Un strigat nemaiauzit in ultimii 15 ani pe campurile de batalie ale Europei rasuna peste platoul dealului Saint-Jean: "Garda se retrage!"
Astfel lua sfarsit, pe intinderea de langa micuta localitate belgiana Waterloo, in seara zilei de 18 iunie 1815, cea mai fascinanta poveste de succes a istoriei. La nici 46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican scapatat, isi incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani. Avea sa urmeze exilul din Sfanta Elena si apoi legenda.
Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche, Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la segmentul militar al societatii franceze.
Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor.
Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre.
La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia. Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte.
Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum Talleyrand sau Fouché, increderea excesiva acordata rudelor sale, mediocritati notorii, au dus la adoptarea unor hotarari dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812) i-a fost fatala.
Napoleon parea condamnat sa invinga mereu. Insa victoriile impotriva Austriei (1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la Leipzig si Dresda (1813).
Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere.
Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume.
Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche, Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la segmentul militar al societatii franceze.
Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor.
Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre.
La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia. Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte.
Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum Talleyrand sau Fouché, increderea excesiva acordata rudelor sale, mediocritati notorii, au dus la adoptarea unor hotarari dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812) i-a fost fatala.
Napoleon parea condamnat sa invinga mereu. Insa victoriile impotriva Austriei (1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la Leipzig si Dresda (1813).
Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere.
Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume.
FACTS
"Dragostea este o prostie savarsita in doi."- Napoleon
Cu exceptia mamei sale, Letizia Ramolino Bonaparte (1749-1836), pe care Napoleon o venera, femeile nu au jucat un rol important in viata sa si nici unul in luarea deciziilor politice. Fara a fi un misogin absolut, imparatul considera menirea femeii redusa la organizarea casei si la cresterea copiilor. Asa se si explica aversiunea pe care o nutrea fata de femeile cu preocupari intelectuale, de genul doamnei de Stäel.
Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand titlul de duce de Reichstadt.
Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea urmasi.
Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska, poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe in timpul celui de-al Doilea Imperiu.
Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai cand sunt politicosi.“
Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand titlul de duce de Reichstadt.
Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea urmasi.
Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska, poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe in timpul celui de-al Doilea Imperiu.
Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai cand sunt politicosi.“
Ministrii micului caporal
Una dintre marile calitati ale lui Napoleon a fost aceea de a se inconjura de oameni capabili, carora stia sa le motiveze competenta si loialitatea. Cerea mult celor care lucrau cu si pentru el in administratia statului, dar ii si rasplatea pe masura. Fiecare dintre ministrii sai era in sine o personalitate in domeniul de care se ocupa: Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Gaudin la Finante, Decrès la Marina, Berthier la Razboi, Portalis la Culte etc. Perioada de glorie a Consulatului si a Imperiului coincide practic cu activitatea in cadrul guvernului a acestor figuri ilustre. Insa, pe masura accentuarii tendintelor autoritare ale imparatului, opiniile ministrilor au inceput sa nu mai conteze, cei mai reprezentativi dintre ei, Talleyrand si Fouché, fiind destituiti. Oricum, personalitatea imparatului era atat de coplesitoare, incat rareori sfetnicii sai puteau sa-si impuna propriile proiecte daca ele nu erau in concordanta cu ideile lui Napoleon.
Joseph Fouché (1759-1820)
Duce de Otranto din 1808, a fost fara indoiala un veritabil geniu al intrigii si al crimei. Cu o sanatate fragila, era destinat unei cariere ecleziastice, daca nu ar fi survenit Revolutia. Voteaza moartea lui Ludovic al XVI-lea si reprima cu salbaticie insurectia lioneza. Devine ministru al Politiei sub Directorat (1799), dar ii ofera lui Bonaparte doua milioane de franci in vederea loviturii de stat din 18 Brumar. Ca urmare, isi pastreaza portofoliul pana in 1810.
Desi dusman de moarte al lui Talleyrand, se intelege cu acesta in vederea rasturnarii lui Napoleon. Din nou ministru al Politiei in timpul celor O Suta de Zile, il tradeaza pe Napoleon in favoarea Bourbonilor. Este insa dizgratiat de acestia, care nu-i iarta votul din 1792. Moare in 1820 la Triest.
Ramane antologica descrierea pe care Chateaubriand a facut-o primirii in audienta a celor doi mari oameni politici, Talleyrand si Fouché, de catre regele Ludovic al XVIII-lea: „Usile se deschid, iata-i, se apropie, viciul la bratul crimei.“
Charles-Maurice de Talleyrand (1754-1838)
Este considerat de multi cea mai enigmatica si controversata figura a istoriei Frantei. Print din nastere, Talleyrand era de o inteligenta sclipitoare, superioara pe alocuri celei a imparatului. Abil, intrigant si spiritual, dar si depravat si corupt, Talleyrand a stiut sa treaca seniorial prin toate valtorile istoriei, fiind omul despre care se spunea ca „i-a tradat pe toti cei ce l-au cumparat“. Admiratorii sai sustin insa ca Talleyrand nu a facut altceva decat sa serveasca Franta si interesele ei pe termen lung.
Episcop in Vechiul Regim, nu ezita sa se ralieze Revolutiei, votand pentru secularizarea bunurilor bisericesti. Scapa de teroarea iacobina exilandu-se in Statele Unite. Uzand de influenta doamnei de Stäel, face sa fie numit ministru de Externe in timpul Directoratului, post pe care si-l mentine sub Consulat si Imperiu pana in 1807. Se distanteaza de Napoleon dupa interventia acestuia in Spania (1808) si furnizeaza informatii secrete Rusiei si Austriei, contra cost, fireste. In timpul Restauratiei, este numit prim-ministru de catre Ludovic al XVIII-lea, reprezentand Franta la Congresul de la Viena, unde da intreaga masura a talentelor sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, isi va incheia cariera ca ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835), contribuind esential la rezolvarea problemei belgiene (1831).
Joseph Fouché (1759-1820)
Duce de Otranto din 1808, a fost fara indoiala un veritabil geniu al intrigii si al crimei. Cu o sanatate fragila, era destinat unei cariere ecleziastice, daca nu ar fi survenit Revolutia. Voteaza moartea lui Ludovic al XVI-lea si reprima cu salbaticie insurectia lioneza. Devine ministru al Politiei sub Directorat (1799), dar ii ofera lui Bonaparte doua milioane de franci in vederea loviturii de stat din 18 Brumar. Ca urmare, isi pastreaza portofoliul pana in 1810.
Desi dusman de moarte al lui Talleyrand, se intelege cu acesta in vederea rasturnarii lui Napoleon. Din nou ministru al Politiei in timpul celor O Suta de Zile, il tradeaza pe Napoleon in favoarea Bourbonilor. Este insa dizgratiat de acestia, care nu-i iarta votul din 1792. Moare in 1820 la Triest.
Ramane antologica descrierea pe care Chateaubriand a facut-o primirii in audienta a celor doi mari oameni politici, Talleyrand si Fouché, de catre regele Ludovic al XVIII-lea: „Usile se deschid, iata-i, se apropie, viciul la bratul crimei.“
Charles-Maurice de Talleyrand (1754-1838)
Este considerat de multi cea mai enigmatica si controversata figura a istoriei Frantei. Print din nastere, Talleyrand era de o inteligenta sclipitoare, superioara pe alocuri celei a imparatului. Abil, intrigant si spiritual, dar si depravat si corupt, Talleyrand a stiut sa treaca seniorial prin toate valtorile istoriei, fiind omul despre care se spunea ca „i-a tradat pe toti cei ce l-au cumparat“. Admiratorii sai sustin insa ca Talleyrand nu a facut altceva decat sa serveasca Franta si interesele ei pe termen lung.
Episcop in Vechiul Regim, nu ezita sa se ralieze Revolutiei, votand pentru secularizarea bunurilor bisericesti. Scapa de teroarea iacobina exilandu-se in Statele Unite. Uzand de influenta doamnei de Stäel, face sa fie numit ministru de Externe in timpul Directoratului, post pe care si-l mentine sub Consulat si Imperiu pana in 1807. Se distanteaza de Napoleon dupa interventia acestuia in Spania (1808) si furnizeaza informatii secrete Rusiei si Austriei, contra cost, fireste. In timpul Restauratiei, este numit prim-ministru de catre Ludovic al XVIII-lea, reprezentand Franta la Congresul de la Viena, unde da intreaga masura a talentelor sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, isi va incheia cariera ca ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835), contribuind esential la rezolvarea problemei belgiene (1831).
Camarazi de arme
Napoleon era cel mai stralucit, dar nu singurul om caruia Revolutia ii oferise sansa afirmarii. Majoritatea camarazilor de arme ai imparatului erau colegi de generatie cu el, formati in timpul razboaielor revolutionare, Bonaparte nefacand altceva decat sa-i selecteze in corpul sau de comanda dupa calitati si merite. El a avut intotdeauna grija sa lase fiecaruia dintre generalii sai initiativa atingerii obiectivelor stabilite. Imparatul le stimula creativitatea pe campul de batalie, astfel incat un Desaix la Marengo (1800), Soult la Austerlitz (1805) sau Davout la Auerstadt (1806) au jucat un rol esential in obtinerea unor victorii atribuite uneori, din motive politice, tot lui Napoleon. O data cu proclamarea Imperiului, in 1804, Napoleon a promovat la gradul de maresal 18 generali, pentru ca, pana in 1815, sa mai numeasca alti opt. Maresalii vor face parte din nou-creata nobilime imperiala, primind titluri pompoase, uneori exotice. Este cazul lui Suchet, facut duce de Albufera (1812), sau al lui Victor, innobilat duce de Belluna in 1808. Altii au primit grade de noblete in functie de prestatia lor pe campurile de lupta ale Revolutiei si Imperiului: Kellerman, ridicat la rangul de duce de Valmy in 1808, Masséna, numit duce de Rivoli tot in 1808, sau Ney, care primeste titlul de print de Moscova in 1813. Dar titlurile oferite nu flatau decat vanitatea generalilor sai, asa incat Napoleon a avut grija sa-i rasplateasca din plin cu bani, cu proprietati si palate menite sa ii ridice la nivelul vechilor nobili. Efectul a fost mai degraba pervers, deoarece, pe masura trecerii timpului, maresalii au simtit tot mai mult nevoia de a se bucura de aceste bogatii si privilegii, in loc sa-l urmeze pe imparat in campaniile sale lungi si istovitoare.
Napoleon si Hipocrat
Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul. Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa precum cea a armelor.
Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala.
Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala.
Maresalii Imparatului
» André Masséna (1758-1817)
A fost supranumit de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf.
» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“
» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.
» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie.
» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau 800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.
» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti.
A fost supranumit de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf.
» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“
» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.
» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie.
» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau 800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.
» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti.
Napoleon Facts
Spre sfarsitul Imperiului, majoritatea generalilor nu mai raspundeau atat de entuziast apelurilor lui Napoleon. Luptand mai degraba din obligatie si din onoare, maresalii au sfarsit prin a-l parasi pe imparat, raliindu-se cauzei Bourbonilor si prestandu-le acestora juramantul de credinta.
Familia Bonaparte
Nedezmintindu-si originea corsicana, Bonaparte a avut un acut simt al familiei, facandu-i partasi ai norocului sau pe toti cei de acelasi sange cu el.
» Joseph (1767-1844)
Cel mai mare dintre frati a fost facut rege al Neapolelui (1806-1808), dupa care a fost mutat pe tronul Spaniei (1808-1814). Locul vacant din Italia a fost luat de sotul Carolinei Bonaparte (1782-1839), vestitul maresal Murat, despre care imperialul sau cumnat avea sa spuna: „Inima de leu, dar cap de catar.“ Confirmandu-i aprecierea, Murat avea sa-l tradeze pe Napoleon in 1814, pentru ca mai apoi sa i se alature in timpul celor O Suta de Zile. A fost executat de catre austrieci in 1815.
» Louis (1778-1846)
Alt frate se va pricopsi cu tronul Olandei (1806-1810) si cu mana Hortensiei de Beauharnais, fiica Joséphinei, prima sotie a imparatului. Jalnic ca rege, Louis s-a dovedit jalnic si ca sot, avand doar meritul – discutabil, dupa unii contemporani – de a fi fost parintele viitorului Napoleon al III-lea
(1808-1873).
» Jérôme (1784-1860)
Celui mai mic dintre frati i se va confectiona un regat de opereta in inima Germaniei: Westfalia. Nici el nu-i va fi de vreun folos lui Napoleon, parasindu-si trupele in timpul expeditiei din Rusia si retragandu-se in palatul sau de la Cassel. Avea sa fie insa singurul dintre fratii Bonaparte care va supravietui Restauratiei si Monarhiei din iulie, apucand sa-si vada nepotul, pe Napoleon al III-lea, pe tronul imperial. » Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
» Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
Primei surori a imparatului i s-au acordat titlurile de printesa de Lucca si Piombino si de mare ducesa de Toscana, iar celei de-a doua – pe cel de ducesa de Guastalla, pozitie din care a fost maritata cu printul Borghese (1803).
