Evanghelia fusese sădită în Boemia pe la începutul secolului al IX-lea. Biblia fusese tradusă şi serviciile divine erau ţinute în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei creştea, Cuvântul lui Dumnezeu era umbrit. Grigore al VII-lea, care luase asupra sa lucrarea de a umili mândria regilor, nu urmărea să înrobească mai puţin poporul, şi ca urmare, a fost dată o bulă care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara că "era plăcut Celui Atotputernic ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă necunoscută şi că multe rele şi rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă" (Wylie, b.3, cap.1). În felul acesta, Roma a decretat ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie stinsă, iar poporul să fie ţinut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit de alte mijloace pentru păstrarea bisericii Sale. Mulţi dintre valdenzii şi albigenzii alungaţi de persecuţie din căminele lor din Franţa şi Italia au venit în Boemia. Deşi n-au îndrăznit să înveţe pe faţă, au lucrat cu râvnă în ascuns. Astfel, credinţa cea adevărată a fost păstrată de la un veac la altul.
Înainte de zilele lui Huss, au existat în Boemia bărbaţi care s-au ridicat să condamne deschis corupţia din biserică şi decăderea poporului. Lucrarea lor a provocat un interes larg răspândit. Temerile ierarhiei papale au fost trezite şi persecuţia s-a dezlănţuit împotriva discipolilor Evangheliei. Obligaţi să se închine în păduri şi în munţi, ei erau vânaţi de soldaţi şi mulţi au fost omorâţi. După o vreme, s-a hotărât ca toţi aceia care s-au depărtat de modul de închinare al Romei să fie arşi. Însă, în timp ce îşi dădeau viaţa, creştinii priveau în viitor la triumful cauzei lor. Unul dintre aceştia, care "învăţa că mântuirea se putea găsi numai prin credinţa în Mântuitorul răstignit", declara în timp ce murea: "Mânia duşmanilor adevărului se revarsă acum împotriva noastră, dar nu va fi totdeauna aşa; se va ridica unul dintre oamenii de rând, fără sabie sau autoritate, şi împotriva lui ei nu vor putea face nimic" (id. b.3, cap.1). Vremea lui Luther era încă departe; dar s-a ridicat deja omul a cărui mărturie împotriva Romei urma să zguduie popoarele.
Ioan Huss era de origine umilă şi rămăsese orfan de timpuriu prin moartea tatălui său. Mama lui evlavioasă socotea educaţia şi temerea de Dumnezeu ca cele mai preţioase comori şi a căutat să asigure fiului ei această moştenire. Huss a studiat la şcoala provincială şi după aceea a mers la universitatea din Praga, fiind primit ca student bursier. În călătoria spre Praga a fost însoţit de mama lui; văduvă şi săracă, ea nu avea daruri şi bogăţie lumească să dea fiului ei, dar când s-au apropiat de marele oraş, ea a îngenuncheat lângă tânărul orfan şi a cerut asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puţin îşi dădea ea seama atunci cum avea să primească răspuns la rugăciunea ei.
La universitate, Ioan Huss s-a distins repede prin străduinţe neobosite şi înaintare rapidă, în timp ce viaţa lui fără reproş printr-o purtare amabilă şi curtenitoare i-au câştigat un respect unanim. El era un adept sincer al bisericii catolice şi un cercetător sârguincios după binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers la spovedanie, a plătit cei din urmă bănuţi din punga cea săracă şi s-a unit cu ceilalţi credincioşi în procesiunile religioase, pentru a se putea împărtăşi din iertarea făgăduită. După terminarea cursurilor colegiului, a intrat în preoţie şi, devenind în scurtă vreme cunoscut, a fost chemat la curtea regelui. A fost numit profesor, iar mai târziu rector al universităţii în care se instruise. Doar în câţiva ani, umilul student bursier a devenit mândria ţării, iar numele lui era cunoscut în Europa întreagă.
Dar Huss şi-a început lucrarea de reformă în alt domeniu. La câţiva ani după ce a primit ordinele preoţeşti a fost numit predicator la capela Betleem. Fondatorul acestei capele susţinuse ca un lucru de mare importanţă predicarea Scripturilor în limba poporului. În ciuda împotrivirii Romei faţă de practica aceasta, ea nu fusese cu totul întreruptă în Boemia. Dar se vedea totuşi o mare necunoştinţă în ce priveşte Biblia, şi ca urmare, în mijlocul poporului de toate categoriile abundau cele mai rele vicii. Huss a denunţat aceste vicii fără cruţare, făcând apel la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a da tărie principiilor adevărului şi curăţiei pe care el le susţinea. Un cetăţean din Praga, pe nume Ieronim, care mai târziu a devenit foarte strâns unit cu Huss, întorcându-se din Anglia, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Regina Angliei, care fusese convertită la învăţăturile lui Wycliffe, era o prinţesă originară din Boemia şi prin influenţa ei, lucrările reformatorilor erau larg răspândite în patrie. Huss a citit aceste lucrări cu interes; el socotea pe autorul lor a fi un creştin sincer şi era înclinat să privească favorabil reformele pe care acesta le susţinea. Fără să-şi dea seama, Huss intrase deja pe calea care avea să-l ducă departe de Roma.
Cam în acelaşi timp au sosit la Praga doi străini din Anglia, bărbaţi de cultură, care primiseră lumina şi veniseră să o răspândească în această ţară îndepărtată. Dacă ar fi început cu un atac deschis contra supremaţiei papei, ar fi fost repede aduşi la tăcere de către autorităţi; dar, nevoind să renunţe la planul lor, au folosit alte mijloace. Fiind pictori precum erau şi predicatori, şi-au folosit talentul lor. Într-un loc deschis pentru public, au expus două picturi. Una reprezenta intrarea lui Isus în Ierusalim, "blând şi călare pe un asin" (Matei 21,5), urmat fiind de ucenici îmbrăcaţi în nişte veşminte prăfuite de călătorie. Tabloul al doilea reprezenta o procesiune pontificală, papa fiind înveşmântat în hainele lui bogate, purtând întreita sa coroană, călare pe un cal strălucitor împodobit, precedat de trompetişti şi urmat de cardinali şi prelaţi în veşminte strălucitoare.
Aceasta a fost o predică care a atras atenţia tuturor claselor de oameni. Mulţimile veneau să privească picturile. Nu era unul care să nu priceapă morala şi mulţi au fost profund impresionaţi de contrastul dintre blândeţea şi umilinţa lui Hristos Domnul şi mândria şi aroganţa papei, pretinsul Lui rob. S-a produs o mare tulburare în Praga, iar cei doi străini, după o scurtă vreme, au socotit necesar pentru siguranţa lor să plece. Dar lecţia pe care ei o oferiseră n-a fost uitată. Tablourile au făcut o impresie profundă şi asupra minţii lui Huss, pe care l-a condus la un studiu mai atent al Bibliei şi al scrierilor lui Wycliffe. Cu toate că nu era pregătit încă să primească toate reformele susţinute de Wycliffe, a văzut totuşi mai clar caracterul adevărat al papalităţii şi cu o înflăcărare tot mai mare a denunţat mândria, ambiţia şi corupţia ierarhiei papale.
Din Boemia, lumina s-a răspândit în Germania, căci tulburările de la universitatea din Praga au provocat retragerea a sute de studenţi germani. Mulţi dintre ei primiseră de la Huss pentru prima oară cunoştinţa despre Biblie, iar la întoarcere au răspândit Evanghelia în patrie.
Veştile despre acţiunile din Praga au ajuns la Roma şi Huss a fost somat să se prezinte înaintea papei. Dacă ar fi ascultat de acesta, s-ar fi expus la o moarte sigură. Regele şi regina Boemiei, universitatea, membrii nobilimii şi slujbaşii guvernului s-au unit pentru a cere suveranului pontif să îngăduie ca Huss să rămână la Praga şi să dea răspunsul printr-o delegaţie. În loc să răspundă favorabil la această cerere, papa a procedat la judecarea şi condamnarea lui Huss şi a declarat oraşul Praga sub interdicţie.
Pe vremea aceea, o astfel de sentinţă, oriunde ar fi fost pronunţată, producea o alarmă pe scară largă. Ceremoniile de care era însoţită erau astfel aranjate, ca să răspândească groaza peste oamenii care priveau pe papa ca fiind însuşi reprezentantul lui Dumnezeu, ţinând cheile cerului şi ale iadului şi având puterea de a pronunţa judecăţi atât vremelnice, cât şi spirituale. Se credea că porţile cerului erau închise pentru regiunile lovite de interdicţie; că atâta vreme cât papa nu schimba hotărârea, morţii erau aruncaţi din locuinţele fericirii. Ca o manifestare a acestei calamităţi îngrozitoare, toate slujbele religioase erau suspendate. Bisericile erau închise. Căsătoriile erau oficiate în curtea bisericii. Morţilor li se refuza înhumarea în locurile consacrate pentru aceasta şi erau înmormântaţi fără slujbele de îngropăciune, în gropi sau pe câmp. În felul acesta, prin măsuri care făceau apel la imaginaţie, Roma încerca să stăpânească conştiinţele oamenilor.
Oraşul Praga era plin de tulburări. O mare categorie îl acuza pe Huss ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor şi cerea să fie predat răzbunării Romei. Pentru a potoli furtuna, Huss s-a retras pentru un timp în satul lui natal. Scriind prietenilor pe care-i lăsase în Praga, zicea: "Dacă m-am retras din mijlocul vostru, am făcut-o pentru a urma învăţătura şi exemplul lui Isus Hristos, ca să nu dau ocazie minţilor bolnave să-şi atragă o condamnare veşnică şi să nu fiu pentru cei credincioşi un motiv de amărăciune şi persecuţie. M-am retras şi pentru că am înţeles că preoţii nelegiuiţi ar putea continua pentru multă vreme să oprească predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul vostru; dar nu v-am părăsit pentru a mă lepăda de adevărul divin, pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt gata să mor" (Bonnechose, The Reformers Before the Reformation, vol.1, p.87). Huss nu şi-a încetat preocupările, ci călătorea prin regiunile învecinate, predicând mulţimilor doritoare. În felul acesta măsurile la care a recurs papa pentru a desfiinţa Evanghelia au făcut ca ea să fie şi mai mult răspândită. "Nu putem face nimic împotriva adevărului, ci pentru adevăr" (2 Cor. 13, 8).
"Mintea lui Huss, în această etapă a carierei sale, pare să fi fost scena unui conflict dureros. Cu toate că biserica căuta să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunţase la autoritatea ei. Biserica romană era încă pentru el mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul şi vicarul lui Dumnezeu. Huss se lupta împotriva abuzului de autoritate, şi nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs o luptă teribilă între convingerile şi înţelegerile lui şi cererile conştiinţei. Dacă autoritatea era dreaptă şi infailibilă, aşa cum o socotea a fi, cum se făcea că el se simţea îndemnat să nu i se supună? Să asculte vedea că este un păcat; dar cum putea ca ascultarea de o biserică infailibilă să-l ducă într-o astfel de situaţie? Aceasta era pentru el o problemă de nerezolvat; era îndoiala care-l chinuia ceas cu ceas. Cea mai apropiată cale de rezolvare la care era în stare să ajungă era în faptul care se întâmpla şi acum, ceea ce se întâmplase şi în zilele Mântuitorului, când preoţii decăzuţi cu totul foloseau autoritatea lor legală în scopuri ilegale. Aceasta l-a dus să adopte pentru propria sa conduită, cât şi să predice altora, maxima că învăţăturile Scripturii oferite înţelegerii trebuie să călăuzească conştiinţa; cu alte cuvinte, că Dumnezeu vorbeşte prin Biblie, şi nu biserica ce vorbeşte prin preoţi este călăuza infailibilă" (Wylie, b.3, cap.2).
Apoi, atunci când agitaţia din Praga s-a mai potolit, Huss s-a reîntors la capela Betleem, pentru a continua cu şi mai mare râvnă şi curaj predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmaşii lui erau activi şi puternici, dar regina şi mulţi nobili erau prietenii lui, poporul în mare număr era de partea lui. Făcând comparaţie între învăţăturile lui curate şi înălţătoare, împreună cu o viaţă sfântă şi dogmele degradante pe care le predicau romaniştii, cu avariţia şi desfrâul practicate de ei, mulţi socoteau o adevărată onoare să fie de partea lui.
Până acum Huss fusese singur în lucrările lui; dar acum Ieronim, care în timp ce era în Anglia primise învăţăturile lui Wycliffe, s-a unit cu el în lucrarea de reformă. Cei doi urmau să fie de aici înainte uniţi în viaţa lor şi nici moartea n-avea să-i despartă. Strălucirea geniului, elocinţa şi cultura - daruri care câştigă favoarea populară - erau posedate într-un grad deosebit de Ieronim; dar în acele calităţi care constituie adevărata tărie de caracter, Huss era mai tare. Judecata lui calmă cu o adevărată umilinţă îşi dădea seama de valoarea acestuia şi se supunea sfaturilor lui. Sub impulsul lucrării lor unite, reforma s-a întins mai repede.
Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minţilor acestor bărbaţi aleşi, descoperindu-le multe din rătăcirile Romei; dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin aceşti slujitori ai Săi, Dumnezeu conducea poporul afară din întunericul romanismului; dar mai existau piedici mari şi multe ce trebuia înfruntate. El i-a condus pas cu pas, pe măsură ce ei le puteau suporta. Ei nu erau pregătiţi să primească dintr-o dată toată lumina. Dacă ar fi fost prezentată astfel, ca strălucirea deplină a soarelui de amiază, aceia care au stat multă vreme în întuneric s-ar fi îndepărtat de ea. De aceea, El le-a descoperit-o conducătorilor puţin câte puţin, pe măsură ce putea fi primită de popor. De la un secol la altul, alţi lucrători credincioşi aveau să urmeze, pentru a conduce poporul mai departe pe calea reformei.
Schisma din biserică continua. Trei papi se luptau acum pentru supremaţie şi lupta lor umplea creştinătatea de crimă şi frământare. Ne mai fiind mulţumiţi să arunce blesteme, au recurs la arme. Fiecare dintre ei s-a grăbit să-şi procure arme şi să obţină soldaţi. Fără îndoială că era nevoie de bani; şi pentru a-i procura, darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii erau oferite spre vânzare (vezi note suplimentare). Preoţii la rândul lor, imitând pe superiori, au recurs la simonie şi la război pentru a-şi umili rivalii şi pentru a-şi întări puterea. Cu o îndrăzneală zilnic crescândă, Huss tuna împotriva nelegiuirilor care erau îngăduite în numele religiei; iar poporul acuza pe faţă pe conducătorii Romei ca fiind cauza nenorocirilor care copleşiseră creştinătatea.
Din nou oraşul Praga părea că se află pe marginea unui conflict sângeros. Ca şi în veacurile trecute, slujitorul lui Dumnezeu a fost acuzat ca fiind "acela care nenoroceşte pe Israel" (1 Regi 18,17). Oraşul a fost pus din nou sub interdicţie, iar Huss s-a retras în satul natal. Mărturia depusă cu atâta credincioşie din iubita lui capelă Betleem se încheiase. El urma să vorbească întregii creştinătăţi de la o tribună mai înaltă, înainte de a-şi depune viaţa ca mărturie în favoarea adevărului.
Pentru a remedia relele care tulburau Europa, a fost convocat un conciliu general la Constanţa. Conciliul a fost convocat la dorinţa împăratului Sigismund de către unul dintre cei trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea. Cererea în favoarea unui conciliu era departe de a fi salutată de papa Ioan, ale cărui caracter şi purtări nu puteau suporta cercetările din acele vremuri. Însă el n-a îndrăznit să se împotrivească voinţei lui Sigismund (vezi notele suplimentare).
Principalele obiective care trebuia să fie rezolvate de acest conciliu erau să se pună capăt schismei din biserică şi dezrădăcinarea ereziei. Ca urmare, cei doi papi rivali au fost somaţi să apară înaintea lui, ca şi propagatorul fruntaş al vederilor noi, Ioan Huss. Cei dintâi, având grijă de propria lor siguranţă, n-au venit în persoană, ci au fost reprezentaţi prin delegaţii lor. Papa Ioan, cel care convocase conciliul, a venit cu multă neîncredere, bănuind planul ascuns al împăratului de a-l demite, temându-se că va trebui să dea socoteală pentru viciile care pângăriseră tiara, ca şi pentru crimele cu ajutorul cărora şi-o câştigase. Cu toate acestea, îşi făcu intrarea în oraşul Constanţa cu mare pompă, însoţit de eclesiasticii cu cel mai înalt rang şi urmat de o suită de curteni. Tot clerul şi demnitarii oraşului împreună cu o mulţime imensă de cetăţeni au ieşit să-l salute. Deasupra capului avea un baldachin aurit purtat de patru şefi magistraţi. Înaintea lui era ostia, iar veşmintele bogate ale cardinalilor şi ale nobililor ofereau o privelişte impunătoare.
În acelaşi timp se apropia de Constanţa un alt călător. Huss era conştient de primejdiile care-l ameninţau. El s-a despărţit de prieteni ca şi când nu i-ar mai întâlni niciodată şi a pornit în călătorie având simţământul că ea îl va duce la rug. Cu toate că primise un bilet de liberă trecere de la regele Boemiei, precum şi unul de la împăratul Sigismund în timpul călătoriei, el şi-a făcut toate aranjamentele în vederea probabilităţii morţii.
Într-o scrisoare adresată prietenilor din Praga, spunea: "Fraţii mei" plec cu un bilet de liberă trecere de la rege pentru a mă întâlni cu nemiloşii mei vrăjmaşi de moarte" mă încred însă în Atotputernicul Dumnezeu, în Mântuitorul meu; cred că El va asculta rugăciunile voastre fierbinţi, că va pune în gura mea înţelepciunea şi prevederea Sa, pentru ca să le pot sta înainte; şi că îmi va da Duhul Său cel Sfânt pentru a mă întări în adevărul Său, aşa ca să pot face faţă cu curaj ispitelor, închisorii şi, dacă va fi necesar, unei morţi crude. Isus Hristos a suferit pentru cei iubiţi ai Lui; şi pentru aceea să ne mirăm că ne-a fost lăsat exemplul Său ca să suferim şi noi cu răbdare toate lucrurile pentru mântuirea noastră? El este Dumnezeu, iar noi suntem creaturile Sale; El este Domnul, iar noi suntem slujitorii Săi. El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreţ - şi cu toate acestea El a suferit! De ce atunci să nu suferim şi noi, îndeosebi atunci când suferinţa este pentru curăţirea noastră? De aceea, dragii mei, dacă moartea mea ar putea contribui la slava Sa, rugaţi-vă ca ea să vină cât mai repede şi pe mine să mă facă în stare să suport toate nenorocirile cu statornicie. Dar dacă este mai bine să mă reîntorc între voi, să ne rugăm Domnului să mă întorc fără pată - adică să nu retrag nici o literă din adevărul Evangheliei, pentru a lăsa fraţilor un exemplu desăvârşit de urmat. S-ar putea deci să nu-mi mai vedeţi faţa la Praga; dar dacă voia lui Dumnezeu cel Atotputernic va binevoi să mă redea vouă, atunci să mergem înainte cu o inimă mai hotărâtă în cunoaşterea şi în dragostea Legii Sale" (Bonnechose, vol.1, p. 147.148).
Într-o altă scrisoare, către un preot care devenise ucenicul Evangheliei, Huss vorbea cu adâncă smerenie despre greşelile lui proprii, acuzându-se "de a fi simţit plăcere în purtarea de haine bogate şi de a fi risipit ceasuri în ocupaţii uşuratice". Apoi adăuga aceste sfaturi mişcătoare: "Slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor să ocupe mintea ta şi nu posedarea de bunuri şi averi. Fereşte-te să-ţi împodobeşti casa mai mult decât sufletul; şi, mai presus de toate, dă toată atenţia clădirii spirituale. Fii evlavios şi smerit cu cei săraci şi nu-ţi folosi averea în petreceri. Dacă nu ai să-ţi îmbunătăţeşti viaţa şi să te înfrânezi de la exagerări, mă tem că vei fi aspru pedepsit, aşa cum sunt şi eu" tu cunoşti învăţătura mea, căci ai primit îndemnurile mele din copilăria ta; de aceea nu este de folos să-ţi scriu mai mult; dar te conjur, prin mila Domnului nostru, să nu mă imiţi în nici una din deşertăciunile în care m-ai văzut căzând". Pe plicul scrisorii a adăugat: "Te conjur, prietenul meu, să nu rupi acest sigiliu până când nu vei fi primit certitudinea că sunt mort" (id. vol.1, p. 148).
În timpul călătoriei, Huss vedea pretutindeni semne ale răspândirii învăţăturilor sale şi ale bunăvoinţei cu care era privită cauza lui. Oamenii se îmbulzeau să-l întâlnească, iar în câteva oraşe magistraţii l-au însoţit pe străzile lor.
La sosirea în Constanţa, lui Huss i s-a dat deplină libertate. Şi biletului de liberă trecere al împăratului i s-a adăugat o asigurare personală de ocrotire din partea papei. Dar, violând toate aceste declaraţii solemne repetate, reformatorul a fost arestat în scurtă vreme din ordinul papei şi al cardinalilor şi aruncat într-o temniţă dezgustătoare. Mai târziu a fost transferat într-un castel întărit dincolo de Rin şi ţinut acolo ca prizonier. Papa n-a folosit mult din această trădare, deoarece în scurtă vreme şi el fu aruncat în aceeaşi închisoare (id. vol.1, p.247). El fusese dovedit înaintea conciliului a fi vinovat de "păcate care nu se pot numi". Conciliul s-a pronunţat şi a fost în cele din urmă deposedat de tiară şi aruncat în închisoare. Ceilalţi doi rivali au fost şi ei destituiţi şi a fost ales un nou pontif.
Deşi papa fusese vinovat de crime mai mari decât acelea pe care Huss le pusese în sarcina preoţilor şi pentru care el ceruse o reformă, acelaşi conciliu care a degradat pe pontif a pornit să zdrobească pe reformator. Întemniţarea lui Huss a provocat o mare indignare în Boemia. Nobili puternici au adresat conciliului proteste stăruitoare împotriva acestei insulte. Împăratul, care nu era dispus să îngăduie violarea unui bilet de liberă trecere, s-a împotrivit procedeelor folosite contra lui. Dar duşmanii reformatorului erau răutăcioşi şi hotărâţi. Ei au făcut apel la prejudecăţile împăratului, la temerile lui, la râvna lui pentru biserică. Ei au adus argumente amănunţite pentru a dovedi că "nu trebuie păstrată credinţa faţă de eretici şi nici faţă de persoanele suspecte de erezie, chiar dacă sunt înzestrate cu bilete de liberă trecere din partea împăratului şi a regilor" (Jacques Lenfant, History of the Council of Constance. vol.1, p.516). În felul acesta au câştigat.
Slăbit de boală şi întemniţare - căci umezeala, aerul viciat al închisorii i-au provocat o febră care era aproape să-i pună capăt vieţii - Huss a fost în cele din urmă adus înaintea conciliului. Legat în lanţuri, a stat în faţa împăratului, a cărui onoare şi bună credinţă fuseseră garanţie pentru ocrotirea lui. În timpul acestui proces îndelungat, el a susţinut cu statornicie adevărul şi, în faţa demnitarilor bisericii şi ai statului, el a înălţat un protest solemn şi credincios împotriva corupţiei ierarhiei papale. Când i s-a cerut să-şi renege învăţăturile sau să sufere moartea, el a ales martiriul.
Harul lui Dumnezeu l-a susţinut. În timpul săptămânilor de suferinţă dinaintea sentinţei finale, pacea cerului i-a umplut sufletul. "Scriu această scrisoare, spunea el unui prieten, în celula mea, cu mâna tremurândă, aşteptând mâine sentinţa de moarte" Când, cu ajutorul lui Isus Hristos, ne vom întâlni iarăşi în pacea cea dulce a vieţii viitoare, vei înţelege cât de îndurător S-a arătat Dumnezeu faţă de mine, cât de răbdător m-a susţinut în mijlocul ispitelor şi încercărilor" (Bonnechose, vol.2, p.67).
În întunecimea închisorii, el a prevăzut triumful credinţei adevărate. În visele acestor nopţi, el văzu capela din Praga în care predicase Evanghelia, pe papa şi pe episcopii lui ştergând tablourile lui Hristos pe care el le pictase pe pereţi. "Această viziune l-a descurajat; dar în ziua următoare a visat mulţi pictori ocupaţi cu restaurarea acestor tablouri, în număr mai mare şi în culori mai strălucitoare. De îndată ce lucrul lor a fost terminat, pictorii, care erau înconjuraţi de o mulţime imensă, exclamară: Acum să vină papii şi episcopii; ei nu le vor mai putea şterge! Când a vorbit despre vis, reformatorul a spus: "Cred că acest lucru este sigur, şi anume că chipul lui Hristos nu va putea fi şters niciodată. Ei au dorit să-l distrugă, dar el va fi pictat proaspăt în toate inimile de nişte predicatori mult mai buni ca mine" (D'Aubigné vol.1, cap.6).
Pentru ultima oară Huss a fost adus înaintea conciliului. Era o adunare mare şi selectă la care asistau: împăratul, prinţii imperiului, delegaţii regali, cardinalii, episcopii şi preoţii împreună cu o mulţime imensă care venise ca spectatori ai evenimentelor zilei. Din toate părţile creştinătăţii fuseseră adunaţi martori ai acestei prime mari jertfe în lupta cea îndelungată în care urma ca libertatea de conştiinţă să biruiască.
Fiind somat să-şi spună hotărârea finală, Huss a declarat refuzul de a retracta şi, aţintindu-şi privirea pătrunzătoare asupra monarhului ale cărui cuvinte de garanţie fuseseră atât de ruşinos călcate, declară: "M-am hotărât, din proprie voinţă, să apar în faţa acestui conciliu, sub ocrotirea publică şi credinţa împăratului care este de faţă" (Bonnechose, vol.2, p.84). O roşeaţă profundă a îmbujorat faţa lui Sigismund când privirile întregii adunări s-au îndreptat către el.
