolo, va fi şi prima care nu va avea sfârşit. Ştia. Şi tocmai de aceea, ca şi An­dronic să ştie, scrisese pe un pergament vechi câteva cuvinte - "Să ştii Andronic că eu am fost soţia ta, Athanasia". Atât. Îl dosise apoi într-un loc tainic, în care-şi ţinea câteva lucruşoare, luate din Antiohia şi purtate prin tot deşertul. Între ele era şi o păpuşă de cârpă a Mariei şi un căluţ de argint dăruit de Andronic lui Ioan, când împlinise trei anişori.Andronic frâmânta în mână bucata de pergament. Şi lacrimile îi curgeau mari şi calde şi izbăvitoare pe cuvintele ei - "Eu am fost soţia ta, Athanasia". O găsise dimineaţa, când a strigat-o, ca de obicei, să vină să mănânce. Murise noaptea, iar trupul îi era deja rece. Seara îi fusese rău, dar Andronic nu se gândise că atât de rău. Apoi, când au vrut să o îngroape, îi găsise sub creştet pergamentul şi lucruşoarele copiilor. Acum, solzii îi căzuseră de pe ochi. Se ura pentru nerozia lui. Trăise ani de zile cu soţia sa, în aceeaşi peşteră, zi de zi, clipă de clipă, şi crezuse că are tovarăş de chilie un monah spân şi ciudat. Dar în adâncul său bănuise tot timpul ceva. Ochii şi glasul erau ale soţiei sale, dar

 Poze sunt luate de pe Google.