» Joseph (1767-1844)
Cel mai mare dintre frati a fost facut rege al Neapolelui (1806-1808), dupa care a fost mutat pe tronul Spaniei (1808-1814). Locul vacant din Italia a fost luat de sotul Carolinei Bonaparte (1782-1839), vestitul maresal Murat, despre care imperialul sau cumnat avea sa spuna: „Inima de leu, dar cap de catar.“ Confirmandu-i aprecierea, Murat avea sa-l tradeze pe Napoleon in 1814, pentru ca mai apoi sa i se alature in timpul celor O Suta de Zile. A fost executat de catre austrieci in 1815.
» Louis (1778-1846)
Alt frate se va pricopsi cu tronul Olandei (1806-1810) si cu mana Hortensiei de Beauharnais, fiica Joséphinei, prima sotie a imparatului. Jalnic ca rege, Louis s-a dovedit jalnic si ca sot, avand doar meritul – discutabil, dupa unii contemporani – de a fi fost parintele viitorului Napoleon al III-lea
(1808-1873).
» Jérôme (1784-1860)
Celui mai mic dintre frati i se va confectiona un regat de opereta in inima Germaniei: Westfalia. Nici el nu-i va fi de vreun folos lui Napoleon, parasindu-si trupele in timpul expeditiei din Rusia si retragandu-se in palatul sau de la Cassel. Avea sa fie insa singurul dintre fratii Bonaparte care va supravietui Restauratiei si Monarhiei din iulie, apucand sa-si vada nepotul, pe Napoleon al III-lea, pe tronul imperial. » Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
» Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
Primei surori a imparatului i s-au acordat titlurile de printesa de Lucca si Piombino si de mare ducesa de Toscana, iar celei de-a doua – pe cel de ducesa de Guastalla, pozitie din care a fost maritata cu printul Borghese (1803).
Rubedenii parvenite
Familia s-a dovedit o permanenta sursa de pretentii, barfe si intrigi, fiecare dintre membrii ei inchipuindu-si ca reprezinta ceva in absenta augustului frate. Singur Lucien (1775-1840) si-a dovedit utilitatea in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799, cand, in calitate de presedinte al celor 500 (corpul legislativ al Frantei), a salvat o situatie ce putea sa devina dramatica pentru Napoleon. Fire independenta si hotarata, a ales sa se casatoreasca din dragoste cu o vaduva americana, Alexandrine Jouberthon (1803), in pofida opozitiei fratelui sau. A fost marginalizat si s-a retras la Roma, unde papa i-a acordat titlul de print de Canino. Tabloul nu ar fi complet fara Bernadotte, sotul lui Désirée Clary, marea iubire din tinerete a lui Bonaparte, intrat in familia imperiala gratie casatoriei lui Joseph cu Julie Clary, sora lui Désirée. Fostul sergent Bellejambe va deveni maresal in 1804 si print de Ponte Corvo in 1806, inainte de a fi desemnat print mostenitor al Suediei (1810), al carei tron il va ocupa intre 1818 si 1844.
Va lupta impotriva lui Napoleon in campaniile din 1813 si 1814 si, culmea ironiei, la autopsie i se va descoperi pe brat un tatuaj cu lozinca „Moarte regilor“ – reminiscenta, fara indoiala, a unei tinereti marcate de Revolutie. Cu exceptia lui Lucien si a Paulinei, fire cocheta si usuratica dar cu suflet mare, Napoleon s-a vazut dezamagit de toata aceasta pletora de regi si regine, printi si printese pe care el ii crease si care-si imaginau ca tronurile pe care le ocupau erau expresia gratiei divine sau a vointei populare, uitand ca nu reprezentau altceva decat reflexiile autoritatii imperiale, simple instrumente ale politicii lui Napoleon, caruia ii datorau totul si nu i-au oferit nimic.
Vrei in Europa.Praga Madrit.Apasa si intra pe sait si faceti Rezervare la cel mai mic pret
marilor femei ale istoriei: „Doamnă, cauzele mici pot produce adesea efecte mari, femeile au avut întotdeauna o mare influenţă asupra politicii lumii. Istoria neamurilor trecute, ca şi cea a timpurilor moderne, ne certifică acest adevăr. Atâta vreme cât pasiunile îi vor domina pe bărbaţi, dumneavoastră doamnele, veţi fi una dintre puterile cele mai de temut.“ Era o invitaţie să n‑o facă pe mironosiţa. Un localnic îşi permite să adauge: „Credeţi oare că Esthera i s‑a dăruit lui Ahaswerus dintr‑un sentiment de dragoste? Groaza pe care i‑o inspira, mergând până la a cădea leşinată în faţa privirii lui, nu era oare dovada că tandreţea nu juca nici un rol în această iubire? Ea s‑a sacrificat pentru a salva poporul şi a avut gloria de a‑l salva.De am putea spune acelaşi lucru despre gloria dumneavoastră şi fericirea noastră! Nu sunteţi oare fiica, mama, sora, soţie de polonez patriot?“ Iar Maria nu mai ştia ce să creadă. Căci de cedat, i‑a cedat, de leşinat, a leşinat precum Esthera din Sfânta Scriptură şi totuşi... el nu cedează încă în plan politic, dar va continua să‑i spună:„Patria dumneavoastră îmi va fi mai scumpă dacă voi vedea că vi se face milă de biata mea inimă“.
Ea se va strădui să‑i dovedească atâta tandreţe încât să‑l convingă că are milă de biata lui inimă. Atunci, el socoteşte că‑i poate dezvălui o parte din principiile sale cu privire la chestiunea ce făcea obiectul interesului de căpetenie: „Am silit Prusia să lase partea pe care o uzurpa, timpul va face restul. Nu e momentul să realizăm totul. Trebuie răbdare. Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. Până una alta, oamenii voştri politici se formează.
Căci, la drept vorbind, câţi aveţi? Aveţi destui buni patrioţi, braţe, da, sunt de acord că vitejilor voştri le ţâşnesc prin toţi porii onoarea şi curajul, dar aceasta nu este de‑ajuns. E nevoie de o mare unanimitate“. În rezumat, aveţi braţe, dar n‑aveţi cap politic.
Şi apoi, el îşi mai aducea aminte de experienţa istorică a unui asemenea rol: „Gândeşte‑te că ne desparte prea mare distanţă; ceea ce pot stabili eu azi poate fi mâine distrus. Primele mele îndatoriri sunt pentru Franţa, nu pot face să curgă sângele francez pentru o cauză străină intereselor sale şi nici să‑mi înarmez poporul ca să alerg în ajutorul vostru de fiecare dată când va fi necesar.“ Maria se va resemna. Din nou politica va triumfa la Napoleon.
Mariajul austriac
În fine, mariajul austriac va constitui pentru el o încununare a visului său primordial din tinereţe. Deşi perspectiva căsătoriei cu o arhiducesă de Austria îi dădea ceva fiori, amintindu‑i de Maria Antoaneta, ambiţia lui politică de a se încuscri cu cea mai veche dinastie din Europa îi surâdea înainte de orice. După ce repudiase pe Josephina, marile Curţi domnitoare se grăbeau să‑i ofere fiecare câte o juncă cu „pântece“.
Deja la Erfurt, în 1808, Napoleon amestecă într‑o conversaţie cu ţarul, pe un ton de parvenit timid, noua sa aspiraţie. Dar fără să aştepte răspunsul mamei acestuia în legătură cu marea ducesă Ana Pavlovna, care ar fi fost poate negativ, întrucât aceasta avea sub 16 ani, el repezi pe mareşalul Berthier la Viena pentru a‑i procura o arhiducesă de 18 ani, fiica ultimului Cezar roman de naţiune germană, coborâtor printre alţii şi din Carol Quintul. În concluzie, şi aici calculul său politic a fost decisiv, eclipsând latura sentimentală. Vorba lui predilectă: „J’ai une seule amante: la France. Elle m’offre son sang et ses trésors“. Multumim Sponsurului pentru aceasta pagina Adevarul Shop.Intratii Comandati la cel mai mic pret.Va Multumim Birta Daniel Mihai Si Bender Markus Iulian
Vedeţi mai multe detalii
Abonează-te la Historia Istoria consemnează existenţa multor femei în viaţa lui Napoleon. Unele au încercat să‑şi folosească farmecele în interese politice. Napoleon nu le‑a refuzat în ce priveşte farmecele. În ce priveşte politica însă, n‑a cedat. Pentru că un adevărat bărbat politic are în viaţă o singură iubită: Puterea.
Cel mai viu şi cel mai activ bărbat de stat al epocii moderne din Europa a fost pus şi el adesea în situaţia de a alege între cele două mari tentaţii: femeile şi politica. Cu cea dintâi s‑a născut şi a păşit din frageda tinereţe pe sol francez, unde o va cunoaşte imediat pe cea de‑a doua. Stările tensionate ale acesteia din urmă le aflăm totuşi incipient şi haotic înainte chiar de a părăsi definitiv Corsica.
Mama lui – doamna Laetitia – are primul merit de a‑l determina să aleagă Franţa drept teatru pentru a parveni cu şanse decisive în cariera lui politică, la care visa. Descălecatul lui la Marsilia cu întreg tribul Bonaparte îi scoate în cale în casa familiei Permon pe Laura. Relaţia lui cu această tânără se reducea la hârjoneli, înţepături din partea ei, primite de el adesea cu scoateri din sărite. Acestea nu au împiedicat‑o pe Laura să ajungă, din generozitatea lui, mai târziu, ducesa d’Abrantes, devenind apoi un cronicar feminin de seamă al epocii.
Au urmat alte hârjoneli cu Désirée Clary, proaspăt pubera cumnată a fratelui său Joseph. Nu ştiu dacă relaţiile lor au depăşit această fază inocentină, dar în „Memorialul de la Sfânta Elena“ el îi va dicta semeţ lui Las Cases: „Pentru că i‑am luat lui Desiree sexul şi fetia, l‑am făcut pe Bernadotte mareşal, principe şi rege“.
Ea se va căsători cu rivalul lui, veleitarul republican, Charles‑Jean Bernadotte, care va cunoaşte, în ciuda rivalităţii lor ideologice, toate favorurile generozităţii lui Napoleon, prin care va întemeia o dinastie în Suedia. Hilar este în această poveste că mama fetei va zice „nu!“ timidului „chat botte“, când acesta i se prezintă să ceară mâna lui Desiree, nebănuind ce avea să urmeze: „Îmi ajunge un Bonaparte în familie!“, va nuanţa ea.
Scumpa creolă
Devenit general la 24 de ani, tânărul cu pielea tăbăcită se va lăsa prins în mrejele văduvei Josephine de Beauharnais, prietena Theresiei Tallien, metresa călăului de la Bordeaux, care, de dragul acesteia, va risca lovitura de stat ce avea să‑l doboare pe Robespierre. Theresia Cabarrus va trece apoi prin forţa evenimentelor în braţele unui soi de rege al Republicii Franceze, directorul Barras, cel mai important dintre cei cinci membri ai Directoratului.
Josephine avea 30 de ani şi doi copii din prima căsătorie, când avea să‑şi unească destinul cu „nostimul“ ei Bonaparte. Cum trecuse probabil înainte şi prin patul lui Barras, acesta îi oferi o dotă: numirea proaspătului ei soţ în funcţia de Comandant al Armatei din Italia. Acolo, tânărul general de 26 de ani îşi va aştepta soţia să i se alăture. Dar ea va ajunge la el fără grabă şi jucând pe genunchi în faţa tânărului ei soţ pe un oarecare căpitan Charles, elegant, ce‑i drept, ca un bărbier, dar cu doi ani mai bătrân decât încornoratul căruia îi era subaltern. Soţul înşelat atingea ridicolul.
Totuşi aceasta nu îl va împiedica să se arate generos, hotărând o măsură mai blândă cu ocazia discutării în plenul Consiliului de Stat a articolului din Codul Penal referitor la pedepsirea adulterului. Scumpa lui creolă va triumfa asupra lui şi nu va fi repudiată aşa cum îi cereau membrii familiei lui. O va încorona cu mâna lui împărăteasă a francezilor şi se va hârjoni cu fiica ei din prima căsnicie, Hortense, pe care o va mărita de formă cu fratele său Louis.
Următorul an îi va aduce o nouă ispită. După victoria de la Jena şi Preusssich‑Eylau, va avea loc marea întâlnire a celor doi stăpâni ai Europei, Napoleon şi ţarul. Acesta din urmă îi promisese fermecătoarei regine Luiza a Prusiei că va pune o vorbă pe lângă Napoleon în favoarea sa. Ea se aşază la masă alături de învingător, toată numai nuri, întinzându‑i o floare: „Sire, cette fleur pour Magdeburg!“.
El va primi floarea, dar îşi va păstra Magdeburg. Splendida regină îi va propune chiar să‑l viziteze la Paris, lăsându‑l să înţeleagă că, la nevoie, ar putea să sacrifice pentru el. Napoleon îi va scrie creolei sale: „Scumpa mea Josephina, regina Prusiei este cu adevărat fermecătoare, dar să nu fii geloasă; m‑ar costa mai mult s‑o fac pe galantul“. Politica a triumfat!
