Descoperirea Romaniei.

Arenele Romane. Povestea din Parcul Carol autor: Sintia Radu din aceeasi categorie TERRA SAXONIS – opt veacuri de amintiri Cei carora le plac cetatile medievale, sa ridice mana! Dar bisericile fortificate? Mana sus! Si peisajele frumoase, tihnite, de deal? Pajistile inflorite? Mancarea buna? Traditii... Bijuterii ale Romaniei in Patrimoniul UNESCO (VII) Biserica crestina – edificiu religios, loc de rugaciune si de comuniune cu Dumnezeu – cunoaste, prin intermediul bisericutelor de lemn maramuresene, forme elevate de exprimare... Bijuterii ale Romaniei in Patrimoniul UNESCO (VI) „Marea s-ar face valuri si n-ar avea absolut nici o miscare, ci apa s-ar putrezi si s-ar bahui, daca temperatura ei ar fi pretutindeni egala; omenirea ar putrezi in coruptie... articole asemanatoare 21 de minuni ale lumii Reprezentari explicite ale grandorii, puterii si influentei de care s-au bucurat conducatorii politici, militari si religiosi, cele 7 mari minuni ale lumii fascineaza la randu-le... Cele mai fascinante castele ale lumii Arhitectura moderna, sticla, materiale de constructie performante, cladiri geometrice si tehnologizate… rasar in in fiecare zi in drumul nostru si ni se pare oarecum normal... citeste pe apropo Primul contact cu civilizatia, prin ochii unor sudanezi (Video) Un grup de sudanezi, care au trait toata viata fara electricitate, gadgeturi sau mancare ambalata, au parte de socul dintre culturi in momentul in care ajung in SUA.... citeste pe go4it Tableta românească Allview AllDro, în promoţie la doar 599 de lei (14:44) Tableta românească Allview AllDro revine în prim plan cum nu se putea mai bine: firma braşoveană Visual Fan (cea care deţine brand-ul Allview) a lansat... citeste pe intrefete O biblioteca, trei stiluri Pentru acelea dintre noi carora ne plac lucrurile simple dar decorate cu gust cu ce avem deja la dispozitie, propun un articol in care sa luam o biblioteca... citeste pe mediafax Programul Prima Casă 4, aplicat doar de câteva bănci. Află care este motivul Noul program Prima Casă, prin care garanţia de la stat va acoperi doar jumătate din valoarea împrumutului, va putea fi aplicat doar de băncile cu risc redus, pentru... Foto (8) Mihai Cernea priveste cu drag spre coloanele in stil doric ce strajuiesc cele 3.100 de scaune rosii din amfiteatru. Ochii migdalati scruteaza, din spatele ochelarilor rotunzi, stalpii inalti si subtiri, manjiti parca de creta. In centru, loja de protocol pe care a renovat-o si vopsit-o de curand. Deasupra, acoperisul caramiziu pe care l-a refacut tigla cu tigla acum un an. De opt ani, Cernea se ingrijeste de cele mai mici detalii. De la vopsirea tablei in ton cu tigla de pe-acoperis, pana la reconstruirea migaloasa a motivelor geometrice de pe parapeturi. A devenit administratorul Arenelor Romane in 2001 si tot de atunci, au inceput investitiile in cladirea adapostita de mai bine de un secol sub copacii umbrosi din Parcul Carol. Firma sa a castigat licitatia organizata de stat, iar, de-atunci, Arenele Romane sunt ca propriul sau copil. Un copil pe care-l va veghea timp de 25 de ani. Anuntul a aparut in presa. Statul roman, prin Sala Polivalenta si Ministerul Tineretului si Sportului, oferea spre concesionare teatrul de vara din Parcul Carol, unic in Europa de Est ca stil de arhitectura. Cernea, lider al formatiei Sfinx Experience, a raspuns prompt la apel si a intocmit caietul de sarcini. Reusita o pune pe seama pretului bun pe care l-a oferit si a notorietatii de care se bucura la vremea respectiva. Pe atunci, in incinta Arenelor functionau o fabrica de ciorapi, un depozit de medicamente si o croitorie. In birourile care azi sunt ale administratiei erau 40 de masini de cusut, iar vizavi se crosetau si se vopseau ciorapi. Textilele erau puse la uscat pe sarme impanzite in tot amfiteatrul, iar Arenele functionau ca orice, mai putin ca sala de spectacole. Erau intr-o stare avansata de degradare si nimeni nu depuneau niciun efort pentru a le ingriji. In 2001, Arenele au intrat in reparatii. Pentru fiecare lucrare a fost nevoie de bani si numeroase aprobari, iar la refacerea teatrului au lucrat doi muncitori a caror activitate a fost dirijata de insusi Mihai Cernea, la baza inginer constructor. S-a reparat toaletele, culisele, ornamentele, s-a vopsit, s-a tencuit, dar fatada istorica nu a fost atinsa de unelte. Pentru ca Arenele sa-si pastreze farmecul de-un veac, modificarile de amploare se fac doar de firmele specializate, ale caror servicii nu sunt deloc ieftine. Odata cu preluarea Arenelor, Cernea si-a redescoperit pasiunea pentru istorie si a inceput sa colectioneze fotografii, scheme si carti vechi ce-i deapana povestea nespusa a teatrului ascuns in Parcul Carol. Fruntea-i larga se-nsenineaza de cate ori descopera o noua poveste despre locul pe care de opt ani il numeste a doua casa si, din cand in cand, da la o parte colbul din beci in cautare de izvoare istorice. In dulapul crem din biroul lui, stau pitite intr-un dosar zeci de poze vechi ce ilustreaza trecutul glorios al unui Bucuresti uitat. Din hartia-ngalbenita, rasuna, parca, un cantec romanesc intonat de flacaii si domnitele-n costume populare. Se aud si rotile subtiri ale trasurii negre care a rascolit iarba scurta din fata scenei. De pe aceeasi scena, Regele Carol I si Regina Elisabeta saluta romanii veniti din toate colturile tarii sa asiste la marea sarbatoare nationala inaugurata la Arenele Romane, Expozitia Generala Romana. Pe 6 iunie 1906, peste 5.000 de barbati in costum, cu floare alba-n piept si femei cochete adapostite sub umbrelele de soare paseau pe poarta monumentala in forma de arc de cerc, ce separa Piata Elisabeta (astazi strada 11 iunie) de parcul recent amenajat. Plateau biletul si-si faceau loc printre sutele de constructii ale oraselului omagial ridicat pe Campul de la Filaret. Pavilioanele, atent oranduite dupa tematica pe cele 36 de hectare ale terenului, imbratisau de-o parte si de alta aleea principala si lacul: pe stanga, Primaria Capitalei, Camera de Comert din tara, pavilionul industriei, geniului civil, pavilionul regal si geniului militar, pe dreapta pavilioanele regiei monopolului statului, agriculturii, industriei caznice, a minelor si carierelor. Se implineau 40 de ani de glorioasa domnie a regelui Carol I, 1.800 de ani de cand armata lui Traian cucerise Dacia si 25 de ani de cand Romania devenise regat. Se auzeau salve de tun, iar de la ferestre se aruncau flori. Bucurestiul, tot, sarbatorea. Take Ionescu, membru al Partidului Conservator si personalitate influenta pe scena politica antebelica, propusese organizarea unei sarbatori nationale care sa culmineze cu o expozitie a tuturor realizarilor Romaniei sub domnia lui Carol I, de la prima cale ferata la obtinerea independetei in 1877. Expozitia avea sa se desfasoare pe Campul de la Filaret, un teren mlastinos din sud-vestul Capitalei, asanat cu greu de trupele de geniu. Comisar al Expozitiei fusese ales reputatul chimist si academician roman C.I Istrati, iar proiectul general al Expozitiei era conceput de arhitectul francez Edouard Redont. Pavilioanele si constructiile, insa, erau operele arhitectilor romani. In doar 11 luni, la Filaret se ridicase un adevarat oras. Se construisera 40.000 de metri patrati de pavilioane si palate, 39.200 de metri patrati de drumuri si sosele si 71.360 de metri patrati de alei si poteci. Se plantasera 4.206 arbori mari, 5.933 de coniferi si alte cateva zeci de mii de arbusti si plante. Exista un casino, cinema, chiar si un garaj auto petru posesorii de masini. Inaugurarea Expozitiei Jubiliare a avut loc la Arenele Romane, situate in partea de sud-vest a Parcului Expozitiei. Teatrul de vara, construit dupa model roman si inchinat latinitatii poporului roman, fusese ridicat de arhitectul Leonida Negrescu, colaborator la proiectul Ateneului Roman, si de inginerul Elie Radu, cel care demonstrase valoarea inginerilor romani in vremea cand la mare cautare erau constructorii straini. Acelasi Elie Radu coordonase si lucrarile de alimentare cu apa a Bucurestilor. Frumos decorate, impodobite cu flori, steaguri si stergare, Arenele asteaptau ca rand pe rand, fiecare oaspete sa ia loc pe bancile de lemn si sa-si indrepte privirile spre scena larga, flancata de doi piloni inalti de 20 de metri. La ceremonie, au fost prezenti membrii Casei Regale a Romaniei in frunte cu Regele Carol I si Regina Elisabeta, membrii guvernului si cultelor, personalitati din domeniul artistic, precum compozitorul George Enescu, si reprezentati ai statelor straine, printre care primarul Vienei, doctoral Lueger, si cel al Romei, Contele de San Martino. Nu au lipsit nici reprezentantii breslelor de muncitori care ridicasera constructiile Expozitiei. Orchestra compusa din studenti la Conservator a cantat "Marsului solemnal Jubileului", iar cei doi mitropoliti ai tarii si soborul de preoti au oficiat un serviciu religios. Multimea adunata a ascultat cuvantarile ministrului Domeniilor Ion Lahovari si comisarului Istrati, care multumeau regelui Carol pentru glorioasele-i realizari si-si aratau recunostinta fata de cei care contribuisera la organizarea Expozitiei Jubiliare. "Astazi, dupa 40 de ani de domnie a Maiestatii Voastre, intorcandu-ne privirile indarat, vazand de unde am plecat si unde am ajuns, putem privi trecutul cu mandrie si viitorul cu incredere", rasuna vocea lui Lahovari. Constantin Istrati amintea de raspunderea fata de neam, ca motivatia care ii mobilizase pe cei ce realizasera Expozitia Generala Romana, multumindu-le totodata pentru efortul depus. Apoi, insusi regele Carol a luat cuvantul si a salutat Expozitia si oamenii de stat care adusesera in Romania prosperitatea. "Cu o adanca bucurie si stima salut deci intaia noastra expozitie nationala, adevarata sarbatoare a muncii romanesti. (...) Dar sa nu uitam sa adresam prinosul nostru de recunostinta barbatilor de stat cari au condus poporul roman pe aceasta cale rodnica, desfasurand, de asemenea, pe terenul economic, falnica deviza a coroanei de otel "Prin noi insine"". Inaugurarea s-a incheiat cu spectacolul "Povestea Neamului", de Vasile Leonescu si T Dutescu-Dutu, care prezenta intreaga istorie a neamului romanesc, de la intrarea lui Traian in Dacia, pana la Razboiul de Independenta. Arenele Romane isi pecetluiau, astfel, statutul de loc unde s-a scris povestea unui Bucuresti modern, gazda a realizarilor Romaniei sub conducerea