Sentinţa fiind pronunţată, începu ceremonia degradării. Episcopii l-au îmbrăcat pe prizonierul lor în haine preoţeşti şi când îl dezbrăcau de mantia preoţească rosteau: "Domnul nostru Isus Hristos a fost îmbrăcat cu o haină albă în semn de batjocură, atunci când Irod L-a adus înaintea lui Pilat" (id. vol.2, p.86). Fiind sfătuit iarăşi să retracteze, el a răspuns îndreptându-se către popor: "Cu ce faţă aş mai privi atunci cerul? Cum aş mai putea privi aceste mulţimi de oameni cărora le-am predicat Evanghelia cea curată? Nu, preţuiesc mântuirea lor mai mult decât acest sărman trup, dat acum morţii". Veşmintele au fost scoase unul după altul, fiecare episcop pronunţând un blestem atunci când îşi îndeplinea partea de ceremonie. În cele din urmă, i-au pus pe cap o mitră din hârtie în formă piramidală, pe care erau pictate chipuri îngrozitoare de demoni împreună cu cuvântul "arhiereticul", scris vizibil în faţă. "Cu multă bucurie, spuse Huss, vreau să port această coroană a ruşinii pentru Numele Tău, O, Isuse, căci pentru mine tu ai purtat o coroană de spini".
După ce a fost împodobit în felul acesta, prelaţii au spus: "Acum predăm sufletul tău diavolului". "Şi eu, spuse Ioan Huss, ridicându-şi ochii spre ceruri, îmi încredinţez duhul în mâinile Tale, o, Doamne Isuse, căci Tu m-ai mântuit" (Wylie, b.3, cap.7).
A fost predat apoi autorităţilor civile şi condus la locul de execuţie. O procesiune imensă îl urma, sute de bărbaţi înarmaţi, preoţi şi episcopi în veşmintele lor scumpe şi locuitori ai Constanţei. Când a fost legat de rug şi totul era gata pentru ca focul să fie aprins, martirul a mai fost îndemnat încă o dată să se salveze, renunţând la rătăcirile lui. "La ce rătăciri, spuse Huss, să renunţ? Nu mă ştiu vinovat de nici una. Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am scris şi am predicat a fost cu privire la salvarea sufletului din păcat şi pierzare; şi de aceea, voi pecetlui foarte bucuros cu sângele meu adevărul pe care l-am scris şi predicat" (id. b.3, cap. 7). Când flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: "Isuse, Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine"; şi a continuat aşa până când glasul i-a fost adus la tăcere pentru totdeauna.
Chiar şi duşmanii lui au fost şocaţi de acest comportament eroic. Un papistaş zelos, descriind martiriul lui Huss şi al lui Ieronim, care a murit la scurtă vreme după aceea, spunea: "Amândoi şi-au păstrat o atitudine statornică atunci când s-a apropiat ceasul de pe urmă. Ei s-au pregătit pentru foc ca şi când ar fi mers la o petrecere de nuntă. N-au scos nici un strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri; şi abia furia flăcărilor le-a oprit cântarea" (id. b.3, cap.7)
Când trupul lui Huss a fost cu totul ars, cenuşa şi pământul pe care a stat au fost luate şi aruncate în Rin şi purtate astfel până în ocean. Prigonitorii lui îşi imaginau în zadar că au dezrădăcinat adevărurile pe care el le predicase. Nici nu visau ei că cenuşa din ziua aceea, dusă la mare, urma să fie o sămânţă semănată în toate ţările pământului, că în ţări încă necunoscute urma să aducă roade îmbelşugate în mărturii pentru adevăr. Glasul care s-a auzit în sala consiliului din Constanţa a produs ecouri care urmau să fie auzite în toate veacurile viitoare. Huss nu mai era, dar adevărurile pentru care el murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de credinţă şi de statornicie urma să încurajeze mulţimi de oameni să stea hotărâţi pentru adevăr, în faţa torturii şi a morţii. Executarea lui arătase lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Deşi nu ştiau acest lucru, duşmanii adevărului contribuiseră la înaintarea cauzei pe care căutau în zadar să o distrugă.
La Constanţa urma să mai fie înălţat un rug. Sângele unui alt martor trebuia să mărturisească pentru adevăr. Ieronim, luându-şi rămas bun de la Huss care pleca spre conciliu, îl îndemnase la curaj şi statornicie, declarând că dacă avea să cadă în vreo primejdie, el însuşi va zbura în ajutor. Când a auzit de întemniţarea reformatorului, ucenicul cel credincios s-a pregătit imediat pentru a-şi împlini făgăduinţa. A plecat fără bilet de liberă trecere, cu un singur însoţitor până la Constanţa. Ajungând acolo s-a convins că nu făcuse decât că se expusese primejdiei, fără posibilitatea de a face ceva pentru eliberarea lui Huss. A fugit din oraş, dar a fost arestat în călătoria spre casă şi adus înapoi legat, cu cătuşe şi pus sub supravegherea unui grup de soldaţi. La prima apariţie înaintea conciliului, încercările de a răspunde acuzaţiilor aduse împotriva lui au fost întâmpinate cu strigătele: "La flăcări cu el! La flăcări!" (Bonnechose, vol.1, p. 234). A fost aruncat într-o temniţă, înlănţuit într-o poziţie care-i producea suferinţe mari şi hrănit cu pâine şi apă. După câteva luni, cruzimile întemniţării i-au adus o boală care-i ameninţa viaţa, iar duşmanii, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puţină asprime, cu toate că a rămas în închisoare timp de un an.
Moartea lui Huss n-a avut urmările pe care le nădăjduiseră papistaşii. Nerespectarea biletului de liberă trecere ridicase o furtună de indignare şi, ca o cale mai sigură, conciliul s-a hotărât ca în loc să ardă pe Ieronim, să-l forţeze, dacă era posibil, să se lepede de învăţăturile predicate. A fost adus în faţa adunării şi i s-a oferit alternativa de a retracta sau de a muri pe rug. La începutul întemniţării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în comparaţie cu suferinţele teribile la care fusese supus; dar acum, slăbit de boală, de lipsurile din închisoare şi de tortura nesiguranţei şi a încordării, despărţit de prieteni şi descurajat prin moartea lui Huss, statornicia lui Ieronim a cedat şi a consimţit să se supună Conciliului. S-a angajat să adere la credinţa catolică şi a acceptat acţiunea conciliului de condamnare a învăţăturilor lui Wycliffe şi Huss, cu excepţia "adevărurilor sfinte" pe care ei le predicaseră (id. vol.2, p. 141).
Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conştiinţei şi să scape de condamnare. Dar în singurătatea celulei el a văzut mai clar ce făcuse. Şi-a amintit de curajul şi de credincioşia lui Huss, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească şi care pentru el suferise moartea pe cruce. Înainte de retractare, el găsise mângâiere în mijlocul atâtor suferinţe, în asigurarea aprobării lui Dumnezeu; dar acum remuşcarea şi îndoielile îi chinuiau sufletul. Ştia că va trebui să facă şi alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. Calea pe care intrase nu se putea încheia decât printr-o renegare totală. Hotărârea a fost luată; nu se va lepăda de Domnul său pentru a scăpa un scurt timp de suferinţă.
La scurtă vreme a fost adus iarăşi înaintea conciliului. Supunerea lui nu îi mulţumise pe judecători. Setea lor de sânge, aţâţată de moartea lui Huss, cerea noi victime. Numai printr-o lepădare fără rezerve de adevăr îşi putea păstra viaţa Ieronim. Dar el se hotărâse să-şi mărturisească credinţa şi să urmeze pe fratele lui martir în flăcări.
Atunci îşi retrase retractarea făcută şi, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate să i se dea posibilitatea de apărare. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelaţii au insistat că el trebuie ori să susţină, ori să combată adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat împotriva unei astfel de cruzimi şi nedreptăţi. "M-aţi ţinut intenţionat trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare", spunea el, "în mizerie, zgomot, duhoare şi în cea mai cruntă lipsă de toate; m-aţi adus înaintea voastră şi, plecând urechea la duşmanii mei de moarte, refuzaţi să mă ascultaţi "Dacă sunteţi în adevăr înţelepţi şi lumină a lumii, aveţi grijă să nu păcătuiţi împotriva dreptăţii. În ceea ce mă priveşte, eu sunt un simplu muritor; viaţa mea este de mică importanţă; şi când vă îndemn să nu daţi o sentinţă nedreaptă, vorbesc mai puţin pentru mine decât pentru voi" (id. vol.2, p. 146, 147).
Cererea i-a fost în cele din urmă aprobată. În prezenţa judecătorilor lui, Ieronim a îngenuncheat şi s-a rugat ca Duhul divin să-i stăpânească gândurile şi cuvintele, ca nu cumva să vorbească ceva nepotrivit cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea, faţă de el s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată primilor ucenici: "Veţi fi duşi înaintea dregătorilor, a împăraţilor pentru Numele Meu, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi" (Matei 10, 18-20). Cuvintele lui Ieronim au produs uimire şi admiraţie chiar şi duşmanilor lui. Timp de un an întreg fusese închis într-o temniţă, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari suferinţe fizice şi încordare mintală. Cu toate acestea el prezenta argumentele cu o limpezime şi putere atât de mare, ca şi când ar fi avut ocazia netulburată de a studia. A îndreptat atenţia ascultătorilor lui la şirul lung de bărbaţi sfinţi care fuseseră condamnaţi de judecători nedrepţi. Aproape în orice generaţie au fost din aceia care, căutând să ridice poporul din vremea lor, au fost condamnaţi şi lepădaţi, dar care după aceea au fost socotiţi vrednici de cinstire. Hristos Însuşi a fost condamnat ca răufăcător de către un tribunal nedrept.
Cu ocazia retractării, Ieronim consimţise la justeţea sentinţei de condamnare a lui Huss; acum ş-a declarat pocăinţa şi a dat mărturie în favoarea nevinovăţiei şi a sfinţeniei martirului. "L-am cunoscut din copilărie", spunea el. "A fost un bărbat excelent, drept şi sfânt; a fost condamnat în ciuda nevinovăţiei lui" Şi eu - şi eu sunt gata să mor; nu mă voi da înapoi de la chinurile pregătite pentru mine de către duşmani şi de către martori mincinoşi, care într-o zi vor da socoteală de înşelătoriile lor înaintea Dumnezeului cel mare pe care nu-L poate amăgi nimeni" (Bonnechose, vol.2, p.151).
În acuzaţia adusă împotriva lepădării adevărului, Ieronim a continuat: "Dintre toate păcatele pe care le-am săvârşit din tinereţea mea, nici unul nu-mi apasă atât de greu sufletul şi nu-mi produce atâtea remuşcări amare ca acela pe care l-am săvârşit în acest loc fatal, când am fost de acord cu sentinţa nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe şi împotriva sfântului martir Ioan Huss, stăpânul şi prietenul meu. Da, îl mărturisesc din toată inima şi declar cu groază că m-am lepădat în mod ruşinos atunci când, de teama morţii, am condamnat învăţăturile lor. De aceea rog pe Dumnezeul cel Atotputernic să Se îndure, să-mi ierte păcatele şi în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate". Şi arătând către judecători, a spus cu hotărâre: "Aţi condamnat pe Wycliffe şi pe Ioan Huss nu pentru că au zdruncinat învăţătura bisericii, ci doar pentru că au condamnat cu tărie mârşăviile clerului - pompa lor, mândria lor şi toate viciile prelaţilor şi ale preoţilor. Lucrările pe care ei le-au susţinut şi care sunt de necontestat, le socotesc şi le declar ca şi ei".
Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelaţii, tremurând de mânie, au strigat: "Ce nevoie mai este de altă dovadă? Vedem cu ochii noştri pe cel mai încăpăţânat dintre eretici!"
Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: "Ce, credeţi că mi-e teamă de moarte? M-aţi ţinut un an întreg în temniţa cea mai îngrozitoare, mai teribilă decât însăşi moartea. M-aţi torturat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea mi s-a dezlipit de vie de pe oasele mele; şi cu toate acestea nu mă plâng, căci văicărelile vin rareori de la un om de inimă şi spirit, dar nu mai pot face nimic în faţa unei astfel de barbarii faţă de un creştin" (id.vol.2, p.151- 153).
Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare. Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie adâncă şi care doreau să-i scape viaţa. A fost vizitat de către demnitarii bisericii şi îndemnat să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite ca răsplată pentru renunţarea la împotrivirea faţă de Roma. Dar, ca şi Domnul său atunci când I s-a oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic.
"Dovediţi-mi din Sfintele Scripturi că sunt greşit, spunea el, şi voi retracta".
"Sfintele Scripturi!" a exclamat unul dintre ispititorii lui, "toate trebuie judecate prin ele? Cine le poate înţelege până când biserica nu le-a interpretat?"
"Sunt oare tradiţiile oamenilor mai demne de crezare decât Evanghelia Mântuitorului nostru?" răspundea Ieronim. "Pavel nu îndemna pe aceia cărora le scria să asculte de tradiţiile oamenilor, ci zicea: "Cercetaţi Scripturile!" "Ereticule!" i se răspunse: "Îmi pare rău că am discutat atât de mult cu tine. Văd că eşti mânat de diavolul" (Wylie, b.3, cap.10).
Peste scurtă vreme sentinţa de condamnare a fost pronunţată. A fost dus în acelaşi loc în care Huss îşi dăduse viaţa. A venit cântând pe drum, cu faţa luminată de bucurie şi pace. Privirea îi era aţintită către Hristos, iar moartea îşi pierduse groaza. Când călăul a trecut în spatele lui ca să aprindă focul, martirul a exclamat: "Vino în faţă cu curaj; aprinde focul în faţa mea. Dacă m-aş fi temut, n-aş fi fost aici".
Ultimele cuvinte, rostite în timp ce flăcările îl învăluiau, au fost o rugăciune: "Doamne, Părinte Atotputernic, ai milă de mine şi iartă-mi păcatele; căci tu ştii că totdeauna am iubit adevărul Tău" (Bonnechose, vol.2, p.168). Glasul i-a încetat, dar buzele au continuat să se mişte în rugăciune. După ce focul şi-a făcut lucrarea, cenuşa martirului împreună cu pământul pe care a stat a fost strânsă şi, asemenea aceleia a lui Huss, a fost aruncată în Rin.
Aşa s-au stins credincioşii purtători de lumină ai lui Dumnezeu. Dar lumina adevărului pe care ei l-au vestit, lumina exemplului lor eroic nu putea fi stinsă. Oamenii ar fi putut mai degrabă să încerce să întoarcă soarele înapoi de pe drumul lui decât să oprească zorii acelei zile care era gata să se reverse asupra lumii.
Executarea lui Huss aprinsese un foc de indignare şi oroare în Boemia. Întreaga naţiune simţea că el căzuse victimă datorită răutăţii preoţilor şi trădării împăratului. El a fost declarat un învăţător credincios al adevărului, iar conciliul care i-a hotărât moartea a fost acuzat ca fiind vinovat de crimă. Învăţăturile lui atrăgeau acum o atenţie mai mare decât oricând mai înainte. Prin edictele papale, scrierile lui Wycliffe fuseseră condamnate la flăcări. Dar acelea care scăpaseră de distrugere au fost acum scoase din ascunzători şi studiate în legătură cu Biblia sau cu unele părţi din ea, pe care poporul şi le putea procura, şi mulţi au fost conduşi în felul acesta să primească credinţa reformatorului.
Ucigaşii lui Huss n-au stat liniştiţi văzând triumful cauzei lui. Papa şi împăratul s-au unit să zdrobească această mişcare şi armatele lui Sigismund au năvălit în Boemia.
Dar s-a ridicat un liberator. Ziska, care îndată după începerea războiului a orbit cu totul, dar care era unul dintre cei mai pricepuţi generali din vremea lui, a fost conducătorul boemilor. Încrezându-se în ajutorul lui Dumnezeu şi în dreptatea cauzei lor, acest popor a înfruntat armatele cele mai puternice care puteau fi aduse împotriva lor. Mereu şi mereu împăratul, aducând armate proaspete, invada Boemia numai pentru a fi respins în mod ruşinos. Husiţii se ridicaseră mai presus de teama de moarte şi nimeni nu li se putea împotrivi. La câţiva ani după începerea războiului, viteazul Ziska a murit; dar locul lui a fost ocupat de Procopius, care era un general la fel de priceput şi de viteaz şi în unele privinţe un conducător mai destoinic.
Vrăjmaşii boemilor, auzind că luptătorul orb a murit, au socotit ocazia favorabilă de a recâştiga tot ce pierduseră. Papa a proclamat o cruciadă împotriva husiţilor şi din nou a fost trimisă o forţă imensă în Boemia, numai pentru a suferi o înfrângere teribilă. A fost proclamată o altă cruciadă. În toate ţările papale ale Europei au fost strânse provizii, bani şi oameni. Mulţimile adunate sub steagul papei au fost asigurate că până la urmă se va termina cu ereticii husiţi. Încrezători în victorie, forţa cea mare a intrat în Boemia. Poporul s-a unit pentru a-i respinge. Cele două armate s-au apropiat una de cealaltă până când îi mai despărţea doar un râu. "Cruciaţii erau cu mult superiori, dar în loc să îndrăznească traversarea râului şi să înceapă lupta cu husiţii pe care veniseră de departe să-i întâlnească, au rămas privind în tăcere pe luptători" (Wylie, b.3, cap.17). Atunci, deodată o groază misterioasă a căzut peste armată. Fără să dea nici o luptă, forţa aceea puternică s-a rupt şi s-a răspândit ca şi cum ar fi fost urmărită de o putere nevăzută. Un mare număr dintre ei au fost măcelăriţi de către armata husită, care a pornit în urmărirea fugarilor, şi o pradă imensă a căzut în mâinile biruitorilor, astfel că războiul în loc să-i sărăcească, i-a îmbogăţit pe boemi.
După alţi câţiva ani, sub un papă nou, a fost pornită o altă cruciadă. Ca şi mai înainte, au fost adunaţi oameni şi mijloace din toate ţările Europei aflate sub jurisdicţia papei. Acelora care se angajau în această întreprindere primejdioasă li se ofereau promisiuni mari. Iertarea deplină a celor mai odioase crime era asigurată fiecărui cruciat. Tuturor acelora care mureau în război le era făgăduită o răsplată bogată în ceruri. Aceia care supravieţuiau urmau să culeagă onoare şi bogăţii pe câmpul de luptă. Din nou a fost adunată o armată care, trecând graniţa, a intrat în Boemia. Forţele husite s-au retras dinaintea lor, atrăgând în felul acesta pe cotropitori din ce în ce mai departe înăuntrul ţării, dându-le impresia câştigării biruinţei. În cele din urmă armata lui Procopiu s-a oprit şi, întorcându-se împotriva duşmanului, a înaintat pentru bătălie. Cruciaţii, descoperind acum greşeala lor, stăteau în aşteptare. Când s-a auzit zgomotul apropierii forţelor husite, chiar înainte de a le vedea, din nou panica i-a cuprins pe cruciaţi. Prinţi, generali şi soldaţi de rând îşi aruncau armurile şi fugeau în toate părţile. În zadar a încercat legatul papal, care era conducătorul invaziei, să unească aceste forţe îngrozite şi dezorganizate. În ciuda celor mai disperate încercări, şi el a fost prins în valul fugarilor. Dezastrul a fost total şi din nou o pradă de război imensă a căzut în mâinile învingătorilor.
Astfel, şi cea de-a doua armată trimisă de cele mai puternice naţiuni ale Europei, o oaste de oameni războinici, curajoşi şi echipaţi de luptă, a fugit fără nici o bătălie dinaintea apărătorilor unui popor mic şi slab. Aici a fost o manifestare a puterii divine. Cotropitorii au fost loviţi de o groază supranaturală. Acela care a îmbulzit oştile lui Faraon în Marea Roşie, care a pus pe fugă armatele lui Madian dinaintea lui Ghedeon şi a celor trei sute care erau cu el, care într-o singură noapte a distrus forţele asirianului celui îngâmfat Şi-a întins iarăşi mâna pentru a nimici puterea apăsătorului. "Atunci vor tremura de spaimă, fără să fie vreo pricină de spaimă; Dumnezeu va risipi oasele celor ce tăbărăsc împotriva ta, îi vei face de ruşine, căci Dumnezeu i-a lepădat" (Ps. 53,5).
Conducătorii papali, pierzând nădejdea cuceririi prin forţă, au recurs în cele din urmă la diplomaţie. A intervenit un compromis prin care, în timp ce se pretindea asigurarea libertăţii de conştiinţă boemilor, în realitate îi trăda în puterea Romei. Boemii au specificat patru puncte ca fiind condiţii ale păcii cu Roma: predicarea liberă a Bibliei; dreptul întregii biserici la pâine şi vin cu ocazia mesei Domnului şi folosirea limbii materne la slujbele religioase; excluderea clerului din toate slujbele şi autoritatea lumească; iar în caz de delicte, trebuia aplicată în mod egal pentru preoţi şi laici jurisdicţia tribunalelor civile. În cele din urmă, autorităţile papale au fost de acord ca "cele patru puncte ale husiţilor să fie acceptate, dar că dreptul de a le explica, adică de a hotărî interpretarea lor precisă, să aparţină conciliului, cu alte cuvinte papei şi împăratului" (Wylie, b.3, cap.18). Pe acest temei s-a intrat într-o înţelegere şi Roma a câştigat prin prefăcătorie şi înşelăciune ceea ce nu câştigase prin luptă; căci primind propria ei interpretare a prevederilor husite ca şi a Bibliei, ea le putea schimba înţelesul pentru a merge după planurile proprii.
O mare clasă de oameni din Boemia, văzând că aceasta le trădase libertăţile, n-a fost de acord cu convenţia. S-au produs disensiuni şi despărţiri care au dus la lupte şi vărsare de sânge în mijlocul lor. În aceste lupte a căzut şi nobilul Procopius, iar libertăţile din Boemia au dispărut. Sigismund, trădătorul lui Huss şi Ieronim, a devenit rege al Boemiei şi, neţinând seama de jurământul de a menţine drepturile boemilor, a procedat la întărirea papalităţii. Dar prin supunerea lui faţă de Roma el n-a câştigat decât puţin. Vreme de 20 de ani viaţa îi fusese plină de primejdii şi trudă. Armatele lui fuseseră zdrobite, iar tezaurul fusese secătuit de o luptă îndelungată şi inutilă. Iar acum, după o domnie de un an, a murit lăsând regatul pe marginea unui război civil şi, ca moştenire posterităţii, un nume stigmatizat de infamie.
Frământările, luptele şi vărsările de sânge au continuat. Din nou armatele străine au invadat Boemia, iar neînţelegerile interne au continuat să macine naţiunea. Aceia care au rămas credincioşi Evangheliei au fost supuşi unei persecuţii sângeroase.
Ca şi fraţii lor de odinioară care, intrând în convenţie cu Roma, au asimilat rătăcirile ei, aceia care au rămas la vechea credinţă s-au organizat într-o biserică deosebită, luând numele de "Fraţi uniţi". Această acţiune a atras asupra lor blesteme din partea tuturor claselor. Cu toate acestea, hotărârea lor a rămas nezdruncinată. Obligaţi să-şi caute adăpostul în păduri şi în peşteri, ei se adunau pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a se uni în rugăciune.
Prin soli trimişi în mod secret în diferite ţări, au descoperit că ici şi colo se aflau "martori izolaţi ai adevărului, câţiva într-un oraş, câţiva în altul, ca şi ei, obiect al persecuţiei; şi că în Munţii Alpi era o biserică veche, stând pe temelia Scripturii şi protestând împotriva corupţiilor idolatre ale Romei" (Wylie b.3, cap. 19). Această veste a fost primită cu bucurie mare şi s-a legat o corespondenţă cu creştinii valdenzi.
Credincioşi Evangheliei, boemii au aşteptat prin noaptea persecuţiei lor, în cea mai întunecată oră îndreptându-şi privirea către orizont, ca nişte oameni care aşteaptă dimineaţa. "Soarta lor a fost hărăzită să treacă prin zile grele, dar" şi-au amintit de cuvintele pe care Huss le spusese pentru prima oară şi repetate apoi de Ieronim, că trebuie să mai treacă un secol înainte de a se crăpa de ziuă. Acestea au fost pentru taboriţi (husiţi) ceea ce au fost cuvintele lui Iosif pentru seminţia lui Israel din casa robiei: "Eu voi muri, dar Domnul vă va vizita şi vă va scoate de aici" (Idem b.3, cap.19). "Încheierea secolului al XV-lea a fost martoră la creşterea înceată dar sigură a bisericilor Fraţilor. Cu toate că erau departe de a fi lăsate în pace, s-au bucurat totuşi de o linişte relativă. La începutul sec. al XVI-lea, bisericile lor erau în număr de 200 în Boemia şi Moravia" (Ezra Hall Gillett, Life and Times of John Huss, vol.2, p.570). "Cât de plăcut a fost pentru rămăşiţa care scăpase de furia distrugătoare a focului şi a sabiei să i se îngăduie să vadă zorii zilei aceleia pe care o prezisese Huss" (Wylie, f.7, cap.19).
Despărţirea lui Luther de Roma
În fruntea acelora care au fost chemaţi să conducă biserica din întunericul papalităţii la lumina unei credinţe mai curate, a stat Martin Luther. Zelos, aprins şi devotat, necunoscând altă temere decât temerea de Dumnezeu şi nerecunoscând nici o altă temelie pentru credinţa religioasă decât Sfintele Scripturi, Luther a fost omul timpului lui; prin el Dumnezeu a adus la îndeplinire o lucrare mare pentru reformarea bisericii şi pentru luminarea lumii.
Asemenea primilor vestitori ai Evangheliei, Luther s-a ridicat din rândurile sărăcimii. Primii lui ani au fost petrecuţi într-un cămin umil de ţărani germani. Prin truda zilnică de miner, tatăl său a câştigat mijloacele necesare pentru educaţia sa. Intenţiona să-l facă jurist; dar Dumnezeu avea de scop să-l facă ziditor în templul cel mare care se înălţa încet peste veacuri. Asprimea, lipsurile şi o disciplină severă au fost şcoala în care înţelepciunea infinită l-a pregătit pe Luther pentru misiunea cea importantă a vieţii lui.
Tatăl lui Luther era un bărbat cu o inteligenţă puternică şi activă şi cu o mare forţă în caracter, cinstit, hotărât şi deschis. Era devotat convingerilor sale faţă de datorie, oricare ar fi fost consecinţele. Bunul lui simţ sănătos l-a făcut să privească sistemul monastic cu neîncredere. A fost foarte nemulţumit atunci când Luther, fără consimţământul său, a intrat într-o mânăstire. A trebuit să treacă doi ani ca tatăl să se împace cu fiul, şi chiar şi atunci convingerile i-au rămas aceleaşi.