Un amor de dragul Poloniei
Polonia a constituit de la o bună bucată de vreme un măr al discordiei europene. Cândva s‑a aflat unită cu Franţa sub acelaşi sceptru. Au avut loc apoi nişte împărţiri ale Poloniei între marile puteri megieşe. Oricum, Polonia are dreptul să se socotească aliata seculară a Franţei şi, în consecinţă, să se aştepte la protecţie din partea lui Napoleon. Cu atât mai vârtos cu cât legiunea de voluntari polonezi comandată de Dabrowski îi arăta marelui stăpân al Franţei un devotament real. Mai mult, imaginaţia lor, pare‑se de sorginte biblică, îi inspirase să‑i arunce cuceritorului în braţe, la intrarea în Varşovia, o frumoasă Esthera, pe soţia contelui Walewski.
Numai că Napoleon îşi avea planul său dinainte conturat, mult mai realist decât acela de a poza intr‑un nou Ahaswerus biblic. Perspicacitatea lui proverbială, întemeiată pe o profundă cunoaştere a istoriei, îi va şopti că a‑i lua în braţe pe nătăfleţii de polonezi, restaurând regatul Poloniei, ar însemna să se aleagă numai cu dezagremente: „Polonezii, care se arată atât de circumspecţi faţă de noi şi cer garanţie înainte de a se pronunţa, sunt nişte egoişti, pe care dragostea de patrie nu‑i înflăcărează. Am multe experienţe în relaţiile cu oamenii. Măreţia mea nu se sprijină în ajutorul câtorva mii de polonezi. E cazul ca ei să profite cu entuziasm de împrejurări, nu să fac eu primul pas.“
Cu alte cuvinte, ei ar trebui să‑l ajute să‑i ajute. „Nu voi proclama independenţa Poloniei decât atunci când voi constata că ei vor cu adevărat să o susţină şi când voi vedea că o vor şi o pot susţine, când voi vedea treizeci‑patruzeci de mii de oameni sub arme, organizaţi, şi nobilimea călare, gata să‑şi pună în joc propria persoană“, îi va preciza Napoleon lui Murat, la 6 decembrie.
În fond, avea dreptate. Restaurarea regatului Poloniei ar fi însemnat un afront în plus şi poate cel mai grav pentru marile puteri din jurul ei. Desigur, Austria şi Prusia fuseseră îngenunchiate, dar rămânea Rusia, cea mai interesată şi cea mai redutabilă dintre ele. Oricâtă desfătare i‑ar putea oferi Maria Walewska, pacea cu Alexandru, acel Sfinx cu ochii de faianţă, i se părea cu adevărat un lucru măreţ de realizat, demn de un nou Charlemagne. Şi apoi, începea să i se facă lehamite de război.
La inspecţia trupelor, glasuri răzleţe scandează: „Trăiască pacea! Pace şi pâine!“, scandări ieşite din piepturile unor soldaţi care după campania prusiană nu mai înţeleg de ce nu sunt încă intrate în cantonamente de iarnă nici pe la Crăciun. El însuşi îi va povesti lui Joseph că ofiţerii de stat major nu s‑au mai dezbrăcat de două luni, ba unii chiar de patru luni: „Eu însumi timp de cincisprezece zile nu mi‑am scos cizmele... Ne aflam în mijlocul zăpezii şi al noroiului, fără vin, fără rachiu, fără pâine, mâncând cartofi cu carne, făcând nesfârşite marşuri şi contramarşuri, fără nici un fel de plăceri, luptând de obicei la baionetă sub o ploaie de mitralii.
Răniţii sunt nevoiţi să se retragă cu săniile în plin ger pe distanţe de câte 15 leghe... după ce am distrus monarhia prusiană, luptăm împotriva restului Prusiei, împotriva carmucilor, cazacilor şi neamurilor din nord, care au invadat odinioară Imperiul Roman. Purtam războiul în toată cruzimea şi oroarea lui“.
Strădaniile Mariei Walewska
În vremea asta, Maria, sfătuită de prinţul Iosif Poniatowki, simulează un leşin, pentru a nu lăsa impresia că i se dăruie ca o cocotă oarecare, iar el profită de asta. Plăcerile ar fi continuat în acest fel, iar Maria nu uita să‑i şoptească, între două îmbrăţişări, imperialului ei amant, că, de când e lumea, lume, plăcerea pe bărbat îl costă.
Era o invitaţie voalată adresată cuceritorului de a rezolva chestiunea poloneză, un fel de a‑i prezenta nota de plată. Şi atunci Napoleon se ridică în capul oaselor spre a fi mai elocvent, făcând‑o să înţeleagă cam cât preţ pune el pe amor: „Dragostea e o prostie făcută în doi… cred, în definitiv, că dragostea face mai mult rău decât bine şi ar fi o binefacere dacă o divinitate protectoare ne‑ar descotorosi de ea si i‑ar elibera pe bărbaţi.“
Totuşi, Maria nu va dezarma, asediată de încurajări din toate părţile. Talleyrand îi vorbeşte ca un înţelept despre rolul ei, care nu va trebui să‑l dezmintă pe acela al marilor femei ale istoriei: „Doamnă, cauzele mici pot produce adesea efecte mari, femeile au avut întotdeauna o mare influenţă asupra politicii lumii. Istoria neamurilor trecute, ca şi cea a timpurilor moderne, ne certifică acest adevăr. Atâta vreme cât pasiunile îi vor domina pe bărbaţi, dumneavoastră doamnele, veţi fi una dintre puterile cele mai de temut.“ Era o invitaţie să n‑o facă pe mironosiţa.
Un localnic îşi permite să adauge: „Credeţi oare că Esthera i s‑a dăruit lui Ahaswerus dintr‑un sentiment de dragoste? Groaza pe care i‑o inspira, mergând până la a cădea leşinată în faţa privirii lui, nu era oare dovada că tandreţea nu juca nici un rol în această iubire? Ea s‑a sacrificat pentru a salva poporul şi a avut gloria de a‑l salva.
De am putea spune acelaşi lucru despre gloria dumneavoastră şi fericirea noastră! Nu sunteţi oare fiica, mama, sora, soţie de polonez patriot?“ Iar Maria nu mai ştia ce să creadă. Căci de cedat, i‑a cedat, de leşinat, a leşinat precum Esthera din Sfânta Scriptură şi totuşi... el nu cedează încă în plan politic, dar va continua să‑i spună:„Patria dumneavoastră îmi va fi mai scumpă dacă voi vedea că vi se face milă de biata mea inimă“.
Ea se va strădui să‑i dovedească atâta tandreţe încât să‑l convingă că are milă de biata lui inimă. Atunci, el socoteşte că‑i poate dezvălui o parte din principiile sale cu privire la chestiunea ce făcea obiectul interesului de căpetenie: „Am silit Prusia să lase partea pe care o uzurpa, timpul va face restul. Nu e momentul să realizăm totul. Trebuie răbdare. Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. Până una alta, oamenii voştri politici se formează.
Căci, la drept vorbind, câţi aveţi? Aveţi destui buni patrioţi, braţe, da, sunt de acord că vitejilor voştri le ţâşnesc prin toţi porii onoarea şi curajul, dar aceasta nu este de‑ajuns. E nevoie de o mare unanimitate“. În rezumat, aveţi braţe, dar n‑aveţi cap politic.
Şi apoi, el îşi mai aducea aminte de experienţa istorică a unui asemenea rol: „Gândeşte‑te că ne desparte prea mare distanţă; ceea ce pot stabili eu azi poate fi mâine distrus. Primele mele îndatoriri sunt pentru Franţa, nu pot face să curgă sângele francez pentru o cauză străină intereselor sale şi nici să‑mi înarmez poporul ca să alerg în ajutorul vostru de fiecare dată când va fi necesar.“ Maria se va resemna. Din nou politica va triumfa la Napoleon.
Mariajul austriac
În fine, mariajul austriac va constitui pentru el o încununare a visului său primordial din tinereţe. Deşi perspectiva căsătoriei cu o arhiducesă de Austria îi dădea ceva fiori, amintindu‑i de Maria Antoaneta, ambiţia lui politică de a se încuscri cu cea mai veche dinastie din Europa îi surâdea înainte de orice. După ce repudiase pe Josephina, marile Curţi domnitoare se grăbeau să‑i ofere fiecare câte o juncă cu „pântece“.
Deja la Erfurt, în 1808, Napoleon amestecă într‑o conversaţie cu ţarul, pe un ton de parvenit timid, noua sa aspiraţie. Dar fără să aştepte răspunsul mamei acestuia în legătură cu marea ducesă Ana Pavlovna, care ar fi fost poate negativ, întrucât aceasta avea sub 16 ani, el repezi pe mareşalul Berthier la Viena pentru a‑i procura o arhiducesă de 18 ani, fiica ultimului Cezar roman de naţiune germană, coborâtor printre alţii şi din Carol Quintul. În concluzie, şi aici calculul său politic a fost decisiv, eclipsând latura sentimentală. Vorba lui predilectă: „J’ai une seule amante: la France. Elle m’offre son sang et ses trésors“
Cel mai viu şi cel mai activ bărbat de stat al epocii moderne din Europa a fost pus şi el adesea în situaţia de a alege între cele două mari tentaţii: femeile şi politica. Cu cea dintâi s‑a născut şi a păşit din frageda tinereţe pe sol francez, unde o va cunoaşte imediat pe cea de‑a doua. Stările tensionate ale acesteia din urmă le aflăm totuşi incipient şi haotic înainte chiar de a părăsi definitiv Corsica.
Mama lui – doamna Laetitia – are primul merit de a‑l determina să aleagă Franţa drept teatru pentru a parveni cu şanse decisive în cariera lui politică, la care visa. Descălecatul lui la Marsilia cu întreg tribul Bonaparte îi scoate în cale în casa familiei Permon pe Laura. Relaţia lui cu această tânără se reducea la hârjoneli, înţepături din partea ei, primite de el adesea cu scoateri din sărite. Acestea nu au împiedicat‑o pe Laura să ajungă, din generozitatea lui, mai târziu, ducesa d’Abrantes, devenind apoi un cronicar feminin de seamă al epocii.
Au urmat alte hârjoneli cu Désirée Clary, proaspăt pubera cumnată a fratelui său Joseph. Nu ştiu dacă relaţiile lor au depăşit această fază inocentină, dar în „Memorialul de la Sfânta Elena“ el îi va dicta semeţ lui Las Cases: „Pentru că i‑am luat lui Desiree sexul şi fetia, l‑am făcut pe Bernadotte mareşal, principe şi rege“.
Ea se va căsători cu rivalul lui, veleitarul republican, Charles‑Jean Bernadotte, care va cunoaşte, în ciuda rivalităţii lor ideologice, toate favorurile generozităţii lui Napoleon, prin care va întemeia o dinastie în Suedia. Hilar este în această poveste că mama fetei va zice „nu!“ timidului „chat botte“, când acesta i se prezintă să ceară mâna lui Desiree, nebănuind ce avea să urmeze: „Îmi ajunge un Bonaparte în familie!“, va nuanţa ea.
Scumpa creolă
Devenit general la 24 de ani, tânărul cu pielea tăbăcită se va lăsa prins în mrejele văduvei Josephine de Beauharnais, prietena Theresiei Tallien, metresa călăului de la Bordeaux, care, de dragul acesteia, va risca lovitura de stat ce avea să‑l doboare pe Robespierre. Theresia Cabarrus va trece apoi prin forţa evenimentelor în braţele unui soi de rege al Republicii Franceze, directorul Barras, cel mai important dintre cei cinci membri ai Directoratului.
Josephine avea 30 de ani şi doi copii din prima căsătorie, când avea să‑şi unească destinul cu „nostimul“ ei Bonaparte. Cum trecuse probabil înainte şi prin patul lui Barras, acesta îi oferi o dotă: numirea proaspătului ei soţ în funcţia de Comandant al Armatei din Italia. Acolo, tânărul general de 26 de ani îşi va aştepta soţia să i se alăture. Dar ea va ajunge la el fără grabă şi jucând pe genunchi în faţa tânărului ei soţ pe un oarecare căpitan Charles, elegant, ce‑i drept, ca un bărbier, dar cu doi ani mai bătrân decât încornoratul căruia îi era subaltern. Soţul înşelat atingea ridicolul.
Totuşi aceasta nu îl va împiedica să se arate generos, hotărând o măsură mai blândă cu ocazia discutării în plenul Consiliului de Stat a articolului din Codul Penal referitor la pedepsirea adulterului. Scumpa lui creolă va triumfa asupra lui şi nu va fi repudiată aşa cum îi cereau membrii familiei lui. O va încorona cu mâna lui împărăteasă a francezilor şi se va hârjoni cu fiica ei din prima căsnicie, Hortense, pe care o va mărita de formă cu fratele său Louis.