primului sau rege. De atunci, la Arene s-au organizat mereu jocuri, concursuri si spectacole. Teatrul roman din Parcul Carol a fost martorul unor manifestari culturale care au adus romanii mai aproape prin speranta si voie buna. In august 1906, cu prilejul sosirii fratilor de peste hotare la Expozitie, mii de romani din Regat, Peninsula Balcanica, Transilvania, Banat si Bucovina au facut sa rasune amfiteatrul antic de cantece de libertate. S-a cantat in cor "Desteapta-te romane!", melodie ce-a insotit Romania in numeroase perioade de conflict. "A fost parca divina prefata maretiei istorice de la 1918" (Constantin Bacalbasa). Expozitia Generala Romana a ramas deschisa pana pe 23 noiembrie. Arenele Romane au cunoscut un nou moment de glorie cu ocazia Lunii Bucurestilor, prima expozitie urbanistica inaugurata in cinstea Capitalei la 9 mai 1935. Pe aceeasi scena s-au organizat concursuri si competitii sportive care au incantat spectatorii. Comunistii, ajunsi la putere dupa al Doilea Razboi Mondial, au scris o alta pagina din istoria Arenelor. Din 1966, timp de doi ani, Arenele Romane au intrat intr-un process de restaurare si modificare. Amfiteatrul a fost inchis, iar scena inaltata si acoperita. Se vad si acum crapaturile simetrice, de-o parte si de alta a scenei, ce separa tribunele noi de cele vechi. Peste gazon s-a turnat ciment, iar in spatele scenei s-au construit birouri pentru personalul administrativ. Partea noua a porticului a fost inchisa cu geamuri mari, in timp ce loja regala a fost marita de la patru la sase incaperi. Acum, putea adaposti 50 de scaune fata de cele 10 din 1906. Acoperisul lojei a fost refacut, iar sub terasa acesteia amenajata o camera de proiectii pentru film. Orice insemn sau ornament care aducea aminte de perioada monarhica a fost inlaturat. La fel si constructiile Expozitiei de la 1906, daramate una cate una de comunisti pentru a sterge amintirea unui trecut glorios. Au scapat Castelul lui Tepes, Biserica Cutitul de Argint si Fantana Cantacuzino, situate in apropierea Arenelor. Parcul Expozitiei, denumit Carol la inchiderea manifestatiei, si-a pastrat numele de Parcul Libertatii, dobandit in 1918. La Arenele Romane se tineau, acum, concerte folclorice, spectacole de teatru sau se organizau vizionari de filme, precum "Pe aripile vantului". Tot aici s-au desfasurat si cateva concerte din cadrul festivalului "Cantarea Romaniei". Dupa Revolutie, Arenele au fost uitate, iar functiunea lor de loc de amuzament si recreere inlocuita de stat cu una mai practica, de confectionare si depozitare de textile. Teatrul de vara a fost mult timp inchis pentru public. Acum, teatrul functioneaza sase luni pe an, in sezonul cald, si organizeaza trei-patru spectacole mari in fiecare luna. Arenele Romane aduc venituri si din inchirierea spatiului pentru reclame sau productii cinematografice. O mare parte din profit se cheltuie, insa, pe investitiile in reparatii si reabilitari. Pentru ca proiectul sa fie rentabil, e nevoie ca Arenele sa intoarca profit tot timpul anului. De aceea, pe lista de cheltuieli, e trecuta construirea unui sistem de acoperire automatizat care sa permita desfasurarea spectacolelor si pe timp anevoios. Costurile unui asemenea proiect depasesc milionul de euro, iar cheltuielile nu pot fi suportate exclusiv de firma administratoare. E nevoie de bani. Multi. De la stat. Teatrul de vara din Parcul Carol a adapostit, deopotriva, cantareti, lei, gladiatori, mafioti, nuntasi si copii curiosi. Din cand in cand, la portile ruginite sosesc tineri dornici sa descopere ce se afla in spatele zidurilor groase. Portarul ii organizeaza in grupuri si le arata locul care a pecetluit 40 de ani de domnie glorioasa a regelui Carol I. Asa i-a venit lui Cernea ideea de a pune la punct o expozitie cu toate fotografiile si materialele stranse de-a lungul anilor. Administratorul Arenelor spera si ca teatrul de vara sa-si gaseasca locul, cat de curand, pe lista monumentelor istorice de vizitat intr-un circuit turistic. Cernea vrea ca Arenele lui sa fie vizitate de cat mai multi oameni care sa-si puna intrebari despre istoria unui regat uitat si care sa fie ajutati sa gaseasca raspunsuri privind ilustratiile ingalbenite. Intrebat cum vede Arenele Romane la sfarsitul celor 25 de ani de administrare, Cernea zambeste visator si-si pleaca fruntea senina. Ochelarii rotunzi cu rama neagra-i aluneca usor pe nas, iar ochii-i sclipesc vioi. "Ca la 1906". In apararea unui paradis fragil Ne-am invatat sa tot deplangem deosebirile dintre noi si restul Europei: ce multe lucruri bune au ei si n-avem noi! Ce-ati zice daca ati sti ca la noi se gasesc minunatii pe care alte tari ale Europei le-au pierdut de mult? Nu credeti ca exista asa ceva? Ba da, exista, si credeti-ma, te impresioneaza puternic sa auzi un botanist britanic deplangand pierderea pajistilor inflorite ale Angliei si, in schimb, admirand, insufletit pana la extaz, frumusetea poienilor pline de flori, care imbraca dealurile ardelene. Se petrece aievea, intr-un tinut care se intinde peste aproape 90.000 de hectare, la hotarul dintre judetele Brasov, Mures si Sibiu: regiunea Sighisoara - Tarnava Mare. Candva, in aceste locuri traiau sute de mii de sasi. Ei au modelat acest peisaj, imbinare de natura si influenta umana, transformandu-l in ceea ce acum este descris drept "un peisaj cultural si ecologic rar intalnit in Europa, de o valoare naturala foarte ridicata." Caracterizarea apartine specialistilor Fundatiei ADEPT – o asociatie romano-britanica, in cadrul careia lucreaza multi specialisti europeni si care si-a propus sa salveze acest peisaj unic. Opt secole Sasii - populatie germanica - s-au asezat in aceste locuri in secolele al XII-lea si XIII-lea, venind din Flandra, Luxemburg si valea raului Moselle. Au adus cu ei felurite indeletniciri artizanale si comerciale, dar si practici agrare avansate pentru acea perioada, superioare celor existente inainte in regiune. Si, astfel, tinutul – numit in texte latine ale vremii Terra Saxonis, adica Tinutul Sasilor - a prosperat. Dar opt secole de crestere au fost urmate de o descrestere dramatica, o adevarata prabusire, brusca si dureroasa. Plecarea sasilor in doua mari valuri - unul in anii 1970, altul dupa 1990 – a depopulat satele, lasand sute de case pustii. Iar acum, deasupra acestui "paradis fragil" (expresia apartine aceluiasi botanist britanic despre care am vorbit mai sus: John Akeroyd) pluteste amenintarea practicilor agricole moderne, cu ingrasaminte chimice, pesticide si masinarii necrutator de eficiente. Or, aceasta regiune are nevoie de o altfel de gospodarire, mai blanda fata de natura - ceea ce, in termeni moderni, s-ar numi management agricol traditional. Asta incearca sa faca Fundatia ADEPT sa-i convinga si sa-i ajute pe oamenii locului sa pastreze ceea ce au si sa aduca acest loc in secolul XXI fara a-i pierde pe drum caracterul unic, ce ne aminteste nostalgic de peisajul Europei medievale, cu tot ce avea ea frumos pe atunci. Un loc al descoperirilor O cale exista: regiunea Sighisoara – Tarnava Mare este ideala pentru a fi desemnata drept sit Natura 2000, in cadrul unei retele cu acelasi nume, un instrument prin care Uniunea Europeana urmareste sa protejeze biodiversitatea Europei. Pana atunci, cu un sprijin generos din partea companiei Orange (alaturi de Darwin Initiative, din partea guvernului britanic) si cu o gramada de munca, s-au obtinut deja rezultate. Exista pensiuni pentru cei care doresc sa renunte la confortul standardizat si impersonal oferit de marile hoteluri, pentru a descoperi, in schimb, incantari neasteptate in timpul unei vacante petrecute intr-o gospodarie taraneasca. Inainte de a fi o experienta spirituala – ceea ce ajunge sa fie, intodeauna – un ragaz petrecut aici inseamna, in primul rand, o acumulare de experiente senzoriale – pentru multi, inedite. Cei care inca mai pretuiesc autenticul si naturalul descopera, fermecati, placeri aproape uitate sau niciodata stiute: dulceturi delicioase, dupa retete simple si vechi, din fructele padurii si ale livezii; miere cu parfum de faneata inflorita; zeci de feluri de bucate gustoase si temeinice, asa cum se gatesc in Ardeal. Si odai cu dusumele de lemn, cu sobe in care focul de busteni imblanzeste racoarea serilor, si desteptari in cantec de pasari si sunete vioaie de ograda. Pana si purtarea ciorapilor poate deveni o experienta inedita, caci ciorapii impletiti aici, din lana adevarata, aduc cu ei senzatii pe care unii nu le-au incercat niciodata: o atingere putin aspra, insotita de o caldura binefacatoare ce sfideaza ploaia, frigul si zapada. Si sunt atatea lucruri de vazut, lucruri extraordinare pentru oamenii oraselor, crescuti in mediul artificial de sticla, beton si asfalt! Adesea, oamenii acestia, pentru care painea e un aliment infasurat in plastic, luat de la supermarket, dimpreuna cu punga plina cu carbuni pentru gratar, n-au vazut niciodata cum se fac painea si carbunii; cel mult, poate au citit despre asta. Aici, insa, legatura dintre oameni, indeletnicire si produsul finit e vie si, pentru turistii veniti de la oras, fie ei romani sau straini, a descoperi aceasta legatura e o revelatie. Aici, poti sta la cativa pasi de gura unui cuptor zidit, mare si stravechi, in care se savarseste tulburatoarea alchimie a prefacerii aluatului dospit in paine. Aici, poti vedea cu ochii tai cum fumega, la marginea unei ape, inconjurate de paduri, bocsele ce prefac lemnul copacilor in mangal. Privelisti, chipuri, impresii... Un sat sasesc se recunoaste de departe: o biserica inalta, ce impunge cu turla cerul, iar in jurul ei, un roi de case cu acoperisuri de tigla. Zeci de astfel de sate se insiruie printre dealurile ardelene, pastrand urmele acestei lungi convietuiri multiculturale. Sunt asemanatoare si, totusi, fiecare are ceva aparte – lucruri mai marunte sau mai mari, pe care le descoperi, le inregistrezi – cu aparatul fotograficsau doar cu tinerea de minte – si apoi le ai toata viata. Ca si cand ai face o investitie in bogatii spirituale. Am fost la Crit, am fost la Viscri, la Cloasterf, la Saschiz… si din fiecare loc am cate o colectie de amintiri pe care le pastrez cu drag si, din cand in cand, le scot din cutia mintii ca sa ma bucur de ele: Biserica din Viscri, alba si impunatoare zidire-fortareata, braul de cetate adunand la mijloc edificii cu pereti grosi de piatra, intre care zgomotele lumii amutesc. Case – fostele case ale sasilor – legate intre ele prin ziduri sau garduri, astfel incat alcatuiesc, de-a lungul ulitei, o singura fatada continua – magnific simbol arhitectural al solidaritatii care a tinut inchegate aceste comunitati, timp de opt veacuri. Paduri linistite acoperind coline cu panta blanda, paduri prin care te poti plimba ceasuri in sir, bucurandu-te de umbra si racoare. Pajisti care, la vremea primaverii si a verii, sunt niste explozii de frumusete, adevarate mari de flori multicolore, unduind peste dealuri. Gradini taranesti pline de soare, in care se invalmasesc, exuberant, flori in culori tari si legume pline de savoare. Plantatii de hamei, care parca nu se intind, ci se inalta, cu viguroasele lor liane verzi catarandu-se pe corzi lungi de cativa metri. Macesele, rubarba, zmeura, afinele, urda proaspata, prajiturile sasesti… atatea si atatea bunatati, un rasfat al gustului! Oameni ai locului - cu graiul lor, cu povestile lor, cu indeletnicirile lor. Alti oameni, veniti din locuri departate, dar care s-au indragostit de acest tinut si i s-au devotat. Mii de de lucruri minunate, mii de impresii care dainuie ani si ani de zile…Poti veni aici in vacanta – o altfel de vacanta decat cele cu care, poate, te-ai obisnuit an dupa an. Poti veni intr-o vizita scurta, dar bogata in impresii intense. Poti veni cu aparatul de fotografiat, la vanatoare de imagini expresive, captivante: natura, arhitectura, oameni, indeletniciri… Oricum ai veni, ai sa vezi, ca incet-incet, incepi sa inveti si mai ales, sa intelegi altfel istoria – nu istoria oficiala, aceea cu domnitori, batalii si documente, ci acea istorie marunta si vie care se tot aduna, zi dupa zi, alcatuind indelungata poveste a lumii si a omenirii. Foto (6) Biserica crestina – edificiu religios, loc de rugaciune si de comuniune cu Dumnezeu – cunoaste, prin intermediul bisericutelor de lemn maramuresene, forme elevate de exprimare artistica. Daltuite in lemn cu maiestrie de catre taranii locului, bisericile din Maramures fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene. In acest articol •Plopis •Ieud-Deal •Surdesti •Desesti •Poienile Izei •Rogoz •Barsana •Budesti-Josani Bisericile de lemn din Maramures De-a lungul secolelor, in Maramures, oamenii au (re)gasit vorbirea cu Dumnezeu prin lemn. Istoria maramuresenilor este povestita in lemnul bisericilor din acest spatiu binecuvantat, pentru ca in aceste sanctuare ale Cuvantului s-au pastrat monumente de cea mai veche limba romaneasca, aici s-au adunat inteleptii satului in clipele grele sa ceara sfatul lui Dumnezeu, aici s-a savarsit, de veacuri, botezul „coconilor“, aici s-au legat pe vecie cununii si tot de aici au plecat pe ultimul drum aceia ce s-au dus dintre vii. Bisericile de lemn maramuresene, despre care Lucian Blaga spunea ca sunt „printre cele mai pretioase si mai fara de rezerva admirate produse ale geniului nostru popular“, reprezinta, fara indoiala, o culme a artei de a construi in lemn. In anul 1999, opt biserici de lemn din Maramures au fost incluse pe lista UNESCO a mostenirilor culturale universale. Astfel, din cele aproximativ o suta de lacasuri de cult din arealul maramuresean, in patrimoniul universal au intrat bisericile din Barsana, Budesti-Josani, Desesti, Ieud-Deal si Poienile Izei din Maramuresul voievodal, Plopis si Surdesti din Tara Chioarului si Rogoz din Tara Lapusului. Alaturi de echilibrul arhitectural si de armonia proportiilor, lacasele sfinte sunt adaptate necesitatilor cultului, respectand compartimentarea traditionala: pronaos, naos si altar. Boltile interioare, intruchipari ale boltii ceresti, sunt locul de unde Dumnezeu vegheaza asupra „poporului sau“. Registrul iconografic si pictura parietala, realizate de mesteri zugravi locali, sunt de inspiratie rasariteana, cu interferente traditionale si renascentiste de factura baroca. Bisericile maramuresene isi completeaza valoarea prin patrimoniul mobil adapostit, patrimoniu reprezentat prin icoane imparatesti sau praznicare, obiecte de cult si carti bisericesti tiparite sau manuscrise. Inscriptiile daltuite in grinzi, semnaturile lasate pe ansamblurile parietale si pe icoanele praznicare si, nu in ultimul rand, insemnarile de pe batranele carti de cult sunt marturii ale vechimii crestinismului pe aceste meleaguri si file din istoria Maramuresului. Unicitatea bisericilor de lemn maramuresene le confera acestora statutul de produs emblematic al Maramuresului in contextul valorilor culturale universale. Plopis Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril a fost construita intre anii 1798-1805, sub pastorirea preotului Damian. Sfintirea bisericii s-a realizat la 12 noiembrie 1811, ocazie cu care au fost asezate la piciorul Sfintei Mese 49 de monede (cate una pentru fiecare familie-ctitor) si un document care spune urmatoarele: „Anul 1811 farcazuita in noiembrie 12. Aceasta biserica s-a facut noua de popa Damian.“ Intrarea in biserica se face printr-un pridvor larg, continuat cu pronaos, naos si altar decrosat, pentagonal, pe latura de est. Pe o fundatie si un soclu scund din piatra, se inalta peretii din grinzi masive de stejar, asezate in randuri orizontale in sistem Blockbau. Turnul este incadrat de patru turnulete, iar acoperisul este simplu. Cu toate ca nu prezinta streasina dubla, particularitatea ferestrelor etajate este vizibila si aici. Deasupra sirului superior de ferestre, peretii sunt decorati cu un frumos motiv sculptat in banda continua, in timp ce mijlocul bisericii este marcat de un brau in relief. Dupa cum reiese din inscriptia de pe spatele icoanei asezate pe masa din altar, pictura si icoanele de pe tampla bisericii au fost executate de Stefan Fisesteanul, zugrav originar din Sisesti. Ieud-Deal Construita la inceputul secolului al XVII-lea de familia nobila locala Balea, biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului a fost asezata pe locul in care, conform unor informatii, voievodul Balc ridicase in anul 1364 biserica initiala. Biserica are un soclu de piatra joasa, pe care se ridica, dupa sistemul Blockbau, peretii alcatuiti din grinzi groase de brad, de forma paralelipipedica. Lacasul are forma de nava, planul compunandu-se din pronaos, naos si altarul de tip decrosat, poligonal. Acoperisul, in doua ape, are deasupra pronaosului un turn cu foisor, peste care se inalta coiful ascutit. Pictura interioara si iconostasul au fost realizate in anul 1782, de Alexandru Ponehalski. Tema principala a pronaosului este Judecata de Apoi. Iisus Hristos este reprezentat pe tronul de judecata, incadrat de doi ingeri care sufla din trambite. Pe bolta naosului se remarca Dumnezeu-Cel-Vechi-de-Zile, purtandu-l la piept pe Sfantul Duh sub forma de porumbel. Pe peretii laterali ai naosului, intr-un registru iconografic continuu, sunt reprezentate scene din Vechiul si Noul Testament. in podul acestei biserici a fost descoperit in anul 1925 Codicele de la Ieud, una dintre cele mai vechi scrieri in limba romana. Surdesti Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril este, prin dimensiunile impunatoare ale turnului ce se ridica la 54 metri inaltime, una dintre cele mai vestite constructii de lemn din Europa. Potrivit unei inscriptii de pe ancadramentul usii de la intrare, sfantul lacas a fost ridicat din lemn de stejar, la anul 1721, de catre mesterul Toma Macarie. Ancadramentul de la intrare este impodobit cu rozete si benzi in torsada, incheiate, in partea de sus, in acolada. Planimetria edificiului urmeaza tipologia arhitecturala a bisericilor de lemn din Maramures. Pridvorul, adaugat ulterior, este conceput cu doua randuri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, dar identice ca forma si decor. Acoperisul este etajat, avand dubla streasina, iar pe portiunea cuprinsa intre stresini exista un al doilea rand de ferestre, identice ca forma si marime cu cele aflate pe primul rand. Frumusetea monumentului este completata si de braul de forma funiei rasucite ce inconjoara biserica. Interiorul este pictat, iconostasul, realizat in anul 1783, fiind opera mesterului Stefan Fisesteanul. Desesti Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva a fost inaltata in veacul al XVIII-lea, data construirii fiind ulterioara anului 1717 (cand, in urma ultimei invazii tatare in Maramures, localnicii si-au ridicat o noua biserica in locul celei vechi, arse). Sfantul lacas se compune din altar poligonal, naos cu bolta semicilindrica si pronaos tavanit, deasupra caruia se inalta turnul-clopotnita. Intrarea in biserica se face direct in pronaos printr-un ancadrament impodobit cu motivul funiei rasucite. Pictura murala, potrivit inscriptiilor pastrate, dateaza din anul 1780, fiind opera cunoscutului zugrav Radu Munteanu din Ungureni si a ajutorului acestuia, Gheorghe Zugravul din Desesti. Ca stil, este o pictura de traditie post-bizantina, apropiata de pictura populara rusticizata, prin decoratiile vesele si colorate ale ansamblului. Tampla care ocupa in intregime peretele despartitor dintre naos si altar cuprinde un bogat program iconografic, ce are la baza icoanele imparatesti si praznicarele, continuate cu Apostolii care il incadreaza pe Iisus Hristos si cu Proorocii in medalioane, incadrand-o pe Maica Domnului. Prin paralelism, iconografia si stilistica picturii tamplei il indica drept autor pe Alexandru Ponehalski Callatis - povestea unei cetati Foto (7) Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea./ Marea iti e oglinda si sufletul ti-l vezi/ Catand prin valuri calme, nestiutor, cararea/ Si spiritul e haos pe care-l celebrezi. Charles Baudelaire – Om si mare In acest articol •Callatis – cea mai frumoasa •Viata culturala in cetate •Mankalia •Refugiul boemei intelectuale •Callatis – carte de vizita Fie ca s-a numit Cerbatis sau Acervatis, Callatis, Pangalia, Mankalia sau Mangalia, pozitionarea geografica a acestui loc l-a asezat intotdeauna in mijlocul istoriei. A devenit cea mai veche asezare cunoscuta din tara, fiind in acelasi timp teatrul unor evenimente politice, sociale si economice deosebit de importante, care au generat in decursul timpului schimbarea identitatii, fara a afecta insa esenta locului: un pic din stralucirea greaca, un pic din veselia slava, un pic din taria spiritului turcesc si un strop din profunda intelepciune romaneasca, asociata cu sentimentul introspectiei. Un curcubeu unic pe cerul balcanic, in care fiecare culoare este bine individualizata, insa