Părinţii lui Luther manifestau mare grijă pentru educarea şi instruirea copiilor. Ei se străduiau să-i instruiască în cunoaşterea de Dumnezeu şi în practicarea virtuţilor creştine. Rugăciunile tatălui se înălţau adesea către ceruri în auzul fiului lui, ca acest copil să-şi amintească de numele Domnului şi într-o zi să ajute la înaintarea adevărului Său. Orice posibilitate de cultură intelectuală sau morală, de care viaţa lor de trudă le îngăduia să se bucure, era imediat folosită de aceşti părinţi. Eforturile lor erau sincere şi stăruitoare pentru a-şi pregăti copiii pentru o viaţă de evlavie şi folosinţă. Cu hotărârea lor şi cu puterea caracterului lor, uneori exercitau o severitate prea mare; dar viitorul reformator, deşi era conştient că în unele privinţe erau greşiţi, găsea totuşi că disciplina lor trebuia mai degrabă aprobată decât osândită.
La şcoala în care a fost trimis la o vârstă destul de fragedă, Luther a fost tratat cu asprime şi chiar cu violenţă. Atât de mare era sărăcia părinţilor săi, încât pentru a merge de acasă la şcoală într-un oraş, a fost obligat pentru un timp să-şi câştige pâinea cântând din poartă în poartă şi deseori suferea de foame. Ideile întunecate şi superstiţioase cu privire la religia care era atunci în circulaţie îl umpleau de teamă. Se culca seara cu o inimă amărâtă, privind cutremurat la un viitor întunecat, şi era într-o groază continuă la gândul că Dumnezeu ar fi un judecător aspru, necruţător, un tiran crud şi nu un tată ceresc plin de bunătate.
Cu toate că dezamăgirile erau mari şi multe, Luther înainta hotărât spre ţinta înaltă a desăvârşirii intelectuale şi morale care-l însufleţea. El înseta după cunoştinţă, iar caracterul său stăruitor şi practic l-a condus să dorească ceea ce era statornic şi folositor şi nu ce era superficial.
Atunci când la vârsta de 18 ani a intrat la universitatea din Erfurt, situaţia lui era mai favorabilă, iar perspectivele mai strălucitoare decât în anii de mai înainte. Părinţii lui, obţinând o stare materială mai bună prin economie şi hărnicie, erau acum în stare să-i dea tot ajutorul de care avea nevoie. În acelaşi timp, influenţa prietenilor serioşi a ameliorat efectele întunecate ale educaţiei lui anterioare. S-a apucat de studiul celor mai buni autori, acumulând cu sârguinţă cele mai înalte gânduri ale lor şi însuşindu-şi înţelepciunea înţelepţilor. Chiar şi sub aspra disciplină a îndrumătorilor lui de la început, promitea de timpuriu că se va distinge şi, sub influenţe favorabile, mintea i s-a dezvoltat repede. O memorie ageră, o imaginaţie vie, o gândire logică şi puternică şi o muncă neobosită l-au aşezat în scurtă vreme în primele rânduri printre tovarăşii lui. Disciplina lui intelectuală i-a maturizat înţelegerea, dând naştere unei activităţi mintale şi unei ascuţimi de înţelegere care l-au pregătit pentru luptele vieţii.
Teama de Dumnezeu domina inima lui Luther, făcându-l în stare să menţină fermitatea scopului şi conducându-l la o adâncă umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Avea un simţ înnăscut al dependenţei de ajutorul divin şi începea totdeauna ziua cu rugăciune, în timp ce sufletul i se înălţa continuu în cereri pentru călăuzire şi sprijin. "O rugăciune bună, zicea el, înseamnă mai mult decât jumătate din studiu" (D'Aubigné, b.2, cap.2).
Într-o zi, pe când cerceta din biblioteca universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. O astfel de carte nu mai văzuse niciodată. Nu ştia nici măcar de existenţa ei. Auzise părţi din Evanghelii şi din Epistole, care erau citite poporului în slujbele religioase publice, şi socotise că acelea formau toată Biblia. Acum, pentru prima oară vedea Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Plin de teamă şi uimire, s-a îndreptat spre paginile ei sfinte; cu inima care-i bătea mai tare şi mai repede citea cuvintele vieţii, oprindu-se din când în când pentru a exclama: "O, dacă mi-ar da Dumnezeu o carte ca aceasta!" (idem, b.2, cap.2). Îngerii cerului erau lângă el şi raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înţelegerii lui comorile adevărului. Totdeauna se temuse să mânie pe Dumnezeu, dar acum o convingere adâncă a stării lui de păcat a pus stăpânire pe el ca niciodată mai înainte.
Dorinţa sinceră de a fi liberat de păcat şi de a găsi pace cu Dumnezeu l-a determinat în cele din urmă să intre într-o mânăstire şi să se consacre unei vieţi de călugărie. Aici i s-a cerut să îndeplinească muncile cele mai umile şi să cerşească din casă în casă. Era la o vârstă când respectul şi aprecierea sunt dorite cu sete, iar aceste îndatoriri de slugă îi ucideau până în adâncul sufletului simţămintele lui naturale; a suferit însă cu răbdare toată această umilinţă, crezând că era necesară din cauza păcatelor lui.
Orice clipă pe care o putea sustrage de la datoriile zilnice o folosea în pustiu, lipsindu-se de somn şi plângându-se chiar şi de timpul petrecut cu mesele lui sărace. Mai presus de toate se desfăta în studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Descoperise o Biblie legată cu lanţ de peretele mânăstirii şi adesea putea fi găsit acolo. Pe măsură ce i se adâncea convingerea despre păcat, căuta prin propriile sale fapte să găsească iertare şi pace. Ducea viaţa cea mai severă, încercând prin posturi, priveghiuri şi biciuiri să supună relele naturii lui, în care viaţa de mânăstire nu-i adusese nici o uşurare. Nu se dădea înapoi de la nici o jertfă prin care ar fi putut ajunge la acea curăţie de inimă care să-l facă în stare să fie primit înaintea lui Dumnezeu. "Am fost în adevăr un călugăr pios, spunea el mai târziu, şi am urmat rânduielile ordinului meu cu mai multă stricteţe decât pot să exprim. Dacă vreun călugăr ar fi câştigat cerul prin practicile călugăreşti, sunt sigur că eu aş fi fost îndreptăţit la aceasta" Dacă aş mai fi continuat aşa, mi-aş fi dus chinurile până la moarte" (idem, b.2, cap.3). Ca urmare a acestei discipline dureroase, şi-a pierdut puterea şi a suferit crize de epuizare, de pe urma cărora nu şi-a mai revenit pe deplin niciodată. A ajuns în cele din urmă în pragul deznădejdii.
Când Luther socotea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a ridicat un prieten şi un ajutor. Piosul Staupitz a luminat înţelegerea lui Luther pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a îndemnat să privească dincolo de sine, să înceteze a contempla pedeapsa veşnică pentru călcarea Legii lui Dumnezeu şi să privească la Isus, Mântuitorul lui iertător de păcate. "În loc să te chinuieşti cu privire la păcatele tale, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieţii Lui, în ispăşirea prin moartea Lui. Ascultă pe Fiul lui Dumnezeu" El S-a făcut om ca să-ţi dea asigurarea favoarei divine". "Iubeşte-L pe el care te-a iubit întâi" (idem, b.2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acel sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minţii lui Luther. După multe lupte cu rătăcirile pe care le cultivase multă vreme, a ajuns în stare să înţeleagă adevărul, iar pacea a venit peste sufletul lui tulburat.
Luther a fost hirotonit ca preot şi a fost chemat de la mânăstire ca profesor la universitatea din Wittenberg. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să prezinte subiecte din Biblie. Cartea Psalmilor, Evangheliile şi Epistolele erau deschise înţelegerii mulţimilor ce ascultau cu încântare. Staupitz, prietenul şi superiorul lui, l-a îndemnat să se urce la amvon şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simţindu-se nevrednic să vorbească poporului în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată s-a supus propunerilor prietenilor. Era puternic în Scripturi şi harul lui Dumnezeu era peste el. Elocinţa lui i-a cucerit pe ascultători, claritatea şi puterea cu care prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mişca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al bisericii papale şi n-avea nici măcar un gând că ar ajunge vreodată altfel. Dumnezeu, în providenţa Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, găzduind la mânăstiri în drumul lui. La o mânăstire din Italia s-a umplut de uimire la vederea bogăţiei, luxului şi măreţiei de acolo. Înzestraţi cu venituri princiare, călugării locuiau în apartamente splendide, îmbrăcaţi în robe bogate şi foarte costisitoare şi hrăniţi la mese fastuoase. Mintea i s-a încurcat.
În cele din urmă a zărit în depărtare cetatea aşezată pe cele şapte coline. Atunci, cu o emoţie profundă s-a aruncat la pământ, exclamând: "Sfântă Romă, te salut!" (idem, b.2, cap.6). A intrat în oraş, a vizitat bisericile, a ascultat nenumăratele istorisiri relatate de preoţi şi călugări şi a dus la îndeplinire toate ceremoniile care erau cerute. Peste tot privea scene care-l umpleau de uimire şi dezgust. A văzut că nelegiuirea se găsea la toate nivelurile clerului. A auzit glume necuviincioase din gura prelaţilor şi s-a umplut de dezgust la vederea necuviinţei lor îngrozitoare, chiar şi în timpul slujbei. Amestecându-se printre călugări şi ceilalţi oameni, a întâlnit depravare şi risipă. Oriunde se întorcea, în locul sfinţeniei găsea pângărirea. "Nimeni nu-şi poate închipui, scria el, câte păcate şi fapte scandaloase sunt înfăptuite la Roma; trebuie văzute şi auzite pentru a fi crezute. De aceea se şi spune de obicei: 'Dacă există un iad, atunci Roma este clădită pe el, ea este un abis din care ies tot felul de păcate'" (id. b.2, c.6). Printr-o hotărâre recentă, papa făgăduise o indulgenţă tuturor acelora care vor fi urcat pe genunchi "scara lui Pilat", pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru atunci când a părăsit sala de judecată a romanilor şi care fusese adusă în mod miraculos de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când deodată păru că aude un glas ca un tunet care i-a zis: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Rom. 1,17). A sărit în picioare şi s-a grăbit să părăsească acel loc de ruşine şi dezgust. Textul acesta nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra sufletului lui. De la data aceea a văzut mai clar decât oricând înainte greşeala de a te încrede în faptele omeneşti pentru mântuire, cât şi nevoia de credinţă continuă în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschişi şi nu aveau să mai fie închişi niciodată faţă de amăgirile papalităţii. Când şi-a întors faţa de la Roma, el s-a întors şi cu inima de la ea, iar de la data aceea despărţirea s-a mărit până când a rupt toate legăturile cu biserica papală.
După reîntoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universităţii din Wittenberg gradul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor pe care le iubea. El a făcut un vot solemn să studieze cu grijă şi să predice cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu şi nu părerile sau învăţăturile papilor, în toate zilele vieţii lui. Începând de acum, el nu era numai călugăr sau profesor, ci un sol autorizat al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, pentru a hrăni turma lui Dumnezeu care flămânzea şi înseta după adevăr. Şi astfel a declarat categoric că creştinii nu trebuie să primească alte învăţături decât acelea care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar în temelia supremaţiei papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformaţiunii.
Luther a văzut primejdia de a înălţa teoriile omeneşti mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredinţa speculativă a scolasticilor şi s-a împotrivit filozofiei şi teologiei care avuseseră multă vreme o influenţă covârşitoare asupra oamenilor. A denunţat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, dar şi distrugătoare şi a căutat să întoarcă minţile ascultătorilor de la sofisticăriile filozofilor şi ale teologilor la adevărurile veşnice susţinute de profeţi şi apostoli. Preţioasă era solia pe care el o aducea mulţimilor dornice de a auzi cuvintele lui. Niciodată mai înainte nu ajunseseră la auzul lor învăţături ca acestea. Vestea cea bună a iubirii unui Mântuitor, asigurarea iertării şi a păcii prin sângele Său ispăşitor aduceau bucurie în inimile lor şi inspirau în rândurile lor o nădejde nepieritoare. La Wittenberg se aprinsese o lumină, ale cărei raze aveau să se întindă până la cele mai îndepărtate părţi ale pământului şi care urma să crească în strălucire până la încheierea vremii.
Dar lumina şi întunericul nu pot sta împreună. Între adevăr şi rătăcire este o luptă necontenită. A susţine şi a apăra pe una înseamnă a ataca şi a lepăda pe cealaltă. Însuşi Mântuitorul nostru a declarat: "N-am venit să aduc pacea ci sabia" (Matei 10,34). Luther spunea la câţiva ani după începutul Reformei: "Dumnezeu nu numai că mă conduce, El mă împinge înainte. El îmi poartă de grijă şi nu eu sunt stăpânul meu. Doresc să trăiesc în linişte, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor şi revoluţiilor" (D'Aubigné, b.5, cap.2). Acum era gata să se arunce în luptă.
Biserica romană făcuse negoţ cu harul lui Dumnezeu. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21, 12) erau aşezate lângă altarele ei şi atmosfera răsuna de strigătele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru clădirea bisericii Sf. Petru din Roma, au fost oferite spre vânzare în văzul lumii indulgenţe pentru păcat, garantate de autoritatea papei. Urma să fie ridicat un templu pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu, cu preţul crimei - piatra din capul unghiului fiind pusă cu plata nelegiuirii! Dar chiar mijloacele adoptate pentru înălţarea Romei au provocat o lovitură de moarte pentru puterea şi măreţia ei. Aceasta a ridicat cel mai hotărât şi cel mai eficient adversar al papalităţii şi a mişcat coroana întreită de pe capul pontifului.
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgenţelor în Germania, pe nume Tetzel, fusese condamnat pentru cele mai josnice fapte împotriva societăţii şi împotriva Legii lui Dumnezeu; dar scăpând de pedeapsa pentru crimele lui, a fost folosit pentru a împlini planurile mercantile şi fără scrupule ale papei. Cu mare îndrăzneală, el repeta cele mai vădite rătăciri şi relata poveşti miraculoase pentru a înşela un popor ignorant, credul şi superstiţios. Dacă ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi fost amăgiţi în felul acesta. Biblia fusese ascunsă de ei pentru ca să-i ţină sub stăpânirea papei, cu scopul de a creşte puterea şi bogăţia conducătorului ei ambiţios (vezi John C.L.Gieseler, A compendium of History, p.4, sec.I, par.5).
Când Tetzel intra într-un oraş, un sol mergea înaintea lui anunţând: "Harul lui Dumnezeu şi al sfântului părinte este la porţile voastre" (D'Aubigné, b.3, cap.1). Iar poporul saluta aceste pretenţii hulitoare ca şi când Însuşi Dumnezeu ar fi coborât din ceruri la ei. Această negustorie infamă a fost instalată în biserică şi Tetzel, urcând la amvon, ridica în slăvi indulgenţele ca fiind cel mai preţios dar al lui Dumnezeu. El declara că, "în virtutea certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar fi dorit să le facă după aceea aveau să fie iertate şi nici pocăinţa nu mai era necesară" (idem, b.3, cap.1). Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgenţele aveau putere să mântuiască nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi; că chiar în clipa când banii sunau în cutia lui, sufletul în favoarea căruia fusese plătit scăpa din purgatoriu şi-şi lua zborul spre ceruri (vezi K.R.Hagenbach, History of the Reformation, vol.1, p.96).
Când Simon magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: "Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!" (Fapte 8,20). Însă oferta lui Tetzel era primită cu grabă de miile de naivi. Aurul şi argintul curgeau în tezaurul lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai uşor de câştigat decât aceea care cerea pocăinţă, credinţă şi luptă stăruitoare pentru a birui păcatul (vezi notele suplimentare).
Împotriva învăţăturii despre indulgenţe se ridicară mulţi bărbaţi de cultură şi evlavioşi din însăşi biserica romană şi erau mulţi din aceia care nu credeau în nişte pretenţii care erau în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Dar nici un prelat nu îndrăznea să ridice glasul împotriva acestui comerţ nelegiuit; totuşi minţile oamenilor se tulburau, se agitau şi mulţi întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu trebuia să lucreze în vreun fel la curăţirea bisericii sale.
Luther, deşi era încă un foarte zelos partizan al papei, fu umplut de oroare faţă de pretenţiile nelegiuite ale vânzătorului de indulgenţe. Mulţi dintre enoriaşii săi cumpăraseră astfel de certificate de iertare şi au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-şi diferitele lor păcate şi aşteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră şi doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenţei. Luther le-a refuzat iertarea şi i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc şi nu-şi schimbă viaţa, vor pieri în păcatele lor. Intraţi într-o mare încurcătură, s-au dus la Tetzel cu plângerea că duhovnicul le-a refuzat indulgenţele, în timp ce alţii au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de mânie; a rostit cele mai groaznice blesteme, a pus să fie aprinse focuri în pieţele publice şi a declarat că "primise o poruncă expresă de la papa să ardă pe toţi ereticii care ar îndrăzni să se împotrivească sfintelor lor indulgenţe" (D'Aubigné, b.3, cap.4).
Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă şi stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului şi i-a învăţat că este imposibil pentru om ca prin propriile lui fapte să-şi uşureze vinovăţia sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos îl pot mântui pe păcătos. Harul lui Hristos nu poate fi cumpărat; el este un dar. I-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgenţe, ci să privească în credinţă la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experienţa lui chinuitoare, când a căutat zadarnic prin umilinţe şi penitenţe să obţină mântuirea, şi i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea şi bucuria numai întorcându-şi privirile de la el şi privind prin credinţă la Hristos.
Deoarece Tetzel continua cu negoţul şi cu pretenţiile sale nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând i s-a prezentat ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg avea multe moaşte care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea poporului, oferindu-se o iertare deplină a păcatelor tuturor acelora care vizitau biserica şi făceau spovedanie. Ca urmare, în acele zile oamenii se îngrămădeau acolo în mare număr. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea tuturor sfinţilor, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, unindu-se cu mulţimea care se îndrepta spre biserică, a prins pe uşă o listă care conţinea 95 de teze împotriva învăţăturii cu privire la indulgenţe. S-a declarat gata să le susţină a doua zi la universitate, împotriva tuturor acelora care ar fi dorit să le atace.
Tezele au atras atenţia generală. Ele erau citite, recitite şi repetate în toate părţile. La universitate şi în întregul oraş s-a produs o mare agitaţie. Prin aceste teze se arăta că puterea de a garanta iertarea păcatelor şi îndepărtarea pedepsei n-a fost niciodată încredinţată papei şi nici unui alt om. Şi că întreg planul acesta era o înşelătorie - un vicleşug pentru a stoarce bani profitând de superstiţiile oamenilor - un plan al Satanei de a distruge sufletele tuturor acelora care se încredeau în pretenţiile lui mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai preţioasă comoară a bisericii şi că harul lui Dumnezeu, descoperit în ea, este revărsat fără plată peste toţi aceia care-l caută prin pocăinţă şi credinţă.
Tezele lui Luther provocau la discuţie, dar nimeni n-a îndrăznit să primească provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile prin toată Germania şi în câteva săptămâni au făcut ocolul întregii creştinătăţi. Mulţi catolici devotaţi, care văzuseră şi deplânseseră nelegiuirea care domnea în biserică, dar care nu ştiuseră să oprească înaintarea ei, citeau propunerile cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Ei simţeau că Dumnezeu pusese mâna să oprească valul copleşitor de stricăciune care izvora din scaunul Romei. Prinţi şi magistraţi se bucurau în ascuns că urma să se pună un control asupra acestei puteri arogante care nega dreptul de a protesta împotriva hotărârilor ei.
Dar mulţimile iubitoare de păcat şi superstiţioase se îngrozeau când înşelăciunile care le liniştiseră temerile erau demascate. Eclesiasticii, întrerupţi în lucrarea lor de a încuviinţa crima, văzându-şi primejduite câştigurile, erau plini de mânie şi s-au unit să-şi susţină pretenţiile. Unii îl acuzau că lucrează pripit şi cu patimă. Alţii îl acuzau de încumetare, declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie şi din exces de zel. "Cine nu ştie, răspundea el, că un om rareori susţine o idee nouă fără să aibă aparenţe de mândrie şi fără să fie acuzat că dă naştere la certuri? De ce au fost daţi morţii Hristos şi toţi martirii? Deoarece ei păreau a fi nişte dispreţuitori mândri ai înţelepciunii timpului lor şi pentru că aduceau noutăţi fără ca mai întâi să primească sfatul învăţăturilor şi părerilor vechi".
Apoi susţinea: "Tot ce fac eu nu va fi îndeplinit prin înţelepciune omenească, ci prin sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar dacă nu, atunci cine o poate face să meargă înainte? Nu voia mea, nici a lor, şi nici a noastră să se facă; ci voia Ta, Sfinte Tată, care eşti în ceruri" (Idem, b.3, cap.6).
Cu toate că Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu să-şi înceapă lucrarea, nu urma să o ducă mai departe fără lupte grele. Reproşurile vrăjmaşilor lui, prezentările denaturate ale planurilor lui şi insinuările lor nedrepte şi răutăcioase cu privire la caracterul şi motivele lui au năvălit peste el ca un şuvoi copleşitor; şi n-au rămas fără efect. El avusese încredere că fruntaşii poporului, atât din biserică, cât şi din şcoli, se vor uni bucuroşi cu el în eforturi pentru reformă. Cuvintele de încurajare din partea celor din poziţii înalte îl inspiraseră cu bucurie şi nădejde. El văzuse deja în mod vizionar o zi mai strălucitoare pentru biserică apărând la orizont. Dar încurajarea se schimbase în reproş şi condamnare. Mulţi demnitari, atât ai statului, cât şi ai bisericii, erau lămuriţi cu privire la adevărul acestor teze; dar au văzut îndată că primirea acestor adevăruri va fi însoţită de schimbări mari. A lumina şi a reforma pe oameni însemna în realitate subminarea autorităţii Romei, a opri mii de şuvoaie care acum curgeau în tezaurul ei, şi în felul acesta reducerea extravaganţei şi luxului conducătorilor papali. Mai mult decât atât, a învăţa pe oameni să gândească şi să acţioneze ca fiinţe responsabile, privind numai la Hristos pentru mântuire, ar fi însemnat prăbuşirea scaunului pontifical şi în cele din urmă distrugerea autorităţii lor. Pentru motivul acesta ei au refuzat cunoaşterea oferită de Dumnezeu şi s-au aşezat împotriva lui Hristos şi a adevărului prin împotrivire faţă de omul pe care El îl trimisese să-i lumineze.
Luther se cutremura atunci când privea la sine - un singur om împotriva celor mai puternice forţe ale lumii. Uneori se îndoia dacă fusese în adevăr condus de Dumnezeu pentru a se ridica împotriva autorităţii bisericii. "Cine am fost eu, scria el, să mă împotrivesc maiestăţii papei înaintea căruia" regii pământului şi toată lumea tremură?" Nimeni nu ştie ce a suferit inima mea în aceşti doi ani de început şi în ce mâhnire, pot spune, în ce descurajare m-am afundat" (idem, b.3, cap.6). Dar n-a fost lăsat să fie doborât de descurajare. Atunci când sprijinul omenesc slăbea, privea numai la Dumnezeu şi înţelegea că poate fi călăuzit în siguranţă desăvârşită de acel braţ atotputernic.
Luther scria către un prieten al Reformei: "Nu putem ajunge la înţelegerea Scripturilor doar prin studiu sau prin inteligenţă. Prima datorie este să începi cu rugăciune. Roagă pe Dumnezeu să-ţi acorde marele Său har, înţelegerea adevărată a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul acestui Cuvânt, aşa cum El Însuşi a spus: 'Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu'. Nu nădăjdui nimic prin străduinţele tale, prin înţelegerea ta; încrede-te numai în Dumnezeu şi în influenţa Duhului Său. Crede aceasta pe temeiul cuvântului unui om care a făcut experienţă" (idem, b.3, cap.7). Iată o lecţie de o importanţă vitală pentru aceia care simt că Dumnezeu i-a chemat să prezinte altora adevărurile solemne pentru timpul acesta. Aceste adevăruri vor trezi vrăjmăşia Satanei şi a oamenilor cărora le plac poveştile pe care el le-a inventat. În lupta cu puterile răului, este nevoie de ceva mai mult decât puterea intelectuală şi înţelepciunea omenească.
Când vrăjmaşii apelau la obicei şi la tradiţie sau la susţinerile şi autorităţile papei, Luther îi întâmpina cu Biblia şi numai cu Biblia. Acolo se găseau argumentele cărora ei nu le puteau răspunde; de aceea robii formalismului şi superstiţiei îi cereau viaţa, aşa cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. "Este un eretic, strigau zeloşii romani. A-l îngădui să mai trăiască chiar şi numai un ceas însemnează înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălţat imediat un eşafod pentru el" (idem, b.3, cap.9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit, iar îngerii cerului au fost trimişi să-l ocrotească. Mulţi însă, care primiseră de la Luther lumina cea preţioasă, au devenit obiectul mâniei Satanei şi pentru cauza adevărului au suferit fără teamă chinul şi moartea.
Învăţăturile lui Luther au atras atenţia minţilor luminate din toată Germania. Din predicile şi din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau şi iluminau mii de oameni. O credinţă vie lua locul formalismului mort în care îi ţinuse biserica timp îndelungat. Oamenii îşi pierdeau în fiecare zi încrederea în superstiţiile romanismului. Barierele prejudecăţii erau îndepărtate. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther măsura orice învăţătură şi orice pretenţie, era ca o sabie cu două tăişuri, croindu-şi drum spre inimile oamenilor. Peste tot se vedea o trezire a dorinţei după creştere spirituală. Pretutindeni era o aşa foame şi sete după neprihănire care nu mai fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, atâta vreme îndreptaţi către riturile omeneşti şi către mijlocitori pământeşti, se îndreptau acum în pocăinţă şi credinţă către Hristos şi către El răstignit.
Interesul larg răspândit a făcut să crească şi mai mult temerile autorităţilor papale. Luther a primit somaţia să compară la Roma pentru a răspunde acuzaţiei de erezie. Porunca a umplut pe prieteni de groază. Cunoşteau destul de bine primejdia care-l ameninţa în cetatea aceea stricată, care era deja îmbătată de sângele martirilor lui Isus. Ei au protestat împotriva mergerii lui la Roma şi au cerut să fie cercetat în Germania.