bă­nuiala era prea nebună şi prea ciudată ca să o poată lua în seamă. Ce să caute aici Athanasia, pe care o trimi­sese la leghe depărtare, tocmai în marea lavră a Tebai­dei?!? Şi totuşi, ea fusese. Travestită în hainele acelea largi şi cu numele doar puţin schimbat.
După înmormântare, bunul şi bătrânul părinte Da­niil a vrut să-l ia tovarăş de chilie. Era o cinste pe care nu o mai făcuse nimănui. Dar Andronic l-a refuzat. Va rămâne aici, în peşteră, lângă mormântul ei, veghind la căpătâiul celei care-i fusese şi so­ţie, şi tovarăş de nevoinţă, şi cel mai apropiat prieten. A petrecut aşa opt zile. În a opta s-a stins şi el. Liniştit, înconju­rat de părinţii pe care apucase să-i cheme, sub privirea blândă a avvei Daniil.
I-au aşezat trupul în peşteră, în aceeaşi groapă săpată pentru Athanasia. Şi, când i-au redeschis sfintei mormântul, o mireasmă ca de trandafiri s-a răspândit din trupul ei nestri­căcios, dând mărturie pentru harul dumne­zeiesc care-o învăluise întreaga viaţă şi care acum i se făcea şi cărare spre cer. Iar povestea lor, povestea lui Andronic şi a Athanasiei, a zburat călare pe vântul deşertului, poposind în toate peşterile şi chiliile Egiptului, şi apoi, dusă de corăbii, a ajuns şi în Ţara Sfântă şi în Muntele Athos şi de acolo în toată lumea creş­tină. Şi rămâne, peste veacuri, cea mai duioasă şi mai nebună poveste a iubirii pe care Domnul o poate zămisli între un bărbat şi o femeie. O iubire care vine doar de Sus. lacov, fiul lui Alfeu, a fost unul dintre cei doisprezece Apostoli. El a fost frate de sînge cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei. El a fost martor ocular al minunilor şi cuvintelor adevărate ale Domnului şi Mîntuitorului nostru lisus Hristos, martor ocular al Patimii Lui, al Învierii şi Înălţării Lui. După Pogorîrea Sfîntului Duh la Cincizecime, lui lacov i-au căzut sorţii ca să predice Evanghelia lui Hristos în Elefteropolis şi ţinuturile înconjurătoare, iar apoi în Egipt, unde a luat chinuri grele pentru Mîntuitorul. Cu mare putere în faptă şi în cuvînt, Sfîntul Apostol lacov a semănat vestea mîntuitoare a Cuvîntului lui Dumnezeu întrupat, dărîmînd la pămînt idolii, scoţînd diavolii afară din oameni, şi vindecînd toată neputinţa şi boala întru Numele Domnului lisus Hristos. Lupta şi rîvna lui pentru Evanghelie au fost încununate cu roadă îmbelşugată. Mulţi păgîni au crezut în Hristos, s-au întemeiat şi s-au înălţat biserici, s-au sfinţit episcopi şi preoţi. Sfîntul lacov a luat moarte mucenicească în Egipt, la Ostracina, unde a fost răstignit pe cruce de către păgîni. Aşa s-a strămutat fericitul lui suflet la ceruri, unde domneşte veşnic împreună cu împăratul Slavei.Andronic a fost cetăţean al Antiohiei celei mari, pe vremea împăratului Teodosie cel Mare. El era de meserie aurar. Şi el şi soţia lui erau oameni foarte credincioşi, luptînd pururea să împlinească cu fapta, cu gîndul şi cu cuvîntul poruncile Mîntuitorului Hristos şi Sfintei Lui Biserici. Din veniturile lor, ei o treime o împărţeau săracilor, altă treime o dădeau spre chiverniseala sfintelor biserici, iar a treia o păstrau pentru nevoile casei lor. După ce li s-a născut lor şi al doilea fiu, ei s-au sfătuit să ducă mai departe o veiţuire mai înaltă, ca frate şi soră. Vieţuind ei astfel timp de doisprezece ani, prin nepătrunsa purtare de grijă a lui Dumnezeu, amîndoi fiii au murit în aceeaşi zi, spre plînsul părinţilor lor, şi mai ales al mamei lor, Athanasia. Copiii au fost înmormîntaţi amîndoi în Biserica Sfîntului Iulian, iar Athanasia, covîrşită de durere, nu mai voia să plece de lîngă mormintele fiilor ei. Atunci însuşi Sfintul Mucenic Iulian a venit lîngă Athanasia sub chip de monah, certînd-o pentru suferinţa ei prea mare şi apoi mîngîind-o. El i-a arătat că fiii ei sînt în Raiul lui Hristos, unde nu duc lipsă de nimic şi sînt mai fericiţi decît au fost pe pămînt lîngă părinţii lor. Plină de bucurie, Athansia a mers la casa ei, descoperindu-i soţului ei Andronic vedenia ce o avusese în Biserica Sfîntului Mucenic Iulian. Ei îndată au lăsat casă şi averi spre chiverniseala săracilor, şi au plecat către Egipt, unde au primit amîndoi îngerescul chip: Sfîntul Andronic la Skit, ca ucenic al marelui Avvă Daniel, iar Sfînta Athanasia într-o mănăstire de femei tabenisiotă. Plăcînd lui Dumnezeu cu nevoinţele lor bune de ani îndelungaţi, ei s-au săvîrşit cu pace către Domnul, Care i-a aşezat în Locaşurile Sale Cereşti. Mai întîi s-a săvîrşit Sfînta Athanasia, iar opt zile mai tîrziu, şi Sfîntul Andronic.Orice mânãstire este ceva deosebit fatã de lumea aceasta, dar Sfântul Munte are ceva deosebit si fatã de celelalte mânãstiri. Unii dintre cãlugãri se gândesc mereu cum ar fi sã ajungã ei în Sfântul Munte, sã trãiascã acolo. Este un gând bun, desi nu s-ar putea zice cã dacã ai ajuns la Sfântul Munte, gata, ai ajuns în cer. Tot oameni sunt si la Sfântul Munte. L-am întrebat odatã pe un pãrinte de acolo, pãrintele Dometie Trihenea (foto), când a fost la noi la mânãstire: „Pãrinte, cum sunt pãrintii de la Sfântul Munte?” Si a zis: „Sã nu-ti închipui cã la Sfântul Munte sunt oameni veniti din cer pe pãmânt! Sunt oameni de pe pãmânt… care doresc sã ajungã în cer!” Bineînteles, dacã sunt oameni de pe pãmânt, înseamnã cã si acolo sunt lucruri care tin de pã-mântul acesta. Sunt si acolo oameni doritori de avere, desi s-au fãgãduit la sãrãcie, sunt si acolo oameni doritori de mãrire, desi s-au fãgãduit la smerenie; sunt si acolo oameni doritori de plã-cere, desi s-au fãgãduit sã renunte la plãcerile veacului acestuia; si acolo, fiind oameni, se ceartã unii cu altii, desi ar trebui sã caute pacea cu toatã lumea, dupã cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Evrei 12, 14).

Sunt însã si unele înlesniri, care nu se aflã în altã parte. De pildã, faptul cã acolo, fiind mânãstiri de bãrbati, nu intrã femeile. Femeile nu au voie sã intre în Sfântul Munte nu pentru cã ar fi inferioare, cã ar fi nevrednice sau cã ar fi cãzute din darul lui Dumnezeu, ci ca sã nu fie prilej de ispitã. Pãrintii de la Sfântul Munte si-au dat seama cã femeia poate fi o primejdie si au hotãrât ca acolo sã nu ajungã nici o femeie. Si în România, la Mânãstirea Frãsinei, este rânduialã ca la Sfântul Munte, nu intrã femeile.