inseparabile, in fapt. Callatis – cea mai frumoasa Primii care s-au stabilit aici au fost tracii, intemeind asezarea cunoscuta sub numele de Acervatis sau Cerbatis. Pe locul fostei asezari trace, grecii acostati aici vor construi cetatea care avea sa ramana in istorie sub numele de Callatis, faimoasa pentru prosperitatea sa materiala si spirituala, dar si pentru faimosii carturari pe care i-a adapostit intre zidurile ei. Inteimeiata la sfarsitul secolului IV i.e.n., de catre locuitorii Heracleei Pontice, localizata pe malul asiatic al Marii Negre, cetatea a fost botezata in amintirea paraului Cales, care scalda pamanturile metropolei Heracleea. Previziunea unui oracol a fost cea care s-a aflat la baza construirii Callatisului, cetate care avea sa devina intr-un timp scurt, una dintre cele mai puternice din zona, dar in acelasi timp, si una dintre cele mai bogate. Pozitia geografica avantajoasa i-a convins imediat pe greci de oportunitatea construirii asezarii in acest loc: iesirea la mare si accesul la un lac de apa dulce (actualul lac Mangalia), terenurile fertile, o pozitie militara avantajoasa, toate acestea confirmau viziunea oracolului, care i-a indrumat pe greci catre acest pamant. Spre deosebire de celelalte doua cetati, Tomis si Histria, colonii milesiene, preponderent comerciale si democratice, Callatis a fost singura colonie doriana, practicand agricultura si un sistem de conducere mai degraba oligarhic, decat democratic, unde puterea era detinuta doar de cateva familii. Chiar si asa, Callatis-ul a cunoscut intr-un timp foarte scurt succesul. Cultura cerealelor si comertul maritim au fost doua dintre sursele care au asigurat cetatii un izvor nesecat de bogatie. O situatie atat de infloritoare nu avea cum sa nu atraga invidia vecinilor. De-a lungul istoriei sale, cetatea a fost pusa de nenumarate ori in fata unor asedii puternice. Insa cel care avea sa o supuna impreuna cu aliatele sale pontice dominatiei macedonene, a durat 5 ani, din 313 pana in 308 i.e.n. Acestea au redevenit libere la moartea regelui cuceritor Lisimah, in anul 281 i.e.n. Un asediu atat de lung nu avea cum sa nu-si puna amprenta asupra asezarii, dar inca o data, orasul s-a refacut repede, parcurgand rapid treptele bogatiei materiale si culturale. In jurul anului 262 i.e.n. a inceput ridicarea cetatii Tomis. Speriati de ideea concurentei, localnicii au incercat sabotarea constructiei, insa au cunoscut o infrangere rasunatoare din partea flotei de razboi a Bizantului, venita in ajutorul tomitanilor. Intocmai ca pasarea Phoenix, orasul si-a revenit la scurt timp, pastrandu-se inca o vreme in fruntea cetatilor aflate pe malul Pontului Euxin. Perioada romana care a urmat a adus si mai multa prosperitate orasului, ocupand acum pozitia secunda, imediat dupa Tomis. Sub domnia imparatilor Diocletian (284-305 d.Hr.), Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.), apoi sub Anastasius (491-518 d.Hr.) si Iustinian (527-565 d.Hr.), cetatea infloreste. Sunt construite noi edificii, este creat primul episcopat si se reiau schimburile comerciale. Cele doua cetati au profitat din plin de pe urma conditiilor comerciale prielnice create de Imperiul Roman. Viata culturala in cetate Multi dintre locuitorii de seama ai cetatii, scutiti de grijile materiale, s-au dedicat slujirii cauzei spirituale. In acea perioada, renumitul geograf antic, Demetrios din Callatis a elaborat o documentata lucrare geografica despre Asia si Europa, cuprinsa in 20 de carti. Acest spatiu l-a inspirat si pe dramaturgul Istros din Callatis in scrierea unei frumoase carti despre tragedie. Un alt erudit originar din Callatis este Satyros, care a trait in Egipt, unde a scris o carte din care s-a mai pastrat un fragment, “Viata lui Euripide”. Istoricul Diogene Laertiu vorbeste in scrierile sale despre filozoful Heraclid (170 – 146 i.e.n.), originar din Callatis, care a trait in Egipt, la curtea regelui Ptolomeu, timp in care a scris 6 carti despre succesiunea in timp a filozofilor si despre Rationamentul lembeutic. Primele monezi batute aici dateaza din jurul anului 300 i.e.n., erau confectionate din argint si aveau reprezentate pe o parte capul lui Heracles, iar pe cealalta, simbolurile orasului: tolba, arc, maciuca si spice de grau. Mai tarziu, au aparut monedele din bronz, care reproduceau pe avers imaginile zeilor Dionysos, Apollon, Athena, Hermes, Demetra, iar pe revers prescurtarea numelui cetatii, Kala sau Kalla. Mankalia Invazia avarilor catre sfarsitul secolului V e.n. avea sa puna capat definitiv uneia dintre cele mai frumoase si prospere cetati ale Pontului Euxin. Puternica cetate a devenit o simpla asezare portuara, care si-a pastrat pentru multa vreme aspectul parasit. Mentionarea pe o harta din Pisa, care dateaza din secolul XII, reinvie asezarea sub numele de Pangalia sau Pancalia, echivalentul in greaca bizantina pentru “Callatis” din greaca clasica, tradus prin “cea frumoasa”. Doua secole mai tarziu, un calator francez, Walerand de Wawrin, pomeneste de un port pe care il numeste Panguala, construit pe locul fostei cetati Callatis. Funcţia comerciala a portului a inceput sa paleasca, iar prima mentionare a asezarii sub numele de Mankalia este facuta în 1593, de către Paolo Giorgi. Un alt explorator din secolul XVII, de data aceasta turc, Evlia Celebi, vorbeşte despre Mankalia ca despre unul dintre cele mai mari porturi din Dobrogea. Aideti sa vizitati aceste bogatii a Romaniei.Care merita sa se viziteaza.Va Multumesc si puneti si voi un comm. Aideti sa mergem pe urmele Daciilor. Pe urmele dacilor Drumuri pavate, conducte de apa, ateliere de ceramica, de prelucrare a sticlei sau a fierului, atelier de monetarie, o foarte buna organizare economica si militara, toate aceste lucruri le acceptam ca fiind normale in secolul XXI, ele fiind atribute ale civilizatiilor existente cu cateva secole inaintea noastra. Dar daca v-am spune ca ele existau inca dinaintea erei noastre, si nu oriunde, ci chiar pe teritoriul Romaniei de astazi, si ca cei care populau aceste locuri nu erau altii decat stramosii nostri daci? Zorii civilizatiei Departe de a fi considerati niste salbatici, primul secol crestin i-a gasit pe daci intr-un avansat stadiu de civilizatie si progres. Nu numai trasaturile lingvistice ii separau pe geto-daci de ceilalti traci, ci si o credinta puternica in nemurire. Taramurile bogate in resurse pe care au ales sa isi aseze cetatile le-au oferit dacilor vigoare economica si le-au sustinut puterea militara. Ceea ce a uimit arheologii si istoricii care au studiat aceste situri este varietatea obiectelor din ceramica sau fier gasite. Exceptand zonele civilizatiilor romane si elene, nicaieri in Europa nu au fost gasite un numar atat de mare de obiecte din fier cu functionalitati diferite. Arhitectura autohtona a fost imbogatita cu elemente de arhitectura greceasca si romana, adaptate la resursele de materiale locale si la gusturile estetice ale dacilor. Nu doar elementele de arhitectura si buna organizare militara vin sa sustina ideea ca avem de-a face cu o civilizatie in plin avant, ci si preocuparile pentru medicina, botanica farmaceutica si calculele astronomice folosite in arhitectura. Complexitatea si marimea constructiilor, elementele si tehnicile de inspiratie elenistica plaseaza civilizatia daca cu mult deasupra populatiilor “barbare” care populau continentul in acea epoca. Strategia militara in arhitectura Cetatile create intre secolul I i.Hr. si secolul I d.Hr. aveau scopul de a fi stavila impotriva cuceririi romane. Situatia militara incerta si luptele de cucerire ce se duceau intre neamuri, i-au motivate pe dacii prevazatori sa isi ridice puternice ziduri de aparare, adevarate fortarete, ceea ce l-a facut pe un istoric roman sa scrie despre dacii care isi inconjurau muntele cu ziduri. Asezarea cetatilor in locuri greu accesibile si lucrarile de fortificatie urmareau mentinerea sub control a cailor de acces catre aceste bastioane si ingreunarea planurilor de cucerire ale inamicilor. Prima capitala a fost stabilita la Costesti Cetatuie si mutata dupa moartea lui Burebista, de catre Deceneu la Sarmisegetuza Regie, construita pe muntele sfant al dacilor, Kogaionon. Obligat de catre Traian sa demoleze o parte din fortificatii, dupa pierderea razboiului din 101-102, Decebal le-a refacut si le-a intarit din nou in anii 103-104. Urmatorul razboi pierdut de catre daci, in 105-106 a dus la incendierea si demolarea tuturor cetatilor, cu exceptia Sarmisegetuzei. Garnizoana romana lasata aici va reface fortificatiile si le va extinde, ramanand aici de-a lungul domniei lui Traian. Amenajarile gospodaresti cu ateliere, cuptoarele, conductele de apa din tuburi de lut ars si obiectele casnice din ceramica sau metal sunt deopotriva indicatori ai gradului avansat de civilizatie ai populatiei bastinase. Sarmisegetuza Regia Cetatea de la Sarmisegetuza Regia, una dintre cele mai dezvoltate si mai bine aparate constituia un important centru economic, politic si religios, beneficiind de un sistem de aparare unic in arhitectura europeana. Zidurile erau construite dupa tehnica murus dacicus, o varianta autohtona a zidului elenistic. Cetatea era impartita in doua: zona cu locuinte si zona unde se oficiau ritualurile sacre, incluzand aici si locuintele celor care oficiau serviciul religios. Legatura dintre spiritul razboinic si cel religios era foarte puternica, in zona sacra fiind construite zece sanctuare si un altar de sacrificiu, iar arhitectura predominanta fiind cea militara si cea religioasa. Altarele au fost distruse odata cu caderea cetatii, insa se stie despre ele ca erau acoperite si ca anumite zone erau interzise laicilor. Odata daramate, au fost reciclate, devenind materiale de constructie pentru lucrarile de largire ale cetatii. Dacii manifestau o preferinta pentru ornamentatia in piatra, faza clasica a civilizatiei dacice fiind marcata de decoratiunile cu motive militare. Traditia era foarte importanta, insa stramosii nostri nu s-au ferit sa inoveze, construind conducte de lut ars pentru circularea apei si un canal de calcar cu doua ramuri pentru drenarea teraselor. * Zorii civilizatiei * Strategia militara in arhitectura * Sarmisegetuza Regia * Luncani – Piatra Rosie * Costesti – Blidaru * Costesti – Cetatuie * Fetele albe * Facts Luncani – Piatra Rosie Cetatea a fost ridicata pe o stanca de calcar, aflata la vest de Sarmisegetuza. Tehnica