În cele din urmă a fost făcut acest aranjament şi trimisul papei a fost delegat să asculte cazul. În instrucţiunile comunicate de pontif acestui delegat, se declara că Luther fusese deja declarat eretic. De aceea, trimisul era însărcinat "să-l urmărească şi să-l constrângă fără amânare" Dacă va rămâne statornic şi trimisul nu va putea câştiga stăpânire asupra persoanei lui, era împuternicit să-l proscrie în orice parte a Germaniei; să-l izgonească, să-l blesteme şi să excomunice pe toţi aceia care i se alătură" (idem, b.4, cap.2). Şi, mai departe, papa a dat directive trimisului său să dezrădăcineze cu totul erezia cea otrăvitoare, să excomunice pe toţi, din orice demnitate a bisericii sau statului, cu excepţia împăratului, care nu vor demasca pe Luther şi pe sprijinitorii lui şi nu-i vor preda răzbunării Romei.
Aici se descoperi adevăratul spirit al papalităţii. Nici o urmă de principiu creştin sau cel puţin de dreptate nu se vedea în tot acest document. Luther se găsea la o mare depărtare de Roma şi nu avusese ocazia să explice sau să-şi apere poziţia; cu toate acestea, înainte ca situaţia lui să fi fost cercetată, a şi fost declarat ca eretic şi în aceeaşi zi avertizat, acuzat, judecat şi condamnat şi toate acestea au fost îndeplinite de cel care se pretindea a fi sfântul părinte, singura autoritate supremă şi infailibilă în biserică sau stat!
În vremea aceasta, când Luther avea atât de mare nevoie de împreuna simţire şi sfatul unui prieten adevărat, providenţa lui Dumnezeu i-a trimis pe Melanchton la Wittemberg. Tânăr, modest şi ales în maniere, judecata sănătoasă a lui Melanchton, cunoştinţele lui vaste şi o elocinţă care câştiga, unite cu curăţia şi cinstea caracterului lui, au câştigat admiraţia şi respectul general. Strălucirea talentelor sale nu era totuşi mai presus de amabilitatea lui. În scurtă vreme a devenit un ucenic al Evangheliei şi prietenul cel mai de încredere şi susţinătorul lui cel mai de valoare; amabilitatea, prevederea şi precizia acestuia slujeau ca o completare la curajul şi energia lui Luther. Unirea lor în lucrare a dat putere Reformei şi a fost un izvor de mare încurajare pentru Luther.
Oraşul Augsburg fusese stabilit ca loc al cercetării şi reformatorul a pornit să străbată drumul pe jos până acolo. Temeri serioase erau exprimate pentru el. Se trimiteau ameninţări pe faţă că va fi descoperit şi ucis pe cale, iar prietenii l-au rugat să nu se expună. Ei au stăruit de el să părăsească Wittenbergul pentru o vreme şi să-şi găsească siguranţa la locul în care îl aşezase Dumnezeu. El trebuia să continue a susţine adevărul cu credincioşie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Vorbirea lui era: "Sunt ca Ieremia, un om care provoacă luptă şi ceartă; dar cu cât cresc ameninţările, cu atât mi se măreşte bucuria" Ei mi-au distrus deja onoarea şi numele cel bun; mai rămâne un singur lucru: trupul meu slăbănogit. Să-l ia! Îmi vor scurta viaţa în felul acesta, cu câteva ceasuri. Dar cât priveşte sufletul meu, ei nu mi-l pot lua. Acela care doreşte să predice cuvântul lui Hristos în lume trebuie să se aştepte la moarte în orice clipă" (idem, b.4, cap. 4).
Vestea sosirii lui Luther la Augsburg a dat o mare satisfacţie legatului papal. Ereticul turbulent, care atrăsese atenţia lumii întregi, părea a fi acum în puterea Romei şi legatul se hotărâse să nu-i scape. Reformatorul nu-şi asigurase un bilet de liberă trecere. Prietenii au stăruit ca el să nu apară înaintea legatului fără aşa ceva şi şi-au luat sarcina să i-l procure de la împărat. Legatul intenţiona să-l constrângă pe Luther, dacă era posibil, să retracteze sau, dacă nu reuşea, să-l ducă la Roma pentru a împărtăşi soarta lui Huss şi a lui Ieronim. De aceea, prin agenţi a încercat să-l facă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere, încrezându-se în mila lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta ocrotirea împăratului, n-a apărut în faţa ambasadorului papal.
În mod diplomatic, romaniştii au hotărât să încerce să-l câştige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. Legatul, în întrevederile cu el manifesta o caldă prietenie. A cerut însă ca Luther să se supună necondiţionat autorităţii bisericii şi să renunţe la toate punctele fără argumentare sau discuţie. El nu apreciase corect caracterul omului cu care avea de a face. În răspunsul lui, Luther şi-a exprimat aprecierea faţă de biserică, dorinţa lui după adevăr, dispoziţia de a răspunde tuturor obiecţiunilor faţă de ceea ce învăţase şi de a supune învăţăturile lui hotărârilor unor mari universităţi. Dar, în acelaşi timp, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit vreo greşeală.
Singurul răspuns a fost: "Retractează, retractează!" Reformatorul a arătat că poziţia lui era susţinută de Scripturi şi a declarat cu hotărâre că nu renunţă la adevăr. Legatul, nefiind în stare să răspundă argumentelor lui Luther, l-a năpădit cu o furtună de acuzaţii, batjocuri şi linguşiri, întărite cu citate din tradiţie şi din declaraţiile patristice, nepermiţându-i nici o ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea continuată în acest mod va fi inutilă, Luther a obţinut în cele din urmă o îngăduinţă - nu fără opoziţie - să-şi prezinte răspunsul în scris.
"Făcând acest lucru, scria el unui prieten, cel acuzat are un dublu câştig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus şi judecăţii altora; în al doilea rând, este o ocazie mai bună de a acţiona asupra temerilor, dacă nu chiar a conştiinţei unui despot arogant şi fanfaron, care altfel s-ar impune prin vorbirea lui abuzivă" (Maryn, The Life and Times of Luther, p.271, 272).
La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă şi plină de vigoare a concepţiilor sale, susţinută din abundenţă cu citate din Scriptură. După ce a citit-o cu voce tare, a înmânat documentul cardinalului care, însă, l-a aruncat cu dispreţ, declarându-l a fi o grămadă de cuvinte goale şi de citate fără însemnătate. Luther s-a ridicat şi a întâmpinat pe înfumuratul prelat pe terenul lui - tradiţiile şi învăţăturile bisericii - şi i-a respins categoric susţinerile.
Când prelatul a văzut că nu se poate răspunde raţionamentelor lui Luther, şi-a pierdut stăpânirea de sine şi plin de mânie a strigat: " Retractează, dacă nu, te trimit la Roma ca să apari în faţa judecătorilor însărcinaţi să ia cunoştinţă de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, pe toţi partizanii tăi şi pe toţi aceia care vreodată te vor sprijini şi-i voi arunca afară din biserică". Şi în cele din urmă a declarat pe un ton îngâmfat şi plin de trufie: "Retractează sau nu te mai întorci acasă" (D'Aubigné, London ed., b.4, cap.8).
Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând clar în felul acesta că nu se putea aştepta de la el nici o retractare. Cardinalul nu se aşteptase la lucrul acesta. El îşi închipuise că prin violenţă îl putea înspăimânta pe Luther să se supună. Acum, rămas singur doar cu ajutoarele lui, privea când pe unul, când pe altul, plin de mânie de neaşteptatul eşec al planurilor lui. Eforturile lui Luther cu această ocazie n-au rămas fără rezultate bune. Marea adunare prezentă a avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbaţi şi să-i judece după spiritul manifestat de ei, ca şi după tăria şi sinceritatea poziţiilor lor. Ce contrast izbitor! Reformatorul, un om simplu, umil şi hotărât, stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui, iar reprezentantul papei, plin de sine, semeţ, înfumurat şi neînduplecat, nu avea nici un argument din Scripturi şi cu toate acestea strigând cu vehemenţă: "Retractează, altfel vei fi trimis la Roma pentru pedeapsă".
Cu toate că Luther îşi asigurase un bilet de liberă trecere, solii Romei căutau să-l prindă şi să-l întemniţeze. Prietenii au stăruit de el, arătându-i că era inutil să-şi prelungească rămânerea acolo. El urma să se întoarcă la Wittenberg fără întârziere, luând cele mai severe măsuri ca să-şi ascundă intenţia de a pleca. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de ivirea zorilor, călare, însoţit numai de o călăuză oferită de magistratul oraşului. Cu multe măsuri de prevedere, în taină şi-a făcut drum pe străzile întunecate şi tăcute ale oraşului. Dar duşmanii vigilenţi şi cruzi îi pregăteau pierzarea. Va scăpa oare din cursele pregătite pentru el? Erau momente de încordare şi de rugăciune stăruitoare. A ajuns la o poartă mică în zidul oraşului. I s-a deschis şi împreună cu călăuza a trecut fără nici o piedică. Odată ieşiţi şi aflaţi în siguranţă, fugarii şi-au grăbit alergarea şi înainte ca legatul să fi aflat ceva despre plecarea lui Luther, el era în afara primejdiei de a fi ajuns de către urmăritori. Satana împreună cu trimişii lui au fost înfrânţi. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din cursa păsărarului.
La primirea acestei veşti, legatul a fost surprins şi plin de mânie. Se aşteptase să primească o mare onoare pentru înţelepciunea şi hotărârea lui în tratarea acestui tulburător al bisericii; dar nădejdea i-a fost dezamăgită. Şi-a exprimat mânia într-o scrisoare către Frederic, electorul de Saxonia, acuzându-l vehement pe Luther şi cerând ca Frederic însuşi să trimită pe reformator la Roma sau să-l alunge din Saxonia.
În apărarea sa, Luther a cerut ca legatul papei să-i arate din Scripturi greşelile şi a făgăduit în modul cel mai solemn că va renunţa la învăţăturile lui, dacă se va putea arăta că sunt în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. El şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu care-l socotise vrednic să sufere pentru o cauză atât de sfântă.
Prinţul elector, deşi avea puţină cunoştinţă despre învăţăturile reformate, a fost profund impresionat de sinceritatea, puterea şi claritatea cuvintelor lui Luther; şi până când reformatorul urma să fie dovedit rătăcit, Frederic s-a hotărât să stea ca protector al lui. Ca răspuns la cererea legatului papal, el a scris: "'Din moment ce dr. Martin a apărut înaintea voastră la Augsburg, ar trebui să fiţi mulţumit. Nu ne-am aşteptat că veţi încerca să-l faceţi să retracteze fără să-l fi convins de greşelile lui. Nici unul dintre oamenii învăţaţi din principatul nostru nu mi-a adus la cunoştinţă că doctrina lui Martin este nelegiuită, anticreştină sau eretică.' Prinţul a refuzat să-l trimită pe Luther la Roma sau să-l alunge din statele lui" (D'Aubigné, b.4, cap.10).
Electorul vedea că există o decădere morală în societate. Era necesară o mare lucrare de reformă. Străduinţele complicate şi costisitoare pentru a opri şi a pedepsi fărădelegile n-ar fi fost necesare dacă oamenii ar fi recunoscut şi ar fi ascultat de cerinţele lui Dumnezeu şi de dictatul unei conştiinţe luminate. El a văzut că Luther lucra tocmai pentru asigurarea acestui obiectiv şi în ascuns se bucura că în biserică se făcea simţită o influenţă mai bună.
El mai vedea şi că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes deosebit. Trecuse doar un an de când reformatorul îşi afişase tezele pe uşa bisericii castelului, şi se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la Sărbătoarea tuturor sfinţilor. Roma fusese mult lipsită de închinători şi de daruri; dar locul lor era ocupat de o altă clasă, care veneau acum la Wittenberg nu ca pelerini să-i adore moaştele, ci ca studenţi să umple sălile de cursuri. Scrierile lui Luther aprinseseră pretutindeni un interes nou faţă de Sfintele Scripturi, şi nu numai din toate părţile Germaniei, dar şi din alte ţări, se strângeau studenţi la universitate. Tineri, care veneau pentru prima oară să vadă Wittenbergul, "îşi ridicau mâinile spre cer şi lăudau pe Dumnezeu care a făcut ca lumina adevărului să strălucească din acest oraş, ca în timpurile de odinioară din Sion, şi să se răspândească în ţările cele mai îndepărtate" (idem, b.4, cap.10).
Luther nu părăsise decât în parte rătăcirile catolicismului. Dar când făcea comparaţie între Scripturile sfinte şi decretele şi constituţiile papale, rămânea plin de uimire. "Citesc, scria el, decretele pontifilor şi" nu ştiu dacă papa este însuşi anticristul sau apostolul lui, atât de rău este reprezentat Hristos şi răstignit în ele" (idem, b.5, cap.1). Chiar acum, în aceste momente, Luther încă era un susţinător al bisericii romane şi nu avea nici un gând să se despartă vreodată de legătura cu ea.
Scrierile reformatorului şi învăţăturile lui se răspândeau pretutindeni în creştinătate. Lucrarea lui s-a răspândit în Elveţia şi în Olanda. Copii ale scrierilor lui şi-au făcut drum în Franţa şi în Spania. În Anglia, învăţăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieţii. În Belgia şi în Italia de asemenea, adevărul era răspândit. Mii se trezeau din amorţeala de moarte la bucuria şi nădejdea unei noi vieţi de credinţă.
Roma se mânia din ce în ce mai mult din cauza atacurilor lui Luther, iar unii dintre adversarii săi cei mai fanatici, printre care chiar doctori la universităţile catolice, declarau că acela care va ucide pe călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi un străin, cu un pistol ascuns sub mantie, s-a apropiat de reformator şi l-a întrebat de ce umblă singur. "Sunt în mâna lui Dumnezeu, i-a răspuns Luther. El este tăria mea şi scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?" (idem, b.6, cap.2). Auzind aceste cuvinte, străinul s-a întors palid şi a luat-o la fugă ca din faţa îngerilor cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther; dar Dumnezeu era în apărarea lui. Învăţăturile lui erau auzite pretutindeni - în colibe ca şi în mânăstiri - în casele nobililor, în universităţi şi în palatele regilor, şi oamenii de viţă nobilă se ridicau din toate părţile să-i susţină eforturile (idem, b.6, cap.2).
Cam în vremea aceasta, Luther, citind lucrările lui Huss, a descoperit că adevărul cel mare al îndreptăţirii prin credinţă, pe care el căuta să-l înalţe şi să-l predice, fusese susţinut de reformatorul Boemiei. "Toţi au fost husiţi, spunea Luther, Pavel, Augustin şi chiar eu, fără să ştim acest lucru!" "Cu siguranţă că judecăţile lui Dumnezeu vor veni peste lume, continua el, deoarece acum un veac I s-a predicat adevărul care a fost osândit şi ars" (Wylie, b.6, cp.1).
Într-un apel adresat împăratului şi nobilimii din Germania în favoarea reformei creştinătăţii, Luther scria cu privire la papa: "Este un lucru dezgustător să vezi pe omul care se pretinde a fi locţiitorul lui Hristos, desfăşurând o astfel de măreţie pe care nici un împărat nu o poate egala. Se aseamănă această fiinţă cu Isus cel sărac sau cu Petru cel umil? Ei spun că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă a fi, spunea: 'Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta'. Pot oare stăpânirile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului lui?" (D'Aubigné, b.6, cap.3).
Despre universităţi scria în felul următor: "Tare mi-e teamă că universităţile se vor dovedi a fi porţile cele mari ale iadului, dacă nu se lucrează cu stăruinţă să se explice Sfintele Scripturi, pe care să le întipărească în inimile tineretului. Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi dea copilul acolo unde Scripturile nu au un loc suprem. Orice instituţie în care oamenii nu se ocupă intens de Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptă" (idem, b.6, cap.3).
Acest apel a circulat cu repeziciune în toată Germania şi a exercitat o influenţă puternică asupra oamenilor. Întreaga naţiune a fost trezită şi mulţimile s-au adunat în jurul steagului Reformaţiunii. Împotrivitorii lui Luther, arzând de dorinţa de răzbunare, au stăruit de papa să ia măsuri energice împotriva lui. S-a hotărât ca învăţăturile lui să fie imediat condamnate. Au fost acordate reformatorului şi adepţilor lui 60 de zile, după care, dacă nu-şi retrăgeau părerile, trebuia să fie excomunicaţi.
Aceasta a fost pentru Reformaţiune o criză teribilă. Timp de veacuri, sentinţele de excomunicare ale Romei îngroziseră pe monarhii cei mai puternici; ele umpluseră imperiile cele puternice de vaiuri şi pustiire. Aceia peste care cădea condamnarea ei erau priviţi de toţi cu dezgust şi groază; erau izolaţi de orice legătură cu semenii lor şi trataţi ca proscrişi şi prigoniţi până la exterminare. Luther nu era orb la furtuna care sta gata să izbucnească asupra lui; dar a rămas hotărât, încrezându-se în Hristos care era sprijinul şi scutul lui. Cu un curaj şi o credinţă de martir, el scria: "Nu ştiu ce urmează să aibă loc, nici nu mă frământ să ştiu" Oriunde ar cădea trăsnetul, sunt fără teamă. Nici o frunză nu cade fără voia Tatălui nostru. Cu mult mai mult Se va îngriji El de noi! Este un lucru uşor să mori pentru Cuvânt, din moment ce Însuşi Cuvântul care S-a făcut trup a murit. Dacă murim împreună cu El, vom trăi împreună cu El; şi trecând prin ceea ce a trecut El înaintea noastră, vom fi acolo unde este El şi vom locui împreună cu El pe vecie" (idem, a 3-a ed. London, Walther, 1840, b.6, cap.9).
Când primi bula papală, Luther a spus: "O dispreţuiesc şi o atac deoarece este nelegiuită, falsă" Însuşi Isus Hristos este condamnat în ea" Mă bucur să suport asemenea necazuri pentru cea mai bună dintre cauze. Simt deja o mai mare libertate în inima mea; căci până la urmă ştiu că papa este anticristul şi că tronul lui este chiar tronul Satanei" (D'Aubigné, b.6, cap.9).
Cu toate acestea, mandatul papal n-a rămas fără efect. Închisoarea, tortura şi sabia erau armele capabile să impună ascultare. Cei slabi şi superstiţioşi tremurau înaintea decretului papei; şi cu toate că exista o simpatie generală pentru Luther, mulţi socoteau că viaţa era prea scumpă spre a fi riscată pentru cauza Reformei. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere.
Dar Luther era încă neînfricat. Roma îşi aruncase asupra lui anatemele ei, iar lumea privea neîndoindu-se câtuşi de puţin că el va pieri sau va fi obligat să se supună. Dar, cu toată puterea, el a respins sentinţa de condamnare şi a făcut cunoscut în public hotărârea lui de a se despărţi pentru totdeauna de Roma. În prezenţa unei mulţimi de studenţi, doctori şi cetăţeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală împreună cu toate legile canonice, decretele şi alte scrieri care susţineau autoritatea papală. "Duşmanii mei au fost în stare prin arderea cărţilor mele, a spus el, să aducă pagube cauzei adevărului în mintea oamenilor de rând şi să le distrugă sufletele; pentru motivul acesta am ars şi eu cărţile lor. O luptă serioasă începe chiar acum. Până acum m-am jucat doar cu papa. Am început această lucrare în numele Domnului; ea se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa" (idem, b.6, cap.10).
La reproşurile vrăjmaşilor lui care-l dispreţuiau pentru motivul slăbiciunilor sale, Luther răspundea: "Cine ştie dacă nu Dumnezeu m-a ales şi m-a chemat şi dacă ei n-ar trebui să se teamă că, dispreţuindu-mă pe mine, dispreţuiesc pe Însuşi Dumnezeu? Moise era singur la ieşirea din Egipt; Ilie era singur în timpul domniei lui Ahab; Isaia era singur în Ierusalim; Ezechiel era singur în Babilon" Dumnezeu n-a ales niciodată ca profet nici pe marele preot, nici vreun alt personaj mare; ci de obicei a ales oameni umili şi dispreţuiţi, o dată chiar pe păstorul Amos. În toate vremurile sfinţii a trebuit să mustre pe cei mari, regi, prinţi, preoţi şi oameni înţelepţi, cu primejdia vieţii lor" Eu nu spun că sunt profet; dar spun că ar trebui să se teamă mai ales pentru că eu sunt singur şi pentru că ei sunt mulţi. Sunt sigur de faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este de partea mea şi că nu este cu ei" (idem, b.6, cap.10).
Şi totuşi nu fără o luptă grozavă cu sine s-a hotărât Luther la o ruptură definitivă cu biserica. Era cam pe vremea când scria: "Simt în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cât este de greu să dai la o parte scrupulele cu care cineva a fost îmbibat în copilărie. O, câtă durere mi-a produs, cu toate că aveam Scriptura de partea mea, să mă conving că trebuie să îndrăznesc a mă împotrivi papei şi să-l denunţ ca anticrist! Cât de mari au fost durerile inimii mele! De câte ori nu mi-am pus cu amărăciune aceeaşi întrebare care era atât de des pe buzele papistaşilor: 'Numai tu eşti înţelept? Pot oare toţi ceilalţi să fie în rătăcire? Şi cum va fi dacă, după toate acestea, tu vei fi cel greşit şi ai implicat în rătăcirea ta atâtea suflete care vor fi pe veci condamnate?' Şi aşa m-am luptat cu mine şi cu Satana, până când Hristos, prin Cuvântul Său infailibil, mi-a întărit inima împotriva acestor îndoieli" (Martyn, p.372, 373).
Papa îl ameninţase pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta, iar acum această ameninţare era o realitate. A fost emisă o nouă bulă, care anunţa despărţirea definitivă a lui Luther de biserica catolică, denunţându-l ca fiind blestemat de Cer, cuprinzând în aceeaşi condamnare pe toţi aceia care aveau să primească învăţăturile lui. Lupta cea mare era acum în plină desfăşurare.
Împotrivirea este partea tuturor acelora pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru a prezenta adevărurile care au o aplicaţie deosebită pentru vremea lor. Astfel, pentru zilele lui Luther era un adevăr prezent - un adevăr de o deosebită importanţă pentru vremea aceea; există însă un adevăr prezent şi pentru biserica de astăzi. Acela care face totul după sfaturile voinţei Sale a găsit cu cale să trezească pe oameni în diferitele lor situaţii şi să le încredinţeze îndatoriri speciale pentru vremurile în care trăiesc şi pentru condiţiile în care se găsesc. Dacă aceştia preţuiesc lumina care le-a fost dată, li se va descoperi o privire mai profundă a adevărului. Dar adevărul nu este astăzi mai dorit de majoritatea oamenilor, de cum a fost dorit de papistaşii care s-au împotrivit lui Luther. Există şi azi, ca şi în veacurile trecute, aceeaşi dispoziţie de a primi teoriile şi tradiţiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Aceia care prezintă adevărul pentru vremea aceasta nu trebuie să se aştepte a fi primiţi mai bine decât au fost primiţi reformatorii. Lupta cea mare dintre adevăr şi rătăcire, dintre Hristos şi Satana, trebuie să crească în intensitate până la încheierea istoriei acestei lumi.
Isus spunea ucenicilor Săi: "Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi" (Ioan 15,19.20). Iar pe de altă parte, Domnul a declarat lămurit: "Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!" (Luca 6,26). Spiritul lumii nu este astăzi mai mult în armonie cu spiritul lui Hristos de cum era pe vremuri, iar aceia care predică Cuvântul lui Dumnezeu în curăţia lui nu vor fi primiţi mai bine astăzi decât atunci. Înfăţişarea împotrivirii faţă de adevăr s-ar putea să se schimbe, vrăjmăşia ar putea fi mai puţin pe faţă deoarece este mai subtilă; dar există totuşi aceeaşi duşmănie care se va da pe faţă până la sfârşitul timpului.
Luther înaintea Dietei
Un nou împărat - Carol al V-lea - se urcă pe tronul Germaniei şi trimişii Romei se grăbiră să-i prezinte felicitările şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformaţiunii. Pe de altă parte, prinţul-elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi nedumerire. Papistaşii n-ar fi fost mulţumiţi cu nimic mai puţin decât cu un edict imperial care să-l condamne la moarte. Electorul declarase categoric că "nici maiestatea sa imperială şi nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greşite", de aceea el cerea ca "Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, aşa ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învăţaţi, cucernici şi nepărtinitori" (D'Aubigné, b.6, cap.11).
Atenţia tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie de către acest consiliu naţional; pentru prima dată prinţii Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părţile patriei au venit demnitarii bisericii şi ai statului. Prinţi cu tradiţie, din clasa înaltă, puternici şi mândri de drepturile lor ereditare, eclesiastici princiari înflăcăraţi de conştienţa superiorităţii lor în rang şi putere, cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme şi ambasadori din ţări vecine şi îndepărtate - toţi aceştia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon.
Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prinţul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire şi făgăduindu-i o discuţie liberă cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Şi pentru că sănătatea lui era de data aceea mult şubrezită, el scrise electorului: "Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă vor să folosească violenţa împotriva mea, şi aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredinţez problema în mâinile Domnului. Acela care a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc încă trăieşte şi domneşte. Dacă nu mă salvează, viaţa mea este de mică importanţă. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi şi să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor" Vă puteţi aştepta la orice de la mine" în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot, şi cu atât mai puţin să retractez" (idem, b.7, cap.1).
Atunci când la Worms au ajuns veştile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredinţat acest caz, a fost alarmat şi mâniat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna o punere în discuţie a autorităţii suveranului pontif. Mai mult decât atât, el îşi dădea seama că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om vor îndepărta pe mulţi dintre prinţi de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenţei lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; şi aceasta împreună cu presiunile legatului au făcut pe împărat să cedeze. Astfel că scrise electorului că, dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg.
Nemulţumit de această victorie, Aleander unelti cu toată puterea şi viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenţia prinţilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzând pe reformator de "răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect şi hulă". Dar vehemenţa şi pasiunea date pe faţă de legat au demascat şi mai clar spiritul de care era însufleţit. "Este mânat de ură şi răzbunare" era constatarea generală, "mai mult decât de râvnă şi evlavie" (idem, b.7, cap.1). Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther.