Următorul an îi va aduce o nouă ispită. După victoria de la Jena şi Preusssich‑Eylau, va avea loc marea întâlnire a celor doi stăpâni ai Europei, Napoleon şi ţarul. Acesta din urmă îi promisese fermecătoarei regine Luiza a Prusiei că va pune o vorbă pe lângă Napoleon în favoarea sa. Ea se aşază la masă alături de învingător, toată numai nuri, întinzându‑i o floare: „Sire, cette fleur pour Magdeburg!“.
El va primi floarea, dar îşi va păstra Magdeburg. Splendida regină îi va propune chiar să‑l viziteze la Paris, lăsându‑l să înţeleagă că, la nevoie, ar putea să sacrifice pentru el. Napoleon îi va scrie creolei sale: „Scumpa mea Josephina, regina Prusiei este cu adevărat fermecătoare, dar să nu fii geloasă; m‑ar costa mai mult s‑o fac pe galantul“. Politica a triumfat!
Un amor de dragul Poloniei
Polonia a constituit de la o bună bucată de vreme un măr al discordiei europene. Cândva s‑a aflat unită cu Franţa sub acelaşi sceptru. Au avut loc apoi nişte împărţiri ale Poloniei între marile puteri megieşe. Oricum, Polonia are dreptul să se socotească aliata seculară a Franţei şi, în consecinţă, să se aştepte la protecţie din partea lui Napoleon. Cu atât mai vârtos cu cât legiunea de voluntari polonezi comandată de Dabrowski îi arăta marelui stăpân al Franţei un devotament real. Mai mult, imaginaţia lor, pare‑se de sorginte biblică, îi inspirase să‑i arunce cuceritorului în braţe, la intrarea în Varşovia, o frumoasă Esthera, pe soţia contelui Walewski.
Numai că Napoleon îşi avea planul său dinainte conturat, mult mai realist decât acela de a poza intr‑un nou Ahaswerus biblic. Perspicacitatea lui proverbială, întemeiată pe o profundă cunoaştere a istoriei, îi va şopti că a‑i lua în braţe pe nătăfleţii de polonezi, restaurând regatul Poloniei, ar însemna să se aleagă numai cu dezagremente: „Polonezii, care se arată atât de circumspecţi faţă de noi şi cer garanţie înainte de a se pronunţa, sunt nişte egoişti, pe care dragostea de patrie nu‑i înflăcărează. Am multe experienţe în relaţiile cu oamenii. Măreţia mea nu se sprijină în ajutorul câtorva mii de polonezi. E cazul ca ei să profite cu entuziasm de împrejurări, nu să fac eu primul pas.“
Cu alte cuvinte, ei ar trebui să‑l ajute să‑i ajute. „Nu voi proclama independenţa Poloniei decât atunci când voi constata că ei vor cu adevărat să o susţină şi când voi vedea că o vor şi o pot susţine, când voi vedea treizeci‑patruzeci de mii de oameni sub arme, organizaţi, şi nobilimea călare, gata să‑şi pună în joc propria persoană“, îi va preciza Napoleon lui Murat, la 6 decembrie.
În fond, avea dreptate. Restaurarea regatului Poloniei ar fi însemnat un afront în plus şi poate cel mai grav pentru marile puteri din jurul ei. Desigur, Austria şi Prusia fuseseră îngenunchiate, dar rămânea Rusia, cea mai interesată şi cea mai redutabilă dintre ele. Oricâtă desfătare i‑ar putea oferi Maria Walewska, pacea cu Alexandru, acel Sfinx cu ochii de faianţă, i se părea cu adevărat un lucru măreţ de realizat, demn de un nou Charlemagne. Şi apoi, începea să i se facă lehamite de război.
La inspecţia trupelor, glasuri răzleţe scandează: „Trăiască pacea! Pace şi pâine!“, scandări ieşite din piepturile unor soldaţi care după campania prusiană nu mai înţeleg de ce nu sunt încă intrate în cantonamente de iarnă nici pe la Crăciun. El însuşi îi va povesti lui Joseph că ofiţerii de stat major nu s‑au mai dezbrăcat de două luni, ba unii chiar de patru luni: „Eu însumi timp de cincisprezece zile nu mi‑am scos cizmele... Ne aflam în mijlocul zăpezii şi al noroiului, fără vin, fără rachiu, fără pâine, mâncând cartofi cu carne, făcând nesfârşite marşuri şi contramarşuri, fără nici un fel de plăceri, luptând de obicei la baionetă sub o ploaie de mitralii.
Răniţii sunt nevoiţi să se retragă cu săniile în plin ger pe distanţe de câte 15 leghe... după ce am distrus monarhia prusiană, luptăm împotriva restului Prusiei, împotriva carmucilor, cazacilor şi neamurilor din nord, care au invadat odinioară Imperiul Roman. Purtam războiul în toată cruzimea şi oroarea lui“.
Strădaniile Mariei Walewska
În vremea asta, Maria, sfătuită de prinţul Iosif Poniatowki, simulează un leşin, pentru a nu lăsa impresia că i se dăruie ca o cocotă oarecare, iar el profită de asta. Plăcerile ar fi continuat în acest fel, iar Maria nu uita să‑i şoptească, între două îmbrăţişări, imperialului ei amant, că, de când e lumea, lume, plăcerea pe bărbat îl costă.
Era o invitaţie voalată adresată cuceritorului de a rezolva chestiunea poloneză, un fel de a‑i prezenta nota de plată. Şi atunci Napoleon se ridică în capul oaselor spre a fi mai elocvent, făcând‑o să înţeleagă cam cât preţ pune el pe amor: „Dragostea e o prostie făcută în doi… cred, în definitiv, că dragostea face mai mult rău decât bine şi ar fi o binefacere dacă o divinitate protectoare ne‑ar descotorosi de ea si i‑ar elibera pe bărbaţi.“
Totuşi, Maria nu va dezarma, asediată de încurajări din toate părţile. Talleyrand îi vorbeşte ca un înţelept despre rolul ei, care nu va trebui să‑l dezmintă pe acela al marilor femei ale istoriei: „Doamnă, cauzele mici pot produce adesea efecte mari, femeile au avut întotdeauna o mare influenţă asupra politicii lumii. Istoria neamurilor trecute, ca şi cea a timpurilor moderne, ne certifică acest adevăr. Atâta vreme cât pasiunile îi vor domina pe bărbaţi, dumneavoastră doamnele, veţi fi una dintre puterile cele mai de temut.“ Era o invitaţie să n‑o facă pe mironosiţa.
Un localnic îşi permite să adauge: „Credeţi oare că Esthera i s‑a dăruit lui Ahaswerus dintr‑un sentiment de dragoste? Groaza pe care i‑o inspira, mergând până la a cădea leşinată în faţa privirii lui, nu era oare dovada că tandreţea nu juca nici un rol în această iubire? Ea s‑a sacrificat pentru a salva poporul şi a avut gloria de a‑l salva.
De am putea spune acelaşi lucru despre gloria dumneavoastră şi fericirea noastră! Nu sunteţi oare fiica, mama, sora, soţie de polonez patriot?“ Iar Maria nu mai ştia ce să creadă. Căci de cedat, i‑a cedat, de leşinat, a leşinat precum Esthera din Sfânta Scriptură şi totuşi... el nu cedează încă în plan politic, dar va continua să‑i spună:„Patria dumneavoastră îmi va fi mai scumpă dacă voi vedea că vi se face milă de biata mea inimă“.
Ea se va strădui să‑i dovedească atâta tandreţe încât să‑l convingă că are milă de biata lui inimă. Atunci, el socoteşte că‑i poate dezvălui o parte din principiile sale cu privire la chestiunea ce făcea obiectul interesului de căpetenie: „Am silit Prusia să lase partea pe care o uzurpa, timpul va face restul. Nu e momentul să realizăm totul. Trebuie răbdare. Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. Până una alta, oamenii voştri politici se formează.
Căci, la drept vorbind, câţi aveţi? Aveţi destui buni patrioţi, braţe, da, sunt de acord că vitejilor voştri le ţâşnesc prin toţi porii onoarea şi curajul, dar aceasta nu este de‑ajuns. E nevoie de o mare unanimitate“. În rezumat, aveţi braţe, dar n‑aveţi cap politic.
Şi apoi, el îşi mai aducea aminte de experienţa istorică a unui asemenea rol: „Gândeşte‑te că ne desparte prea mare distanţă; ceea ce pot stabili eu azi poate fi mâine distrus. Primele mele îndatoriri sunt pentru Franţa, nu pot face să curgă sângele francez pentru o cauză străină intereselor sale şi nici să‑mi înarmez poporul ca să alerg în ajutorul vostru de fiecare dată când va fi necesar.“ Maria se va resemna. Din nou politica va triumfa la Napoleon.
Mariajul austriac
În fine, mariajul austriac va constitui pentru el o încununare a visului său primordial din tinereţe. Deşi perspectiva căsătoriei cu o arhiducesă de Austria îi dădea ceva fiori, amintindu‑i de Maria Antoaneta, ambiţia lui politică de a se încuscri cu cea mai veche dinastie din Europa îi surâdea înainte de orice. După ce repudiase pe Josephina, marile Curţi domnitoare se grăbeau să‑i ofere fiecare câte o juncă cu „pântece“.
Deja la Erfurt, în 1808, Napoleon amestecă într‑o conversaţie cu ţarul, pe un ton de parvenit timid, noua sa aspiraţie. Dar fără să aştepte răspunsul mamei acestuia în legătură cu marea ducesă Ana Pavlovna, care ar fi fost poate negativ, întrucât aceasta avea sub 16 ani, el repezi pe mareşalul Berthier la Viena pentru a‑i procura o arhiducesă de 18 ani, fiica ultimului Cezar roman de naţiune germană, coborâtor printre alţii şi din Carol Quintul. În concluzie, şi aici calculul său politic a fost decisiv, eclipsând latura sentimentală. Vorba lui predilectă: „J’ai une seule amante: la France. Elle m’offre son sang et ses trésors“
De la Casanova la Marchizul de Sade: Mitul cuceritorului si al libertinului
:De la Casanova la Marchizul de Sade: Mitul cuceritorului si al libertinului,care ne va povesti despre viata controversata a celor mai misterioase personaje din veacul al XVII-lea.
Seducţie, pasiuni scandaloase, erotism, fascinaţie, scrieri ce zac ascunse in Infernul bibliotecilor… Sunt cateva dintre ideile care ne vin in minte atunci cand ne gandim la doua dintre cele mai controversate şi misterioase personaje din veacul al XVIII-lea: Giacomo Casanova şi Marchizul de Sade.
Aura mitica creata in jurul lor, inca din timpul vietii, i-a transformat pe acesti doi aventurieri si oameni de litere in chintesenta unui secol. Ei ne par imaginea vie a mentalitatiilor şi ideilor ce animau saloanele filosofice si literare din preajma Revolutiei franceze. Alaturi de alti cativa contemporani, mai mult sau mai puţin talentaţi, ei nu au daramat doar tabuuri, ci au scris si o pagina noua si inedita in istoria erotismului european.
Astazi, cand mitul lor pare epuizat in nenumarate ecranizari si romane, cand scrierile şi memoriile lor par atat de cunoscute dar, atat de rar citite, va invit sa ne intoarcem in fabulosul şi stralucitorul secol al XVIII-lea, sa il redescoperim pe eternul cuceritor, pe divinul marchiz şi societatea in care si-au trait pasiunile şi iubirile enigmatice.
Calauze ne vor fi gravurile şi picturile din epoca, scrierile contemporanilor si, nu in ultimul rand, fragmente din filmul lui Federico Fellini – “Casanova”.
Taxa de participare la aceasta conferinta este de 30 de lei pentru adulti si 25 de lei pentru elevi si studenti. Va puteti inscrie la adresa
Seducţie, pasiuni scandaloase, erotism, fascinaţie, scrieri ce zac ascunse in Infernul bibliotecilor… Sunt cateva dintre ideile care ne vin in minte atunci cand ne gandim la doua dintre cele mai controversate şi misterioase personaje din veacul al XVIII-lea: Giacomo Casanova şi Marchizul de Sade.
Aura mitica creata in jurul lor, inca din timpul vietii, i-a transformat pe acesti doi aventurieri si oameni de litere in chintesenta unui secol. Ei ne par imaginea vie a mentalitatiilor şi ideilor ce animau saloanele filosofice si literare din preajma Revolutiei franceze. Alaturi de alti cativa contemporani, mai mult sau mai puţin talentaţi, ei nu au daramat doar tabuuri, ci au scris si o pagina noua si inedita in istoria erotismului european.
Astazi, cand mitul lor pare epuizat in nenumarate ecranizari si romane, cand scrierile şi memoriile lor par atat de cunoscute dar, atat de rar citite, va invit sa ne intoarcem in fabulosul şi stralucitorul secol al XVIII-lea, sa il redescoperim pe eternul cuceritor, pe divinul marchiz şi societatea in care si-au trait pasiunile şi iubirile enigmatice.
Calauze ne vor fi gravurile şi picturile din epoca, scrierile contemporanilor si, nu in ultimul rand, fragmente din filmul lui Federico Fellini – “Casanova”.