de constructie a fost, de asemenea, murus dacicus, constructiei initiale urmandu-i diverse lucrari de marire si consolidare, care prevedeau si un adapost pentru garnizoana permanenta. Nici de aici nu lipsesc constructiile etajate destinate locuirii, turnurile si un lacas de cult. Costesti – Blidaru Locul unde urma sa se construiasca cetatea Blidaru a fost ales cu foarte mare atentie, accesul catre cetate trebuind sa fie greu accesibil. Din mai multa precautie au fost construite 17 turnuri de observatie, transformand astfel cetatea Blidaru in cea mai puternica din zona. Se pare ca in anii 103-104 zidul de vest a fost daramat si largit prin unirea cu alte ziduri de un turn izolat, noua modificare servind la amenajarea unor incaperi pentru provizii, ale caror platforme erau folosite pentru masinile de razboi. Costesti – Cetatuie Cea mai veche fortificatie, construita pe varful dealului cu acelasi nume, a revelat in urma studiilor arheologice la fata locului, o foarte buna organizare militara. Drumul pana la aceasta cetate se ingusteaza pe masura ce se inainteaza. Singura legatura cu restul inaltimilor era barata de un val semilunar de palisade, iar cel care se incumeta sa treaca de acest obstacol se lovea de o palisada complexa, urmata de un zid cu trei bastioane si de unul izolat, carora le urmau inca doua palisade simple. Protejat, in spatele acestor fortificatii, se afla platoul cetatii. Aici se aflau doua locuinte cu etaj acoperite cu tigla, turnurile de veghe, baraci si sanctuare de calcar. Fetele albe Asezarea se afla in apropierea cetatii Sarmisegetuza Regia de care este despartita doare de o vala ingusta, fiind ridicata pe o terasa protejata de zidurile de calcar. Asezarea interioara este asemanatoare cu cea a celorlalte cetati, avand constructii civile si un sanctuar, care a avut aceeasi soarta ca si celelate, dupa infrangerea dacilor de catre romani. Facts Complexul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei se află din 1999 pe lista monumentelor UNESCO, fiind singurul obiectiv de acest fel din judeţul Hunedoara. La cetăţi se ajunge extrem de greu. La Blidaru şi la Piatra Roşie nu se poate ajunge deloc cu maşina Romania duce lipsa de o legislatie care sa protejeze ramasitele istorice de vanatorii de comori Comorile subterane ale Dobrogei Cand vine vorba despre pesterile Romaniei, ne rasar in minte Pestera Ursului, Pestera Muierii, Pestera Scarisoara sau, poate, Pestera Vantului. Stim cate ceva despre ele, unele chiar au fost bifate in traseele noastre turistice. Multi dintre noi simt chemarea acestor minunate labirinte, dovezi ale jocurilor capricioase ale naturii, care te invita sclipitoare si reci sa te pierzi in strafundurile lor. Dar putini stiu ca acolo unde natura a fost zgarcita, istoria a compensat. Pesterile din Dobrogea nu sunt nici pe departe la fel de daruite de natura ca cele din inima tarii, insa au o valoare istorica sau biologica inestimabila, fapt care a atras atentia cercetatorilor din toata lumea. Leaganele crestinismului Pestera Sfantul Andrei Devenita azi loc de pelerinaj, pestera este vizitata anual de mii de credinciosi, care vin aici pentru a vedea locul in care a trait si a propovaduit crestinismul Sfantul Andrei. Aflata in apropierea localitatii Ion Corvin din judetul Constanta, grota a fost transformata in schit in jurul anului 60 d.H. de catre Sfantul Andrei, devenind astfel primul lacas de cult crestin din Romania. In prezent, au loc lucrari de dezvoltare ale ansamblului monahal. Pestera Sfantului Ioan Casian Este locul pe care vestitul teolog al Bizantului si in acelasi timp, unul dintre inteimeietorii monahismului l-a ales pentru a duce o viata asceta. Pestera mai fusese locuita si inainte, gasindu-se urme ale locuirii ei pana in secolul X e.n. Astazi, este un loc de pelerinaj pentru credinciosii crestini din toata tara. Pestera Movila In 1986 un grup de cercetatori romani a realizat una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului, in timp ce facea cercetari asupra solului, in vederea construirii unei centrale electrice in apropierea Marii Negre. Descoperirea Pesterii Movila avea sa uimeasca intreaga lume stiintifica o data cu descoperirea unei lumi subterane ostila oamenilor, animalelor sau plantelor de la suprafata. Nu era pentru prima data cand se descoperea viata intr-o pestera, dar in cazurile anterioare viata subterana depindea de cea de la suprafata. Insa la Movila, cercetatorii au descoperit un cerc complet inchis, un ecosistem in sine, total independent de suprafata. Acest lucru l-a facut pe unul dintre cercetatori sa afirme ca daca in urma unui razboi nuclear viata de pe pamant ar disparea, acest ecosistem ar fi un supravietuitor. Se pare ca pestera pastreaza secretul originii vietii. Au fost identificate mai multe specii de animale, dintre care 33 erau specii noi. Dr. Cristian Lascu vede in acestea fosile vii, care au reusit sa supravietuiasca milioane de ani. Refugiul lor in subteran isi are inceputurile in epoca de gheata. Una dintre teoriile genezei sustine ca populatia pesterii a fost izolata in urma cu cinci milioane jumatate de ani, cand nivelul Marii Negre a scazut simtitor. In acel timp, cei mai apropiati stramosi ai omului de azi erau maimutele din sudul Africii. Ineditul acestei descoperiri consta in existenta primului ecosistem din lume al carui viata se bazeaza pe chemosinteza. Printre creaturile descoperite se afla un miriapod care masoara 10 cm, al carui muscatura este veninoasa. Cercetatorii au identificat doua spatii cu aer. In primul se aflau specii de nevertebrate cunoscute, insa in cel de-al doilea spatiu au descoperit un strat ce avea o consistenta laptoasa. Acest strat era compus din materiale organice. Aerul nu era respirabil, fiind otravit cu gaze nocive vietii, cum ar fi hidrogenul sulfurat si dioxidul de carbon, nivelul oxigenului fiind foarte scazut. Absenta luminii solare duce la eliminarea posibilitatii de a obtine hrana prin fotosinteza, de aceea organismele aflate aici s-au adaptat la conditiile de mediu. Utilizand energia chimica rezultata din oxidarea hidrogenului sulfurat, microorgansimele foloseau chimiosinteza pentru a-si procura hrana. Acest procedeu a dus la formarea stratului cu aspect laptos, plin cu microorganisme, care au constituit hrana pentru celelalte animale aflate in pestera, ei fiind ultima veriga a lantului alimentar. Acest sistem autosustinut nu a fost niciodata intalnit la suprafata Terrei. Dr. Cristian Lascu nu a gasit dovezi ale provenientei apei din exterior. Teoria elaborata de acesta este ca apa de la suprafata Romaniei contine un isotop, consecinta a dezastrului de la Cernobil, iar daca aceasta apa ar fi fost de la suprafata ar fi trebuie sa contina implicit si acest isotop. Insa testele au aratat ca era inexistent. Apa provenea dintr-o rezerva subterana care se pare ca a fost pastrata aici timp de 2500 de ani. Neprimind alimentatie din exterior, s-a creat un ecosistem inchis, total diferit de cele aflate la suprafata. Printre speciile noi de carnivore gasite aici se numara doi pseudoscorpioni, un miriapod, o specie noua de lipitoare, patru paienjeni si un scorpion de apa, diferit de rudele sale cunoscute. Locuitorii subterani au o culoare pala, iar ceea ce ii diferentiaza complet de rudele lor de la suprafata este lipsa totala a vederii si antenele de proportii gigantice pe care le folosesc pentru a se deplasa pe intuneric. Simpla prezenta umana in acest loc, ameninta serios viata ecosistemului, deoarece simplul proces respirator, poate cauza dezechilibre, prin modificarea nivelului de oxigen si de dioxid de carbon din pestera. De aceea, este permisa intrarea a cel mult trei persoane o data. Larry Lemke de la centrul de cercetare NASA a asemanat conditiile de viata din pestera Movila cu cele de pe Marte. Lemke, care lucreaza la o misiune de cerecetare a existentei vietii pe Planeta Rosie, crede ca este posibil sa fi existat forme de viata pe acesta, in urma cu 3,5 bilioane de ani, cand Marte era mai calda. Cazul pesterii Movila a readus speranta gasirii unor forme de viata incipiente in subteranul planetei, unde exista surse de apa lichida calda. Descoperirea acestei pesteri nu i-a inspirat doar pe cercetatori, ci si pe scenaristii americani, care au scris o poveste plecand de la acesta descoperire, culminand cu productia filmului “The cave” in 2005, in regia lui Bruce Hunt. * Pestera Sfantul Andrei * Pestera Sfantului Ioan Casian * Pestera Movila * Pestera La Adam * Pestera Limanu In labirintul subteran al istoriei Pestera La Adam Situata in Gura Dobrogei, o zona cu mai multe obiective speologice, pestera La Adam se diferentiaza de celelalte prin aportul informational adus paleologiei si arheologiei, trecand astfel in topul pesterilor cu cea mai mare valoare istorica din Europa. Importanta stiintifica a acestei pesteri a inceput sa fie studiata in 1995, ca urmare a descoperirii a cinci piese de piatra cioplita apartinand altarului inchinat zeului Mitras, identificat cu Zeul Luminii, si a descoperirii unor roci care prezentau forme de eroziune, care au revelat resturi de fosile. Au fost identificate 60 de specii de mamifere cuaternare si 80 de specii de fosile jurasice. Insa piesa de rezistenta a pesterii La Adam este un molar care a fost identificat ca apartinand lui Homo sapiens fossilis, care locuia aceste meleaguri cu 100 000 de ani i.e.n. Pestera Limanu Neglijata de catre autoritati, desconsiderata de catre localnici, pestera Limanu a fost si este inca subiectul unei controverse istorice: este sau nu celebra pestera Keiris, pestera Limanu de astazi? Reputatul istoric Vasile Parvan a identificat pestera Keiris ca fiind localizata in zona Gura Dobrogei, insa noile studii indica mai degraba pestera Limanu ca fiind labirintul subteran pe care dacii l-au folosit pentru a se ascunde de proconsulul roman Marcus Licinius Crassus. Marturia despre acest eveniment istoric deosebit de important ne-a ramas de la istoricul Cassius Dio, care relateaza in “Istoria romana” intregul episod legat de pestera Keiris, despre care se spunea inca de pe atunci ca era atat de intinsa, incat pana si titanii se refugiasera acolo dupa infrangerea suferita in fata zeilor. In anii 29 – 28 i.e.n, proconsulul roman intreprinde o expeditie razboinica pentru a veni in ajutorul lui Roles, care se afla in conflict cu regele Dapyx. Fortareata fiind cucerita, locuitorii acesteia s-au refugiat, luandu-si cu ei si avutul, in pestera Keiris, un labirint vast care avea mai multe intrari. Crassus, insa, le-a gasit pe toate si le-a zidit. Perspectiva infometarii i-a facut pe localnici sa se predea. Dupa aceasta cucerire, Crassus a continuat sa atace si alte regate gete, indiferent de politica pe care acestea o aveau fata de Imperiul Roman. Istoricul antic nu a facut nici un fel de mentiune asupra locului un de ar putea fi amplasata aceasta pestera. Ultimele studii si cercetari indica pestera Keiris ca find actuala pestera Limanu, Caracicala sau La Icoane, dupa celelalte denumiri ale sale. Denumirea “La Icoane” nu isi are valente crestine, se pare ca a fost inspirata de chipurile cioplite aflate la intrarea in pestera, probabil un semn de recunoastere, distruse partial in prezent. Situata in Comuna Limanu, judetul Constanta, pestera a fost studiata pentru prima data de catre speologul C.M. Ionescu, in 1916. Mai tarziu, o echipa condusa de Margareta Dumitrescu si Traian Orghidan, a cercetat pestera, impartind-o in 3 sectoare. Dr. Vasile Boroneant a gasit, la atenta cercetare a pesterii, elemente care au marcat caracterul de unicitate al acestei pesteri in tara noastra. Coridoare lungi si intortocheate facute dupa un plan bine gandit, firide pentru opaitele care serveau la iluminat, semne care marcheaza colidoarele, probabil puncte de orientare, doua camere cu altar al caror tavan este afumat, ceea ce ne indica ca isi serveau scopul, oase incastrate in peretii pesterii sau obiecte de ceramica din diverse perioade, de la cea geto-dacica, romana, pana la cea greceasca, toate aceste urme ale unor civilizatii trecute vin in sprijinul relatarii istoricului antic Dio Cassus. Unele galerii au peretii si tavanele acoperite cu desene, simboluri sau caractere romane si chirilice. Istoricul Vasile Boroneant identifica aceste desene ca apartinand mai multor generatii, pornind din secolul I i.e.n. pana spre sec XI e.n., evocand scene sau porturi ale artei tracice din epoca fierului, arta traco-dacica sau perioada romano-bizantina. Pestera a fost mult timp deschisa vizitatorilor ocazionali sau curiosilor, care au reusit performanta de a o vandaliza, mazgalind peretii acesteia si acoperind o mare parte din desenele si inscriptiile conservate acolo de mai bine de 2000 de ani. Toate acestea, sub privirile indiferente ale autoritatilor, care au gasit abia de curand de cuviinta sa restrictioneze accesul in pestera. Istoricii care au cercetat pestera spun ca acolo sunt inca multe ramasite care asteapta sa fie cercetate, dar conditiile sunt improprii unor cercetari adecvate. Nu a durat mult pana la intrarea pesterii in circuitul folcloric local. Sunt cunoscute mai multe episoade care povestesc despre suprafata vasta a acesteia, motiv de curiozitate si ocazie de aventura pentru localnicii temerari. Si se pare ca nu putini sunt cei care s-au aventurat pe coridoarele intunecate, multi dintre el ramanand acolo pentru totdeauna, altii intorcandu-se pentru a povesti despre ceea ce este dincolo. Majoritatea istoriilor se refera la intinderea acestei pesteri. Se pare ca unele coridoare duc dincolo de granita Romaniei, pana in Bulgaria. Exista un episod cu un satean care s-a aventurat in cercetarea pesterii pana a ajuns in pivnita unui taran bulgar, i-a baut vinul si apoi s-a intors acasa. O alta istorie este a unui localnic care a dorit sa isi sape o fantana in curte si s-a oprit in momentul in care din pamant au inceput sa iasa lilieci, semn ca deranjase un cuib subteran. Fantana mai exista si astazi si este inchisa, nefiind functionabila. Se pare ca alte coridoare ale pesterii duc pana sub biserica satului, fapt atestat de patania unor copii rataciti in subteran, care au auzit la un moment dat clopotele bisericii, dandu-si seama astfel unde se afla. Aceste pesteri, valoroase din punct de vedere arheologic, biologic, antropologic sau istoric pentru intreaga omenire, au atras atentia cercetatorilor de profil din afara Romaniei. Intrebarea ramane: ce facem noi pentru a pastra si proteja aceste daruri neasteptate venite din negura istoriei noastre? Codul manastirilor bucovinenei. Codul manastirilor bucovinene Foto (1) Cati dintre noi isi mai aduc aminte faimoasele tururi ale Romaniei facute cu masina inainte de 1989? Este adevarat ca regimul politic al vremii nu lasa loc altor alternative, dar aceasta optiune nu era deloc una plictistoare. Omul sfinteste locul Chiar daca avem impresia ca stim totul despre tara in care ne-am nascut, putem fi lesne contrazisi. Pamantul acesta isi are inca tainele lui, coltisoarele lui secrete care asteapta sa fie descoperite, fotografiate, explorate. Una dintre cele mai cunoscute si populare destinatii culturale si turistice din Romania este Bucovina. De foarte mult timp, acest loc a inspirat adevarate pelerinaje culturale. Chiar daca anual aceste locuri primesc foarte multi vizitatori, manastirile nu au consimtit sa-si dezvaluie secretele nici macar in fata curiozitatii specialistilor. Unul dintre cel mai mare mistere ramane formula culorilor folosite in picturile peretilor manastirilor: rosul-brun al manastirii Moldovita, celebrul albastru de Voronet, verdele manastirii Arbore sau rosul-ocru al Humorului. Formula pierduta a acestor culori a inspirat nenumeroase legende, spectaculos fiind faptul ca ele reuseau sa redea pana aproape de perfectie culorile naturii. Provocarea dezlegarii misterului formulei este cu atat mai mare, cu cat aceste culori s-au dovedit a fi foarte rezistente in fata conditiilor climaterice si mai ales in fata nemilosului timp. Intr-o cronica ce dateaza din vremea lui Stefan cel Mare s-a gasit o mentiune care a oferit o speranta cercetatorilor: Zugravii – artisti primeau o multime de butoaie de tuica de prune, mult mai mult decat ar fi putut ei consuma sau comercializa. Consumul mare al acestei bauturi in randul zugravilor, i-a facut pe cercetatori sa creada ca dezlegarea misterului se afla in alta parte: studiile de laborator au confirmat prezenta bauturii in tencuiala peretilor si amestecul culorilor. O alta taina, care leaga cinci dintre manastirile Bucovinei, este redarea personajelor biblice purtand portul vremii respective, avand indeletncirile traditioanale ale locului, fapt destul de straniu pentru vremea cand aceste picturi au fost executate. Tipicul religios al vremii era foarte strict in privinta respectarii mostenirii bizantine. Manastirea Sucevita, culme a artei feudale moldovenesti, a fost imaginata ca o cetatuie care sa nu poata fi calcata de pagani. Ea este pictata in interior si in exterior, cu exceptia unei bucati de zid. Legenda spune ca a ramas nepictata dupa ce o schela a cazut, iar un zugrav a murit ingropat sub resturile acesteia. Manastirea Dragomirna este inconjurata pe la mijloc cu un brau torsada, care imparte fatadele in doua parti. Utilizarea braului ca artificiu architectural suporta o dubla interpretare. Cea dogmatica aminteste de Sfanta Treime si de cele trei virtuti crestine: credinta, nadejde si dragoste. Semnificatia istorica este motivata de dorinta Mitropolitului-ctitor, martor al primei Uniri infaptuite de Mihai viteazul, care a dorit astfel sa inspire un indemn la unitate a celor trei tari romanesti. Zidurile acestor manastiri sunt veritabile opera de arta, dar si scrisori deschise ale inaintasilor nostri pentru generatiile ce aveau sa vina. Traind vremuri incerte, sub continua amenintare otomana, zidurile acestor manastiri s-au transformat intr-o biblie ilustrata, devenind o marturie a credintei neamului romanesc Arhitectura Desi foarte multi au cazut prada negurii uitarii, geniul acestor artisti populari a fost pus in directa legatura cu spiritul creator al neamului romanesc si mai ales a reusit sa evidentieze legatura puternica creata intre populatia acestor locuri si natura. Ea a fost muza artistilor romani, iar ei au invocat-o in poeziile, cantecele si culorile lor. Stilul arhitectural romanesc are vedetele ei bine reprezentate in aceasta perioada: Manastirea Voronet este denumita de specialisti “Capela Sixtina din nordul Moldovei”. Manastirea Dragomirna este inconjurata de ziduri inalte de aparare, aspect mai rar intalnit la o manastire, ceea ce ii confera aspectul misterios al unui castel medieval. Manastirea Arbore, al carei pictura “emana un aer de sinceritate”, este o reprezentata a fenomenului laic din arta medievala romanesca, un lucru mai rar permis in cadrul unui lacas sfant. Manastirea Sf. Ioan cel Nou intruneste un amestec complex de stiluri din epoci diferite, care nu se mai regaseste la nici o alta manastire din nordul Moldovei. Un leit-motiv al arhitecturii monahale romanesti este stema cu capul de bour. De asemeanea, este des intalnit stilul gotic combinat cu piese ale arhitecturii civile moldovenesti. Zugravii moldoveni au creat in acea vreme capodopere vrednice de a fi asezate alaturi de alte mari realizari ale artei europene. Crearea acestor fresce ascunde mistere care nu s-au lasat descifrate nici dupa mai bine de 500 de ani de la realizarea lor. Facts Una dintre cele mai faimoase comemorari este cea cu ocazia a 400 de ani de la zidirea ctitoriei lui Stefan cel Mare din 1871. Serbarile au avut loc la Putna iar printre cei prezenti acolo se aflau Mihai Eminescu, Ioan Slavici si Ciprian Porumbescu. De-a v-ati ascunselea prin orasul ascuns. Mic Paris sau Mare Ferentari, hulit sau, dimpotriva, adorat fara rezerve, oras al lui Mircea Eliade -cu "strazi Mantuleasa" si alte locuri tainice peste care staruie vraja altor timpuri -sau urbe a lui Mariean si Adriean, cu drumuri pe care stau, incremenite in proiect, utilaje ciclopice, paralizate de teama gropilor, Bucurestiul este un oras viu, tentacular, caleidoscopic, pestrit si violent contradictoriu. Un oras din fantanile caruia pot sa tasneasca, sub forma de apa colorata, visele unor artisti excentrici, ori tainita insalubra, cu mahalale peste care balteste o promiscuitate de favelas si in care canalizarea reprezinta un vis de neimplinit. Un oras care, dincolo de toate mizeriile sale, are o virtute capitala: stie sa ascunda si sa dezvaluie ca un urias prestigiditator, poseda capacitatea de a scoate mereu, abracadabrant, din imensa lui vistierie de mistere, locuri inedite. Cotloane care stateau in drumurile noastre cotidiene apar deodata, plesnind de noutate, cu violenta unui strigat, de parca n-ar fi fost acolo de veacuri. Sunt hrube si bolti si creneluri, hanuri parasite si strazi impleticite, care duc spre umbra unor acareturi cu zvon de cupeuri si fiacre, cu fosnet de feregele si zanganit de argintarie, locuri care, precum in La tiganci, dispar in zorii mahmuri ai altei zile. Sunt locuri pe care le-am tocit cu trecerile noastre si pe care le-am strivit sub petrecerile noastre, dar pe care, pur si simplu, nu le-am vazut, locuri care apar deodata, uluitor, in geana unui apus, la coborarea intr-o statie de tramvai, peste drum de cofetaria unde am infulecat un cataif sau la 50 de metri de minutarul ultimului ceas Paul Garnier din lume, acolo unde i-am dat intalnire celei mai recente doamne a visurilor noastre. Un joc „de-a v-ati ascuns“, pe care „Il joci in doi, in trei,/ Il joci in cate cati vrei/ Arde-l-ar focul.