Aleander a susţinut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinţilor şi, învins în cele din urmă de presiunile regatului, Carol i-a poruncit să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. "A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare; dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei" mama şi stăpâna tuturor bisericilor". El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creştinătăţii. "Dotat cu darul vorbirii, ştiu să se ridice la înălţimea acelei ocazii. Providenţa aranjase ca Roma să fie reprezentată şi să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în faţa celui mai măreţ dintre tribunale înainte de a fi condamnată" (Wylie, b.6, cap.4). Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele vorbirii lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunţiului.
Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii şi a elocinţei sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzaţii după acuzaţii, tratându-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. "În scrierile lui Luther, zicea el, există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici".
Încheindu-şi pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreţ asupra sprijinitorilor credinţei reformate: "Ce sunt toţi aceşti luterani? O clică de pedagogi obraznici, de preoţi corupţi, de călugări desfrânaţi, de judecători ignoranţi şi de nobili degradaţi, cu nişte oameni de rând pe care i-a indus în eroare şi pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere şi putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre va lumina pe cei neştiutori, va avertiza pe cei lipsiţi de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină şi va da putere celor slabi" (D'Aubigné, b.7, cap.3).
Cu asemenea arme au fost atacaţi apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziţie cu rătăcirile îndătinate, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. "Cine sunt propagatorii acestor învăţături noi?" spun aceia care doresc o religie populară. "Sunt nişte neînvăţaţi, puţini la număr şi din clasa de jos. Cu toate acestea, pretind că au adevărul şi că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt neştiutori şi amăgiţi. Cu mult superioară la număr şi influenţă este biserica noastră! Câţi oameni mari şi învăţaţi sunt printre noi! Ce mare putere este de partea noastră!" Acestea sunt argumentele care au o influenţă grăitoare asupra lumii; dar nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.
Reformaţiunea nu s-a încheiat cu Luther, aşa cum socotesc unii, ci ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii. Luther a avut o lucrare mare de făcut, aceea de a transmite şi altora lumina pe care Dumnezeu o aprinsese asupra lui, dar nu o poseda în totalitatea ei, adică acea întreagă lumină care trebuie dată lumii. Din vremea aceea şi până astăzi, o lumină nouă a continuat să strălucească neîncetat asupra Scripturilor şi noi adevăruri au fost continuu descoperite.
Cuvântarea legatului a făcut o impresie profundă asupra Dietei. Acolo nu fusese prezent nici un Luther cu adevărurile clare şi convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a învinge pe campionul papal. N-a fost făcută nici o încercare de a apăra pe reformator. De aceea s-a dat pe faţă o dispoziţie generală nu numai de a-l condamna pe el şi învăţăturile pe care le predica, ci, dacă lucrul acesta ar fi fost posibil, să dezrădăcineze erezia. Roma se bucurase de cea mai favorabilă ocazie de a-şi apăra cauza. Tot ce se putea spune în apărarea ei fusese spus. Dar biruinţa aparentă era semnalul înfrângerii. De acum încolo, contrastul dintre adevăr şi rătăcire urma să se vadă mai clar atunci când se aflau în luptă deschisă. Niciodată după ziua aceea Roma nu avea să mai fie atât de sigură cum fusese până atunci.
În timp ce marea majoritate a membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulţi dintre ei vedeau şi deplângeau stricăciunea care exista în biserică şi doreau o îndreptare a abuzurilor care dominau în poporul german, ca urmare a corupţiei şi lăcomiei din ierarhia romană. Legatul prezentase conducerea papală în lumina cea mai favorabilă. Dar Domnul a inspirat pe un membru el Dietei să dea o descriere amănunţită şi reală a efectelor tiraniei papale. Cu o hotărâre nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară şi a arătat cu o exactitate teribilă amăgirile şi nelegiuirile papalităţii, precum şi urmările lor înfricoşătoare. În încheiere a spus: "Acestea sunt doar unele din abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice ruşine a fost dată la o parte şi singurul lor scop este" "bani, bani, bani" astfel că predicatorii care ar trebui să predice adevărul nu spun decât minciuni şi nu sunt numai toleraţi, ci sunt răsplătiţi, deoarece cu cât mai mari sunt minciunile, cu atât mai mare este câştigul. Din acest izvor murdar izvorăsc asemenea ape infecte. Depravarea dă mâna cu lăcomia" Vai, ruşinea făcută de cler este aceea care aruncă atât de multe suflete sărmane în condamnarea veşnică. Trebuie să se facă o reformă generală" (idem, b.7, cap.4).
O demascare mai iscusită şi mai energică a abuzurilor papale nu putea fi prezentată nici chiar de Luther, dar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a dat o influenţă şi mai mare cuvintelor lui.
Dacă ochii adunării ar fi fost deschişi, ei ar fi văzut îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, răspândind raze de lumină în întunericul rătăcirii şi deschizând minţile şi inimile pentru primirea adevărului. Puterea adevărului şi înţelepciunii lui Dumnezeu era aceea care stăpânea chiar şi pe adversarii Reformaţiunii, pregătind astfel calea pentru marea lucrare ce urma să fie îndeplinită. Martin Luther n-a fost prezent; dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.
Dieta a numit un comitet care să pregătească o listă a abuzurilor papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care cuprindea o sută şi una de descrieri amănunţite, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua de îndată măsuri pentru îndreptarea acestor abuzuri. "Câtă pierdere de suflete creştine, spuneau petiţionarii, câtă dezaprobare, câte stoarceri din cauza ruşinii cu care este înconjurat corpul creştinătăţii! Este de datoria noastră să prevenim ruina şi dezonoarea poporului nostru. Pentru motivul acesta, vă rugăm foarte umiliţi şi cu foarte mare grabă să porunciţi o reformă generală şi să vă luaţi răspunderea pentru realizarea ei" (idem, b.7, cap.4).
Consiliul a cerut acum ca Luther să apară înaintea lui. În ciuda stăruinţelor şi ameninţărilor lui Aleander, împăratul a fost de acord în cele din urmă şi Luther a fost chemat să apară înaintea Dietei. O dată cu chemarea a fost dat şi un bilet de liberă trecere, asigurându-i înapoierea într-un loc sigur. Acesta a fost dus la Wittenberg de curierul care a fost însărcinat să-l aducă la Worms.
Prietenii lui Luther erau îngroziţi şi mâhniţi. Cunoscând prejudecăţile şi vrăjmăşia împotriva lui, se temeau că nici măcar biletul de liberă trecere nu va fi respectat şi au stăruit de el să nu-şi pună viaţa în primejdie. El le-a răspuns: "Papistaşii nu doresc ca eu să vin la Worms, ci condamnarea şi moartea mea. Dar aceasta nu interesează. Rugaţi-vă nu pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu" Hristos îmi va da Duhul Său pentru a învinge pe slujitorii rătăcirii. Îi sfidez prin viaţa mea şi îi voi birui prin moartea mea. Ei se îngrămădesc la Worms pentru a mă constrânge să retractez; şi iată care va fi răspunsul meu: 'Am spus mai înainte că papa era vicarul lui Hristos; acum susţin că el este vrăjmaşul Domnului nostru şi apostolul Satanei'" (idem, b.7, cap.6).
Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. În afară de trimisul imperial, trei dintre cei mai hotărâţi prieteni s-au decis să-l însoţească. Melanchton dorea cu înfocare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther şi a stăruit să-l urmeze, dacă era nevoie, în temniţă sau la moarte. Dar stăruinţele lui au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, atunci nădejdea Reformaţiunii trebuia să treacă asupra tânărului său colaborator. Când s-a despărţit de Melanchton, reformatorul a spus: "Dacă nu mă întorc şi vrăjmaşii mei mă vor da la moarte, tu continuă să predici şi rămâi statornic de partea adevărului. Lucrează în locul meu" Dacă tu vei trăi, moartea mea va avea prea puţine urmări" (idem, b.7, cap.7). Studenţii şi cetăţenii care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mişcaţi. O mare mulţime, formată din aceia ale căror inimi fuseseră mişcate de Evanghelie, şi-au luat rămas bun plângând. Aşa a plecat reformatorul împreună cu tovarăşii lui din Wittenberg.
În timpul călătoriei au văzut că mintea oamenilor era apăsată de presimţiri întunecate. În unele oraşe nu li s-a dat nici o onoare. Când s-au oprit seara pentru odihnă, un preot le-a mărturisit prieteneşte temerile lui, înfăţişând înaintea lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Solii imperiali aduceau la cunoştinţă decretul împăratului şi cereau oamenilor să aducă lucrările proscrise la magistraţi. Trimisul împăratului, temându-se pentru siguranţa lui Luther în faţa Dietei şi gândind că hotărârea lui s-ar putea clătina, l-a întrebat dacă mai dorea să meargă înainte. El a răspuns: "Cu toate că sunt proscris în toate oraşele, voi merge înainte" (idem, b.7, cap.7).
La Erfurt a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulţimile admiratoare, a trecut pe străzile pe care le cutreierase de multe ori cu traista lui de cerşetor. A vizitat chilia de la mânăstire şi şi-a amintit de luptele prin care lumina care inunda acum Germania îi luminase sufletul. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar trimisul i-a dat îngăduinţa şi călugărul care odini-oară fusese salahorul mânăstirii, s-a urcat la amvon. A vorbit acelei adunări mari din cuvintele lui Hristos: "Pace vouă". "Filozofi, doctori şi scriitori, a spus el, s-au străduit să înveţe pe oameni calea de a obţine viaţa veşnică şi n-au reuşit. Vă voi arăta astăzi calea" Dumnezeu a ridicat dintre morţi un Om, pe Domnul Isus Hristos, ca să distrugă moartea, să nimicească păcatul şi să sigileze porţile iadului. Aceasta este lucrarea mântuirii" Hristos a biruit! Aceasta este vestea cea plină de bucurie; şi noi suntem mântuiţi prin lucrarea Sa şi nu prin faptele noastre" Domnul nostru Isus Hristos a zis: 'Pace vouă, uitaţi-vă la mâinile Mele', ceea ce vrea să zică: Iată omule! Eu şi numai Eu sunt acela care ţi-am îndepărtat păcatul şi te-am răscumpărat; iar acum tu ai pace, zice Domnul".
El continuă, arătând că adevărata credinţă va fi dată pe faţă printr-o viaţă sfântă. "Din moment ce Dumnezeu ne-a mântuit, să facem în aşa fel faptele noastre ca să fie primite înaintea Lui. Eşti bogat? Administrează-ţi bunurile pentru împlinirea nevoilor săracului. Eşti sărac? Slujba ta să fie primită înaintea celui bogat. Dacă munca ta este numai pentru tine, atunci serviciul pe care tu pretinzi că îl aduci lui Dumnezeu este o minciună" (idem, b.7, cap.7).
Oamenii ascultau ca fermecaţi. Pâinea vieţii era frântă acelor suflete flămânde. Hristos era înălţat înaintea lor mai presus de papi, legaţi, împăraţi şi regi. Luther nu făcea nici o aluzie la situaţia sa primejdioasă. Nu căuta să facă obiectul discuţiei şi al simpatiei. Contemplând pe Hristos, el se pierdu pe sine din vedere. El se ascunsese în spatele Omului Calvarului, căutând să prezinte numai pe Isus ca fiind Răscumpărătorul păcătoşilor.
Pe măsură ce reformatorul îşi continua călătoria, era privit peste tot cu un mare interes. O mulţime de oameni sinceri se îmbulzeau în jurul lui şi glasuri prietenoase îl avertizau cu privire la scopul romaniştilor. "Te vor arde, spunea unul, şi-ţi vor preface trupul în cenuşă, aşa cum au făcut cu Ioan Huss". Luther răspundea: "Chiar dacă ar aprinde un foc pe tot drumul de la Worms la Wittenberg, ale cărui flăcări să ajungă până la cer, aş trece prin el în numele Domnului; mă voi prezenta înaintea lor; voi intra în gura balaurului şi-i voi sfărâma dinţii, mărturisind pe Domnul Isus Hristos" (idem, b.7, cap.7).
Veştile cu privire la apropierea lui au produs la Worms o mare frământare. Prietenii săi tremurau gândindu-se la siguranţa lui; iar duşmanii se îngrijorau pentru succesul cauzei lor. Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a-l împiedica să intre în oraş. În urma uneltirilor papistaşilor, a fost sfătuit să meargă la castelul unui cavaler prieten, unde se spunea că toate neînţelegerile vor fi rezolvate prieteneşte. Prietenii au încercat să-i mărească temerile înfăţişându-i primejdiile care îl ameninţau. Dar toate eforturile au fost în zadar. Luther care era neînfricat declară: "Chiar dacă ar fi în Worms tot atâţia demoni, câte ţigle sunt pe acoperişuri, tot voi intra în el" (idem, b.7, cap.7).
La sosirea în Worms, o mulţime imensă s-a îngrămădit la porţi pentru a-i ura bun venit. O aşa mare mulţime nu se adunase să salute nici chiar pe împărat. Animaţia era intensă, iar din mijlocul mulţimii se auzi un glas plin de jale care îi cânta un cântec de îngropăciune, ca o avertizare cu privire la soarta care-l aştepta. "Dumnezeu va fi apărătorul meu", spuse el când coborî din trăsură".
Papistaşii nu crezuseră că Luther se va aventura să apară la Worms; de aceea, la sosirea lui i-a cuprins consternarea. Îndată, împăratul a convocat pe membrii consiliului pentru a se consfătui ce cale trebuie urmată. Unul dintre episcopi, un papistaş fanatic, a spus: "Ne-am consultat suficient în această problemă. Maiestatea voastră imperială să scape cât mai curând de acest om. Sigismund n-a dat la moarte pe Ioan Huss? Noi nu suntem obligaţi să dăm şi nici să menţinem biletul de liberă trecere al unui eretic". "Nu, a răspuns împăratul, noi trebuie să ne ţinem făgăduinţa" (idem, b.7, cap.8). De aceea s-a hotărât ca reformatorul să fie ascultat.
Tot oraşul era curios să-l vadă pe acest om deosebit şi o mulţime de vizitatori au umplut repede curtea. Luther abia îşi revenise din suferinţa recentă; era obosit de călătoria care-i consumase două săptămâni; trebuia să se pregătească pentru a face faţă evenimentelor importante din ziua următoare şi de aceea avea nevoie de linişte şi de odihnă. Dar dorinţa de a-l vedea era atât de mare, încât s-a bucurat doar de câteva ceasuri de odihnă, când nobili, cavaleri, preoţi şi cetăţeni s-au adunat dornici în jurul lui. Printre aceştia erau mulţi dintre nobilii care ceruseră cu curaj împăratului o reformă a abuzurilor preoţilor şi care, spunea Luther, "se hrăniseră cu toţii din Evanghelia mea" (Martyn p. 393). Vrăjmaşi şi prieteni, deopotrivă, veneau să-l vadă pe călugărul cel neînfricat; dar el îi primea cu o calmitate neabătută, răspunzând tuturor cu demnitate şi cu înţelepciune. ţinuta îi era hotărâtă şi curajoasă. Faţa lui palidă şi slabă, având urme de oboseală şi de suferinţă, vădea o expresie plină de bunătate şi chiar de bucurie. Solemnitatea şi seriozitatea profundă a cuvintelor lui îi dădeau o putere căreia nu-i puteau rezista nici vrăjmaşii lui. Atât prietenii, cât şi duşmanii erau plini de uimire. Unii erau convinşi că îl însoţea o putere divină; alţii declarau ca şi fariseii despre Hristos: "Are drac".
A doua zi, Luther a fost somat să se prezinte înaintea Dietei. Un slujbaş imperial a fost însărcinat să-l conducă în sala de adunare; dar cu mare greutate a ajuns acolo, deoarece toate intrările erau înţesate de spectatori, curioşi să-l vadă pe călugărul care îndrăznise să se opună autorităţii papei.
Când era gata să intre în faţa judecătorilor, un general bătrân, un erou a numeroase bătălii, i-a spus cu bunătate: "Sărmane călugăr, sărmane călugăr, eşti gata să iei o poziţie mai nobilă decât am luat eu sau alţi căpitani în cele mai sângeroase bătălii ale noastre. Dacă însă cauza ta este dreaptă şi eşti sigur de ea, mergi înainte în numele Domnului şi nu-ţi fie frică de nimic. Dumnezeu nu te va părăsi" (D'Aubigné, b.7, cap.8).
În cele din urmă, Luther se afla înaintea Dietei. Împăratul stătea pe tron. El era înconjurat de personalităţile cele mai ilustre din împărăţie. Niciodată nu mai stătuse vreun om în faţa unei adunări mai impunătoare ca aceea în faţa căreia trebuia să răspundă Martin Luther de credinţa lui. "Această înfăţişare era deja un semnal al biruinţei asupra papalităţii. Papa îl condamnase, dar acum el stătea înaintea unui tribunal care prin însăşi această acţiune se situa mai presus de papa. Papa îl pusese sub interdicţie şi-l exclusese din orice societate omenească şi, cu toate acestea, fusese chemat într-un ton plin de respect şi primit înaintea adunării celei mai auguste din lume. Papa îl condamnase la tăcere veşnică şi acum el era gata să vorbească înaintea a mii de ascultători atenţi, adunaţi din cele mai îndepărtate părţi ale creştinătăţii. O revoluţie uriaşă se produse în felul acesta datorită concursului lui Luther. Roma se cobora de pe tron şi tocmai glasul unui călugăr provocase această umilire" (Idem, b.7, cap.8).
În faţa acelei adunări măreţe şi pline de demnitate, reformatorul, un om cu origine umilă, părea îngrozit şi încurcat. Mai mulţi prinţi, observându-i emoţia, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a şoptit: "Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul". Altul i-a spus: "Când veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi împăraţilor pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce va trebui să spuneţi". În felul acesta, cuvintele lui Hristos erau aduse de oamenii mari ai lumii ca să întărească pe slujitorul Lui în ceasul încercării.
Luther a fost condus chiar în faţa tronului împăratului. O tăcere adâncă a căzut peste adunarea înţesată de oameni. Apoi, un slujitor imperial s-a ridicat şi, arătând către o colecţie de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaşte ca fiind ale lui şi dacă este gata să retracteze părerile pe care le avansase în ele. Titlurile cărţilor fiind citite, Luther a răspuns că în ceea ce priveşte prima întrebare recunoaşte cărţile ca fiind ale lui. "În ceea ce priveşte pe a doua", răspunse el, "văzând că este o problemă care priveşte credinţa şi mântuirea sufletelor şi în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai preţioasă din cer şi de pe pământ, aş proceda fără prevedere dacă aş răspunde fără să mai gândesc. Aş putea afirma mai puţin decât o cere împrejurarea sau mai mult decât cere adevărul şi să păcătuiesc în felul acesta împotriva Cuvântului lui Hristos: 'De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri' (Matei 10,33). Pentru motivul acesta rog maiestatea voastră imperială, cu toată umilinţa, să-mi dea timp ca să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu" (D'Aubigné, b.7, cap.8).
Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înţelepciune. Procedeul lui a convins adunarea că n-a lucrat din pasiune sau din impuls. Această calitate şi stăpânire de sine, neaşteptată de la acela care se dovedise îndrăzneţ şi intransigent, s-a adăugat puterii lui şi l-a făcut în stare după aceea să răspundă cu o prevedere, o hotărâre, o înţelepciune şi o demnitate care au surprins şi au dezamăgit pe adversarii lui, mustrând obrăznicia şi mândria lor.
A doua zi trebuia să apară pentru a da răspunsul final. La un moment dat şi-a pierdut curajul, când şi-a dat seama de forţele care se uniseră împotriva adevărului. Credinţa i-a slăbit; groaza şi tremurul l-au cuprins şi dezgustul l-a copleşit. Primejdiile se înmulţeau; duşmanii păreau gata să câştige biruinţa, iar puterile întunericului erau pe punctul de a învinge. Norii se adunau în jurul lui şi păreau să-l despartă de Dumnezeu. Dorea asigurarea că Domnul oştirilor va fi cu el. În groaza sufletului său s-a aruncat cu faţa la pământ şi a lăsat să se audă acele strigăte sfâşietoare de inimă, pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate înţelege pe deplin.
"O, Dumnezeule atotputernic şi veşnic, se rugă el, cât de teribilă este lumea aceasta; iată, îşi deschide gura să mă înghită, iar eu am o atât de slabă încredere în Tine" Dacă ar fi să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-ar sfârşi" Ceasul meu cel din urmă a venit, condamnarea mea a fost pronunţată" O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva înţelepciunii lumii. Fă aceasta" Numai Tu" căci nu este lucrarea mea, ci a Ta" Eu nu am nimic a face aici, nimic pentru care să mă lupt cu aceşti mai mari ai lumii" Dar cauza este a Ta" şi este o cauză dreaptă şi veşnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios şi neschimbător, nu-mi pun încrederea în nici un om" Tot ce este omenesc este nesigur; tot ce vine de la om este zadarnic. Tu m-ai ales pentru această lucrare". Stai lângă mine pentru numele Prea iubitului Tău Fiu Isus Hristos, care este apărătorul meu, scutul şi turnul meu cel tare" (idem, b.7, cap.8).
Providenţa atotînţeleaptă i-a îngăduit lui Luther să-şi dea seama de pericolul în care se găsea, ca să nu se încreadă în puterea lui proprie şi să se avânte cu îngâmfare în primejdie. Dar nu teama de suferinţele personale, teama de chin sau de moartea care părea că va avea loc în scurtă vreme, era aceea care-l copleşea de groază. Ajunsese în mijlocul crizei şi-şi simţea nevrednicia de a o întâmpina. Prin slăbiciunea lui, cauza adevărului ar fi putut suferi pierderi. Nu pentru propria lui siguranţă, ci pentru triumful Evangheliei s-a luptat Luther cu Dumnezeu. Groaza şi lupta sufletului său erau ca ale lui Iacov în lupta aceea de noapte, lângă pârâul cel singuratic. Ca şi Iacov, el a luptat cu Dumnezeu şi a biruit. În neajutorarea lui cruntă credinţa lui s-a prins de Hristos, Eliberatorul cel puternic. A fost întărit cu asigurarea că nu va fi singur înaintea Consiliului. Pacea s-a reîntors în sufletul lui şi s-a bucurat pentru faptul că i s-a îngăduit să înalţe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea conducătorilor popoarelor.
Cu o nestrămutată încredere în Dumnezeu, Luther s-a pregătit pentru lupta care-i sta în faţă. A meditat la planul răspunsului său, a examinat pasajele din scrierile lui şi a scos din Scripturi dovezi potrivite pentru a-şi susţine poziţia. Apoi, punându-şi mâna stângă pe Volumul sacru care era deschis înaintea lui, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat "să rămână credincios Evangheliei şi să-şi mărturisească cu sinceritate credinţa chiar dacă va trebui să-şi sigileze mărturia cu sânge" (idem, b.7, cap.8).
Când a fost condus din nou în Dietă, faţa sa nu purta nici o urmă de teamă sau de încurcătură. Liniştit şi paşnic, dar în acelaşi timp curajos şi nobil, a stat ca martor al lui Dumnezeu înaintea celor mai mari ai pământului. Slujbaşul imperial l-a întrebat care îi era hotărârea, dacă dorea sau nu să-şi retracteze învăţăturile. Luther răspunse pe un ton umil şi supus, fără violenţă sau patimă; comportamentul i-a fost respectuos şi modest, dând pe faţă o încredere şi o bucurie care a surprins întreaga adunare.
"Prea luminate împărat, iluştri prinţi şi stimaţi domni", începu Luther, "stau înaintea voastră astăzi în conformitate cu porunca ce mi-a fost dată ieri şi, prin harul lui Dumnezeu, conjur pe maiestatea voastră şi înălţimile voastre auguste de a asculta cu îngăduinţă la apărarea unei cauze care sunt sigur că este dreaptă şi adevărată. Dacă din neştiinţă aş călca obiceiurile şi bunele maniere ale curţilor, vă rog să mă iertaţi; căci n-am fost crescut în palatele regilor, ci în chiliile mânăstirii" (idem, b.7, cap.8). Apoi, intrând în subiect, a declarat că lucrurile publicate nu aveau toate acelaşi caracter. În unele el tratase despre credinţă şi despre faptele bune, pe care chiar duşmanii le declaraseră nu numai neprimejdioase, dar chiar folositoare. A le retracta ar fi însemnat să condamne adevărurile pe care în genere toţi le admiteau. A doua categorie consta în scrieri care expuneau corupţiile şi abuzurile papalităţii. A retrage aceste lucrări ar fi însemnat întărirea tiraniei Romei şi deschiderea unei uşi mai largi pentru multe şi mari fărădelegi. În a treia categorie din aceste cărţi, atacase persoanele care apăraseră relele existente. Cu privire la acestea mărturisea sincer că fusese mai aspru decât se cuvenea. N-a pretins că este fără greşeală; dar nu putea retrage nici aceste cărţi, căci pe această cale ar fi încurajat pe duşmanii adevărului şi aceştia ar fi folosit ocazia de a zdrobi cu cruzime şi mai mare pe poporul lui Dumnezeu.
"Dar eu sunt doar un om şi nu Dumnezeu", a continuat el, "mă voi apăra de aceea ca şi Hristos: dacă am vorbit rău, arată-mi răul" Prin harul lui Dumnezeu, vă conjur, prea luminate împărate şi voi iluştri prinţi şi toţi oamenii de orice rang, să-mi dovediţi din scrierile proorocilor şi ale apostolilor că m-am rătăcit. De îndată ce voi fi convins de lucrul acesta, voi retracta orice greşeală şi voi fi cel dintâi care voi lepăda cărţile mele şi le voi arunca în foc".
"Ceea ce am spus acum arată clar, nădăjduiesc, că am cântărit cu grijă şi am ţinut seama de primejdiile la care mă expun; departe de a fi înspăimântat, mă bucur să văd că Evanghelia este acum, ca şi în vremurile de mai înainte, o cauză de tulburare şi discordie. Acesta este caracterul, aceasta este soarta Cuvântului lui Dumnezeu. N-am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia, a spus Isus Hristos. Dumnezeu este minunat şi înfricoşat în sfaturile Sale; feriţi-vă ca nu cumva, sub motivul că stingeţi certurile, să prigoniţi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi să atrageţi asupra voastră un potop înfricoşat de primejdii de neînvins, de dezastre imediate şi de pustiire veşnică" Aş putea cita multe exemple din descoperirile lui Dumnezeu. Aş putea vorbi despre faraoni, despre împăraţii Babilonului şi aceia ai lui Israel, ale căror lucrări n-au contribuit niciodată mai cu efect la propria lor distrugere decât atunci când au căutat prin consfătuiri, în aparenţă foarte înţelepte, să-şi întărească stăpânirea. Dumnezeu mută munţii din loc şi ei nu ştiu lucrul acesta" (idem, b.7, cap.8).