Taxa de participare la aceasta conferinta este de 30 de lei pentru adulti si 25 de lei pentru elevi si studenti. Va puteti inscrie la adresa
Un vas va reface traseul Titanicului, pentru a marca 100 de ani de la tragedie
MS Balmoral se va lansa din Southampton la 15:00 GMT si va reface ruta vasului care, in urma cu 100 de ani, pleca in prima sa calatorie, fiind considerat cel mai mare vas construit pana la acea vreme.
Titanicul a lovit un aisberg pe 15 aprilie 1912, in jurul orei 23:40, la circa 700 de kilometri sud de Newfoundland.
La bord se vor afla 1.309 pasageri din peste 20 de tari, acelasi numar ca pe Titanic, care la aceeasi ora - 23:40 - se vor aduna pe punte pentru o ceremonie, urmata, la ora 02:20 - ora scufundarii, de o slujba.
Intre acestia se afla rude, supravietuitori, autori, istorici, dar si persoane fascinate de povestea Titanicului. Ei vor avea parte de meniuri identice cu cele de acum 100 de ani si vor lua parte la conferinte sustinute de experti.
Cine?Si cum a inceput al 2 Razboi Mondial.
Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund simplu: al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar. Ştim când a început, ştim cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Şi dacă e altfel?
Ce făcea Uniunea Sovietică în septembrie 1939?
Păi ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie şi apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk. Şi totuşi Uniunea Sovietică nu are nici o responsabilitate cu privire la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial! Voi recurge la raţionamentul lui Viktor Suvorov din volumul “Spărgătorul de gheaţă” pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani.Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial? Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România). Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începe pe 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941! Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939 nu au participat la al Doilea Război Mondial…
Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică
În istoriografia rusă (şi nu numai!) în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică este considerată… neutră! Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ! A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre. Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei. A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi. În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.
Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice. Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina. România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.
Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus. După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.
Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941. Şi totuşi Uniunea Sovietică a fost neutră, iar Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.
Postat By Birta Daniel Mihai.
Nicolae Sculy Logotheti este unul dintre piloţii de vânătoare în rezervă mai multe provenind din familii cu un trecut bogat. Nascut in 1910 ca al treilea copil de Raul Sculy-Logotheti, un moşier mare în Buhaesti, judeţul Vaslui, el a devenit un arhitect. Pentru serviciul militar obligatoriu a fost repartizat la cavalerie: Rosiori de 7 Regimentul în Iaşi şi a atins rangul de sergent. După ce a revenit la viaţa civilă a fost atras de ideea de zbor şi în cele din urmă a participat la şcoala de zbor a lui Mircea Cantacuzino din Bucureşti, unde Printul Constantin "Bazu" Canatacuzino, de asemenea, a învăţat cum să zboare, şi a obţinut licenţa de la 14 iunie 1939.
Când norii de război, a coborât peste Europa şi România a început să mobilizeze forţele sale, precum şi, piloţii licenţiaţi civile au fost realocate de la toate ramurile militare le-au servit pentru Aeronautica Regală Română şi a pus, prin formare pilot militar. Niculae Sculy Logotheti a fost repartizat la Flotila 3 si trimis la scoala de aviatie ofiţeri de la Buzau, unde a inceput cursurile la 16 octombrie 1939. La sfârşitul lunii februarie 1940 a absolvit şi a primit licenţa de pilot militar pentru avionul de recunoaştere IAR-38. Cu toate acestea, după ce trece printr-un alt proces de filtrare, Sculy Logotheti a fost parte dintr-un grup de zece piloţi, care au fost de a începe un curs pilot de vanatoare.
După mai mult de trei luni de antrenament pe aeronave şcoală, la 13 iunie el a zburat cu avionul primul luptător efective, un PZL P.7. Deoarece posibilitatea unui război cu Uniunea Sovietică a fost foarte mare după ultimatumul primit de România, la sfârşitul lunii toţi piloţii disponibile au fost trimise la unităţile mobilizate. Serg TR av. Niculae Sculy Logotheti ajuns la Escadrila 44 Fighter a Grupului Fighter treilea, la 9 iulie 1940. Grupul a fost cu ajutorul avionului vechi P.11f PZL şi a fost staţionate în Republica Moldova, la Targu Neamt, gata să intervină în cazul în care Armata Roşie a atacat de peste Prut. La 5 septembrie, in timpul unui exercitiu Dogfight, Serg. TR av. P.11f Sculy Logotheti a lovit aripa de serg. TR av. Cassian aeronave Teodorescu şi cât a trebuit sa renunte la ele şi se salveze de sărituri cu paraşuta de la 2000 de metri.
Ca situatia sa stabilizat un pic în regiune, o parte din trupe au fost demobilizat. În iunie 1941, Niculae Sculy Logotheti a fost rechemat la serviciu activ şi atribuit din nou, la Grupul Fighter 3-a, în ciuda cererilor sale de a adera la o unitate a Flotei Fighter primul. La 22 iunie, el a zburat primele sale două misiuni de război, care au fost atât de patrule în zona Sculeni, în Basarabia. Primul avion a fost întâlnit la 23 iunie, în una din cele 3 misiuni a zburat, atunci când adj. av. Pisorschi, liderul de zbor, un german a identificat gresit-111 şi a atacat fără rezultate.
La 9 iulie, cererea de a adera la primul Fighter Flotei a fost în cele din urmă aprobat şi serg. av. Niculae Sculy a mers la Rosiorii de Vede în cazul în care Grupul Fighter 5 a fost de organizare a personalului pentru reconstruirea Fighter Escadrila 52. La 2 august, acestea au fost transferate la Comrat, în Basarabia de Sud în cazul în care formarea pe IAR-80A pentru Escadrila Fighter 42/52nd început. Grupul Fighter cincea fusese iniţial complet echipat cu El-112Bs, dar uzura ridicat de misiuni de atac la sol a luat tributul şi a avut la reechiparea unul din escadrile sale cu nou disponibil IAR-80As.
La 17 august, cursul a fost terminat şi a fost mutat la escadronul de bază înainte de Zals, la 15 km de la Tiraspol. De acolo a început să zboare misiuni peste Odessa, care a fost sub asediu de a 4-a Armatei Române. Kill prima Serg. TR av. Niculae Sculy Logotheti avut loc la numai zece zile mai târziu, la 27 august, atunci când el o parte a unei patrule de condus de. Echip. CLS. III av. Ioan Maga care a angajat un grup de 9 bombardiere sovietice neînsoţit care au fost întorşi de la o misiune. El a atacat unul dintre ei, pe care el a identificat ca o DB-3F. Sovietică a încercat să scape de scufundări spre portul Odesa, unde el va fi protejat de artilerie AA. El a urmat în ardere se arunca cu capul până când sa prăbuşit în unele depozite în apropiere de port. El a revenit foarte aproape de sol şi a rămas la aproximativ 10 m, în scopul de a scăpa de foc AAA, şi condus înapoi viteza de Vest, plin peste acoperişurile, până când el era sigur că el a trecut linia frontului. Doi dintre wingmen susţinut, de asemenea, fiecare bombardament sovietic.
Două zile mai târziu, Serg. TR av. Niculae Sculy a fost parte din mai multe misiuni de vânătoare gratuite de peste Odesa şi a susţinut un I-16 probabilă. Apoi, pe 16 septembrie, în timp ce zboară ca WingMan de lt. av. Radu Reinek, el sa alăturat o luptă continuă între 3 IAR-80As din escadron lor, condus de de. Echip. CLS. III av. Ioan Maga, şi VVS I-16, peste Dlanik, la vest de Odessa. Serg. av. Niculae a luat Sculy profita de efectul de surpise şi se poziţionează în spatele unei aeronave lui I-16. Dupa ardere de 7 sau 8 ori, avionul sovietic sa transformat şi a căzut în apropierea Dalnik - drum Odesa.
Curând după aceea, pe 21 septembrie, a fost demobilizat, a primit "Virtutea Aeronautica" Ordinul, Crucea de Aur clasa cu un bar şi sa întors acasă. Cu toate acestea, după cum războiul efectuate pe, adj nou-promovata. STG. (R) av. Niculae Sculy Logotheti a fost rechemat la serviciu activ la 6 mai 1942 şi desemnat ca instructor la 47 nou-creat Fighter Squadron/9th Grupa Fighter, comandata de cpt.. av. Lucian Toma. În luna mai 1943, ca grupul a fost pregătit de luptă şi va fi în curând trimis pe front, ca mulţi dintre 1941 IAR-80 de piloţi, el a fost mutat pentru a începe pregătirea pe avioane de asalt Hs-129b. După numai zece zile, pe 22 mai, el a reuşit să obţină un transfer la Escadrila Fighter 53 din aceeaşi CPT. av. Lucian Toma, care a fost echipat cu Bf-109G2s şi a fost staţionat la Mizil, în apărare a câmpurilor petroliere Ploiesti si rafinarii. Aceasta părea a fi o parte liniştită din lume la momentul respectiv.
La data de 1 august 1943, cinci grupuri de bombardiere USAAF care zboară de la Benghazi, Libia, stabilit pentru a ataca rafinariile din jurul Ploieşti şi Câmpina. Pentru că era duminică, cea mai mare de piloti escadron au fost în concediu. Când alarma a fost sunat, doar patru piloti au fost disponibile pentru acţiune şi adj. STG. (R) av. Niculae Sculy Logotheti era printre ei. Liderul de zbor a fost de. Echip. CLS. III av. Ioan Maga. Patru Bf-109G2s amestecate, împreună cu germanii şi a urcat până la 7.000 de metri deasupra Caracal. Deoarece american B-24S au fost zboară la altitudini joase într-o încercare de a evita detectia radar, luptătorii nu le-ar putea vedea. În cele din urmă de la ordinea de control radar de la Bucureşti a venit să coboare la 500 de metri şi cap de Ploiesti. Aşa cum au ajuns de sud a oraşului, care încă nu putea vedea nimic, pentru că au fost căutaţi pentru a bombardiere. Numai după ce primele bombe au explodat pe rafinărie Brazi, au ei seama că americanii au fost de 450 de metri mai jos. Formarea scufundat şi au atacat, rezultând într-o încăierare confuză cu germana si romana BF-109Gs şi română IAR-80Bs şi IAR-80Cs atac american B-24Ds şi tragere de artilerie AA, la tot ceea ce a zburat. Din nefericire pentru adj. STG. (R) av. Sculy, armele de maşină nu ar fi foc şi central de 20 mm, tun tras un singur foc înainte de a fi oprit, de asemenea. Astfel, el a fost doar un observator de luptă şi a urmat mai multe bombardiere în retragere spre sud, până când a trebuit să aterizeze la aerodromul Targsor pentru realimentare. Român Bf-109Gs întors şi a decolat din nou angajat de bombardiere în retragere, dar Niculae Sculy a fost doar un martor pentru a ucide marcat de wingmen sale.
În ziua următoare, el a zburat cu CPT. av. Lucian Toma într-o Fi-156 pentru a localiza şi numără epave bombardament. După aceasta, viaţa a revenit la normal, cu formare de zi cu zi şi exerciţii. La 9 decembrie 1943 a făcut zborul ultima sa într-un luptător. El a fost demobilizat imediat dupa aceea si de data asta pentru totdeauna. Niculae Sculy Logotheti a revenit la profesia sa principală ca arhitect şi am mers pe de a construi o carieră de succes în acest domeniu, precum.
3 iunie 1941 – 5 octombrie 1943: Corpul de Munte
29 iulie 1941: Crucea de Fier clasele a II-a si I
17 octombrie 1941: Ordinul Mihai Viteazul cls. a III-a
18 iulie 1942: promovat la gradul de general de corp de armata
29 iulie 1942: Ordinul Coroana Romaniei in grad de Mare Ofiter
1 septembrie 1942: Ordinul Mihai Viteazul cls. a II-a
25 octombrie 1942: Crucea Germana de Aur
6 octombrie 1943 – 22 februarie 1944: Corpul 3
23 februarie – 23 august 1944: Corpul 6
31 august 1944 – 11 ianuarie 1945: Armata 4
15 noiembrie 1944: Ordinul Mihai Viteazul cu spade cls. a III-a
toamna 1944: promovat la gradul de general de armata
19 februarie - 2 martie 1945: Armata 4
Gheorghe Avramescu s-a nascut pe 26 ianuarie 1884 la Botosani intr-o modesta familie de tarani. Ca multi alti tineri cu pozitia sa sociala a ales cariera militara. In 1906 a fost admis in Scoala de Ofiteri de Infanterie din Bucuresti, pe care a terminat-o in iulie 1908, al 11-lea din 60. A primit gradul de sublocotenent si a fost detasat la Regimentul 16 Dorobanti la Suceava, indeplinind functia de comandant de pluton. A ramas acolo pana pe 23 septembrie 1910, cand a fost trimis la Scoala Speciala a Infanteriei. A absolvit-o dupa un an. A fost promovat locotenent si incadrat in Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab dislocat la Braila. Acolo, in februarie 1913, s-a insurat cu Adela Gologan. Dupa sfarsitul campaniei din Bulgaria din 1913, in octombrie a urmat cursurile Scolii Superioare de Razboi, fiind incadrat de jure in Regimentul 39 Infanterie. Dupa numai un an a intrerupt studiile si s-a intors la Regimentul 38, indeplinind functia de comandant de companie.