La Sfântul Munte se tine foarte mult la rânduiala de suflet. Mitropolitul Nicolae Bãlan, Dumnezeu sã-l odihneascã, când pãrintele Arsenie [Boca] si cu pãrintele Serafim [Popescu] s-au hotãrât sã devinã cãlugãri, i-a trimis mai întâi la Sfântul Munte. I-a trimis sã cunoascã realitãtile de acolo, sã învete acolo si sã se întoarcã sã rostuiascã viata de aici. Nu s-a putut împlini lucrul acesta decât în parte. Nu s-a putut rândui ca în aceastã mânãstire sã nu intre femeile. Acum, sã fim cinstiti, stim cum intrã: într-o tinutã în care nu se cuvine sã intre cineva într-o mânãstire. Tolerãm lucrurile acestea din diferite motive care nu tin de Dumnezeu si n-avem curajul sã spunem cã asa nu se cuvine! Vedeti cât de departe suntem de Sfântul Munte?! 

Pomenim astãzi pe un sfânt care a fost la Sfântul Munte, si nu tinem seama de gândurile lui si de rânduielile lui! Ca la Sfântul Munte nu se poate, ca la Frãsinei nu se poate, cã nu-i hotãrârea de la început si nu-i hotãrârea asa, dar mai multã grijã trebuie sã avem! În Pateric se spune cã diavolul s-a dus la o mânãstire unde era nu o femeie, ci un copil, si a zis: „Apoi, dacã esti tu aici, nu mai am ce face!” Si aceasta trebuie sã ne dea de gândit! De ce? Copilul are ceva din înfãtisarea femeii si poate fi ispititor pentru cei care nu au destulã tãrie si se gândesc la pãcate. Este adevãrat cã tot în Pateric se spune cã erau nemul-tumiti unii cãlugãri cã se jucau copii în apropiere si s-au plâns Cuviosului Pimen, care le-a zis: „De glasul îngerilor fugiti?” Depinde cum privesti o chestiune, dar nu stii dacã întotdeauna esti asa de statornicit în bine încât sã nu mai poti fi clintit.

Pãrintele Serafim, Dumnezeu sã-l odihneascã, a stat la Sfântul Munte sase luni. În aceste sase luni a fost povãtuit de pãrintele Antipa Dinescu, care este cuprins si în Patericul românesc, foarte pe scurt. Acolo, la Sfântul Munte, pãrintele Serafim a primit o scrisoare de la mitropolitul Nicolae Bãlan, care i-a dat în grijã sã meargã la Atena sã se înscrie la Facultatea de Teologie, cã numai asa poate sã-i trimitã bursã din tarã. Se gândea mitropolitul cã pãrintele o sã vinã si cu niste cunostinte de limbã greacã. Pãrintele Serafim i-a spus pãrintelui Antipa cã a primit scrisoarea care-l îndemna sã se ducã la Atena, la Teologie. Este interesant rãspunsul pãrintelui Antipa (sã nu uitãm cã era vorba de o scoalã teologicã, nu de o scoalã laicã): „Mã, sã te tii de pravilã, cã dacã nu, te îndrãcesti!”

Dacã pãrintele Serafim ar fi adus numai cuvântul acesta, nu s-a dus degeaba la Sfântul Munte. Nu s-a dus degeaba pentru el, nu s-a dus degeaba pentru mine si nu s-a dus degeaba pentru toti care stiu cuvântul acesta al pãrintelui Antipa Dinescu: „Sã te tii de pravilã, cã dacã nu, te îndrãcesti!”. Scazi, te învârtosezi, uiti de Dumnezeu, Îl neglijezi pe Dumnezeu! Cei care-L neglijeazã pe Dumnezeu sunt mai rãi decât necredinciosii!

La mine la spovedanie vin oameni care spun cã sunt credinciosi, dar cã nu merg la bisericã. Totdeauna le spun: „Este mai bine sã nu crezi în Dumnezeu, decât crezând, sã-L pui pe Dumnezeu la spate!” Când crezi în Dumnezeu, trebuie sã faci ceva pentru Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-I dai „ceva da” si „ceva nu”, ci-I dai tot ce poti! Sigur cã sunt împrejurãri când nu poti sã-ti faci toate datoriile.