Luther vorbise în limba germană; i s-a cerut apoi să repete aceleaşi cuvinte în limba latină. Deşi era obosit din cauza eforturilor anterioare, nu s-a plâns şi a rostit iarăşi cuvântarea cu aceeaşi claritate şi energie ca şi de prima dată. Providenţa lui Dumnezeu l-a condus în lucrarea aceasta. Mintea multora dintre prinţi era atât de orbită de rătăcire şi de superstiţie, încât la prima rostire n-au văzut puterea raţionamentului lui Luther; dar repetarea aceasta i-a făcut în stare să înţeleagă clar punctele prezentate.
Aceia care îşi închiseseră ochii cu încăpăţânare fată de lumină şi se hotărâseră să nu se lase convinşi de adevăr s-au mâniat de puterea cuvintelor lui Luther. Când şi-a terminat vorbirea, purtătorul de cuvânt al Dietei a spus cu mânie: "N-ai răspuns la întrebarea care ţi-a fost pusă" şi se cere să dai un răspuns clar şi precis" Retractezi sau nu?"
Reformatorul a răspuns: "Pentru că tu, prea luminată maiestate şi voi înalţi puternici, îmi cereţi un răspuns clar, simplu şi precis, vi-l voi da şi este acesta: Nu-mi pot supune credinţa nici papei şi nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că de multe ori au greşit şi s-au contrazis unii cu alţii. De aceea, dacă nu sunt convins cu mărturia Scripturii sau printr-un clar raţionament, dacă nu sunt convins cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi dacă ele nu-mi supun conştiinţa Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci e periculos pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin" (idem, b.7, cap.8).
Astfel a rămas acest bărbat drept pe temelia cea sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului i-a iluminat faţa. Măreţia şi curăţia caracterului lui, pacea şi bucuria inimii au fost văzute de toţi atunci când mărturisea împotriva puterii rătăcirii şi în favoarea superiorităţii acelei credinţe care biruieşte lumea.
Întreaga adunare a rămas un timp uimită şi fără cuvânt. La primul răspuns, Luther vorbise pe un ton moderat, cu o ţinută respectuoasă şi supusă. Romaniştii interpretară acest fapt ca o dovadă că curajul începuse să-i slăbească. Ei au primit cererea pentru amânare mai degrabă ca un preludiu al retractării. Însuşi împăratul, observând cu un aer dispreţuitor înfăţişarea lui de călugăr, îmbrăcămintea lui simplă şi simplitatea cuvântării lui, declară: "Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine". Dar curajul şi hotărârea pe care le-a dat acum pe faţă, împreună cu puterea şi claritatea raţionamentelor lui, chiar au surprins pe toţi cei prezenţi. Împăratul, plin de admiraţie, a exclamat: "Acest călugăr vorbeşte cu o inimă atât de îndrăzneaţă şi cu un curaj atât de neclintit". Mulţi dintre prinţii germani priveau cu mândrie şi cu bucurie la acest reprezentant al naţiunii lor. Partizanii Romei fuseseră înfrânţi; cauza lor apărea în lumina cea mai defavorabilă. Ei căutau să-şi menţină puterea, nu făcând apel la Scripturi, ci prin recurgere la ameninţări, argumentul din totdeauna al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei îi strigă: "Dacă nu retractezi, împăratul şi statele împărăţiei se vor sfătui cu privire la măsurile pe care le vom adopta împotriva unui eretic incorigibil".
Prietenii lui Luther, care ascultaseră cu mare bucurie nobila sa apărare, s-au cutremurat la auzul acestor cuvinte, dar însuşi reformatorul spuse liniştit: "Dumnezeu să-mi ajute, dar nu pot retracta nimic" (idem, b.7, cap.8).
I se spuse să se retragă din Dietă, în timp ce prinţii urmau să se sfătuiască. Se simţea că a venit o mare criză. Refuzul lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. De aceea s-a hotărât să i se mai dea o ocazie de a retracta. Pentru ultima oară a fost adus în adunare. Din nou a fost întrebat dacă vrea să renunţe la învăţăturile lui. "Nu am alt răspuns de dat, a spus el, decât acela pe care l-am dat". Era clar că nu putea fi determinat nici prin promisiuni şi nici prin ameninţări, ca să se supună ordinului Romei.
Conducătorii papali s-au mâniat pentru faptul că puterea lor, care făcuse pe regi şi pe nobili să tremure, era astfel dispreţuită de un călugăr umil; ei voiau să-l facă să le simtă mânia, torturându-i viaţa. Dar Luther, înţelegând primejdia, vorbise tuturor cu demnitatea şi calmul cuvenit unui creştin. În cuvintele sale nu fusese nici mândrie, nici patimă şi nici declaraţii neadevărate. El se pierduse pe sine din vedere, precum şi pe oamenii mari care-l înconjurau, şi simţea că era în prezenţa Unuia infinit superior papilor, prelaţilor, regilor şi împăraţilor. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere şi o măreţie care pentru moment au inspirat atât pe prieteni, cât şi pe duşmani cu teamă şi uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese de faţă în acel conciliu, impresionând inimile conducătorilor împărăţiei. Câţiva dintre prinţi au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulţi au fost convinşi cu privire la adevăr; dar la unii impresiile primite n-au durat mult. Mai erau alţii care nu şi-au exprimat imediat convingerile, dar care, după ce au cercetat Scripturile, au devenit peste puţin timp susţinătorii Reformaţiunii.
Electorul Frederic aşteptase cu mare îngrijorare prezenţa lui Luther înaintea Dietei şi cu adâncă emoţie ascultase discursul lui. Cu bucurie şi cu mândrie, el fusese martor la curajul doctorului, la statornicia şi la stăpânirea lui. El a pus în contrast părţile aflate în conflict şi a văzut că înţelepciunea papilor, a regilor şi a prelaţilor fusese făcută fără valoare de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie simţită în toate popoarele şi în toate veacurile.
Când trimisul papal şi-a dat seama de efectul produs de vorbirea lui Luther, se temu mai mult decât oricând că puterea bisericii sale se zdruncină, de aceea s-a hotărât să folosească toate mijloacele de care dispunea pentru a obţine nimicirea reformatorului. Cu toată elocinţa şi amabilitatea diplomatică prin care se distingea în mod deosebit, a arătat tânărului împărat nebunia şi primejdia de a jertfi, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia şi sprijinul puternicului scaun al Romei.
Uneltirile lui n-au rămas fără efect. În ziua următoare răspunsului dat de Luther, împăratul a făcut să fie prezentat Dietei un mesaj, prin care anunţa hotărârea lui de a urma politica înaintaşilor lui, de a menţine şi de a apăra religia catolică. Pentru că Luther refuzase să renunţe la rătăcirile lui, aveau să fie luate cele mai aspre măsuri contra lui şi a rătăcirilor pe care le predica. "Un călugăr umil, îndemnat de propria lui nebunie, s-a ridicat împotriva credinţei creştinătăţii. Pentru a opri această lipsă de respect, voi jertfi regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul şi viaţa mea. Sunt gata să alung pe augustinul Luther, interzicându-i să provoace cea mai neînsemnată dezordine printre oameni; îl voi trata pe el şi pe aderenţii lui ca pe nişte eretici încăpăţânaţi, cu excomunicarea, cu interdicţia şi cu toate mijloacele destinate să-i nimicească. Chem pe membrii statelor să se comporte ca nişte creştini credincioşi" (idem, b.7, cap.9). Cu toate acestea, împăratul a declarat că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat şi că, înainte de a se lua măsuri împotriva lui, trebuie să i se îngăduie să ajungă acasă în siguranţă.
Două păreri contradictorii erau susţinute acum de către membrii Dietei. Emisarii şi reprezentanţii papei au cerut din nou ca biletul de liberă trecere al reformatorului să nu fie respectat. "Rinul, spuneau ei, trebuie să primească cenuşa lui, aşa cum a primit şi pe aceea a lui Ioan Huss acum un veac" (idem, b.7, cap.9). Dar prinţii Germaniei, deşi ei înşişi papistaşi şi duşmani juraţi ai lui Luther, au protestat împotriva unei asemenea încălcări, considerând-o ca fiind o pată pe onoarea naţiunii. Ei şi-au amintit de nenorocirile care urmaseră morţii lui Huss şi au declarat că nu îndrăzneau să aducă asupra Germaniei şi asupra tânărului lor împărat o repetare a acelor situaţii groaznice.
Carol însuşi, la această propunere mârşavă, a spus: "Chiar dacă onoarea şi credinţa ar fi alungate din toată lumea, ele trebuie să-şi găsească refugiul în inimile prinţilor" (idem, b.7, cap.9). El a fost apoi îndemnat de cruzii duşmani catolici ai lui Luther să procedeze cu el aşa cum a procedat Sigismund cu Huss - lăsându-l pe mâna bisericii; dar, amintindu-şi scena în care Huss în adunare publică, ridicându-şi lanţurile, acuză pe monarh pentru călcarea jurământului, Carol al V-lea declară: "Nu doresc să roşesc ca Sigismund" (Lenfant, vol.1, p.422).
Cu toate acestea, Carol lepădase în mod deliberat adevărurile prezentate de Luther. "Sunt ferm hotărât să urmez exemplul înaintaşilor mei", scria monarhul (D'Aubigné, b.7, cap.9). El se hotărî ca să nu părăsească drumul obiceiului moştenit nici chiar pentru a merge pe căile adevărului şi ale neprihănirii. Pentru că părinţii lui fuseseră astfel, şi el dorea să susţină papalitatea, cu toate cruzimile şi corupţia ei. Luând această poziţie, el refuză să primească o altă lumină mai mare decât aceea pe care o primi-seră părinţii săi şi să îndeplinească vreo datorie pe care ei nu o îndepliniseră.
Sunt mulţi în zilele noastre care se ţin de obiceiurile şi de tradiţiile părinţilor lor. Când Domnul le trimite o lumină mai mare, ei refuză să o primească, pentru că, nefiind dată părinţilor lor, n-a fost primită de aceştia. Noi însă nu stăm pe aceeaşi poziţie pe care au stat şi părinţii noştri; ca urmare, atât datoriile, cât şi răspunderile noastre nu sunt aceleaşi cu ale lor. Noi nu vom fi aprobaţi de Dumnezeu dacă privim la exemplul părinţilor noştri pentru a ne stabili datoria, în loc de a cerceta cuvântul adevărului pentru noi înşine. Răspunderea noastră este mai mare decât a fost aceea a înaintaşilor noştri. Noi suntem răspunzători pentru lumina pe care ei au primit-o şi care ne-a fost dată ca moştenire, dar mai suntem răspunzători şi pentru acea lumină mai mare care străluceşte peste noi din Cuvântul lui Dumnezeu.
Hristos spunea iudeilor necredincioşi: "Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o desvinovăţire pentru păcatul lor" (Ioan 15,22). Aceeaşi putere divină vorbise şi prin Luther împăratului şi prinţilor germani. Şi pe măsură ce lumina se revărsa din Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său stăruia pentru ultima oară pe lângă mulţi din adunarea aceea. Aşa cum Pilat, cu secole mai înainte, a îngăduit mândriei şi popularităţii să-i închidă inima faţă de Mântuitorul lumii, aşa cum Felix a trimis tremurând pe solul adevărului: "De astă dată du-te; când voi avea timp te voi chema", aşa cum Agripa cel mândru a mărturisit: "Curând mai vrei tu să mă faci creştin" (Fapte 24,25; 26,28), apoi au întors spatele soliei trimise de cer - tot aşa Carol al V-lea, supunându-se poruncilor mândriei şi intereselor lumeşti, a hotărât să respingă lumina adevărului. Zvonurile cu privire la uneltirile împotriva lui Luther erau larg răspândite şi produceau o mare frământare în oraş. Reformatorul câştigase mulţi prieteni care, cunoscând cruzimea trădătoare a Romei faţă de toţi aceia care îndrăznesc să denunţe corupţiile ei, au hotărât că el nu trebuie să fie sacrificat. Sute de nobili s-au angajat să-l ocrotească. Nu puţini au fost aceia care au denunţat mesajul regal ca fiind o supunere din slăbiciune faţă de puterea stăpânitoare a Romei. Pe uşile caselor şi în pieţele publice erau aşezate pancarte, unele condamnând, iar altele apărând pe Luther. Pe una din acestea erau scrise numai cuvintele pline de înţeles ale înţeleptului: "Vai de tine ţară, al cărei împărat este un copil" (Ecles. 10,16). Entuziasmul poporului în favoarea lui Luther în toată Germania a convins atât pe împărat, cât şi Dieta că orice nedreptate dovedită faţă de el ar fi putut primejdui pacea imperiului şi chiar stabilitatea tronului.
Frederic de Saxonia păstra o rezervă bine studiată, ascunzându-şi cu grijă adevăratele lui sentimente faţă de reformator, în timp ce îl păzea cu o vigilenţă neobosită, veghind la toate mişcările lui şi ale duşmanilor lui. Dar erau mulţi care nu făcuseră nici o încercare de a-şi ascunde simpatia faţă de Luther. Era vizitat de prinţi, conţi, baroni şi de alte persoane deosebite, atât laici, cât şi preoţi. "Cămăruţa doctorului, scria Spalatin, nu putea cuprinde pe toţi vizitatorii care soseau" (Martyn, vol.1, p.404). Oamenii priveau la el ca şi când ar fi fost mai mult decât un om. Chiar şi aceia care nu credeau în învăţăturile lui nu puteau decât să admire acea integritate distinsă care l-a făcut să se expună morţii decât să-şi calce pe conştiinţă.
Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a obţine consimţământul lui Luther la un compromis cu Roma. Nobili şi prinţi i-au spus că, dacă va continua să pună judecata proprie împotriva aceleia a bisericii şi a conciliilor, urma să fie în curând alungat din imperiu şi nu va avea nici o apărare. La acest apel Luther răspunse: "Evanghelia lui Hristos nu poate fi predicată fără pierderi" De ce atunci să mă despartă frica sau primejdia de arestare, de Domnul şi de acel Cuvânt divin care singur este adevărul? Nu; vreau mai degrabă să-mi dau trupul, sângele şi viaţa" (D'Aubigné, b.7, cap.10).
A fost din nou somat să se supună judecăţii împăratului, dar nici atunci nu avea de ce să se teamă. "Consimt, a răspuns el, din toată inima mea ca împăratul, prinţii şi chiar cel mai neînsemnat creştin să cerceteze şi să judece lucrările mele; dar cu o condiţie, şi anume aceea de a lua Cuvântul lui Dumnezeu ca măsură. Oamenii nu au altceva de făcut decât să-l asculte. Nu-mi siliţi conştiinţa, care este legată şi înlănţuită de Sfintele Scripturi" (idem, b.7, cap.10).
La o altă încercare de a-l convinge, răspunse: "Consimt să renunţ la biletul meu de liberă trecere. Îmi aşez persoana şi viaţa în mâinile împăratului, dar Cuvântul lui Dumnezeu niciodată!" (idem, b.7, cap.10). S-a declarat de acord de a se supune hotărârii unui conciliu general, dar numai cu condiţia ca acelui conciliu să i se ceară să hotărască după Scripturi. În ceea ce priveşte credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu, adăuga el, orice creştin poate fi un tot atât de bun judecător pentru sine ca şi papa, chiar susţinut de milioane de concilii" (Martyn vol.1, p.10). Atât prietenii, cât şi duşmanii s-au convins până la urmă că orice străduinţă pentru împăcare ar fi fără folos.
Dacă reformatorul s-ar fi supus doar într-un singur punct, Satana şi oştile lui ar fi câştigat biruinţa. Dar hotărârea lui nestrămutată a constituit mijlocul de eliberare a bisericii şi începutul unei ere noi şi mai bune. Influenţa acestui singur bărbat, care a îndrăznit să gândească şi să acţioneze independent în problemele religioase, urma să afecteze biserica şi lumea nu numai în vremea sa, ci şi în toate generaţiile viitoare. Statornicia şi credincioşia lui trebuia să întărească pe toţi aceia care până la încheierea timpului urmau să treacă printr-o experienţă asemănătoare. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de orice conciliu al oamenilor, mai presus de puterea cea mare a Satanei.
Lui Luther i s-a poruncit prin autoritatea împăratului să se întoarcă acasă, dar ştia că acest anunţ va fi repede urmat de condamnarea lui. Deşi nori ameninţători îi umbreau orizontul, totuşi, atunci când a plecat din Worms, inima i s-a umplut de bucurie şi proslăvire. "Satana însuşi, spunea el, a păzit citadela papei; dar Hristos a făcut o spărtură mare în ea, iar Satana a fost constrâns să recunoască că Domnul este mai tare decât el" (D'Aubigné, b.7, cap.11).
După plecare, dorind ca hotărârea lui să nu fie considerată în mod greşit ca răzvrătire, Luther i-a scris împăratului. "Dumnezeu, care este cercetătorul inimilor, îmi este martor, spunea el, că sunt gata cu toată sinceritatea să ascult de maiestatea voastră, în onoare sau în dezonoare, în viaţă sau în moarte, cu nici o excepţie în afară de aceea a Cuvântului lui Dumnezeu prin care trăieşte omul. În toate problemele vieţii acesteia, credincioşia mea va fi nezdruncinată, căci a pierde sau a câştiga aici nu are nici o valoare pentru mântuire. Dar atunci când sunt în joc interese veşnice, Dumnezeu nu vrea ca omul să se supună omului. Căci o astfel de supunere în problemele spirituale este o adevărată închinare şi ar trebui dată numai Creatorului" (idem, b.7, cap. 11).
Plecând de la Worms, Luther a fost înconjurat cu mai multă căldură decât la venire. Preoţi princiari salutau pe călugărul excomunicat, iar conducătorii civili cinsteau pe bărbatul pe care împăratul îl atacase în public. A fost îndemnat să predice şi, în ciuda interdicţiei imperiale, s-a urcat iarăşi la amvon. "Niciodată nu m-am angajat să înlănţui Cuvântul lui Dumnezeu, zicea el, şi nici n-o voi face" (Martyn, vol.1, p.420).
N-a trecut multă vreme de la plecarea lui din Worms, când papistaşii au tăbărât pe împărat să dea un edict împotriva lui. În acest decret Luther era denunţat ca fiind "însuşi Satana în chip de om şi îmbrăcat în sutană de călugăr" (D'Aubigné, b.7, cap.11). S-a dat ordin ca, de îndată ce va expira biletul de liberă trecere, să fie luate măsuri pentru a-i opri lucrarea. Tuturor le era interzis să-l găzduiască, să-i dea de mâncare sau de băut, să-l ajute şi să-l încurajeze prin cuvinte sau prin fapte, în public sau în particular. Trebuia să fie descoperit oriunde s-ar fi aflat şi dat în mâna autorităţilor. Şi adepţii lui trebuia să fie întemniţaţi, iar bunurile lor confiscate. Scrierile lui trebuia să fie distruse şi, în cele din urmă, toţi aceia care îndrăzneau să lucreze contrar cu prevederile acestui decret cădeau sub condamnarea lui. Electorul de Saxonia împreună cu prinţii cei mai favorabili lui Luther au plecat din Worms la scurtă vreme după plecarea lui, iar decretul împăratului a primit confirmarea din partea Dietei. Acum romaniştii jubilau. Ei socoteau soarta Reformatorului sigilată.
Dar Dumnezeu pregătise o cale de scăpare pentru slujitorul Lui, în acest ceas de primejdie. Un ochi veghetor urmărise mişcările lui Luther şi o inimă nobilă şi cinstită se hotărâse să-l scape. Era clar că Roma nu se va mulţumi cu nimic mai puţin decât cu moartea lui; numai ascunzându-l putea fi scăpat din gura leului. Dumnezeu a dat înţelepciune lui Frederic de Saxonia să facă un plan pentru ocrotirea reformatorului. Cu colaborarea unor prieteni devotaţi planul electorului a fost adus la îndeplinire, iar Luther a fost ascuns atât de prieteni, cât şi de duşmani. Pe drumul de întoarcere spre casă a fost răpit, despărţit de însoţitori şi dus în grabă prin pădure la castelul din Wartburg, o cetăţuie izolată în munţi. Atât răpirea, cât şi ascunderea lui au fost învăluite într-o taină atât de mare, încât chiar Frederic însuşi n-a ştiut multă vreme unde fusese ascuns. Această neştiinţă n-a fost fără plan; atâta vreme cât electorul nu ştia nimic despre locul unde era Luther, nu putea descoperi nimic. Era mulţumit că reformatorul se află în siguranţă şi aceasta îi era de ajuns.
Primăvara, vara şi toamna au trecut şi a venit din nou iarna, iar Luther rămânea tot prizonier. Aleander împreună cu partizanii săi tresăltau, crezând că lumina Evangheliei se va stinge. Dar în loc de aceasta, reformatorul îşi umplea candela din rezervorul adevărului şi lumina lui urma să lumineze cu o strălucire şi mai puternică.
În siguranţa ospitalieră a Wartburgului, Luther s-a bucurat pentru o vreme de odihnă, după focul şi tumultul luptei. Dar n-a putut suporta multă vreme odihna şi liniştea. Obişnuit cu o viaţă de intensă activitate şi de luptă aprigă, nu putea să rămână inactiv. În acele zile solitare îi reveni în minte starea bisericii şi atunci strigă cu disperare: "Vai! Nu există nici unul în aceste zile de pe urmă ale mâniei Sale, care să stea ca un zid înaintea Domnului şi să salveze pe Israel!" (idem, b.9, cap.2). Gândurile lui se întorceau iarăşi la sine şi se temea să nu fie acuzat de laşitate, retrăgându-se din luptă. Se mai învinuia pentru delăsare şi comoditate. În acelaşi timp, îndeplinea zilnic lucrări mai mari decât părea posibil să îndeplinească un om. Pana sa nu trândăvea. În timp ce duşmanii lui se felicitau că fusese adus la tăcere, erau uimiţi şi încurcaţi de dovada pipăibilă că el era încă activ. O oaste de broşuri ieşite de sub pana lui circulau în toată Germania. El a mai făcut aici un serviciu foarte important pentru concetăţenii lui, traducând Noul Testament în limba germană. De pe Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să vestească Evanghelia şi să mustre păcatele şi rătăcirile timpului.
Dar Dumnezeu a retras pe slujitorul Său de pe arena vieţii publice nu numai pentru a-l feri de mâna duşmanilor sau pentru a-i asigura un timp de linişte în vederea acestor lucrări importante. Trebuia realizate lucrări şi mai preţioase decât acestea. În singurătatea şi obscuritatea acestei ascunzători din munţi, Luther a fost departe de sprijinul omenesc şi îndepărtat de lauda lumii. A fost în felul acesta salvat de mândrie şi de încredere în sine, care sunt adesea provocate de succes. Prin suferinţă şi umilire, a fost pregătit din nou să urce în deplină siguranţă pe culmile ameţitoare pe care fusese adesea înălţat.
Când oamenii se bucură de libertatea pe care le-o aduce adevărul, sunt înclinaţi să preamărească pe aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru a rupe lanţurile rătăcirii şi superstiţiei. Satana caută să îndepărteze gândurile şi afecţiunile oamenilor de la Dumnezeu şi să le îndrepte asupra mijloacelor omeneşti; el îi conduce să onoreze mai degrabă instrumentul şi să treacă cu vederea mâna care dirijează toate evenimentele Providenţei. Prea adesea conducătorii religiei, care sunt lăudaţi şi respectaţi în felul acesta, pierd din vedere dependenţa lor de Dumnezeu şi sunt amăgiţi să se încreadă în ei înşişi. Ca urmare, ei caută să stăpânească mintea şi conştiinţa oamenilor acelora care sunt dispuşi să privească la ei după călăuzire, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea reformei este adesea întârziată din cauză că acest spirit este îngăduit de către susţinătorii ei. Dumnezeu dorea să ferească cauza Reformaţiunii de această primejdie. El dorea ca lucrarea să primească nu amprenta omului, ci pe aceea a lui Dumnezeu. Ochii oamenilor fuseseră îndreptaţi asupra lui Luther ca fiind exponentul adevărului; el a fost ascuns pentru ca ochii să fie îndreptaţi spre Autorul veşnic al adevărului.
Reformatorul elveţian
În alegerea uneltelor pentru reforma necesară bisericii se descoperă acelaşi plan divin ca şi la întemeierea ei. Învăţătorul ceresc a trecut cu vederea pe oamenii cei mari ai pământului, pe cei titraţi şi bogaţi, care erau obişnuiţi să primească laude şi omagii ca fruntaşi ai poporului. Ei erau atât de mândri şi încrezători în ei înşişi pentru superioritatea lor îngâmfată, încât nu puteau fi aduşi să simtă cu semenii lor şi să devină colaboratori cu umilul Om din Nazaret. Pescarilor neînvăţaţi, truditori din Galileea, le-a fost adresată chemarea: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei4,19). Aceşti ucenici erau bărbaţi umili şi primitori de învăţătură. Cu cât erau influenţaţi mai puţin de învăţătura rătăcită a vremii lor, cu atât mai cu succes putea Hristos să-i educe şi să-i pregătească pentru slujirea Sa. Tot aşa au stat lucrurile şi în zilele marii Reforme. Reformatorii de seamă erau bărbaţi cu viaţă umilă - bărbaţi care, dintre toţi contemporanii lor, erau cei mai liberi de mândrie şi de deosebire de rang, precum şi de influenţa bigotismului şi a preoţiei. Planul lui Dumnezeu este de a folosi unelte smerite pentru a împlini lucrări mari. Atunci slava nu va fi dată oamenilor, ci Aceluia care lucrează prin ei voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere.