Intrarea Romaniei in marele razboi ce se desfasura in Europa se apropia. Au fost create mai multe unitati de rezerva, dar duceau lipsa acuta de ofiteri bine calificati. Astfel, Gheorghe Avramescu a fost promovat capitan si numit la comanda Companiei 9 din Regimentul 78 Infanterie Rezerva. Brigada 40 Infanterie (Divizia 9), din care facea parte regimentul, a fost dislocata in Dobrogea si curand dupa inceperea ostilitatilor cu trupele bulgare si germane, Avramescu a fost numit la comanda Batalionului III. A luat parte la luptele de Parachioi – Calaici, Mulciova, Perveli si Muratan, unde a fost si ranit la bratul drept pe 7/20 octombrie 1916. S-a intors pe front dupa o luna si i s-a incredintat comanda Batalionului II din Regimentul 38/78. In urma pierderilor suferite, Regimentul 78 fusese contopit cu celalalt regiment din Braila. S-a distins din nou in batalia pentru Bucuresti intre 16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916, iar apoi in timpul retragerii in Moldova la Urziceni, Glodeanu Sarat si Pogoanele. Pentru faptele sale in aceasta prima campanie a primit Ordinul Steaua Romaniei in grad de Cavaler cu panglica de Virtute Militara la inceputul anului 1917. In timpul reorganizarii Armatei Romane din primavara a fost creat Regimentul 73/78, prin contopirea ramasitelor celor doua regimente de rezerva. A luat parte la luptele de la Marasesti tot in calitate de comandant de batalion, iar din septembrie a fost promovat la gradul de maior. Pentru aceasta a doua campanie a primit Coroana Romaniei clasa Ofiter cu panglica de Virtute Militara. In februarie 1918, Gheorghe Avramescu a fost mutat la statul major al Diviziei 1 Vanatori, ca sef al Biroului Mobilizare si Organizare, desi facuse doar un an la Scoala Superioara de Razboi. A ramas in aceasta functie pana la 1/14 octombrie 1918, cand a fost trimis sa-si continue studiile la Scoala Superioara de Razboi, dar decretarea mobilizarii dupa 4 saptamani l-au determinat sa le intrerupa din nou. Maiorul Avramescu a fost numit sef al Biroului de Informatii al Corpului 3 Armata.
Dupa terminarea luptelor cu Republica Sfaturilor din Ungaria, in 1919, a revenit la Scoala Superioara de Razboi, pe care a absolvit-o al doilea din promotie anul urmator. S-a intors la comanda unui batalion din Regimentul 78. In urma desfiintarii acestei unitati in 1923 a fost promovat locotenent colonel si numit sef de stat major al Diviziei 10 Infanterie. A detinut aceasta functie pana pe 31 martie 1929, cand a fost inaintat in grad si a primit comanda Regimentului 38 Infanterie din Braila, vechea sa unitate. Avramescu a fost apoi mutat in octombrie 1932 la Marele Stat Major, unde a indeplinit functia de sef al Biroului 6 Transport. Din martie 1934 a trecut la Inspectoratul General al Jandarmeriei, iar din iunie 1935 a primit comanda Brigazii 12 Infanterie. Peste exact un an a devenit general de brigada, iar din noiembrie 1937 a preluat Brigada 10 Infanterie. Peste aproape doi ani, in septembrie 1939, a fost numit comandant al Diviziei 10 Infanterie, careia ii era subordonata brigada, iar pe 8 iunie 1940 a inaintat in gradul de general de divizie.
Inceputul campaniei din Est la gasit la comanda Corpului de Munte, cu care a participat la ofensiva din Bucovina de Nord in iulie 1941, actiune pentru care a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a si Crucea de Fier clasele a II-a si I. A fortat linia fortificata Stalin si a avansat pana la Bug, iar apoi pana la Nipru, acoperind aripa stanga a Armatei 11 germane. A ajuns in nordul Crimeei, unde a fost implicat in Batalia de la Marea de Azov, trupele sale avand o importanta contributie la infrangerea Armatelor 9 si 18 sovietice. Subordonat Armatei 11 a lui von Manstein, a luat parte la patrunderea in peninsula prin Istmul Salkovo, apoi la luptele grele din iarna anului 1941/42, conducand operatiunile uneori chiar din prima linie, ca de exemplu la Feodosia. Totusi au existat perioade in 1941 in care Corpul de Munte avea practic sub comanda sa numai una sau chiar nici una din marile unitati romanesti, deoarece von Manstein transferase de facto trupele romane de sub comanda sa diverselor corpuri germane. A protestat si a reusit sa obtina interventia lui Antonescu in aceasta chestiune. Ca urmare in iunie 1942, la asaltul final asupra Sevastopolului, a primit un sector de comanda propriu, avand doua divizii in subordine (1 Munte si 18 Infanterie). Divizia 18 Infanterie asigura flancul stang al Corpului 54 german, iar Divizia 1 Munte flancul drept al Corpului 30. Misiunea corpului era de a fixa fortele sovietice din fata sa si de ajuta corpulurile germane vecine in inaintarea lor. Trupele romane erau acopereau o linie de 17 km, la fel cele ale Corpului 54, dar care dispunea de 4 divizii. De asemenea, acel sector avea un relief impadurit foarte neregulat, cel mai dificil din jurul Sevastopolului. Totusi au reusit sa cucereasca cateva pozitii cheie ale fortaretei, precum Bastion II, cel mai important observator sovietic, deschizand drumul corpurilor germane vecine. Dupa ce frontul s-a ingustat mult, Corpul de Munte a fost scos din prima linie si trimis sa elimine Diviziei 109 Puscasi din capul de pod de la Balaclava, luand peste 10.000 de prizonieri. Pentru performantele sale a fost inaintat in gradul de general de corp de armata si a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si Crucea Germana de Aur.
In perioada urmatoare, Corpul de Munte nu a mai fost angajat direct in lupte, el ramanand in Crimeea si exercitandu-si autoritatea disciplinara si organizatorica asupra unitatilor de vanatori de munte luptand in Caucaz si Kuban. Trebuie mentionat de asemenea faptul ca generalul Avramescu a fost cel care a initiat Cantina pentru Saraci din Simferopol, unde aproape 2.000 de oameni erau hraniti zilnic.
Spre sfarsitul anului 1943 a fost numit comandant al Corpului 3 aflat in Transnistria, iar apoi al Corpului 6, cu care a participat in luptele din Moldova din 1944. La inceputul lui august 1944, in ajunul inceputului Operatiunii Iasi-Chisinau, a preluat comanda efectiva a Armatei 4, deoarece generalul Racovita era in permisie. A prevazut ofensiva pregatita de Frontul 2 Ucrainean in sectorul sau, dar nu a putut insa preveni dezastrul datorita numarului insuficient de unitati blindate si motorizate cu care sa poata contraataca eficient. Pe 20 august a intrat in conflict cu maresalul Antonescu, sosit la comandamentul armatei la Bacau. Generalul dorea sa ordone retragerea pe linia fortificata Adjud-Focsani-Namoloasa-Galati, deoarece considera ca era singura posibilitate de a putea face fata corpurilor de tancuri sovietice. Ca urmare a fost inlocuit cu generalul Ilie Steflea, mana dreapta a maresalului. S-a reintors la Corpului 6, al carui comandant titular era, pentru scurt timp, deoarece evenimentele au luat o turnura neprevazuta.
Pe 31 august a preluat comanda noii Armate 4, pe care a condus-o in timpul campaniei din Transilvania. Trupele sale au oprit ofensiva germano-ungara in septembrie 1944 si a contraatacat, inaintand spre Mures. In octombrie a fost declansata ofensiva sovieto-romana, care a impins armatele germane si ungare peste granitele din 1939. Armata 4 a luat pe 26 octombrie 1944 Carei, ultima localitate romaneasca sub stapanire ungara. A continuat inaintarea spre Tisa si apoi pe valea Hernadului si prin Muntii Hegyalja pana in Slovacia. Pentru contributia la recuperarea Nord-Vestului Transilvaniei, a primit Ordinul Mihai Viteazul cu spade clasa a III-a, fiind unul din cei trei generali romani care au primit clasele a III-a si a II-a a modelului 1941 si clasa a III-a a modelului 1944 a ordinului. Toti au fost comandanti de vanatori de munte.
Starea armatelor romane la inceputul anului 1945 era mizerabila. Principala cauza era slaba aprovizionare. Noii aliati foloseau logistica romaneasca pentru nevoile lor. Majoritatea produselor romanesti erau destinate unitatilor Armatei Rosii. Generalul Gheorghe Avramescu a protestat vehement in mai multe ocazii. Bineinteles, maresalul Rodion Malinovski a respins acuzatiile, motivand situatia ca datorata „sabotajului ofiterilor din vechiul regim”. Dupa ce comandamentul sovietic a aprobat livrarea a 200 de vagoane cu alimente trupelor romane, Avramescu a continuat sa protesteze, deoarece unitatile sale erau sub incadrarea nominala, dar primeau misiuni mult peste posibilitatile lor.
Conform memoriilor generalului Gheorghe Mihail, care la acea vreme era Inspectorul General al Infanteriei si membru al Consiliului Superior al Ostirii, generalul Sanatescu, seful Marelui Stat Major, l-a chemat la el si i-a aratat o scrisoare din parte generalului Dragomir, in care Gheorghe Avramescu era acuzat ca era in legatura cu trupele germane din fata sa. Generalul Sanatescu, in memoriile sale, mentioneaza raportul colonelului Grosu asupra unui comportament suspect al generalului Avramescu. Cei doi generali au hotarat sa nu faca publice acuzatiile si, pentru ca Avramescu mai avea doar o luna pana atingea limita de varsta si era bolnav, sa-i dea un concediu de 25 de zile, la sfarsitul caruia urma sa fie trecut in rezerva.
Din nefericire, acesta nu a fost sfarsitul impresionantei cariere militare a generalului Gheorghe Avramescu. Comandantul Frontului 2 Ucrainian, maresalul R. I. Malinovski a cerut intoarcerea sa la comanda Armatei 4, pretextand scaderea capacitatii operative a acesteia cu 50% de la plecarea sa, fapt discutabil tinand cont de competenta ridicata a noului comandant, generalul de corp de armata Nicolae Dascalescu. Initial, generalul Mihail s-a opus deciziei, reusind sa convinga si restul Consiliului Superior al Ostirii. Insa ulterior, la insistentele sovieticilor, Consiliul a aprobat reintoarcerea generalului Avramescu pe front, unde a condus cu succes Armata 4 in prima faza a Operatiunii Zvolen – Banska Bystica in Slovacia.
Pe 2 martie 1945, el si generalul Nicolae Dragomir au chemati la comandamentul Armatei 40 sovietice in orasul slovac Divin, pentru a expune situatia Armatei 4 romane. Dupa o ora, ofiterilor care venisera cu el li s-a comunicat ca Avramescu si Dragomir plecasera cu generalul Filip Fedorovici Jmacenko la punctul decomanda al Frontului 2 ucrainean, fiind chemati de maresalul Malinovski. De fapt cei doi generali fusesera arestati. La 20:30, ofiterul de legatura sovietic pe langa Armata 4 i-a comunicat generalului Dascalescu ca este noul comandant. Pe 5 martie, Dascalescu a trimis o scrisoare oficiala lui Jmacenko, intrebandu-l cand au plecat Avramescu si Dragomir spre Bucuresti, asa cum ii fusese spus initial, si cand se vor intoarce. Patru zile mai tarziu, Jmacenko a vizitat punctul de comanda al Armatei 4. Din nou Dascalescu a intrebat unde erau cei doi generali. I s-a recomandat sa intrebe Ministerul Apararii sau Statul Major roman.
Pe 3 martie 1945, nevasta (Adela) si fiica sa (Felicia) au fost arestate si trimise in Siberia. Felicia s-a sinucis trei zile mai tarziu, iar Adela s-a intors in Romania in 1956. Autoritatile romane s-au adresat Tribunalului Suprem al URSS si au aflat ca generalul Gheorghe Avramescu murise pe 3 martie 1945, langa orasul Iasbereni, in urma unui atac al unui avion asupra masinii. A fost inmormantat la Budapesta. Exista posibilitatea ca de fapt sa fi fost executat de NKVD, deoarece, in mod cu totul ciudat, masina in care se afla a fost lovita doar de un singur glont, care s-a intamplat sa-l ucida pe generlaul Avramescu.
Pe 23 octombrie 2000, generalul Avramescu s-a intors in Romania si a fost inmormantat in Cimitirul Militar din Cluj.