Dumnezeu stie neputintele omului si primeste si neputintele în loc de pravilã. Aceasta nu înseamnã cã nu-ti faci pravila în cazul când nu poti sã ti-o faci! E ca si când ti-ai fãcut-o, dacã ajungi la neputinta de a ti-o face, dar doresti totusi s-o faci. În cazul acesta, fãrã pravilã – esti cu pravilã! Pentru cã nu uiti de Dumnezeu, pentru cã nu-L neglijezi pe Dumnezeu. Iar dacã poti sã-I slujesti lui Dumnezeu si zici: „Lasã, fac eu mai putin astãzi, cã fac altãdatã”, în cazul acesta te joci cu Dumnezeu. Si dacã te joci cu Dumnezeu, ajungi sã se întâmple cu tine ceea ce a spus pãrintele Antipa Dinescu: te îndrãcesti si atunci mergi din rãu în mai rãu.

Prin anii ’75 au fost aici, la mânãstire, niste cãlugãri francezi de la Sfântul Munte: pãrintele Placide [Deseille] (foto), pe care unii poate-l stiti, si niste ucenici ai lui. Ei ne-au adus de la Sfântul Munte un cuvânt care mie mi-a plãcut tare mult. L-am retinut, l-am spus si altãdatã si-l voi mai spune: „La Dumnezeu sã te gândesti ca la Dumnezeu, nu ca la om, si sã-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!”. Cuvântul acesta pare cumva de neînteles: cum adicã sã-L respiri pe Dumnezeu, cã Dumnezeu nu este aer?! Este vorba de întelesul de a nu-L uita pe Dumnezeu, sã tii seama de Dumnezeu cum tii seama de aerul pe care-l respiri.

La Dumnezeu sã te gândesti cât trebuie si, mai ales, „ca la Dumnezeu, nu ca la om”. Sunt unii oameni care-mi spun: „Pãrinte, vã spun drept cã atunci când sunt pe cale sã fac un pãcat, de multe ori mã gândesc la dumneavoastrã mai mult decât la Dumnezeu”. Deci tine la om mai mult decât la Dumnezeu! Este bine cã se opreste omul de la pãcat, indiferent din ce motive, dar e frumos sã ne gândim la Dumnezeu. Dumnezeu sã fie în prim-planul existentei noastre!

Pentru cã a fost vorba de pravilã, de rânduialã de rugãciune, de program de slujbã, de participarea la sfintele slujbe, tot pãrintele Dometie Trihenea, când a venit vorba despre pescuit, a zis: „E mai bun pestele decât cartoafele (sic!), dar pierzi prea multã vreme de pravilã pentru pescuit!” Iatã un gând de la Sfântul Munte: pierzi vreme de pravilã când mergi la pescuit. Stai prea mult acolo si nu-ti împlinesti datoriile princi-pale; nu te-ai fãcut cãlugãr ca sã pescuiesti, te-ai fãcut cãlugãr ca sã-I slujesti lui Dumnezeu. Dacã pescuiesti si nu-ti îndeplinesti datoriile pe care le ai, ai ales pestele în loc de Dumnezeu! Ai ales pestele în loc de pravilã! Deci pãrintele Dometie a avut dreptate când a zis cã pierzi timp de pravilã pentru pescuit.

Cred cã astãzi, când pomenim pe Sfântul Atanasie al Athonului, e bine sã ne gândim la aceste cuvinte de la Sfântul Munte. Este bine sã ne facem program mai serios întru a-I sluji lui Dumnezeu, este bine sã înlãturãm toate primejdiile, pentru cã nu avem rânduiala de la Sfântul Munte si nici mãcar nu ne silim sã ne facem rânduialã atât cât am putea în conditiile noastre. La spovedanie ne putem gândi si la aspecte de felul acesta.

     

Sfanta Cruce.Din Ierusalim.

  Sfanta cruce s-a aratat pe cer deasupra Ierusalimului in dimineata zilei de 7 mai, 351 in timpul domniei imparatului Constantiu, fiul Sfântului Constantin (praznuit in 21 mai). 

In acea vreme, erezia arianismului conform careia Hristos a fost un simplu om si nu Dumnezeu, era cauza multor dispute si scindari in interiorul imperiului. Chiar si dupa primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325, multi au fost atrasi de falsele invataturi iar ortodocsii s-au trezit in multe locuri in minoritate. 