La câteva săptămâni după naşterea lui Luther într-o colibă de mineri din Saxonia, Ulrich Zwingli s-a născut într-o colibă de păstori din Alpi. Împrejurările copilăriei lui Zwingli, precum şi educaţia primilor săi ani au fost de o aşa manieră, încât trebuia să-l pregătească pentru misiunea lui viitoare. Crescut în mijlocul scenelor de măreţie ale naturii, cu frumuseţi sublime şi maiestuoase, mintea i-a fost de timpuriu cuprinsă de simţământul măririi, puterii şi maiestăţii lui Dumnezeu. Istoria faptelor de eroism petrecute în munţii natali i-a aprins aspiraţiile tinereţii. Şi alături de bunica lui evlavioasă asculta la cele câteva istorisiri biblice preţioase pe care le culesese dintre legendele şi tradiţiile bisericii. Cu un interes deosebit, el asculta faptele cele mari ale patriarhilor şi profeţilor, ale păstorilor care vegheau asupra turmelor lor pe dealurile Palestinei, unde îngerii au vorbit cu ei despre Pruncul din Betleem şi despre Omul Calvarului. Asemenea lui Johan Luther, tatăl lui Zwingli dorea o educaţie pentru fiul lui, aşa că băiatul a părăsit de timpuriu văile natale. Mintea lui s-a dezvoltat repede şi în scurtă vreme găsirea de profesori competenţi pentru a-l învăţa a devenit o problemă. La vârsta de 13 ani a venit la Berna, care pe atunci avea cea mai celebră şcoală din Elveţia. Aici însă, se ivi o primejdie care ameninţa să-i distrugă viitorul lui promiţător. Eforturi hotărâte au fost făcute de nişte călugări pentru a-l atrage într-o mânăstire. Călugării dominicani şi franciscani erau pe atunci în luptă pentru a câştiga favoarea poporului. Astfel, ei încercau să şi-o asigure prin fastul exterior al bisericilor lor, prin pompa ceremonialului lor şi prin atracţiile renumitelor moaşte şi icoane făcătoare de minuni.
Dominicanii din Berna au văzut că, dacă ar fi putut câştiga pe acest tânăr şi talentat elev, şi-ar fi asigurat atât un izvor de câştig, cât şi onoare. Tinereţea lui matură, darul lui înnăscut de vorbitor şi scriitor, precum şi talentul său muzical şi poetic aveau să fie mai cu efect decât toată pompa şi parada lor, cu scopul de a atrage pe oameni la slujbele lor religioase şi la mărirea veniturilor ordinului lor călugăresc. Prin viclenie şi prin linguşire, au încercat să-l convingă pe Zwingli să intre în mânăstirea lor. În timp ce era student, Martin Luther se închisese în chilia unei mânăstiri şi ar fi fost pierdut pentru totdeauna dacă providenţa lui Dumnezeu nu l-ar fi liberat. Lui Zwingli nu i s-a îngăduit să facă faţă aceleiaşi primejdii. În mod providenţial, tatăl său a fost informat cu privire la planurile călugărilor. El nu avusese intenţia ca băiatul să urmeze viaţa trândavă şi fără valoare a călugărilor. Văzând că era în joc viitorul lui, l-a chemat să se întoarcă acasă fără întârziere.
Chemarea tatălui a fost ascultată, dar tânărul nu putea fi mulţumit multă vreme în văile lui natale şi în curând şi-a reluat studiile, apărând după un scurt timp la Basel. Acolo a auzit Zwingli pentru prima oară Evanghelia şi despre harul fără plată al lui Dumnezeu. Wittembach, un profesor de limbi vechi, în timp ce studia greaca şi ebraica, a fost inspirat să cerceteze Sfintele Scripturi şi, în felul acesta, razele luminii divine au luminat minţile studenţilor de sub îndrumarea lui. El învăţa că există un adevăr mai vechi şi de o valoare infinit mai mare decât teoriile învăţate de scolastici şi filozofi. Acest adevăr vechi era acela că moartea lui Hristos este singura răscumpărare a păcătosului. Pentru Zwingli, aceste cuvinte au fost ca prima rază de lumină care apare înaintea zorilor.
În scurtă vreme Zwingli a fost chemat de la Basel să intre în lucrarea sa. Primul câmp de lucru a fost într-o parohie din Alpi, nu prea departe de văile lui natale. Primind hirotonirea de preot, "s-a devotat cu tot sufletul cercetării adevărului dumnezeiesc; căci şi-a dat bine seama, spunea un prieten al reformatorului, cât de mult trebuie să cunoască acela căruia îi era încredinţată turma lui Hristos" (Wylie, b.8, cap.5). Pe măsură ce studia Scripturile, îi apărea tot mai clar deosebirea dintre adevărurile lor şi rătăcirile Romei. S-a supus Bibliei ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă îndestulătoare şi infailibilă. A văzut că ea era propriul ei interpret. N-a îndrăznit să încerce a explica Scriptura pentru a susţine o teorie sau învăţătură preconcepută, ci socotea de datoria lui să predice învăţăturile ei directe şi neîndoielnice. A căutat să se folosească de orice mijloc de care dispunea pentru a ajunge la o înţelegere deplină şi corectă a sensului ei şi cerea ajutorul Duhului Sfânt care, spunea el, îl descoperă tuturor acelora care-l caută cu sinceritate şi cu rugăciune.
Scripturile, spunea Zwingli, vin de la Dumnezeu şi nu de la om; chiar Dumnezeu, Acela care iluminează, îţi va da să înţelegi că vorbirea vine de la El. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate greşi; el este luminos, el învaţă, el descoperă, el iluminează sufletul cu toată mântuirea şi cu tot harul, mângâie în Domnul, umileşte, încât se reduce şi chiar dispare pentru a cuprinde pe Dumnezeu". Zwingli verificase pentru sine adevărul acestor cuvinte. Vorbind despre experienţa lui de la data aceea, el scria mai târziu: "Când am început să mă consacru deplin Sfintelor Scripturi, cu filozofia şi teologia scolastică, am venit totdeauna în conflict. În cele din urmă am ajuns la această concluzie: trebuie să părăseşti orice minciună şi să înveţi înţelesul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu. După aceea am început să cer lui Dumnezeu lumina Sa, iar studiul Scripturilor a început să-mi fie mult mai uşor" (idem, b.8, cap.6).
Învăţătura predicată de Zwingli nu era primită de la Luther. Era învăţătura lui Hristos. "Dacă Luther predică pe Hristos, spunea reformatorul elveţian, el trebuie să facă ce fac şi eu. Aceia pe care i-a adus el la Hristos sunt mai numeroşi decât aceia pe care i-am adus eu. Dar lucrul acesta nu contează. Nu voi purta alt nume decât acela al lui Hristos, al cărui soldat sunt şi numai El este Maestrul meu". "N-am scris niciodată lui Luther vreun cuvânt şi nici el mie. Şi de ce?" Pentru ca să se arate cât de mult este de acord Duhul lui Dumnezeu cu El Însuşi, deoarece amândoi, fără să ne ciocnim, învăţăm doctrina lui Hristos în acelaşi fel" (D'Aubigné, b.8, cap.9).
În anul 1516, Zwingli a fost invitat să devină predicator în mânăstirea din Einsiedeln. Aici avea să facă cunoştinţă mai de aproape cu stricăciunile Romei şi urma să exercite o influenţă ca reformator, care avea să fie simţită dincolo de Alpii lui natali. Printre atracţiile de seamă din Einsiedeln, era un chip al Fecioarei despre care se spunea că avea putere făcătoare de minuni. Deasupra porţii de intrare a mânăstirii era o inscripţie care glăsuia astfel: "Aici se poate obţine o iertare deplină a păcatelor" (idem, b.8, cap.5). Întotdeauna veneau pelerini la racla Fecioarei; dar la marea sărbătoare anuală a sfinţirii ei, mulţimile veneau din toate părţile Elveţiei şi chiar din Franţa şi din Germania. Zwingli, profund mâhnit la vederea acestor lucruri, a folosit ocazia de a proclama libertatea prin Evanghelie acestor sclavi ai superstiţiei.
"Să nu vă închipuiţi, spunea el, că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în orice altă parte a creaţiunii Sale. Oricare ar fi ţara în care locuiţi, Dumnezeu este lângă voi şi vă aude" Pot oare lucrările nefolositoare, pelerinajele lungi, darurile, icoanele, invocarea Fecioarei sau a sfinţilor să vă asigure harul lui Dumnezeu?" Ce valoare are mulţimea cuvintelor cu care ne împodobim rugăciunile? De ce folos sunt o sutană lucioasă, o frunte împodobită, o haină lungă fluturând sau nişte papuci brodaţi cu aur?" Dumnezeu priveşte la inimă, iar inimile voastre sunt departe de El". "Hristos, spunea el, care S-a adus jertfă o singură dată pe cruce, este jertfa şi victima aceea care a făcut ispăşire pentru păcatele tuturor credincioşilor în toată veşnicia" (idem, b.8, cap.5).
Pentru mulţi dintre ascultători, aceste învăţături nu erau bine venite. Era o dezamăgire cruntă să li se spună că drumul lor obositor a fost făcut în zadar. Ei nu puteau înţelege iertarea oferită în dar prin Isus Hristos. Erau mulţumiţi cu vechiul drum spre ceruri pe care îl trasase Roma pentru ei. Ei nu se osteneau să caute ceva mai bun. Le era mai uşor să încredinţeze mântuirea lor preoţilor şi papei decât să caute curăţia inimii.
Însă o altă categorie de ascultători a primit cu bucurie vestea mântuirii prin Hristos. Rânduielile practicate de Roma nu le aduseseră pacea sufletească, de aceea au primit prin credinţă sângele lui Hristos ca ispăşire pentru ei. Aceştia s-au întors acasă pentru a face cunoscut altora lumina preţioasă pe care o primi-seră. Adevărul a fost dus în felul acesta din cătun în cătun, din oraş în oraş, iar numărul pelerinilor la racla Fecioarei a scăzut foarte mult. S-a văzut totodată o scădere a darurilor, dar în acelaşi timp a scăzut şi salariul lui Zwingli, care era plătit din acestea. Acest lucru i-a produs numai bucurie, căci a văzut că puterea fanatismului şi a superstiţiei fusese frântă.
Autorităţile bisericii nu erau oarbe faţă de lucrarea pe care o făcea Zwingli, dar pentru un moment s-au ferit să se amestece. Nădăjduind să-l câştige pentru cauza lor, au încercat să-l atragă mai întâi prin linguşiri, dar în acelaşi timp adevărul câştiga teren în inimile oamenilor.
Activitatea lui Zwingli la Einsiedeln l-a pregătit pentru un câmp mai mare, în care urma să intre în curând. După trei ani petrecuţi aici, a fost chemat ca predicator la catedrala din Zürich. Pe atunci, acesta era oraşul cel mai important din Confederaţia Helvetică şi influenţa exercitată aici urma să fie resimţită până departe. Eclesiasticii, prin a căror invitaţie a venit la Zürich, doreau să se împotrivească oricăror inovaţii, astfel că l-au instruit în legătură cu îndatoririle lui.
"Vei face tot ce vei putea", i-au spus ei, "să strângi veniturile de la parohie, fără să treci cu vederea chiar pe cele mai neînsemnate. Şi vei îndemna pe credincioşi, atât de la amvon, cât şi la spovedanie, să dea zecimile şi darurile, ca să-şi arate în felul acesta dragostea lor faţă de biserică. Vei avea grijă de creşterea veniturilor percepute de la bolnavi, de la liturghii şi în general de la toate rânduielile bisericeşti". În ceea ce priveşte administrarea sacramentelor, predicarea şi grija pentru turmă, au adăugat învăţătorii lui, "şi acestea sunt îndatoririle capelanului. Dar pentru acestea trebuie să foloseşti un înlocuitor şi mai ales în predicare. N-ar trebui să administrezi sacramentele decât persoanelor cu vază şi numai atunci când ţi se cer; ţi se interzice să le administrezi tuturor persoanelor, fără ca mai întâi să faci deosebire între oameni" (idem, b.8, cap.6).
Zwingli a ascultat în tăcere la această însărcinare şi, ca răspuns, după ce şi-a exprimat recunoştinţa faţă de cinstea chemării la acest post important, a început să explice drumul pe care şi-l propusese. "Viaţa lui Hristos, a spus el, a fost prea mult ascunsă de oameni. Voi predica toată Evanghelia lui Matei" scoţând numai din izvoarele Scripturii, sondând adâncimile ei, comparând un pasaj cu altul şi căutând o înţelegere prin rugăciune continuă şi stăruitoare. Îmi voi consacra slujirea slavei lui Dumnezeu, laudei singurului Său Fiu, mântuirii celei adevărate a sufletelor şi clădirii lor în credinţa cea adevărată" (idem, b.8, cap.6). Cu toate că unii dintre eclesiastici au dezaprobat planul lui şi au încercat să-l determine să renunţe la el, Zwingli a rămas hotărât. A declarat că era gata nu să introducă o metodă nouă, ci metoda cea veche folosită de biserică în vremurile curate de la începuturile ei.
Curând s-a trezit un viu interes faţă de adevărurile pe care le predica; iar poporul se aduna în număr mare pentru a-i asculta predicile. Mulţi care nu mai veniseră de multă vreme la slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Şi-a început lucrarea deschizând evangheliile, citind şi explicând ascultătorilor săi relatarea inspirată a vieţii, învăţăturilor şi a morţii lui Hristos. Aici, ca şi la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura autoritate infailibilă, iar moartea lui Hristos ca singura jertfă desăvârşită. "La Hristos vreau să vă conduc, spunea el - la Hristos, Izvorul cel adevărat al mântuirii " (idem, b.8, cap.6). În jurul predicatorului s-au adunat oameni de toate clasele, de la oamenii de stat şi savanţi, la meseriaşi şi ţărani. Ei îi ascultau cuvintele cu un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, dar mustra fără teamă relele şi stricăciunile timpului. Mulţi se întorceau de la catedrală lăudând pe Dumnezeu. Acest bărbat, spuneau ei, este un predicator al adevărului. "El va fi Moise al nostru pentru a ne scoate din această întunecime egipteană" (idem, b.8, cap.6).
Cu toate că la început străduinţele lui au fost primite cu un mare entuziasm, după un timp a apărut opoziţia. Călugării au început să-i împiedice lucrările şi să-i condamne învăţăturile. Mulţi l-au asaltat cu ironii şi batjocuri, alţii au recurs la obrăznicie şi la ameninţări. Dar Zwingli suporta toate acestea cu răbdare, spunând: "Dacă dorim să câştigăm pe păcătoşi la Isus Hristos, trebuie să închidem ochii faţă de multe lucruri" (idem, b.8, cap.6).
Cam în acel timp a apărut o nouă acţiune destinată a face să înainteze lucrarea Reformei. Un anume Lucian a fost trimis la Zürich cu câteva din scrierile lui Luther, de către un prieten al credinţei reformate din Basel, care a socotit că vânzarea acestor cărţi ar putea fi un mijloc puternic pentru răspândirea luminii. "Încredinţează-te, scria el lui Zwingli, dacă acest băiat are destulă prevedere şi pricepere; dacă este aşa, atunci lasă-l să ducă din oraş în oraş, din cetate în cetate, din sat în sat şi chiar din casă în casă, printre elveţieni, lucrările lui Luther şi îndeosebi expunerea lui cu privire la rugăciunea Domnului, scrisă pentru laici. Cu cât vor fi mai cunoscute, cu atât vor găsi mai mulţi cumpărători" (idem, b.8, cap.6). În felul acesta lumina şi-a croit drumul.
Când Dumnezeu Se pregăteşte să rupă lanţurile neştiinţei şi ale superstiţiei, atunci Satana lucrează cu putere şi mai mare pentru a învălui pe oameni în întuneric, să lege cătuşele şi mai strâns. În timp ce în diferite ţări se ridicau bărbaţi pentru a prezenta poporului iertarea şi îndreptăţirea prin sângele lui Hristos, Roma porni cu forţe înnoite în comerţul indulgenţelor în toată creştinătatea, oferind iertarea pe bani.
Fiecare păcat îşi avea preţul lui, iar oamenilor li se asigura toată libertatea pentru săvârşirea crimelor, dacă tezaurul bisericii era mereu plin. În felul acesta cele două mişcări înaintau paralel; una oferind iertarea de păcat în schimbul banilor, iar cealaltă iertarea prin Hristos - Roma aprobând păcatul şi făcând din el sursă de venituri, reformatorul condamnând păcatul şi arătând către Hristos ca Ispăşitor şi Liberator. În Germania, vânzarea indulgenţelor fusese încredinţată călugărilor dominicani şi era condusă de faimosul Tetzel. În Elveţia, negoţul acesta fusese pus în mâinile franciscanilor sub conducerea lui Samson, un călugăr italian. Samson făcuse bune servicii bisericii, adunând sume imense din Germania şi din Elveţia pentru a umple tezaurul papal. Acum străbătea Elveţia, atrăgând mulţimi mari, jefuind pe ţăranii sărmani de câştigul lor sărăcăcios şi storcând daruri bogate de la clasele înstărite. Dar influenţa Reformei s-a făcut simţită prin diminuarea acestor venituri, cu toate că n-a putut opri negoţul lor. Zwingli era încă la Einsiedeln, când Samson, la scurt timp după intrarea în Elveţia, a sosit cu marfa lui în oraşul vecin. Aflând de misiunea lui, reformatorul s-a hotărât imediat să i se împotrivească. Cei doi nu s-au întâlnit, dar atât de mare a fost succesul lui Zwingli în demascarea pretenţiilor călugărului, încât acesta a fost obligat să plece în altă parte.
La Zürich, Zwingli predicase cu zel împotriva traficanţilor de iertare; şi când Samson s-a apropiat de locul acela, a fost întâmpinat de un sol din partea consiliului, cu o comunicare prin care i se punea în vedere să plece mai departe. În cele din urmă, a intrat totuşi printr-o înşelătorie, dar a fost alungat fără măcar să fi putut vinde vreo indulgenţă şi la scurt timp după aceea a părăsit Elveţia.
Un puternic avânt a fost dat Reformei prin apariţia unei ciume sau "moartea neagră", care s-a revărsat asupra Elveţiei în anul 1519. Atunci când oamenii s-au aflat în faţa plăgii nimicitoare, mulţi au fost făcuţi să simtă cât de zadarnice şi fără valoare erau iertările pe care le cumpăraseră şi doreau o temelie mai sigură pentru credinţa lor. La Zürich, Zwingli a fost şi el atins şi a ajuns atât de slăbit, încât orice nădejde de însănătoşire era spulberată şi a circulat chiar ştirea că a murit. În acel ceas de încercare, nădejdea şi curajul lui au rămas neclintite. A privit prin credinţă la crucea de pe Calvar, încrezându-se în ispăşirea cea îndestulătoare pentru păcat. Când s-a întors de la porţile morţii, a predicat Evanghelia cu o mai mare râvnă decât înainte, iar cuvintele lui exercitau o influenţă irezistibilă. Oamenii l-au primit cu bucurie pe pastorul lor iubit care se întorsese din pragul mormântului. Şi aceştia, după ce trecuseră prin suferinţă şi fiind aproape de moarte, simţiră ca niciodată mai înainte valoarea Evangheliei.
Zwingli ajunsese la o înţelegere mai clară a adevărurilor Evangheliei şi experimentase în mod deplin în viaţa sa puterea ei înnoitoare. Căderea omului şi Planul de Mântuire erau subiectele asupra cărora stăruia. "În Adam, spunea el, toţi suntem morţi, aruncaţi în stricăciune şi în condamnare" (Wylie, b.8, cap.9). "Hristos a obţinut pentru noi o răscumpărare care durează în veci. Suferinţa Lui este" o jertfă veşnică şi are putere să vindece pentru veşnicie; ea satisface dreptatea divină pentru veşnicie pentru toţi aceia care se încred în ea cu o credinţă hotărâtă şi nezdruncinată. Dar ea învaţă cu claritate că oamenii nu sunt liberi, datorită harului lui Hristos, să continue a păcătui. Oriunde este credinţă în Dumnezeu, există şi Dumnezeu şi acolo unde locuieşte Dumnezeu, este şi zel care îndeamnă şi constrânge pe oameni la fapte bune" (D'Aubigné, b.8, cap. 9).
Atât de mare era interesul în favoarea predicării lui Zwingli, încât catedrala era plină până la refuz de mulţimea care venea să-l asculte. Puţin câte puţin, în măsura în care ei îl puteau primi, el descoperea ascultătorilor lui adevărul. Era atent ca să nu introducă de la început puncte care i-ar fi pus în uimire şi ar fi dat naştere la prejudecăţi. Lucrarea lui era să le câştige inimile pentru învăţăturile lui Hristos, să le înmoaie prin iubirea Sa şi să păstreze înaintea lor exemplul Său; şi pe măsură ce primeau învăţăturile Evangheliei, credinţele şi practicile lor superstiţioase urmau să fie în mod inevitabil părăsite.
Pas cu pas, Reformaţiunea înainta în Zürich. Alarmaţi, duşmanii lui s-au ridicat într-o împotrivire activă. Dar cu un an mai înainte, călugărul din Wittenberg rostise un nu categoric papei şi împăratului la Worms, iar acum totul părea să arate o împotrivire asemănătoare faţă de pretenţiile papei la Zürich. Atacuri repetate au fost îndreptate împotriva lui Zwingli. În cantoanele papale, din timp în timp, ucenicii adevăraţi ai Evangheliei erau duşi la rug, dar aceasta nu era destul; însuşi învăţătorul ereziei trebuia adus la tăcere. Ca urmare, episcopul de Constanţa a trimis trei delegaţi la consiliul din Zürich, care l-au acuzat pe Zwingli că învaţă pe oameni să calce legile bisericii, punând astfel în primejdie pacea şi ordinea societăţii. Dacă autoritatea bisericii avea să fie lepădată, susţinea el, urmarea avea să fie o anarhie universală. Zwingli a răspuns că timp de patru ani predicase Evanghelia în Zürich, "care a fost mai liniştit şi mai paşnic decât toate celelalte oraşe din confederaţie". "Nu este oare, spunea el, creştinismul cel mai bun salvator al siguranţei generale?" (Wylie, b.8, cap.11).
Delegaţii au sfătuit pe membrii consiliului să continue a rămâne în biserică, fără care, au declarat ei, nu există mântuire. Zwingli a răspuns: "Această acuzaţie să nu vă intimideze. Temelia bisericii este aceeaşi Stâncă, acelaşi Hristos care i-a pus lui Petru acest nume pentru că L-a mărturisit cu credincioşie. În orice popor, oricine crede din toată inima în Domnul Isus este primit de Dumnezeu. Iată, în adevăr, biserica în afara căreia nimeni nu poate fi mântuit" (D'Aubigné, ed. londoneză, b.8, cap.11). Ca urmare a acestei conferinţe, unul dintre delegaţii episcopului a primit credinţa reformată.
Consiliul n-a luat nici o măsură împotriva lui Zwingli, dar Roma s-a pregătit pentru un nou atac. Şi când reformatorul a aflat despre uneltirile duşmanilor lui a exclamat: "Să continue; mă tem de ei aşa cum stânca cea puternică se teme de valurile care se sparg la picioarele ei" (Wylie, b.8, cap.11). Străduinţele eclesiasticilor n-au făcut decât să promoveze cauza pe care ei căutau să o distrugă. Adevărul continua să se răspândească. În Germania, adepţii lui, descurajaţi de dispariţia lui Luther, au căpătat iarăşi curaj când au văzut înaintarea Evangheliei în Elveţia.
Atunci când Reformaţiunea a fost întărită la Zürich, roadele s-au văzut mai deplin în alungarea viciului şi în promovarea ordinei şi armoniei. "Pacea îşi are sălaşul în oraşul nostru, scria Zwingli; nici ceartă, nici făţărnicie, nici gelozie, nici luptă. De unde poate veni această unire decât de la Domnul şi de la învăţătura noastră care ne umple de roadele păcii şi ale evlaviei?" (idem, b.8, cap. 15). *****
Biruinţele câştigate de Reformaţiune au provocat pe romanişti la eforturi şi mai hotărâte pentru distrugerea ei. Văzând cât de puţin reuşiseră prin persecuţie şi prin interzicerea lucrării lui Luther în Germania, s-au hotărât să lupte contra Reformei cu propriile ei arme. Ei aveau să susţină o dispută cu Zwingli şi, prin aranjamentele făcute de ei în această problemă, îşi asigurau victoria, alegând nu numai locul luptei, ci şi judecătorii care trebuia să hotărască între părţile în discuţie. Şi dacă l-ar fi avut pe Zwingli în puterea lor, s-ar fi îngrijit să nu le scape. Conducă-torul adus astfel la tăcere, mişcarea putea fi repede înăbuşită. Acest plan a fost tăinuit însă cu grijă.
S-a hotărât ca disputa să se ţină la Baden, dar Zwingli n-a fost de faţă. Membrii consiliului din Zürich, suspectând planurile papistaşilor şi avertizaţi de rugurile aprinse în cantoanele papale pentru mărturisitorii Evangheliei, n-au îngăduit pastorului lor să se expună primejdiei. La Zürich, el era gata să întâlnească pe toţi partizanii pe care Roma i-ar fi putut trimite, dar să meargă la Baden, unde sângele martirilor pentru adevăr tocmai fusese vărsat, însemna să meargă la moarte sigură. Oecolampadius şi Haller au fost aleşi să-l reprezinte pe reformator, în timp ce faimosul dr. Eck, susţinut de o oaste de doctori învăţaţi şi prelaţi, era campionul Romei.
Deşi Zwingli n-a fost prezent la conferinţă, influenţa lui a fost simţită. Toţi secretarii au fost aleşi de papistaşi, iar altora le-a fost interzis să ia note sub pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, Zwingli primea zilnic un raport cu privire la cele ce se spuneau la Baden. Un student dintre cei prezenţi la dispută făcea în fiecare seară un raport cu privire la argumentele prezentate în acea zi. Alţi doi studenţi luau aceste note pentru a le duce împreună cu scrisorile zilnice ale lui Oecolampadius lui Zwingli la Zürich. Reformatorul răspundea, dând sfaturi şi sugestii. Scrisorile lui erau scrise noaptea, iar studenţii se întorceau cu ele la Baden dimineaţa. Pentru a înşela vigilenţa gărzii care staţiona la porţile oraşului, aceşti soli duceau pe cap coşuri cu păsări şi li se îngăduia să treacă fără nici o piedică.
În felul acesta Zwingli susţinea lupta cu împotrivitorii lui înverşunaţi. El "a lucrat mai mult", spunea Myconius, "prin meditaţiile, prin nopţile nedormite şi prin sfatul pe care-l transmitea la Baden decât ar fi făcut discutând personal cu duşmanii lui" (D'Aubigné, b.11, cap.13).