“ Sa-l jucam si noi! Sa pornim dinspre latura nordica a orasului, de la Mogosoaia. Un sat care va deveni, probabil, cartier bucurestean, loc unde domnul Brancoveanu a zidit pentru fiul sau, Stefan (dupa modelul asezamantului de la Potlogi), pe malul lacului, Palatul, cu toate atenantele sale. Jefuit si distrus dupa moartea domnitorului, devenit han sub turci si ajuns, in secolul al XIX-lea, in proprietatea familiei Bibescu, Palatul a intrat, in anii ’70-’80, in circuitul caselor de creatie si odihna ale Uniunii Scriitorilor, finalmente fiind complet renovat si devenind centru muzeal si expozitional de prestigiu. O anecdota care devine o metafora a fetelor schimbatoare ale Bucurestiului: in anii ’80 ai secolului trecut, in plina nebunie a revizuirilor ideologice ceausiste, cu ocazia unui „1 Mai muncitoresc“, pe cand inca se mai defila cu portretele lui Marx, Engels si Lenin, parintii „visului de aur al omenirii“, in timp ce oamenii muncii iesisera cu mic cu mare sa-si arate adeziunea deplina fata de orice li se comanda, vine de sus ordinul zbierat: „Clasicii in iarba!“ Naucitoarea „ordonanta de urgenta“ viza aruncarea tablourilor cu cei doi barbosi plus cheliosul cu trasaturi orientale („clasicii“) si exhibarea triumfatoare a portretelor lui Nicolae si Elena. In acea vreme, la Mogosoaia, in iarba din dosul cuhniei brancovenesti, zacea statuia ecvestra a lui Carol I, facuta de Mestrovici, opera care a fost reabilitata dupa Revolutie. In locul ei de odihna, verdeata si paragina, au venit adusi de legitima furie anticomunista alti clasici, cei pe care-i vedeti tolaniti in iarba in fotografia de deschidere a acestui articol: Dr. Petru Groza si Vladimir Ilici. Sic transit gloria mundi… Cum spuneam, orasul ascunde si dezvaluie. Vizibila candva, ba chiar avand o „simeza“ ce-i glorifica simbolistica, Biserica lui Bucur Ciobanul, intemeietorul orasului, statea cu o „stralucitoare modestie“ in coasta Seminarului Teologic, nu departe de malul Dambovitei. Samanta din care a prins sa se ridice lanul de cladiri ale Capitalei, bisericuta a devenit, in anii din urma, o trestie ganditoare, indurand vremurile si vremuiala de sub greabanul sticlos si trufas al unei cladiri lipsite de personalitate. Centrul Bucurestiului nu este atat istoric, cat arheologic. Prezentul si prestigiul lui trebuie restaurate, iar viitorul ii este incert. Inima lui e facuta din straturi, din biserici, din cladiri de secol XIX, din splendide mostre de arhitectura, din stucaturi gratioase, din porti fin cizelate. Stratul gros de nepasare de pe obrazul celor care ar fi trebuit sa se ocupe de ele si de starea sanatatii lor le ascunde insa chipul, le piperniceste statura, le schimonoseste zambetul senectutii. H anul Solacolu sta sa se prabuseasca, iar putinele incaperi care mai sunt locuite ascund indeletniciri interlope. Pe strada Gabroveni cresc plante viguroase printre niste ruine inviorate cromatic doar de cateva grafitti. Pe aleea Sutter cobori precum in bolgiile Genovei, pe niste trepte stradale specifice unei complet alte geografii urbane. Cand ajungi pe strada Covaci, respiri praful nobil al anticariatelor, vezi capatul Cafenelei vechi si dopul trist ce o infunda: blocuri cu sase etaje care, chiar daca sunt facute din cara­mida, tot raceala betonului o au. Trebuie sa detii cunostintele si privirea cutezatoare a arheologului, rabdarea inteleptului si tandretea indragostitului ca sa intelegi frumu­se­tea tainica a acestor locuri si sa ajungi sa le pretuiesti (si) asa cum sunt. Cum poate fi oprita curgerea luminii. Cand a inceput sa se ocupe cu suspendarea timpului, Ioan Nemtoi stia ca totul curge si ca nu timpul trebuie oprit, ci obiectele pe care acesta le devasteaza. Dar care era materia doar jumatate materie si restul idee la care putea apela pentru aceasta operatie alchimica? Raspunsul pe care l-a gasit a fost sticla. Prin transparenta, sticla povesteste despre cele eterne. Prin framantata ei modelare, spune povestea fapturilor de jos, obsedate de limpezime si de spatii celeste. La Dorohoi, unde pamantul si aerul sunt pure si luminiscente, Nemtoi si-a construit o fabrica in care produce din sticla lucruri purtatoare de invizibil. „Când scot miezul incandescent si suflu la celalalt capat al tijei, tot ce ma intereseaza este sa urmaresc cum cresc ori prind viata formele pe care le-am imaginat la rece, astfel incât sa suscite emotii, sa invite la meditatie si sa reflecte ideile care m-au inspirat.” L-am vazut pe Nemtoi calcand cu piciorul gol pe muntele de sticla pisata din apropierea fabricii lui, iar inainte de asta inconjurand biserica locului cu fiul sau pe umeri. L-am vazut intrand apoi in mai personala lui catedrala care ii este atelierul. Imaginile pe care vi le oferim tin de regimul diurn. Vitalitatea lui Nemtoi tine mai degraba de nocturn. Sub acoperirea noptii, lumina sticlei sale, oricat de intunecata, se vede. Aerul pur de la Dorohoi permite vederea Pamantului de pe stele. De la fenicieni citire Cunoscatorii materiei vitrate stiu ca, in istoria sticlei, materialele, tehnicile si formele se repeta, de la egipteni, fenicieni si asirieni, la greci si romani, apoi la sticlarii din Murano ori din Boemia, numai ca din alte perspective. Daca privesti formele moderne si contemporane ale sticlei, observi ca – de la Kaspar Lehman, George Ravenscroft si Anna Roemers Visscher, la J. Kunckel si la zecile de dinastii de sticlari din Murano, Granja, Bristol ori Baccarat, ba chiar si la sticla Waldglass, verre de fougère sau pate-de-verre – cam toate au trait in traditia vechilor forme antice si medievale. Nici macar secolele XIX-XX, cu scoala din Nancy sau cu miscarile Art Nouveau si Art Déco, nu le-au ocolit. Au aparut insa nume celebre, precum Emile Gallé, fratii Daum, René Lalique sau Tiffany, care au stiut sa inoveze fructificând toate cuceririle precedente. Cat despre secretele artei sale, Ioan Nemtoi spune ca „analiza sticlei e ca o degustare de tarii fine, cu virtuti tactile, optice si sonore. Eu nu creez doua lucrari la fel: tehnicile, formele si culorile pot fi aceleasi, dar ideatica, simbolurile si semnificatiile, efectele de lumina, de contrast si relief, de luciu-mat, primar si complementar, nu sunt repetabile.” Atelierul lui Hefaistos Nemtoi lucreaza impreuna cu 40 de asistenti suflatori, iar cuptoarele ard 24 de ore din 24. Instrumentul la care se canta sticla este pipa de suflat; fireste, nu lipsesc masina de slefuit, polizorul, arzatorul cu gaz, penseta, foarfecele, flexul si trumerul – acesta din urma un cuptor mic, cu flacara interioara si cu incalzire rapida. Conceptia ii apartine, pentru fiecare obiect in parte, maestrului.Tot el semneaza si executia pieselor-unicat, in timp ce exemplarele de serie incap pe mainile asistentilor sai. Nu-mi dezvaluie enigma prin care rasuflarile lui devin volum, pentru ca n-ar folosi nimanui: poti sufla si in sticle gata facute, difera doar suflurile, care nu stau in plamani, ci in materia electrica si greu de definit ce uneste conopida creierului mare cu pamatuful inspumat al celui mic, luna rinichilor cu putul limfaticelor testiculare, desagii plamanilor cu orologiul ventriculului stang. „Locuim in creier numai pentru ca sangele, in timp ce urca spre cap, aduna amintiri ale trupului si se limpezeste”, zice maestrul. „Cum, adica, se limpezeste?”, intreb. „Adica, pentru a-si aduce aminte, uita de sine si devine transparent”, zice el. Zodia Faurarului Ioan Nemtoi s-a nascut in 1964, la Trusesti, judetul Botosani. A absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucuresti in 1991 si este licentiat in ceramica, sticla si metal. Debutul s-a petrecut in 1988, la Expozitia Republicana. Ecoul performantelor sale a depasit repede granitele Romaniei, asa incat, in 1991, artistul era deja prezent la International Glass Exhibition de la Kanazawa, Japonia. Au urmat Norvegia, Franta, Suedia, Danemarca, din nou Japonia si apoi Romania, Statele Unite, Germania, Belgia, Olanda, Italia, intr-o insiruire de peste 40 de evenimente expozitionale. Anul 2003 a insemnat prezenta artistului in spatiile medievale ale Palatului Cotroceni, cu expozitia intitulata Apa si foc, si apoi la World Trade Center Rotterdam si World Trade Center Amsterdam. In anul 2002, lucrarea sa Cina cea de Taina a fost donata de catre statul roman Vaticanului. Detine doua galerii permanente, una in Bucuresti si alta la New York, aceasta din urma inaugurata putin dupa mijlocul lunii iunie a acestui an, in cartierul Soho, unul dintre cele mai cosmopolite ale Manhattan-ului. Circuitul tablei in cultura . Sunt vise frumoase care dureaza numai o noapte. Sunt idei frumoase peste care se asterne noaptea. Sunt dimineti cand nu-ti amintesti ce-ai visat. Dar ce frumos ar fi fost sa fie adevarat. Ponosit si linistit, ca oricare alt orasel de provincie, Calarasiul motaie pe malul bratului Borcea, in Campia Dunarii. In visul lui, Calarasiul viseaza la vremea, nu prea indepartata, cand era sa fie mare citadela a industriei siderurgice romanesti, un etalon al revolutiei industriale, un reper de prima marime pe harta geografiei economice autohtone. SIDERCA – initialele unei utopii paguboase In decembrie 1989, cand unii si altii se ocupau cu „revolutia transmisa in direct“, la Calarasi constructorii strangeau ultimele suruburi la ceea ce urma sa devina, curand, Combinatul Siderurgic SIDERCA. Clasa muncitoare, aliniata in trei schimburi, abia astepta sa-si ia in primire locurile de munca, nerabdatoare sa raporteze primele succese pe frontul pasnic al intrecerii socialiste. Dar n-a fost sa fie. In ciuda tuturor pronosticurilor realiste care se puteau face la vremea aceea, comunismul romanesc s-a dus pe apa sambetei. Pe aceeasi apa s-a dus si viitorul glorios al SIDERCA, precum si visele viitorilor fruntasi in productie. Indata dupa 1990, Calarasiul a inceput sa nu se simta prea bine. Pe deasupra sa si a Combinatului sau gigantic s-au abatut, stoluri-stoluri, cuvinte care mai de care aducatoare de speranta: renta­bi­lizare, eficientizare, privatizare. Pana la urma a avut castig de cauza un cuvant singuratic si devastator: lichidare. Lichidare cu tot cu clasa muncitoare. In tot acest timp, SIDERCA s-a zbatut in sperante cleioase, precum pestele in mal, si a stat de straja la intrarea orasului caruia i-a inghitit, digerat si apoi dezasimilat viitorul. Utopia se sfarsise. Mantuirea de tinichea Multi ani de zile, uriasa constructie, intinsa pe cateva sute bune de hectare, a reprezentat raiul negustorilor de fiare vechi. Veneau oamenii cu tot familionul, cu puradei cu tot, si incarcau sub coviltire tot ce nu era sudat – pe o caruta plina-ochi se puteau castiga bani buni. De alungat nu-i alunga nimeni, ca deja era democratie si a pune capat hotiei era o reminiscenta anacronica a mentalitatii comuniste. Pe la anul 1997, din somnul nadusit al Calarasiului s-a trezit cineva, Stefan Draghici pe numele sau, consilier-sef al Inspectoratului pentru Cultura al judetului, si-a zis: Vom face aici o tabara de sculptura monumentala in metal. Vom chema sculptori consacrati, sa-si aleaga din Combinatul nostru ce le pofteste inima, sa inchipuie lucrari cu care, mai apoi, vom insemna orasul. Va fi ca o mantuire – o mantuire de tinichea. A chemat omul sculptorii, acestia au venit, si-au ales din Combinat cele mai alese bucati – tevi, traverse, rezervoare, sine de cale ferata, armaturi, stalpi de sustinere, macarale, roti dintate, ma rog, tot ce-au poftit. Paradoxul este ca de demontatul reperelor solicitate de artisti s-a ocupat o echipa formata din aceiasi oameni care trudisera, ani la rand, la construirea Combinatului. In fine... Au comis lucrari urmatorii sculptori: Titi Ceara, Vlad Ciobanu, Ionel Cojocariu, Vasile Ivan, Laurentiu Mogosanu, Dionisie Popa, Dumitru Radu, Sava Stoianov, Lucian Taran, Gheorghe Zarnescu.O parte dintre ei si-au finalizat sculpturile – acestea au fost amplasate in oras, in locatii alese, de comun acord, de artisti si de autoritatile locale ale vremii. Acum cativa ani, cand primele lucrari au ravasit somnul orasului, initiativa a fost catalogata drept una de anvergura europeana. Uniunea Artistilor Plastici a acordat productiei acestei insolite tabere de sculptura Premiul pentru ambient, iar Ministerul Culturii (editia 1998) a evaluat operele realizate la cca. 1.000.000 de dolari. Valoarea morala a initiativei era, insa, incomen­surabila: ideea de a transforma, de a sublima un simbol al raului, meta­morfozandu-l prin arta, conferea Cala­rasiului, pentru prima data in lunga sa istorie, o dimensiune transcendenta, un sens si o implinire. Mai mult, incurajat de succesul ideii sale, Stefan Draghici, intemeietorul taberei de sculptura, visa cu ochii deschisi sa construiasca, la el in oras, primul Centru romanesc de arta contemporana. Centrul, care urma sa capete numele lui Ion Vlad (sculptor roman, nascut la Calarasi, s-a savarsit din viata la Paris, la scurt timp dupa ce inaltase, in Cartierul Latin, o statuie a lui Eminescu) avea sa cuprinda biblioteca, sali de auditie si de proiectii video, spatii neconventionale de spectacol, ateliere de creatie. Prin in­te­lesul sau sublim, Tabara de sculp­tu­ra in metal de la Calarasi avea dimen­siunea unui ritual de inmorman­tare a unei utopii paranoice si de invi­ere, in acelasi timp. Am fost la Calarasi acum patru ani si-am vazut cu ochii mei. Epilog si somn de voie Trecut-au anii... M-am intors la Calarasi sa mai vad o data. Si iata ce-am gasit: Stefan Draghici s-a prapa­dit, acum exact trei ani, intr-un accident stupid de masina: venea, pe-o vreme cainoasa, la Bucuresti, cu treburi pe la Ministerul Culturii, sa mai puna ceva la punct pentru Tabara de sculptura. A fost strivit, cu masina cu tot, de un camion. De atunci, visul sau a ramas orfan. Autoritatile locale (noile autoritati locale) au decis repede: Tabara se inchide, iar lucrarile deja amplasate in oras vor fi mutate pe maidanele de la periferie. Asa s-a decis si asa s-a facut. Acum, orasul s-a intors pe partea cealalta, plescaind multumit din buze, continuand sa-si savureze somnul in care a picat dupa decembrie 1989. In rest, lucrurile au ramas la fel: Dunarea este la locul ei, somerii orasului asijderea, la anul urmeaza sa mearga cu totii la vot, sa aleaga. Acum trei ani, criticul de arta Pavel Susara scria, in albumul Metal, dedicat Taberei de sculptura de la Calarasi (album aparut la editura Vinea): „Ele (sculpturile, n.n.) sunt un raspuns pozitiv in fata unei provocari negative, dar si un argument convingator ca, in pofida saraciei generalizate, sansele culturii nu sunt cu totul compromise.“ Post Scriptum: Stefan Draghici se ciocnea cu camionul la vremea cand albumul Metal se gasea in tipar. Un argument convingator ca sansele neghiobiei nu sunt cu totul compromise, in pofida bunelor intentii care, de altfel, sunt castrate de mici. Povestea sarii din bucate. Nimic nu este astazi mai ieftin (la piata sau la supermarket), mai banal, mai plictisitor (atunci cand se termina proviziile din bucatarie) decat sarea. Pana sa ajunga la conditia de numitor comun al tuturor gospodariilor de pe mapamond, sarea a avut istoria ei si a scris, la randul sau, istorie. Putini, insa, dintre cei care astazi o consuma mai gusta adevaratul inteles al versurilor: Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Razanda si planganda cu lacrimi mari/ era sarata ca sarea/ slavita la ospete de barbari. Lipsit de aer vei muri, fara hrana sau fara apa, de asemenea. Fara sare se poate trai? Raspunsul este nu. Sarea alimentara (clorura de sodiu) asigura, printre altele, transmiterea impulsurilor nervoase de la si catre creier, controleaza contractiile muschiului cardiac, are un rol principal in procesul de digestie. Si mai face inca o multime de lucruri. Animalele cunosc toate acestea, din instinct. Omul le-a aflat, insa destul de tarziu. Moneda de schimb, ofranda, privilegiu Triburile si, mai apoi, popoarele migratoare nu prea aveau nevoie de sare – isi luau doza necesara din alimentele pe care le consumau: din carnea cruda, afumata sau fripta, din lapte. Cand oamenilor le-a venit mintea la cap si s-au asezat pe la locurile lor, cand au bagat de seama ca mancarea gatita (fiarta) – carne si legume – este mai gustoasa, au realizat ca le lipseste ceva. Le lipsea sarea. Pe care ia-o de unde nu-i. Obtinuta mai intai prin evaporarea apei marii, sarea a ajuns, dintr-o data, la mare pret. La vremea Imperiului Roman, unul dintre principalele drumuri purta numele de Via Salaria. Era drumul pe care sarea din Ostia (port antic) era transportata spre Roma si spre alte teritorii ale imperiului. In Roma antica, accesul la sare era privilegiul claselor superioare. In cadrul armatei, de pilda, doar ofiterii primeau un supliment de bani la solda; suplimentul se numea salarium si era oferit ofiterilor pentru ca acestia sa-si poata achizitiona sare. Pe supra­fe­te intinse din Africa si din Tibet, sarea a fost, vreme de secole, o foarte puternica moneda de schimb. Mai tot comertul Antichitatii a devenit dependent de sare dupa ce s-a descoperit faptul ca aceasta este si un bun conservant: alimentele (in special carnea si pestele) tratate cu solutii saline suprasaturate puteau fi transportate, fara sa se altereze, pe distante mult mai lungi. „Slavita la ospete de barbari“, sarea a fost venerata si in Grecia antica, unde era utilizata ca ofranda adusa zeilor, in cadrul ritualurilor sacrificiale. Arabii, cand vor sa-si declare unul altuia prietenia, obisnuiesc sa spuna, inca si astazi: „Este sare intre noi“; aceiasi arabi numesc persoanele lipsite de loialitate „necredinciosi ai sarii“, iar englezii ii considera pe oamenii demni de stima „sarea pamantului“. Cum am spus, la inceputuri, sarea era obtinuta prin evaporarea apei de mare. Mai apoi, prin evaporarea apei din solutiile (lacuri, izvoare) saline si, mai tarziu, prin exploatari miniere. O data cu dezvoltarea mineritului, exploatarile de sare au luat o mare amploare. Bogata in zacaminte de sare, Romania a detinut, in perioada interbelica, o pozitie de frunte in exportul mondial de sare. Export de sare faceau si Tarile Romane, cu mult timp inainte, Stefan cel Mare fiind unul dintre promotorii acestui negot. De la puscarie la turism salin Exploatarile industriale au condus, finalmente, la inchiderea multor mine de sare. In secolul XX, acestor imense galerii dezafectate li s-a gasit o noua intrebuintare: baze de agrement si de tratament. Turismul salin este o afacere infloritoare pe mapamond. In Romania, la ora actuala, el este practicabil in urmatoarele locatii: Ocna Mures, Ocna Dej, Targu Ocna, Ramnicu Valcea, Slanic, Cacica, Praid. Conditiile de temperatura (12ºC) si de umiditate si aerul ionizat fac din saline un loc ideal de tratament pentru bolnavii de astm bronsic. Dar o vizita in saline este o experienta interesanta pentru oricine: acolo se pot practica diverse jocuri sportive pe terenuri special amenajate, se poate juca biliard, tenis de masa, exista biblioteci publice, sunt vernisate expozitii de arta plastica, pot fi admirate sculpturi monumentale in sare. O fascinatie aparte o exercita bisericile din subteran – la sute de metri sub pamant, ele iradiaza o forta spirituala cu totul speciala. Un faliment profitabil pentru marina militara In final, inca un argument in sprijinul afirmatiei ca sarea a facut istorie: marina militara romana datoreaza comertului cu sare prima sa nava. Iata cum au stat lucrurile: la anul 1857, un negustor de sare, Niculae Ciocan, a achizitionat din actuala Austrie un vapor cu aburi pentru a cara sare pe Siret, de la Targu Ocna la Galati. A facut treaba asta intre 1858 si 1861, cand bietul negustor a dat faliment. Statul roman i-a confiscat vaporul, acesta a fost reconditionat la Giurgiu si a devenit prima nava de razboi a Principatelor Romane. Anonima si modesta, fara sa fi dat numele sau vreunei epoci sau perioade istorice (precum piatra si fierul), sarea a fost un tovaras credincios umanitatii, pe tot parcursul istoriei. Poate de aceea este astazi sarea atat de ieftina – pentru ca este nepretuita.

Get your own Chat Box! Go Large!

#links