Constantiu, conducatorul partii estice a imperiului era adept convins al arianismului. Fratii sai, Constantin al II-lea si Constans, crestini ortodocsi evlaviosi, erau conducatorii partii de vest. Ambii au fost ucisi in doua batalii diferite prin anul 350, lasandu-l pe Constantiu sa domneasca singur. Tot in acel an, 350, Sfântul Chiril (praznuit in 18 martie) a devenit Patriarh al Ierusalimului si a inceput lupta acerba impotriva arianismului. 

In luna mai a anului 351 a aparut deasupra Ierusalimului o cruce luminoasa, care se intindea de la Golgota pana la Muntele Maslinilor, pe o distanta de aprox. 9 km, fiind pe cat de lunga pe atat de lata, stralucind mai tare decat soarele. O multime de oameni au iesit din casele lor si de la munca lor indreptandu-se spre biserici pentru a aduce slava lui Dumnezeu. Istoricul Sozomen scria ca aceasta minune a dus la convertirea multori pagani si iudei la crestinism. 

S-a mai pastrat in timp si o epistola scrisa de Sf. Chiril adresata imparatului, in care ii descria fenomenul miraculos, mustrandu-l sa se alature credintei crestine. Sfanta Cruce a ramas pe cer timp de 7 zile.  

Minunea dumnezeiasca a Crucii deasupra Ierusalimului a intarit pe ortodcsi in credinta lor si a contribuit la intoarcerea multor arieni in sanul bisericii. Aceasta este si o reamintire a celei de-a doua veniri a Mantuitorului pe pamant cand "semnul Fiului se va arata pe cer" (Matei 24:30).Acesta a trăit în zilele lui Maximian împăratul, şi era capadocian de neam, centurion în cohorta Martesienilor. Deci fiind adus înaintea tribunului Firmus, şi mărturisind numele lui Hristos, a fost chinuit foarte, şi apoi a fost trimis la alt judecător Vivian, care l-a dus şi cu alţii legaţi la Bizanţ. Şi chinuindu-l cu cumplite bătăi şi chinuri l-a băgat în temniţă, unde arătându-i-se îngerii l-au făcut sănătos. După aceea alt judecător Falchian, a poruncit să i se taie capul. Şi se face soborul lui într-a sa sfântă mucenicie ce este în Eptascalon.Acesta a trăit în cetatea Nicomidiei în zilele lui Deciu şi Valerian. Şi pentru credinţa în Hristos fiind prins cu alţi mulţi elini, au fost daţi pe seama judecătorului cetăţii, şi mărturisind cu îndrăzneală pe Hristos l-au pus jos şi l-au bătut cu vine de bou uscate. Şi umplând pământul de sânge, l-au băgat la lanţuri în temniţă. Deci fiind adus de către judecător la Niceea, a fost chinuit iarăşi. Şi văzând el pe oarecare ce erau cu dânsul că vor să jertfească idolilor de frica chinurilor, le-a adus aminte de frica de Dumnezeu şi i-au întărit, până ce au fost arşi de judecător. Iar sfântul Codrat, intrând în capiştea idolilor, a sfărâmat pe toţi idolii ce erau în ea. Pentru aceea l-au spânzurat şi l-au strujit, şi băgându-l într-un sac a fost bătut cu vine de bou. Atunci Satornin şi Rufin, care au trecut la credinţa în Hristos, au fost spânzuraţi, strujiţi, şi li s-au tăiat capetele.

Deci mergând judecătorul la Apolonida, a dus şi pe sfântul; şi amestecând sare cu oţet, îi turnau peste răni şi-l frecau cu ţesături de păr, arzându-l şi pe coaste cu fiare arse. Deci trecând locul ce se numeşte Rundacul şi sosind la Ermupolis au purtat şi pe sfântul într-un car, pentru că nu putea să umble. Iar acolo, întinzându-l peste un grătar ars, i-au turnat deasupra untdelemn şi smoală, şi apoi i-au tăiat capul. Şi aşa i s-a săvârşit mucenicia.Acest fericit din tinereţe urmând obiceiurilor lui Ioan Botezătorul şi Ilie Tesviteanul, şi îndreptându-şi viaţa spre aspră petrecere, a biruit bărbăteşte războaiele demonilor, curăţindu-şi mai înainte sufletul cu curgerile lacrimilor. Şi înduplecând pe Dumnezeu cu privegherile cele de toată noaptea, şi vărsând curgeri de lacrimi, a uscat râurile eresurilor, închinându-se asemănării celei cinstite a Mântuitorului Hristos. Iar sfaturile păgânilor le-a surpat cu biruinţă, suferind cu tărie amare izgoniri şi închisori, şi a apărat legile şi predaniile părinteşti, nesocotind legile împărăteşti. Pentru care şi nevoindu-se cu tărie, în aceeaşi luptă ca sfinţi, a luat cununa asemănătoare, vindecând trupurile şi sufletele celor bolnavi, ca cel ce a luat de la Dumnezeu harul minunilor. Acest fericit propovăduind pe Hristos în privelişte, şi pe mulţi povăţuind spre dreapta credinţă, şi feluritele chinuri suferind, a fost la sfârşit ucis cu pietre, şi ca încununare pentru acestea, s-a mutat către Domnul.Acest fericit propovăduind pe Hristos în privelişte, şi pe mulţi povăţuind spre dreapta credinţă, şi feluritele chinuri suferind, a fost la sfârşit ucis cu pietre, şi ca încununare pentru acestea, s-a mutat către Dom

Preacuviosul nostru parinte Alexis, aparatorul credintei ortodoxe si lucrator neobosit in via Domnului, s-a nascut in Austro-Ungaria in 18 martie 1854, intr-o familie saraca din regiunea Rusiei Carpatice. Ca multi altii din imperiul austro-ungar, familia Toth era de rit catolic rasaritean. Tatal si fratele lui Alexis erau preoti iar unchiul sau a fost episcop al Bisericii Unite Greco-Catolice. Alexis a primit o excelenta educatie, invatand mai multe limbi straine, printre care rusa din regiunea carpatica, maghiara, rusa, germana, latina si citea in limba greaca. El s-a casatorit cu Rosalie Mihalich, fata unui preot si a fost hirotonit preot in 18 aprilie 1878, slujind ca al doilea preot al Bisericii Unite. La scurt timp sotia sa a murit, dupa care a urmat si unicul lor fiu sa-l paraseasca, pierderi pe care sfântul le-a rabdat cu blândetea pe care o presupune starea de preot.

In mai 1879, Parintele Alexis a fost numit secretarul episcopului din Presov si administrator la Dioceza. Tot lui i s-a incredintat si conducerea unui orfelinat. La Seminarul din Presov Parintele Toth a predat Istoria Bisericii si Legile canonice, ceea ce l-a ajutat mult in viata pe care urma s-o traiasca in America. Sf. Alexis nu a ramas mult profesor si administrator deoarece Domnul avea alte planuri cu el. In octombrie 1889 a fost ales pastor al Bisericii Unite din Minneapolis, Minnesota. La fel ca un alt Abraham, el si-a parasit tara si familia pentru a implini voia Domnului. (Gen 12:1).

La sosirea in America, parintele s-a prezentat autoritatii locale romano-catolice , arhiepiscopul John Ireland, deoarece nu exista episcop al Bisericii Unite in America in acea vreme. Arhiepiscopul Ireland apartinea partidului catolicilor americani care erau adeptii "americanizarii" tuturor catolicilor romani. Viziunea lui de viitor s-a fondat pe credinta obisnuita, obiceiuri si utilizarea limbii engleze in toate cele in afara de slujbele liturgice. Normal ca parohiile etnice si clerul de rit non-latin nu intrau in aceasta viziune. Astfel, cand parintele Toth si-a prezentat referintele arhiepiscopul l-a intampinat cu ostilitate, refuzând sa-l recunoasca pe Alexis ca preot catolic si nelasandu-l sa slujeasca in dioceza sa.

Ca istoric si profesor de lege canonica Parintele Toth isi cunostea drepturile in cadrul Bisericii Unite si nu a acceptat deciziile nefondate ale arhiepiscopului. In luna octombrie a anului 1890, a avut loc o sedinta cu 8 din cei 10 preoti ai Bisericii Unite din America la Wilkes-Barre, Pennsylvania sub prezidarea Parintelui Toth. Deja episcopii americani sesizau Roma cu privire la chemarea in Europa a tuturor episcopilor Bisericii Unite din America, de teama ca preotii si parohiile Bisericii Unite vor ingreuna asimilarea imigrantilor in cultura Americana. Episcopii Bisericii Unite din Europa au refuzat sa raspunda apelului de ajutor al preotilor.

Arhiepiscopul Ireland a trimis o scrisoare parohiilor sale in care dadea ordin membrilor acestora sa nu participe la slujbele parintelui Toth si sa nu accepte serviciile preotesti ale acestuia. Asteptându-se sa fie deportat in orice moment, parintele Toth a explicat enoriasilor sai situatia, sugerand ideea reintoarcerii sale in Europa.

"Nu," au raspuns ei. Mai bine ne ducem la Episcopul Rusiei. De ce sa ne lasam calcati tot timpul de straini?" S-a decis sa se trimita o adresa consulului rus din San Francisco pentru a-i cere acestuia numele si adresa episcopului rus. Ivan Mlinar s-a dus la San Francisco pentru a-l intalni personal pe Episcopul Vladimir; apoi in februarie 1891, parintele Toth si administratorul bisericii, Paul Podany, au mers si ei la intalnirea cu episcopul. Ca urmare, Episcopul Vladimir a venit la Minneapolis in 25 martie 1891 si l-a primit pe parintele Toth si inca 361 de enoriasi in Biserica Ortodoxa a inaintasilor lor. Enoriasii au privit acest eveniment ca o noua victorie a ortodoxiei, bucurandu-se: "Slava lui Dumnezeu pentru multa Sa mila fata de noi!"

Initiativa a venit din partea poporului fara nici o influenta din afara. Biserica Ortodoxa Rusa nu a stiut de existenta imigrantilor Bisericii Unite Slave in America dar au raspuns pozitiv la petitia lor de a fi reuniti cu Biserica Ortodoxa.

Intoarcerea la biserica ortodoxa a Sf. Alexis si a parohiei sale a fost un exemplu incurajator pentru sute de greco-catolici. Exemplul a fost ca lumânarea în sfeşnic care luminează tuturor celor din casă (Matei 5:15), iar turma poate fi asemanata cu aluatul pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată (Matei 13:33). Prin predicile sale hotarâte el a smuls radacinile tarelor care au crescut in graul adevaratei doctrinei, demascand falsele invataturi care i-au dus poporul in ratacire. Chiar daca nu a ezitat sa arate cu degetul erorile doctrinelor din alte biserici, parintele Alexis a avut grija sa le trezeasca enoriasilor sai vigilenta impotriva intolerantei. Scrierile sale si predicile sunt pline de admonestari referitoare la respectul fata de aproapele si la ideea de a nu judeca credinta altora.

Chiar daca a facut comentarii dure in corespondenta sa privata cu administratia bisericii, trebuie sa retinem ca acestea s-au facut pentru apararea Bisericii Ortodoxe si a Misiunii Americane de acuzatii nefondate din partea unora care foloseau un limbaj mult mai dur decat Parintele Toth. Acesti opozanti pot fi caracterizati ca intoleranti, nepoliticosi, cu metode non-etice de amenintarea la adresa lui si a enoriasilor sai.

In mijlocul greutatilor, acest erald al teologiei Dumnezeiesti si a doctrinei fara cusur a izvorat scrieri ortodoxe inepuizabile pentru noii convertiti, pline de sfaturi practice despre modul de traire ortodox. De exemplu, articolul sau "Cum ar trebui sa traim in America" pune accent pe educatie, curatie, sobrietate si prezenta copiilor in biserica duminica si in sarbatori. 

Desi parohia din Minneapolis a fost primita in Biserica ortodoxa in martie 1891, abia in iulie 1892 Sfantul Sinod al Rusiei a recunoscut si acceptat parohia in Dioceza Alaska si Insulele Aleutine. Rezolutia a ajuns in America numai in octombrie 1892. In acest timp ostilitatea religioasa si etnica impotriva noilor convertiti s-a facut bine simtita. Parintele Alexis a fost acuzat ca si-a vandut poporul carpato-rus si religia sa "moscovitilor" pentru bani.

In realitate el nu s-a bucurat de nici un suport financiar pentru o lunga perioada de timp, parohia sa fiind una din cele mai sarace. Pâna sa-i parvina salariul din Rusia, sfantul a trebuit sa lucreze la o brutarie pentru a se intretine. Chiar daca veniturile sale erau neinsemnate, el nu ezita sa faca pomeni celor saraci si cu nevoi. El si-a impartit banii cu alti clerici mai saraci ca el si a contribuit la ridicarea bisericilor si educatia din seminariile din Minneapolis. Nu-i pasa de viata lui, despre ce va manca si bea. (Matei, 6:25). Lasand toate cele in grija lui Dumnezeu, Sf. Alexis a urmat sfatul Mantuitorului nostru care spunea " Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6:33). Deci el a suportat durerile, necazurile si atacurile fizice cu rabdare si bucurie spirituala, amintindu-ne ca "Dumnezeirea este mai puternica ca toate" (Inteleptul Solomon 10:12).

Episcopii Vladimir, Nicolae, Sf. Tihon si Platon au recunoscut harul special al parintelui Toth, trimitandu-l de multe ori sa predice si sa invete poporul slav. Sf. Alexis a vizitat multe parohii ale Bisericii Unite, explicandu-le diferentele dintre ortodoxie, protestantism, romano-catolicism si uniatism, subliniind ca drumul spre mantuire este numai cu Biserica Ortodoxa.

La fel ca Iosua, "el si-a calauzit drept poporul spre convertire" (Sirah 49:2). El a ajutat formarea si convertirea a 17 parohii, plantand o vie a lui Hristos in America, imbogatindu-i roadele din ce in ce mai mult.  In 1909, anul binecuvantatei lui repauzari, mai multe mii de adepti ai Bisericii Unite Carpato-Ruse si Galiciene s-au intors la ortodoxie. Acesta a fost un eveniment major in istoria Misiunii Nord-Americane care a continuat sa contureze viitorul ortodoxiei in aceasta tara de-a lungul multor generatii ce aveau sa vina.

Cine poate sti lupta duhovniceasca a sfantului? Cine poate spune ce rugaciuni a ridicat din sufletul sau smerit catre Dumnezeu? Sfantul Alexis nu si-a arata niciodata in public evlavia ci s-a rugat lui Dumnezeu in secret, cu lacrimi, smerenie si zdrobire de inima. Dumnezeu, Cel ce vede toate cate facem in ascuns, l-a rasplatit pe sfant (Matei 6:6). Este de neconceput ca Sf. Alexis sa-si poata duce la bun sfarsit munca sa de apostolat fara ca Dumnezeu sa-l fi binecuvantat si intarit pentru aceasta.

Eforturile Parintelui Toth au fost recunoscute in timpul vietii sale. El a primit in dar o mitra incrustata cu pietre pretioase din partea Sfantului Sinod precum si Ordinul Sfantul Vladimir si al Sfintei Ana de la Tarul Nicolae al II-lea pentru serviciile deosebite si devotamentul fata de Dumnezeu si tara. In 1907 a fost printre candidatii la scaunul episcopal, insa nu a acceptat onoarea, motivand cu smerenie ca o astfel de demnitate ar trebui sa fie responsabilitatea unei persoane mai tinere si mai sanatoase decat el.

Pe la sfarsitul anului 1908, sanatatea Sf. Alexis a inceput sa subrezeasca datorita unor complicatii mai vechi. A incercat sa se refaca in sudul orasului New Jersey, dar s-a reintors dupa putin timp la Wilkes-Barre, unde a fost nevoit sa stea la pat timp de doua luni. Vineri, 7 mai 1909 (24 aprilie dupa vechiul calendar), s-a dus la Domnul, zi in care se praznuiesc sfintii Sava si Alexie Pustnicul Pesterilor din Kiev. Dragostea Sf. Alexis si preocuparea pentru copiii sai spirituali nu a disparut odata cu moartea sa. Ca o concluzie la viata sfantului, ar fi potrivita prezentarea uneia din interventiile miraculoase ale parintelui care s-a petrecut in anul 1993:

In ianuarie 1993 un barbat s-a rugat Sfantului Alexis sa-l ajute sa obtina informatii despre fiul sau de care nu mai stia nimic de 28 de ani. Punandu-si nadejdea in indrazneala sfantului la bunul Dumnezeu omul a asteptat raspunsul. Chiar a doua zi fiul acestuia l-a sunat pe tatal sau. Se pare ca tanarul se afla in biserica atunci cand a simtit o pornire de nestavilit de a-l suna pe tatal sau. Mama sa il dusese cu ea in alt stat schimbandu-si numele cand el era un copil. De aceea tatal sau nu a putut sa le dea de urma. Afland de la mama sa ca tatal sau era crestin ortodox, a obtinut de la un preot ortodox telefonul tatalui sau dintr-un oras indepartat. Astfel tatal si fiul s-au reintilnit, multumind lui Dumnezeu si Sfantului Alexis pentru ajutorul primit.

Sf. Alexis a fost cu adevarat omul lui Dumnezeu care a calauzit multi imigranti galicieni si carpato-rusi prin confuzia neagra a provocarilor religioase din Lumea Noua pana la unitatea Bisericii Ortodoxe cu ajutorul cuvintelor harice si exemplului sau de viata. In testamentul sau, Sf. Alexis si-a lasat sufletul la mila lui Dumnezeu, cerandu-si iertare de la toti si iertand pe toti. Sfintele sale moaste se odihnesc acum la Manastirea Sfantul  Tihon din Sudul Canaan-ului, Pensilvania unde credinciosii pot veni sa se inchine lor si sa-i ceara sfantului sa mijloceasca la Dumnezeu pentru ei.