Romaniştii, îmbătaţi de o biruinţă anticipată, veniseră la Baden îmbrăcaţi în mantiile lor bogate şi strălucitoare de podoabe. Ei ofereau cu largheţe mesele lor pline cu cele mai scumpe delicatese şi cu cele mai alese vinuri. Povara îndatoririlor lor eclesiastice era uşurată prin veselie şi chefuri. În contrast izbitor au apărut reformatorii, care erau priviţi de oameni puţin mai bine decât o grupă de cerşetori şi a căror hrană simplă îi reţinea prea puţin la masă. Proprietarul lui Oecolampadius, având ocazia să-l vadă în cameră, îl găsea totdeauna angajat în studiu sau în rugăciune şi, minunându-se mult, raporta că ereticul era în fond "foarte evlavios".
La conferinţă "Eck a urcat amvonul cu îngâmfare, împodobit splendid, în timp ce umilul Oecolampadius, îmbrăcat modest, a fost obligat să-şi ocupe locul în faţa adversarului pe un scaun foarte rudimentar" (idem, b.11, cap.13). Glasul cel puternic al lui Eck şi siguranţa lui nemăsurată nu l-au părăsit deloc. Zelul lui era stimulat de nădejdea aurului şi a renumelui; căci apărătorul credinţei avea să fie răsplătit cu o sumă considerabilă. Când cele mai bune argumente au fost respinse, a recurs la insulte şi chiar la blesteme.
Oecolampadius, modest şi neîncrezut în sine, a ezitat să intre în luptă, pentru un moment, dar a făcut declaraţia solemnă: "Nu recunosc nici o altă normă de judecată decât Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.11, cap.13). Deşi amabil şi curtenitor în purtare, s-a dovedit abil şi neabătut. În timp ce romaniştii, după obiceiul lor, apelau la autoritatea tradiţiilor bisericii, reformatorul s-a alipit categoric de Sfintele Scripturi. "Obiceiul, spunea el, n-are nici o putere în Elveţia, dacă nu se întemeiază pe constituţie; în materie de credinţă, Biblia este constituţia noastră" (idem, b.11, cap.13).
Contrastul dintre cei doi luptători n-a rămas fără efect. Raţionamentul calm şi lămurit al reformatorului, prezentat atât de plăcut şi de modest, a influenţat minţile care s-au întors cu dezgust de la pretenţiile îndrăzneţe şi violente ale lui Eck.
Discuţia a continuat timp de 18 zile. La încheierea ei papistaşii, cu o mare încredere, au pretins victoria. Majoritatea deputaţilor s-au alăturat Romei, iar Dieta i-a declarat pe reformatori învinşi şi a hotărât ca ei împreună cu Zwingli, conducătorul lor, să fie îndepărtaţi din biserică. Dar roadele conferinţei au descoperit de care parte era câştigul. Lupta a avut ca urmare un avânt puternic pentru cauza protestantă şi, nu după multă vreme, oraşe importante ca Berna şi Basel s-au declarat în favoarea Reformaţiunii.
Înaintarea Reformei în Germania
Dispariţia misterioasă a lui Luther a produs consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri şi mulţi credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declaraţi, ci şi între miile de oameni care nu luaseră o poziţie pe faţă în favoarea Reformaţiunii. Mulţi s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea.
Conducătorii Romei au văzut cu groază până la ce culme se ridicaseră opiniile împotriva lor, cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther. Acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Duşmanii lui nu fuseseră atât de tulburaţi de faptele sale îndrăzneţe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăzneţul reformator se umpluseră de teamă acum, când el devenise un prizonier neajutorat. "Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva, spunea unul dintre ei, este să aprindem torţele şi să-l căutăm pe Luther în toată lumea pentru a-l reda naţiunii care-l cere" (D'Aubigné, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină neputincios. Legaţii papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puţină atenţie decât soartei lui Luther.
Veştile că el se găsea în siguranţă, deşi prizonier, au calmat temerile poporului, în timp ce au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete şi mai mare decât înainte. Mulţimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preţ atât de înfricoşător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reformaţiunea câştiga continuu putere. Sămânţa semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Lipsa lui împlinea acum o lucrare pe care prezenţa lui n-ar fi făcut-o. Ceilalţi lucrători simţeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător era înlăturat. Cu o credinţă şi un devotament nou, ei se străduiau să facă cu toată puterea lor ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească.
Dar nici Satana nu era inactiv. A încercat ceea ce încercase şi cu alte mişcări reformatoare - să amăgească şi să distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării celei adevărate. Aşa cum în primul secol al bisericii creştine au fost hristoşi mincinoşi, tot astfel s-au ridicat profeţi mincinoşi şi în secolul al XVI-lea.
Câţiva bărbaţi, profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă, şi-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri şi au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârşire Reformaţiunea care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformaţiunii - şi anume că Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credinţă şi practică îndestulătoare, şi în locul acestei călăuze care nu greşeşte, au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor lor sentimente şi impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni minţile oamenilor după buna lui plăcere.
Unul dintre aceşti profeţi pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el şi-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuşi cu înţelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alţii care erau în mod natural înclinaţi spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susţinerile noilor profeţi.
Conducătorii mişcării se duseră la Wittenberg ca să-şi susţină ideile lor înaintea lui Melanchton şi a colaboratorilor lui. Ei spuneau: "Suntem trimişi de Dumnezeu să învăţăm pe oameni. Am avut conversaţii intime cu Domnul; ştim ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli şi profeţi şi facem apel la dr. Luther" (idem, b.9, cap.7).
Reformatorii erau uimiţi şi încurcaţi. Aceasta era o astfel de situaţie cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte şi nu ştiau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: "Sunt cu adevărat în aceşti bărbaţi nişte spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciţi de spiritul lui Satana" (idem, b.9, cap.7).
Rodul acestei noi învăţături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduşi să neglijeze Biblia sau chiar să o lepede cu totul. Şcolile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenţii treceau peste toate restricţiile, îşi părăseau studiile şi se retrăgeau din universitate. Bărbaţii care se socoteau în stare să reînsufleţească şi să conducă lucrarea Reformaţiunii s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpăstiei. Romaniştii şi-au recăpătat încrederea şi au exclamat plini de bucurie: "Încă un efort şi totul va fi al nostru" (idem, b.9, cap.7).
Când Luther auzi din Wartburg cele întâmplate, spuse cu adâncă îngrijorare: "Totdeauna m-am aşteptat că Satana ne va trimite această nenorocire" (idem, b.9, cap.7). El şi-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care se pretindeau a fi profeţi şi a văzut primejdia care ameninţa cauza adevărului. Împotrivirea papei şi a împăratului nu-i provocase o încurcătură şi o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformaţiunii, se ridicaseră cei mai răi duşmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie şi mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică.
În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu şi se depăşise chiar pe sine. El nu-şi propusese să ia poziţii ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea pentru rezultatul lucrării lui. Odată spusese: "Dacă aş şti că învăţătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil şi de neluat în seamă - ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăşi Evanghelia - aş fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să nu o retractez" (idem, b.9, cap.7).
Iar acum chiar Wittembergul, centrul Reformaţiunii, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului şi a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învăţăturilor lui Luther; şi totuşi vrăjmaşii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: "Oare astfel poate fi sfârşitul acestei lucrări mari de reformă?" Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăşi peste inima lui. "Lucrarea nu este a mea, ci a Ta, spunea el; Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiţie sau de fanatism". Dar gândul de a rămâne încă multă vreme în afara luptei într-o astfel de criză a devenit de nesuportat. S-a hotărât să se reîntoarcă la Wittenberg.
Porni fără întârziere în călătoria lui primejdioasă. Era sub interdicţie imperială. Duşmanii săi aveau libertatea să-i ia viaţa; iar prietenilor le era interzis să-l ajute sau să-l adăpostească. Guvernul imperial luase cele mai aspre măsuri împotriva adepţilor lui. Dar el a văzut că lucrarea Evangheliei era primejduită şi în numele Domnului a ieşit fără teamă, să se lupte pentru adevăr.
Într-o scrisoare adresată prinţului elector, după ce şi-a expus planul de a părăsi Wartburgul, Luther spunea: "Să fie cunoscut înălţimii voastre că eu mă duc la Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinţilor şi a electorilor. Nu mă gândesc să solicit sprijinul înălţimii voastre şi, departe de a dori protecţia voastră, aş dori mai degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aş şti că înălţimea voastră ar putea sau ar vrea să mă ocrotească, nu m-aş duce cu nici un chip la Wittenberg. Nu există nici o sabie care să ajute la înaintarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul şi fără concursul omului. Acela care are cea mai mare credinţă este cel care o va putea ocroti mai mult" (idem, b.9, cap.7).
Într-o altă scrisoare, scrisă pe drumul către Wittenberg, Luther adăuga: "Sunt gata să intru în dizgraţia înălţimii voastre şi în mânia lumii întregi. Nu sunt oare locuitorii Wittenbergului oile mele? Nu mi i-a încredinţat Dumnezeu mie? Şi n-ar trebui oare, dacă este necesar, să mă expun morţii pentru ei? În afară de aceasta, eu mă tem că în Germania a izbucnit o grozavă răzvrătire prin care Dumnezeu vrea să pedepsească naţiunea noastră" (idem, b.9, cap.7).
Cu mare prudenţă şi cu umilinţă, dar hotărât şi statornic, începu să lucreze. "Prin cuvânt, spunea el, trebuie să răsturnăm şi să distrugem tot ce a fost întemeiat pe violenţă. Nu mă voi folosi de forţă împotriva celor superstiţioşi şi necredincioşi" Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este însăşi esenţa credinţei" (idem b.9, cap.8).
Curând se răspândi vestea în Wittenberg că Luther se întorsese şi urma să predice. Oamenii alergau din toate părţile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, începu să îndemne, să mustre şi să înveţe cu multă înţelepciune şi blândeţe. Vorbind despre aceia care recurseseră la măsuri violente pentru desfiinţarea liturghiei, spunea:
"Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i S-a împotrivit şi ar trebui să fie desfiinţată; aş fi dorit ca în toată lumea să fi fost înlocuită prin Cina Evangheliei. Însă nimeni nu trebuie să fie despărţit de ea prin forţă. Trebuie să lăsăm problema în mâinile Domnului. Cuvântul Său trebuie să lucreze şi nu noi. Şi mă veţi întreba de ce aşa? Pentru că nu ţin inimile oamenilor în mâna mea, aşa cum ţine olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim; dar nu avem dreptul să influenţăm. Să predicăm; restul aparţine lui Dumnezeu. Dacă aş folosi forţa, ce aş câştiga? Încruntare, formalitate, maimuţăreli, rânduieli omeneşti şi făţărnicie. Dar n-ar fi nici o sinceritate a inimii, nici credinţă şi nici milă. Acolo unde lipsesc acestea trei, totul lipseşte şi n-aş da nici o ceapă degerată pentru un astfel de rezultat. Dumnezeu poate face singur mai mult prin Cuvântul Său decât voi şi decât mine şi toată lumea, prin puterea noastră unită. Dumnezeu cere stăpânire asupra inimii, când inima este luată în stăpânire totul este câştigat""
"Voi predica, voi discuta şi voi scrie; dar nu voi constrânge pe nimeni, deoarece credinţa este un act voluntar. Vedeţi cum am procedat eu. M-am ridicat împotriva papei, a indulgenţelor şi a papistaşilor, dar fără violenţă sau zgomot. Am prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat şi am scris, aceasta a fost tot ce am făcut. Şi în timp ce dormeam, cuvântul pe care l-am predicat a răsturnat papalitatea în aşa fel, încât nici un prinţ sau împărat nu i-a făcut un atât de mare rău. Şi cu toate acestea n-am făcut nimic; căci Cuvântul a făcut totul. Dacă aş fi dorit să fac apel la forţă, poate că toată Germania ar fi fost scăldată în sânge.
Însă care ar fi fost urmarea? Ruină şi pustiire atât pentru trup, cât şi pentru suflet. De aceea rămân liniştit şi las Cuvântul să străbată în toată lumea" (idem, b.9, cap.8).
Timp de o săptămână, în fiecare zi, Luther a continuat să predice mulţimii dornice. Cuvântul lui Dumnezeu a frânt vraja excitării fanatice. Puterea Evangheliei i-a întors pe cei rătăciţi la calea adevărului.
Luther nu dorea să se întâlnească cu fanaticii ale căror acţiuni produseseră un rău atât de mare. Îi ştia ca oameni cu judecată nesănătoasă şi cu patimi nestăpânite care, în timp ce pretindeau a fi iluminaţi în mod deosebit de sus, nu suportau nici cea mai slabă contrazicere şi nici cel mai amabil sfat sau mustrare. Arogându-şi autoritatea supremă, ei cereau tuturor fără discuţie să le recunoască pretenţiile. Dar pentru că ei au cerut o întrevedere, Luther a consimţit să se întâlnească cu ei; şi în acest fel le-a demascat cu un succes atât de mare pretenţiile lor, încât impostorii au plecat în grabă din Wittenberg.
Fanatismul a fost înăbuşit pentru o vreme; dar câţiva ani mai târziu a izbucnit iarăşi cu o violenţă şi mai mare şi cu urmări mai grozave. Cu privire la conducătorii acestei mişcări, Luther spunea: "Pentru ei, Sfintele Scripturi erau doar o literă moartă şi au început să strige cu toţii: Duhul! Duhul! Desigur eu nu-i voi urma acolo unde-i conduce duhul lor. Să mă ferească Dumnezeu, în mila Sa, de o biserică în care nu sunt decât sfinţi. Doresc să locuiesc cu cel umil, cu cel slab, cu cel bolnav, care-şi cunoaşte şi simte păcatele inimii, ca să primească mângâiere şi sprijin" (idem, b.10, cap.10).
Thomas Münzer, cel mai activ dintre aceşti fanatici, era un bărbat cu o vastă pricepere care, dacă ar fi fost corect îndrumată, l-ar fi făcut în stare să facă binele; dar el nu învăţase primele principii ale religiei adevărate. Era stăpânit de dorinţa de a reforma lumea şi uita, ca de altfel toţi fanaticii, că reforma trebuie să înceapă cu el" (idem, b.9,cap.8). Ambiţia lui era să câştige poziţie şi influenţă şi nu dorea să fie al doilea, nici măcar după Luther. Declara că reformatorii, înlocuind autoritatea papei cu aceea a Scripturilor, nu făcuseră decât să întemeieze o formă diferită de papalitate. El pretindea că fusese însărcinat pe cale divină să introducă reforma cea adevărată. "Acela care are acest spirit, spunea Münzer, are credinţa cea adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut niciodată Scripturile în viaţa lui" (idem, b.10, cap.10). Învăţătorii fanatici se lăsau să fie stăpâniţi de impresii, socotind orice gând sau pornire ca fiind glasul lui Dumnezeu. Ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei şi-au ars Bibliile, chiar exclamând: "Litera omoară, dar Duhul dă viaţă". Învăţătura lui Münzer făcea apel la dorinţa oamenilor după ceva miraculos, în timp ce le hrănea mândria, în realitate punând ideile şi părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lui erau primite de mii de credincioşi. În curând, a condamnat orice ordine din serviciul divin public şi a declarat că a asculta de prinţi însemna a încerca să slujeşti atât pe Dumnezeu, cât şi pe Belial.
Mintea oamenilor care începuseră să lepede jugul papalităţii a început să-şi piardă răbdarea şi sub restricţiile autorităţii civile. Învăţăturile revoluţionare ale lui Münzer, care susţinea că sunt aprobate de cer, i-au condus să iasă de sub orice control şi să dea curs prejudecăţilor şi pornirilor lor. Au urmat scenele cele mai grozave de răzvrătire şi violenţă, iar câmpiile Germaniei au fost stropite de sânge.
Agonia sufletească pe care Luther o trăise odinioară la Erfurt apăsa asupra lui acum cu o putere îndoită, când vedea urmările fanatismului puse pe seama Reformaţiunii. Prinţii papistaşi declarau - şi mulţi erau gata să creadă declaraţia - că răscoala era rodul legitim al învăţăturilor lui Luther. Cu toate că această acuzaţie nu avea nici cel mai slab temei, a provocat o mare amărăciune reformatorului. Era peste puterile lui să suporte ca adevărul să fie astfel dispreţuit, fiind pus laolaltă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte, conducătorii răscoalei îl urau pe Luther deoarece el nu numai că se împotrivea învăţăturilor lor şi combătuse pretenţiile lor de inspiraţie divină, dar îi mai declarase şi rebeli faţă de autorităţile civile. Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat ca fiind un impostor. Se părea că aruncaseră asupra lui atât vrăjmăşia prinţilor, cât şi a poporului.
Romaniştii tresăltau, aşteptând să fie martorii unei apropiate prăbuşiri a Reformaţiunii; ei îl acuzau pe Luther chiar şi pentru greşelile pe care el încercase cu atâta stăruinţă să le îndrepte. Partida fanaticilor, prin susţinerea mincinoasă că fuseseră trataţi cu o mare nedreptate, avea succes în câştigarea simpatiilor unei mari clase de oameni şi, aşa cum se întâmplă totdeauna cu aceia care apucă pe o cale rea, au ajuns să fie priviţi ca martiri. În felul acesta, aceia care au folosit toată puterea lor împotriva Reformaţiunii erau compătimiţi şi lăudaţi ca victime ale cruzimii şi ale persecuţiei. Această lucrare era de la Satana, mânată de acelaşi spirit de răscoală care s-a manifestat pentru prima oară în ceruri.
Satana căuta continuu să amăgească pe oameni şi să-i facă să numească păcatul dreptate, iar dreptatea să o considere ca păcat. Cât succes a avut această lucrare! De câte ori mustrarea şi dezaprobarea sunt aruncate asupra slujitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, deoarece ei stau fără teamă în apărarea adevărului! Oamenii care nu sunt altceva decât agenţii Satanei sunt lăudaţi şi linguşiţi şi priviţi chiar ca martiri, în timp ce aceia care ar trebui respectaţi şi susţinuţi pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu sunt părăsiţi şi lăsaţi singuri, priviţi cu neîncredere şi bănuială.
Sfinţenia falsificată, sfinţirea falsă, îşi fac încă lucrarea de amăgire. Sub diverse forme ele dau pe faţă acelaşi spirit ca şi în zilele lui Luther, îndepărtând mintea de la Scripturi şi conducând pe oameni să urmeze mai degrabă propriile lor simţăminte şi impresii decât să se supună ascultării de Legea lui Dumnezeu. Acesta este unul din planurile cele mai cu succes ale Satanei, de a arunca ocară asupra curăţiei şi adevărului.
Luther a apărat fără teamă Evanghelia de atacurile care au venit din toate părţile. Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit o armă puternică în toate luptele. Cu acest Cuvânt a luptat împotriva autorităţii uzurpatoare a papei şi a filozofiei raţionaliste a scolasticilor, în timp ce stătea tare ca o stâncă împotriva fanatismului care căuta să se unească cu Reformaţiunea.
Fiecare din aceste elemente împotrivitoare îndepărta în felul său Sfintele Scripturi şi înălţa înţelepciunea omenească, declarând-o izvor al cunoaşterii şi al adevărului religios. Raţionalismul zeifică raţiunea şi face din ea un criteriu pentru religie. Pretinzând că inspiraţia suveranului pontif a coborât într-o linie neîntreruptă de la apostoli şi a rămas neschimbată de-a lungul timpului, romanismul face ca tot felul de absurdităţi şi falsuri să fie ascunse sub sfinţenia însărcinării apostolice. Inspiraţia pretinsă de Münzer şi de tovarăşii lui nu venea dintr-o sursă mai înaltă decât din capriciile imaginaţiei, iar influenţa ei subsăpa orice autoritate, omenească sau divină. Creştinismul cel adevărat primeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind marele tezaur al adevărului inspirat şi ca piatra de încercare a oricărei inspiraţii.
După întoarcerea de la Wartburg, Luther a terminat traducerea Noului Testament şi Evanghelia a fost dată curând după aceea poporului german în propria lui limbă. Această traducere a fost primită cu mare bucurie de toţi aceia care iubeau adevărul; dar a fost lepădată cu dispreţ de aceia care au ales tradiţiile omeneşti şi poruncile oamenilor.
Preoţii s-au alarmat la gândul că oamenii de rând puteau să discute cu ei preceptele Cuvântului lui Dumnezeu şi că urma să fie demascată propria lor neştiinţă. Armele raţiunii lor fireşti erau fără putere în faţa săbiei Duhului. Roma îşi folosi întreaga ei autoritate pentru a zădărnici răspândirea Scripturilor; dar atât decretele, anatemele, cât şi torturile erau zadarnice. Cu cât se condamna şi se interzicea mai mult Biblia, cu atât mai mare era dorinţa oamenilor de a cunoaşte ce învaţă ea în realitate. Toţi aceia care puteau să citească erau dornici să studieze personal Cuvântul lui Dumnezeu. Îl luau cu ei, îl citeau, îl reciteau şi nu se mulţumeau până când nu învăţau pe dinafară părţi din el. Văzând interesul cu care fusese primit Noul Testament, Luther începu de îndată traducerea Vechiului Testament pe care îl publică fragmentat, pe măsura traducerii lui.
Scrierile lui Luther erau salutate atât în oraşe, cât şi în cătune. "Ceea ce Luther şi prietenii lui lucrau, alţii difuzau. Călugării, convinşi de ilegalitatea obligaţiilor monahale, erau doritori să schimbe lunga lor viaţă de inactivitate cu una de efort activ, dar, prea puţin cunoscători pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu, călătoreau prin provincii, vizitând cătunele şi colibele unde vindeau cărţile lui Luther şi ale prietenilor lui. În curând Germania a fost împânzită de aceşti colportori curajoşi" (idem b.9, cap.11).
Aceste scrieri erau studiate cu adânc interes de bogaţi şi de săraci, de învăţaţi şi de neînvăţaţi. Seara, învăţătorii de la şcolile săteşti le citeau cu glas tare oamenilor adunaţi în grupe mici la gura sobei. Cu orice efort ce era făcut, mulţi erau convinşi de adevăr şi, primind Cuvântul cu bucurie, duceau la rândul lor veştile bune şi altora.
Se împlineau cuvintele Inspiraţiei: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119, 130). Studiul Scripturilor producea o schimbare puternică în mintea şi inima oamenilor. Până atunci, dominaţia papală pusese peste supuşii ei un jug de fier care-i ţinuse în neştiinţă şi degradare. O practică superstiţioasă a formelor de cult fusese menţinută cu stricteţe; dar în tot serviciul lor, inima şi mintea nu avuseseră aproape nici o participare. Predicarea lui Dumnezeu şi apoi chiar Cuvântul însuşi, pus în mâinile oamenilor de rând, treziseră puterile lor adormite. Nu numai că înnobilaseră şi curăţiseră natura lor spirituală, dar dăduseră o nouă putere şi o vigoare proaspătă minţii.
Persoane de toate categoriile erau văzute cu Biblia în mână, apărând învăţăturile Reformaţiunii. Papistaşii, care lăsaseră studiul Scripturilor pe seama preoţilor şi a călugărilor, îi chemau acum să apară în faţă şi să respingă învăţăturile cele noi. Dar necunoscând nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu, preoţii şi călugării erau învinşi de aceia pe care ei îi declaraseră ca neînvăţaţi şi eretici. "Din nefericire, spunea un scriitor catolic, Luther i-a îndemnat pe urmaşii lui să nu-şi pună încrederea în nici o altă revelaţie decât în Sfânta Scriptură" (D'Aubigné, b.9, cap.11). Mulţimi de oameni se adunau să audă adevărul apărat de bărbaţi cu puţină instruire şi chiar discutat de ei cu teologi învăţaţi şi elocvenţi. Ignoranţa vrednică de ruşine a acestor bărbaţi mari era dată pe faţă atunci când argumentele lor erau întâmpinate cu învăţăturile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu. Muncitorii, soldaţii, femeile şi chiar copiii cunoşteau mai bine învăţăturile Bibliei decât preoţii şi doctorii învăţaţi.
Contrastul dintre ucenicii Evangheliei şi susţinătorii superstiţiilor papale nu era mai mic în rândurile învăţaţilor decât între oamenii de rând" "Împotriva apărătorilor în vârstă ai ierarhiei papale, care neglijaseră studiul limbilor şi cultivarea literaturii" era acum un tineret nobil, devotat studiului, cercetării Scripturii şi familiarizat cu capodoperele antichităţii. Având o minte activă, un suflet nobil şi o lumină întreprinzătoare, aceşti tineri au acumulat în scurtă vreme atâtea cunoştinţe, încât mult timp nimeni nu se putea măsura cu ei" Ca urmare, atunci când aceşti tineri apărători ai Reformaţiunii se întâlneau cu învăţaţii Romei, în orice adunare, îi atacau cu atâta uşurinţă şi siguranţă, încât aceşti bărbaţi ignoranţi ezitau, se încurcau şi cădeau în dispreţul meritat, în ochii tuturor." (idem, b.9, cap.11).
Când clerul roman a văzut că numărul credincioşilor săi scădea mereu, a recurs la ajutorul autorităţilor şi, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, a încercat să aducă înapoi pe ascultătorii săi. Dar oamenii găsiseră în învăţăturile cele noi ceea ce lipsea sufletului lor şi au întors spatele acelora care îi hrăniseră atâta vreme cu pleava fără valoare a riturilor superstiţioase şi ale tradiţiilor omeneşti.
Şi atunci când s-a aprins persecuţia împotriva învăţătorilor adevărului, ei au luat aminte la cuvintele lui Hristos: "Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta" (Matei 10,23). Lumina pătrundea peste tot. Fugarii găseau peste tot o uşă deschisă primitoare şi rămânând acolo predicau pe Hristos, uneori în biserică sau, dacă li se refuza aceasta, în case particulare sau în aer liber. Locul unde puteau avea ascultători era consacrat ca templu. Adevărul vestit cu atâta energie şi siguranţă se răspândea cu o putere de neînvins.
În zadar au fost chemate autorităţile civile şi religioase să stârpească erezia. În zadar au recurs la închisoare, tortură, foc şi sabie. Mii de credincioşi şi-au pecetluit credinţa cu sângele lor, dar cu toate acestea lucrarea înainta. Persecuţia slujea doar la răspândirea adevărului, iar fanatismul, pe care Satana a încercat să-l unească cu acesta, a contribuit şi mai mult la accentuarea contrastului dintre lucrarea lui Satana şi lucrarea lui Dumnezeu