Discutia despre presupusa sa intentie de a dezerta impreuna cu intreaga sa armata, asa cum il suspectau sovieticii in urma fugii ginerelui sau, este inca deschisa. Pe de o parte trebuie sa luam in consideratie o excelenta educatie militara si o bogata experienta de lupta, care i-ar fi spus ca razboiul este deja pierdut si ca aceasta actiune ar fi o nebunie, iar pe de alta parte avem marturiile catorva germani si romani, membri ai Garzii de Fier, a caror obiectivitate este discutabila. Numai arhivele sovietice ar putea clarifica acest lucru.
| General de divizie Ioan Sion | ||||
 | ||||
10 octombrie 1941 – 10 ianuarie 1942: Divizia 1 Blindata ? ? 1941: Crucea de Fier clasa a II-a 1 august – 24 noiembrie 1942: Divizia 15 Infanterie ? decembrie 1942: promovat la gradul de general de divizie (post-mortem) 2 februarie 1943: Ordinul Mihai Viteazul cls. a III-a (post-mortem) Ioan Alecu Sion s-a nascut pe 28 septembrie 1890 la Pitesti. A facut Liceul Militar de la Iasi si apoi Scoala de Ofiteri de Artilerie, Geniu si Marina din Bucuresti. In iulie 1911, proaspatul sublocotenent Sion a fost repartizat la Regimentul 12 Artilerie de la Bacau. Dupa doi ani a fost detasat la Scoala Superioara de Artilerie si Geniu pentru perioada 15 octombrie 1913 – 1 noiembrie 1914, terminand pe locul 16 din 41. A fost promovat la gradul de locotenent si trimis la Regimentul 2 Artilerie din Bucuresti, primind comanda Bateriei 2/Divizionul I. Cu aceasta unitate a luat parte la campania din 1916, distingandu-se in luptele de la Persani si Porumbacu si primind Ordinul Coroana Romaniei clasa Cavaler. La inceputul anului 1917 a fost un val de avansari in armata romana, Ioan Sion devinind capitan. A participat si la campania din vara anului 1917 cu aceeasi unitate, iar in octombrie 1918 a fost mutat la Regimentul 12 Artilerie, comandand Bateria 4. A fost repede remarcat pentru calitatile sale organizatorice si din noiembrie 1919 a fost numit sef al Biroului organziare-mobilizare a Diviziei 8 Infanterie, din care facea parte regimentul sau. La 1 ianuarie 1921, Ioan Sion a fost promovat la gradul de maior si in luna noiembrie a aceluiasi an a inceput cursurile la Scoala Superioara de Razboi. A terminat pe 31 octombrie 1923 si a trebuit sa faca un stagiu la Regimentul 91 Infanterie din Alba Iulia, iar apoi la Marele Stat Major. De la 1 mai 1925 a devenit seful Biroului organizare-mobilizare la Corpul 2 armata. Dupa patru ani, in aprilie 1929, a primit comanda Divizionului 1 Artilerie Calareata si in octombrie a fost promovat la gradul de locotenent colonel. S-a intors in administratie in aprilie 1931 ca sef al Serviciului Secretariatului General al Ministerului de Razboi. In octombrie 1933 a fost mutat la Biroul Informatii, iar in noiembrie 1934 a devenit secretar al Consiliului Superior al Apararii Tarii. Dupa doi ani, Ioan Sion a fost inaltat in gradul de colonel si a primit comanda Regimentului 1 Artilerie AA. Din noiembrie 1937 a fost numit sef de stat major la Inspectoratul General al Artileriei. La 1 noiembrie 1939 a preluat comanda Brigazii 2 Artilerie din Divizia 2 Infanterie, remarcandu-se pentru modul in care a pregatit-o pentru razboi. Dupa venirea la putere a generalului Antonescu, col. Ioan Sion a fost numit director al Directiei Materiale a Subsecretariatului de Stat al Aprovizionarii. Pe 10 mai 1941 a devenit general de brigada si a primit comanda nou infiintatei Divizii 1 Blindate. Comandantul titular era gen. de brigada Nicolae Stoenenescu, dar care in acea perioada indeplinea si functia de Ministru de Finante. Ioan Sion era comandantul secund, dar in lipsa lui Stoenescu a preluat comanda efectiva. Era prima unitate de acest tip a Romaniei si era organizata conform doctrinei Wehrmacht-ului cu ajutorul instructorilor germani. Lipsindu-i multe din materialele necesare, el a trebuit sa depuna o munca asidua pentru a-si pregati divizia pentru lupta. Din nefericire, conditiile din perioada respectiva nu au permis instruirea intregului personal la un nivel satisfacator si nici completarea intregului echipament necesar. Divizia 1 Blindata a fost initial subordonata Corpului 11 german din Armata 11. A inceput sa treaca Prutul in timpul noptii de 2/3 iulie 1941 cu primele elemente. Primele actiuni de lupta au avut loc pe 4 iulie, cand tancurile romanesti au scos Regimentul 203 din Divizia 76 Infanterie germana dintr-o situatie dificila la Bratuseni. In continuare, divizia generalului Sion a inaintat pana in apropierea Nistrului, in zona Moghilev, pana pe 7 iulie. Acolo a asteptat sa exploateze incercarea Detasamentului "Lindemann" de a crea un cap de pod peste rau, dar deoarece acesta a esuat, dupa 3 zile a fost dirijata spre zona Soroca pentru a curata malul Nistrului de trupe sovietice. Pe 11 iulie, gen. de brigada Sion i s-a comunicat ca trebuie sa se deplaseze cu unitatea sa spre Balti, iar de acolo a fost trimis spre Chisinau, unde va intra in subordinea Corpului 54 german. Pana pe 15 iulie, Divizia 1 Blindata a traversat Basarabia de la nord la sud si era pozitionata astfel incat sa poata ataca atat spre Orhei, cat si spre Chisinau. Pana la urma comandamentul superior a decis sa se indrepte spre capitala Basarabiei. Aparitia sa in aceasta zona a constituit o surpriza totala pentru sovietici si a contribuit decisiv la ocuparea Chisinaului chiar de pe 16 iulie. Divizia a continuat urmarirea spre Tighina, dar ploile torentiale i-au impiedicat actiunile dupa 17 iulie. Dupa acea data, generalul Sion si trupele sale au fost pusi in rezerva Armatei 4 romane si lasati sa se refaca si sa-si repare echipamentul avariat. Pe 5 august 1941, Divizia 1 Blindata a fost subordonata Corpului 5 roman si in timpul noptii a trecut Nistrul. A fost apoi varful de lance al inaintarii Armatei 4 in actiunea de de incercuire a Odesei. Pe 14 august se afla la est de oras, la numai 10 km de tarm. A venit apoi dezastrul de la Karpova de pe 18 august, cand Regimentul 1 Care de Lupta a fost detasat la Divizia 11 Infanterie si a pierdut 32 de tancuri datorita proastei cooperari a infanteriei Regimentului 3 Dorobanti Olt cu acestea. Astfel, deoarece Divizia 1 Blindata mai avea doar 21 de tancuri in stare de functionare dupa aceasta data, s-a luat hotararea sa se formeze un Detasament Moto, iar restul diviziei sa fie trimisa pentru refacere si reparatii la vest de Nistru. Gen. de brigada Ioan Sion a fost inlocuit de la comanda unitatii de gen. de brigada Carol Schmidt in urma deciziei maresalului Ion Antonescu, nemultumit de performantele diviziei in fata Odesei. Numarul mare de tancuri si vehicule avariate si distruse in doua luni de campanie, nu putea fi reprosat exclusiv lui Ioan Sion. Divizia sa a strabatut din 16 iunie de cand plecase de la Targoviste peste 3.000 de km pe drumuri foarte proaste. A fost in unele cazuri faramitata si folosita in sprijinul altor unitati neantrenate pentru lupta alaturi de tancuri si, ca majoritatea unitatilor romane, i-a lipsit tot echipamentul necesar. Totusi, gen. de brigada Ioan Sion era artilerist ca formatie si nu avea experienta necesara conducerii unei unitati mecanizate. Practic, inaintea inceperii operatiunilor, nu avusese ocazia decat sa faca cateva aplicatii pe harta. Se pare ca germanii au apreciat mai mult actiunile sale si i-au conferit Crucea de Fier clasa a II-a la sfarsitul anului 1941. Pe 10 octombrie Ioan Sion s-a intors la comanda Diviziei 1 Blindate pana pe 10 ianuarie 1942, cand gen. de divizie Radu Gherghe l-a inlocuit, el redevenind comandant secund. Pe 1 august 1942 a primit insa o noua comanda: Divizia 15 Infanterie. Cu ea s-a deplasat pe front, langa Stalingrad, fiind subordonat Armatei 3 a gen. de armata Petre Dumitrescu. In noiembrie 1942, divizia generalului Sion se afla in rezerva armatei, pregatita sa intervina pe directia Kletskaya – Ievstratovsky. Pe 19 noiembrie, cand s-a declansat contraofensiva sovietica la nord de Stalingrad, Divizia 15 a primit misiunea sa bareze drumul Gromky – Ivanovsky, dar a fost atacata dinspre Gromky de forte blindate sovietice din Corpul 4 Tancuri. Fiindu-i imposibil sa reziste, singura solutie era retragerea catre vest, unde se aflau Diviziile 5 si 6 Infanterie care rezistasera atacurilor initiale. Pana seara aceste trei divizii au fost aproape incercuite, formand Grupul "Gen. Lascar", care a continuat sa reziste pana pe pe 22 noiembrie. Deoarece trupele romanesti erau la capatul puterilor, le lipseau munitiile si hrana, s-a hotarat sa se incerce iesirea in forta din incercuire. Gen. de brigada Ioan Sion a fost numit comandant al coloanei de atac, in timp ce gen. de divizie Mihail Lascar a ramas sa acopere retragerea. Circa 30.000 de oameni, intinsi pe aproape 30 km, au pornit marsul la ora 21:00. Profitand de acoperirea oferita de intuneric, coloana s-a strecurat prin liniile sovietice ajungand pana in Valea Tsaritsa, unde a fost atacata de tancuri si dezorganizata complet. Din macelul care a urmat, generalul Sion a reusit sa scape impreuna cu 3.626 de oameni, 1.045 de cai, 18 masini si doua tunuri, cu care a ajuns la Bol. Donchinskaya in dimineata zilei de 23 noiembrie, facand jonctiunea cu ramasitele Diviziei 22 Blindata germana. Imediat soldatii apartinand multor unitati diferite au fost organizati intr-un dispozitiv de aparare, care sa poata cat de cat sa ofere o rezistenta. Principalul sprijin erau insa putinele tancuri de care dispunea Divizia 22 Panzer. Acestea insa s-au retras in timpul noptii la 3 km de sat, care era bombardat de artilerie. Pe 24 noiembrie, la ora 3:00, doua tancuri sovietice au patruns in sat tragand. Generalul Sion si maiorul Busuioceanu se miscau in continuu, imbarbatand oamenii, impartind grenade, trecand deseori la numai 20 de m de tancuri. De trei ori a cerut ajutor din partea Diviziei 22 germane, dar nu a primit nimic. De la 7:00 au inceput sa apara mai multe tancuri in sat. A incercat sa lanseze un contraatac, dar nu l-a urmat nimeni. La 10:00 Batalionul 303/Brigada 8 Independenta Tancuri de Garda a atacat in forta. Munitiile erau pe sfarsite si lipseau mijloacele anticar. Oamenii au intrat in panica si au inceput sa fuga in dezordine, prin focul de mitraliere si artilerie sovietic. A incercat in zadar sa-i opreasca. A fost un alt masacru. Gen. de brigada Ioan Sion ramasese in sat impreuna cu mr. Busuioceanu, cpt. Severin, slt. Galben si soferul sau sold. Dascalescu. Au hotarat sa se retraga spre pozitiile Diviziei 22, luand-o printr-o viroaga. Drumul le-a fost insa blocat de doua plutoane de infanterie sprijinite de un tanc. Au incercat sa scape schimband directia, dar generalul Sion a fost lovit si a cazut. A fost singurul comandant de divizie roman ucis pe campul de lupta in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Soarta sa este graitoare pentru drama soldatilor romani la Cotul Donului in noiembrie 1942. Pentru faptele sale a fost inaintat in grad post-mortem si a primit cea mai inalta decoratie romaneasca pentru ofiteri: Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. |
| General de divizie Leonard Mociulschi | ||||||||||||
| ||||||||||||
? ? 1941: Crucea de Fier clasa a II-a 6 octombrie 1942 – 8 aprilie 1945: Divizia 3 Munte ? ? 1942: Crucea de Fier clasa I-a 25 octombrie 1942: Crucea Germana de Aur 18 decembrie 1943: Crucea de Cavaler a Crucii de Fier 19 februarie 1944: Ordinul Mihai Viteazul cls. a II-a 11 mai 1944: promovat la gradul de general de divizie 23 martie 1945: Ordinul Mihai Viteazul cu spade cls. a III-a 8 aprilie – 20 mai 1945: Corpul de Munte Leonard Mociulschi s-a nascut pe 27 martie 1889 in comuna Simincea, judetul Botosani. A fost unul comandantii de vanatori de munte "pur-sange" din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Si-a inceput cariera militara in 1910, cand a fostr admis in Scoala de Ofiteri de Infanterie. A absolvit in 1912 cu gradul de sublocotenent. In timpul primului razboi mondial era locotenent, iar apoi, din 1917, capitan. A fost promovat maior in 1920. In 1932 a fost numit la comanda unui batalion de munte in Sighetul Marmatiei si a primit gradul de locotenent colonel. A fost in aceasta functie pana in 1937 cand a fost promovat colonel. Pe 10 februarie 1941 a fost numit comandant secund al Brigazii 1 Mixte Munte, care era condusa de general de brigada Mihail Lascar. Aceasta unitate facea parte din Armata 3 si a intrat in actiune initial in Bucovina de Nord. A eliberat impreuna cu Brigada 4 Mixta Munte Cernautii, el comandand o grupare care a atacat frontal orasul. Apoi a avansat pana la Nistru, granita de dinainte de 1940 cu Uniunea Sovietica. Malul estic al raului era puternic fortificat (asa numita Linie Stalin). Vanatorii de munte romani au reusit sa strapunga apararea sovietica in mai multe puncte pe 17 si 18 iulie, in urma unor lupte foarte grele. Aici colonelul Mociulschi s-a remarcat pentru prima oara, conducand personal traversarea raului sub focul inamic. A primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru aceasta actiune. Brigada 1 Mixta Munte a avansat apoi impreuna cu restul Armatei 3 pana in Stepa Nogay. Acolo, intre 24 si 29 septembrie, a luat parte in asa-numita batalie a Marii de Azov, care s-a terminat cu distrugerea Armatelor 9 si 18 sovietice. Deoarece era brigada de munte cu cele mai putine pierderi de pana atunci si avea cel mai mare potential ofensiv, a fost aleasa sa participe in asaltul asupra Crimeii. Dupa ce au patruns in peninsula prin Istmul Salkovo, vanatorii de munte au trecut la urmarirea trupelor sovietice. Colonelul Mociulschi a comandat unul din cele trei detasamente organizate de brigada in aceasta operatie, capturand 1360 de prizonieri, printre care si un intreg regiment de cavalerie. Urmatoarea oprire a vanatorilor de munte a fost Sevastopol. Armata 11 germana a inceput primul asediu al fortaretii in timpul iernii anului 1941. Colonelul Leonard Mociulschi a fost numit comandantul Gruparii de Atac (4 batalione) a brigazii, care initial nu avea toate efectivele la dispozitie, alte doua batalioane fiind dispuse in aparare pe coasta. Pana pe 23 decembrie 1941, Brigada 1 Mixta Munte a reusit sa cucereasca Dealul Capelei, precum si satele Ciorgun si Karlovka. Comportarea sa in timpul primului an de razboi i-a castigat promovarea la gradul de general de brigada. In aprilie 1942 a fost mutat la Divizia 4 Munte, tot cu functia de comandant secund. Aceasta unitate, aflata sub comanda generalului de divizie Gheorghe Manoliu, se afla si ea in Crimeea, tot din 1941. In iunie si iulie a luat parte la al doilea asediu al Sevastopolului, unde a jucat un rol cheie in ofensiva Corpului 54, intrand in oras impreuna cu trupele germane. A primit Crucea Germana de Aur pentru faptele sale in aceasta batalie. Dupa esecul ofensivei Diviziei 3 Munte in Caucaz, comandatul ei, generalul de brigada Radu Falfanescu a fost inlocuit cu generalul Leonard Mociulschi. Contraofensiva sovietica de iarna a gasit Divizia 3 Munte pe pozitii defensive in zona Krimskaya-Abinskaya. A fost subordonata Diviziei 9 Infanterie germane. Mociulschi avea sub comanda lui directa Grupul 3 Munte si Regimentul 57 Infanterie german. In ianuarie 1943 vanatorii de munte au respins asalturile sovietice intre 12 si 14 si apoi intre 26 ianuarie si 18 februarie, provocand inamicului pierderi considerabile. Dupa aceasta, Divizia 3 Munte a fost mutata la Moldovanskoe si apoi a fost subordonata Diviziilor 9, 97 si 101 germane. Astfel generalul Mociulschi nu a avut un sector sub comanda sa directa, batalioanele sale fiind impartite diverselor unitati aliate. Dar vanatorii sai de munte s-au distins din nou in timpul celei de-a treia ofensiva sovietica din Kuban, in mai 1943. Divizia 3 Munte a fost retrasa din prima linie in iunie si trimisa in Crimeea in august, pentru refacere. In septembrie 1943, Kubanul a fost evacuat si, in timpul noptii 31 octombrie/1 noiembrie, sovieticii au debarcat langa Kerci si la Eltigen. Capetele de pod au fost limitate si, in decembrie, Divizia 6 Cavalerie, intarita cu doua batalioane din Divizia 3 Munte si tunuri de asalt germane, a eliminat fortele de la Eltigen. Aproximativ 800 de soldati sovietici condusi de comandantul Diviziei 318 Puscasi au reusit sa scape din incercuire in timpul noptii 6/7 decembrie si sa se refugieze pe Dealul Mitridat, la sud de Kerci. Acolo s-au fortificat si au primit intariri de peste stramtoare. Generalul de brigada Leonard Mociulschi a primit sarcina sa elimine acest cap de pod si pana pe 11 decembrie a reusit. 1100 de soldati sovietici au fost ucisi si 820 luati prizonieri. De asemenea, mari cantitati de arme au fost capturate: 720 de pistoale-mitraliera, 60 de mitraliere si 17 pusti anti-tan. A primit Crucea de Cavaler a Crucii de Fier pentru aceasta actiune. Intre 29 decembrie 1943 si 4 ianuarie 1944, el a comandat o grupare de vanatori de munte, care, impreuna cu o grupare condusa de generalul de divizie Ion Dumitrache, a eliminat peste 3700 de partizani in Muntii Iaila in Crimeea. In urma ultimelor sale succese, Leonard Mociulschi a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si a fost promovat general de divizie. Dupa patrunderea trupelor sovietice in Crimeea in aprilie 1944, Divizia 3 Munte s-a retras spre Sevastopol, unde a dost dispusa pe aripa dreapta a apararii. Generalul Mociulschi a exercitat temporar comanda Corpului 5 german (careia ii apartinea divizia sa), cat timp generlaul Allmedinger s-a aflat in Germania. El a respins cateva atacuri sovietice, dintre care cel de pe 23 aprilie a fost cel mai puternic (a fost sprijinit de aproximativ 100 de tancuri). Pana pe 30 aprilie, divizia avea numai doua batalioane si escadronul de vanatori calari in prima linie, restul fiind ori evacuat ori tinut in rezerva. Dupa ce Armata Rosie a rupt frontul langa Sevastopol, Armata 17 germana s-a retras in zona Capului Kerson, de unde trebuia sa se imbarce pe nave. In timpul noptii 9/10 mai, Divizia 3 Munte (de fapt numai batalioanele 5, 12 si 21) a tinut avanposturile pozitiei de la Kerson. Au fost evacuate in zilele urmatoare. Generalul de divizie Mociulschi si unitatea sa au fost subordonati Armatei 1 si dispusa pe frontiera cu Ungaria in Transilvania de sud-vest. A folosit perioada departe de front pentru a incepe o reorganizare a batalioanelor, care suferisera multe pierderi in ultimul an. Acest proces nu era terminat pe 23 august, cand maresalul Antonescu a fost rasturnat so Regele Mihai I a anuntat armistitiul. Dupa cateva ciocniri la frontiera, armata Ungara a trecut la ofensiva in sud-vestul Transilvaniei. Generalul Mociulschi era la comanda Grupului Crisuri, alcatuit din Divizia 3 Munte (fara 2 batalioane detasate la Divizia 2), 2 batalioane fixe refionale si un batalion de graniceri. In fata sa erau Diviziile 12 si 9 Infanterie ungare, care pe 12 septembrie au atacat in lungul Vaii Crisului Negru catre Beius. Divia 3 Munte a reusit sa intarzie inaintarea inamica, retrangandu-se ordonat pe aliniamente succesive. Pe 17 septembrie era la marginea orasului. Trupele maghiare au atacat sprijinite de circa 30 de tancuri si au rupt apararea in mai multe puncte. Generalul Mociulschi avea la dispozitie numai un singur tun anti-tanc, deoarece Compania 39 anti-car era detasata temporar in alta parte. A reusit sa salveze divizia de la incercuire cu ajutorul celor doua batalioane care sosisera intre timp si sa se retraga, abandonand Beius. Totusi, in sase zile de lupta reusise sa intarzie inaintarea ungara indeajuns pentru ca grosul trupelor romane si sovietice sa soseasca pe front si sa provoace atacatorilor pierderea a peste 1200 de oameni (inclusiv 10 tancuri distruse). Divizia 3 Munte a fost subordonata Corpului 33 sovietic si a primit de la acesta un regiment anti-tanc si un divizion de lansatoare Katiusa. Pe 22 septembrie, trupele sovietice si romane au inceput ofensiva. Beius a fost reluat si divizia a continuat inaintarea spre vest, urmarind trupele Axei aflate in retragere. A ajuns pana la sud de Oradea, capturand 2000 de prizonieri. Germanii au declansat Operatiunea Zigeunerbaron atacand spre Salonta. Diviziile sovietice de pe flancurile Diviziei 3 Munte au fost respinse, vanatorii de munte fiind in pericol de a fi incercuiti. Generalul Mociulschi a reusit sa-si retraga oamenii din punga si sa-si salveze unitatea. Comandamentul sovietic a adus intariri in zona, inclusiv doua brigazi de tancuri si a contraatacat. Divizia 3 Munte a avansat la vest de Oradea, amenintand trupele din oreas cu incercuirea si fortandu-le sa se retraga. Dupa aceasta, generalul de divizie Leonard Mociulschi si soldatii sai au trecut frontiera de dinainte de 1940 in Ungaria si au fost angajati in batalia pentru Debretin. Au curatat partea vestica a orasului in urma unor grele lupte de strada. 274 de prizonieri si doua tancuri au fost capturate. Ofensiva a continuat pana cand divizia a ajuns la Miskolc la jumatatea lunii noiembrie. Pana la acea data sosisera intaririle din tara si era complet echipata si incadrata. S-a intors sub comanda directa romana, fiind subordonata Corpului 4 din Armata 1. Noul teatru de operatii era in Muntii Bükk, unde generalul Mociulschi s-a aflat fata in fata cu Divizia 18 Munte germana.. Luptele au fost foarte dificile, dar incet-incet germanii au fost impinsi inapoi. In timpul noptii de 15/16 decembrie, aproape intraga divizie s-a infiltrat in spatele pozitiei inamice mergand prin viscol pe carari de munte acoperite de zapada. Vanatorii de munte germani au fost nevoiti sa se retraga pentru a evita incercuirea. Armata 1 a trecut in Slovacia, unde a fost intrat in lupte in zona Lucenec. Pe 14 si 15 ianuarie Divizia 3 Munte a traversat dealurile impadurite de la vest de oras, fortand trupele germane care se opuneau Corpului 35 sovietic sa se retraga. In februarie ajunsesera in Muntii Javorina, luptand contra Diviziei 8 Munte germane. Pana la sfarsitul lunii cucerisera toate varfurile importante. A primit Oridunul Mihai Viteazul cu spade clasa a III-a. Numai trei generali romani au pirmit clasele a III-a si a II-a a modelului 1941 si clasa a III-a a modelului 1944, Mociulschi fiind unul dintre ei. Toti au fost vanatori de munte. Pe 8 aprilie, cand generalul de divizie Mociulschi a fost inlocuit de la comanda marii unitati, Divizia 3 Munte ajunsese pe raul Hron. Astfel s-au terminat aproape patru ani la rand de serviciu pe front. A fost numit la comandant al Corpului de Munte, aflat in tara. In 1947 a fost trecut in rezerva, iar pe 12 august 1948 a fost arestat si inchis fara proces. A fost eliberat pe 10 octombrie 1955 din penitenciarul Jilava, dar i s-a stabilit domiciliul fortat in Blaj, pe strada I. I. Micu Clain nr. 33. Avea sanatatea subreda in urma detentiei si pensia i se suspendase. In octombrie 1955 a cerut ca acesta sa-i fie restituita pentru a putea sa se intretina, lipsindu-i pana si hainele cu care sa se imbrace. S-a angajat ca muncitor la CFR, iar din august 1956 a inceput sa primeasca o mica pensie de 587,50 lei. Dar nu era de ajuns si sotia sa a fost nevoita sa se angajeze ca zilier la depozitul de lemne din Blaj si apoi ca muncitor sezonier la Sera de flori. Pensia i-a fost marita succesiv din 1959, astfel incat in 1977 avea 3 623 de lei. In august 1960 s-a mutat in satul Purcareni, judetul Brasov, iar in decembrie 1964 in Brasov, unde a trait pana la moartea sa. In 1967 si-a publicat memoriile din campania anti-Axa. A decedat pe 15 aprilie 1979. Corpul sau a fost incinerat la cererea sa, iar cenusa sa a fost imprastiata intr-o poiana de pe Creasta Postavarului unde ii placea sa urce. Postat de:Birta Daniel Mihai |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu