Omul si Povestiile lui

Peter Russell - "Orice om de stiinta onest, utilizand mijloacele stiintei, va descoperi substratul spiritual al universului"

De la stiinta la Dumnezeu



Peter Russell este matematician, fizician (Cambridge University) si expert in computere. Este fascinat de mintea omeneasca si de misterele constiintei. Studiaza de ani de zile psihologia experimentala, meditatia si filosofiile orientale. Este membru al consiliilor stiintifice din mai multe universitati celebre ale lumii. A scris multe carti pe tema Constiintei si a Universului, din perspectiva omului de stiinta care l-a descoperit pe Dumnezeu si care nu vede contradictie in acest lucru. Este considerat unul dintre cei mai importanti ganditori ai momentului, iar conferintele sale din ultimii ani s-au axat in special pe analiza acestor timpuri ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->

istorice, pe care le traim. Este un om de o deschidere extraordinara, iar zambetul si abordarile sale nu au nimic din rigiditatea traditionala a omului de stiinta, ba dimpotriva, emana caldura si emotie.



"L-am izgonit pe Dumnezeu din noi insine"



- Sunteti un om de stiinta care a facut pasul catre spiritualitate. Cum ajunge un matematician si fizician sa aleaga in cele din urma spiritualitatea? Pentru majoritatea oamenilor, ele par in contradictie.



- Stiinta nu numai ca nu este in contradictie cu spiritualitatea, dar poate fi o poarta catre aceasta, mai ales stiintele de varf, cum sunt matematicile sau fizica cuantica. Eu am fost intotdeauna un om de stiinta. M-a interesat natura universului si a fenomenelor, m-a pasionat latura ascunsa a lucrurilor. La 16 ani, devoram Einstein, descoperind lumea paradoxala a fizicii cuantice, si stiam de pe-atunci ca eu voi fi un cercetator al universului. Mai tarziu, am crezut ca matematicile vor fi acelea care imi vor deschide portile catre intelegerea suprema. Ma fascina felul in care o ecuatie, de pilda, una dintre cele mai simple si mai elegante din toate ecuatiile matematice, guverneaza propagarea luminii, vibratiile unei corzi de vioara, curba unei spirale si orbitele planetelor. Incepeam sa inteleg ca universul este vibratie in toate aspectele sale. Daca m-ar fi intrebat cineva, as fi zis ca Dumnezeu parea sa existe pe teritoriul abstract al matematicii. In cele din urma, descoperind limitarile modelului matematic al universului, am crezut ca pot descoperi adevarul in fizica cuantica, unde natura spirituala a universului incepe sa fie evidenta. Experimente,care acum sunt celebre dovedeau faptul ca mintea omeneasca, dorinta, intentia, asteptarile unui om influenteaza particule cum ar fi un foton. Mi se parea uluitor, pentru ca acest lucru rasturna tot ceea ce eram obisnuiti sa credem despre relatia dintre materie si spirit. Un "obiect neinsufletit" precum fotonul stia, simtea intentia mentala, nerostita a celui care facea experimentul. Mai mult decat atat, se comporta conform asteptarilor sale. Eram om de stiinta si a trebuit sa accept evidenta: dincolo de orice fenomen fizic, ceea ce creeaza realitatea este constiinta, cel mai misterios fenomen din univers. A concepe universul ca pe o realitate a constiintei este o abordare spirituala, pentru ca pune inefabilul deasupra materiei grosiere si spiritul deasupra carnii. Universul nu mai este facut din materia care ajunge sa gandeasca, ci din gandirea care se poate materializa.



Un matematician visator



Aceasta nu este o speculatie, ci un adevar profund, la care stiinta materialista a ajuns prin propriile ei puteri. Deci, nu numai ca stiinta nu este in contradictie cu spiritualitatea, dar orice om de stiinta onest, utilizand mijloacele stiintei, va descoperi substratul spiritual al universului. Nu vorbesc aici despre religia institutionala, care intra in contradictie flagranta cu stiinta, ci despre spiritualitate. Aceasta, spre deosebire de orice religie, este o chestiune personala, de viziune mistica. La baza oricarei religii a stat viziunea mistica a cuiva. Asta confirma stiintele moderne: vechile viziuni mistice asupra universului, nu dogma construita in timp imprejurul lor. Asadar, dupa ce am petrecut ani studiind matematica si fizica teoretica, acestea m-au condus catre psihologie experimentala si, in cele din urma, catre unul dintre cei mai mari mistici ai secolului 20, Ramana Maharshi. Cercul s-a inchis. Acest maestru traia direct mistere ale universului, pe care fizica cuantica abia daca incepea sa le intuiasca. Acesta a fost drumul catre Dumnezeu al unui om de stiinta care a ramas om de stiinta.



- Cu alte cuvinte, ne este greu sa-l primim inapoi pe Dumnezeu, dupa ce l-am izgonit din lume.



- L-am izgonit, nu din lume, si nu din univers, ci din noi insine. Stiinta descopera ca substratul intregului univers este o energie inteligenta, constienta, creatoare, purtatoare de informatie, vie, si ca tot ce exista in univers este facut din aceasta energie. Misticii o numesc lumina. Noi o putem numi Constiinta sau Dumnezeu. Nu-l putem izgoni pe Dumnezeu din univers, pentru ca el este natura interna, subtila a universului. Nu putem izgoni lumina, pentru ca singurul lucru care exista este aceasta lumina. Dar putem sa uitam acest adevar si sa traim o sub-realitate, perfect valabila pentru noi insine, din care adevarul a fost exclus. Aceasta sub-realitate va arata exact asa cum au creat-o mintile noastre, intunecata, teribila, aspra, lipsita de lumina, dar plina de substitute artificiale ale luminii. Este lumea in care traim. Dar lumea pe care am creat-o nu este viabila, pentru ca nu respecta liniile de forta cosmice ale universului. Este contra legilor universului. Am crezut la scara larga ca lumea materiala este "reala", iar Constiinta izvoraste din materie. Constiinta nu numai ca nu izvoraste din materie, dar pare sa aiba putere absoluta asupra materiei. Ba mai mult, pare ca materia este cumva generata de Constiinta. Acesta este punctul fundamental in care stiinta moderna confirma viziunile misticilor: Constiinta este fundamentul Universului observabil, iar spatiul, timpul si materia izvorasc din Constiinta. Experimentul unei lumi exclusiv materiale s-a sfarsit si orice incercare de a mentine o asemenea lume este sortita esecului. Aceasta lume este pe cale de a disparea, ca orice creatie a mintii umane, in fata creatiei unei Minti de un ordin superior de marime: mintea lui Dumnezeu. Acesta este si punctul in care stiinta, asa cum o cunoastem, nu poate merge mai departe sa cerceteze. Mai departe este o cercetare a Constiintei si este domeniul psihologiei si al spiritualitatii. Stiinta a avut un succes extraordinar in a explica structura si functionarea lumii materiale. Dar atunci cand vine vorba despre lumea interioara a mintii, despre ganduri, sentimente, senzatii, vise si intuitii, stiinta are foarte putine lucruri de spus. Iar cand e vorba despre Constiinta propriu-zisa, stiinta pur si simplu tace. Nu exista nimic in fizica, chimie, biologie sau in oricare alta stiinta, care sa poata explica faptul ca avem o lume interioara, subiectiva. Aceasta subiectivitate are capacitatea uluitoare de a influenta materia. Gandirea, imaginatia, visele, dorintele, tot ceea ce tine de aspectul nostru launtric, au harul "supranatural" de a influenta tot ceea ce ne inconjoara. Cand vom accepta complet acest adevar ca fiind al nostru, acela va fi momentul in care il vom fi "acceptat" pe Dumnezeu inapoi in universul nostru, adica in noi insine.







"Esenta omului este sufletul"







- In cartile dvs. exista un anumit sentiment de... urgenta, ca si cum am fi intr-o cursa contracronometru, ca si cum nu am mai avea timp. Are legatura cu "sfarsitul timpurilor" despre care vorbeau Ervin Laszlo, Stan Grof si... profetiile mayase?



- Da, aceasta este "revolutia constiintei", o schimbare constienta a modului in care ne vedem pe noi insine si universul, ceea ce este echivalent cu crearea la propriu a unei noi lumi. Sentimentul de "urgenta" pe care il percepeti este acela al datelor provenind din stiinta, dar nu numai, care indica prabusirea lumii in care traim. Crezand ca materia este totul si ca universul este gol de sens si de Dumnezeu, am creat o lume dupa acest model. O lume cladita pe criteriile "stiintifice" ale eficientei lipsite de sentimente si de comunicare, rupte de restul universului, in care oamenii sunt niste "unitati" independente, facute sa supravietuiasca cu orice pret. Am creat o societate agresiva, fara scrupule, o economie pe masura, o medicina care trateaza corpul omenesc ca pe o bucata de carne, un invatamant care ne pregateste copiii sa supravietuiasca in aceasta lume dura, mutiland insa esenta a ceea ce inseamna un om: sufletul. Umanitatea a uitat ca este o parte din univers si din aceasta planeta si este pe cale sa-si distruga caminul si pe sine insasi. Aceasta este "criza" in care ne aflam astazi, ecologica, economica, politica, sociala, culturala si mai ales spirituala. Tot mai multi oameni se trezesc din cosmar si isi dau seama ca valorile si scopurile in care au crezut au fost gresite, intorcandu-se acum catre valorile spirituale si catre ceea ce ne uneste, nu catre ceea ce ne dezbina. Dar sistemul pe care l-am creat pe aceasta planeta are o inertie enorma. Stim ca lumea, asa cum am construit-o, se prabuseste rapid. Cele mai optimiste estimari vorbesc despre 20-30 de ani pana la colaps. Dar avem motive sa credem ca acest lucru este mult mai apropiat. In acelasi timp, stim ca se petrec schimbari cosmice, care influenteaza constiinta umanitatii si, din acest punct de vedere, schimbarea este inevitabila. Intrebarea care se pune este aceea daca umanitatea va reusi sa schimbe ceva esential inainte ca un colaps al sistemelor fizice si ecologice ale planetei sa se produca. Nimic nu garanteaza acest lucru. Pentru planeta Pamant in sine, la scara cosmica, nu ar fi nici o problema un colaps al unei civilizatii omenesti. Asemenea intamplari s-au mai petrecut in istoria planetei, iar capacitatea acesteia de refacere este inimaginabila pentru o minte omeneasca. La scara cosmica, disparitia unei civilizatii este un eveniment minor. Am putea disparea ca specie, pentru un timp. Dar Constiinta speciei noastre pare acum suficient de evoluata cat sa decida singura viitorul. Cat despre profetiile mayase, nu sunt singurele care, dupa ce au facut estimari care se intind pe milioane de ani, se opresc in 2012. Eu nu sunt dintre aceia care cred in "sfarsitul lumii". Dar cred ca misticii tuturor timpurilor si tuturor sistemelor mistice, inclusiv preotii maya, au vazut schimbarile majore la nivelul Constiintei cosmice si au stiut ca umanitatea nu poate scapa acestei schimbari.



Orice viitor este posibil. Cu cat vom fi mai multi aceia care vom experimenta o constiinta spirituala, cu atat sansele de ramanere a umanitatii in spatiul material al acestei planete vor fi mai mari. Viitorul asteapta sa fie scris de noi insine. Provocarile pe care le avem de infruntat la acest inceput de mileniu sunt formidabile. Nu stiu daca ceea ce omenirea a declansat poate fi oprit. Ceea ce stiu insa cu siguranta este ca perspectiva mea interioara nu depinde de ceea ce se petrece "in afara". Aceia care, in aceste timpuri, se indreapta catre o perceptie spirituala a Universului, vor fi pregatiti pentru orice eventualitate si o vor primi cu acceptare, ca pe un proces transformator profund, care a inceput deja. Intrebarea "cine suntem" se transforma, treptat, in "ce suntem", pe masura ce intelegem ca suntem alcatuiti din aceeasi "substanta" diafana ca tot restul Universului perceput. Pentru mine, 2012 este un prag al transformarii din interior, o transformare care va continua mult dupa acest varf.



Stefan Banica - "Cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele"


Patru ani de ritm si succes




- Interviul pe care-l acorzi revistei "Formula AS" in preajma Craciunului a devenit o traditie. Ai, printre cititorii nostri, fani multi si entuziasti, care abia iti asteapta "raportul" de la capat de an. Si, slava domnului, ai ce le povesti. De pilda, despre cea mai televizibila activitate a ta, "Dansez pentru tine". O emisiune ce tocmai a incheiat al optulea sezon. Ai ceva de declarat la aniversare?



- Anul acesta, "Dansez pentru tine" a adus noutati. Concurentii s-au dovedit mult mai bine pregatiti in materie de dans decat vedetele. Desi nici unul nu-si castiga existenta din dan s. Abilitatile lor au dat insa nastere unor rasturnari spectaculoase de situatie: echipa care termina saptamana pe primul loc, in saptamana urmatoare ajungea la duel. A fost o situatie neobisnuita, care a sporit emotia competitiei.



- Emisiunea are, in continuare, un rating extraordinar. V-ati asteptat sa aveti un asemenea succes?



- "Un asemenea succes" e poate mult spus. E vorba, mai curand, de un succes constant. Unul dintre putinele exemple de succes constant din televiziunile post-decembriste, ca audienta si ca interes, in randul unui public format din toate categoriile sociale. Asta se vede nu doar in cifre, ci si in calitatea emisiunii. "Dansez pentru tine" a pornit ca un show de calitate si asa s-a si mentinut.



- Calitatea e ingredientul principal al retetei succesului? Multi realizatori TV mizeaza, dimpotriva, pe kitsch si vulgaritate.



- Lucrurile stau in felul urmator: opt saptamani la rand, vezi niste oameni obisnuiti, care evolueaza in fata publicului telespectator, pe ringul de dans. Cei mai multi dintre ei n-au mai aparut niciodata, pana in acest moment, in fata camerei de luat vederi. Oamenii acestia sufera transformari prin costume, prin machiaj si, de ce nu, chiar si la nivel psihic, pentru ca, in emisiune, se munceste, nu gluma, iar cand una dintre echipe cade la duel, mai ales cele care se apropie de finalul concursului, nu e deloc usor. Toate aceste lucruri se vad in direct si constituie principala miza a formatului. E o competitie netrucata, cu multe componente emotionale. Da, cred ca putem vorbi despre calitate.



- Dar emotia ta ce temperatura mai are? Te mai bucuri de ceea ce faci?





"Dansez pentru tine" - acelasi ritm si succes de patru ani





- La "Dansez pentru tine" eu sunt un catalizator de energii: primesc energie si dau inapoi. In fiecare sezon apar oameni noi, cazuri noi, se nasc tot felul de situatii neprevazute. Ceea ce e incitant. Dar televiziunea nu e marea mea dragoste, recunosc cinstit lucrul asta. Imi place, dar nu e ceea ce-mi place sa fac cel mai mult. Acum sa nu se inteleaga gresit! Ca s-a mai speculat c-as sta la "Dansez" din motive financiare. Nu! Pana acum, in cariera mea, motivele financiare n-au fost niciodata atat de convingatoare, incat sa ma faca sa renunt la principiile mele, legate de profesie. Iar unul dintre aceste principii e ca in clipa in care consider ca nu mai am nimic de spus intr-un proiect, ca nu ma mai emotioneaza nimic in legatura cu el, ma retrag. Cum a fost cazul si cu musicalul "Chicago", de la Teatrul National, unde, dupa un an de zile, chiar daca financiar nu aveam de ce sa ma plang, am spus stop, pentru ca, exact cum am explicat, nu mai credeam in acel spectacol, simteam nevoia ca el sa evolueze. Asta nu inseamna ca nu m-am bucurat vazand ca restul colegilor mei au continuat sa joace si inca repurtand succes. Insa, pentru mine, energia creatoare se epuizase.







Descult in parc



- Ti-ai regasit-o, in schimb, la "Descult in parc", piesa lui Neil Simon, in care nu apari doar ca actor, dar pe care ai si regizat-o. Cum ti-a venit ideea acestui proiect?



- In '96, Paul Ioachim - Dumnezeu sa-l ierte! - a propus piesa aceasta, a adus-o pentru prima data in Romania si asa am deschis cu ea teatrul "George Ciprian" din Buzau, unde el era director. Acolo am jucat douazeci de spectacole in regia regretatului Dinu Manolache. Apoi am mai jucat piesa si la Teatrul Mic, unde a fost preluata de Leopoldina Balanuta - Dumnezeu s-o odihneasca! -, pe atunci directoarea teatrului. "Descult in parc" e o piesa exceptionala, fara greseala de scriitura, dupa parerea mea. E o comedie de situatie pe care trebuie doar s-o joci cu credinta. Eu cochetam de mult cu ideea de a regiza un spectacol, iar genul asta de comedie bulevardiera spumoasa cred ca a fost cea mai buna alegere pentru mine, luand in considerare posibilitatile mele din acest moment.



- Ti-a fost usor sa intri in pielea regizorului?





Nici ca rocker nu-i sta rau





- Nu, nu pot sa spun ca mi-a fost usor, pentru ca un actor are tendinta sa joace, nu sa explice. Ca actor, forma asta de exprimare iti e mult mai la indemana. Ei, greseala asta am facut-o si eu, pana cand mi-am dat seama ca trebuie sa-i lasi si pe ceilalti sa joace, ca nu trebuie sa joci tu singur toate personajele, atunci cand vrei sa le explici celorlalti. Dar, lucrand, m-am temperat si am vazut, privind de pe scaun la ceilalti, frumusetea intregului: cum cade lumina, unde pica bine o anumita replica din text, cum interactioneaza personajele, care e scopul lor scenic, ce vrei sa spui, ce mesaj vrei sa transmiti publicului, dincolo de descoperirea situatiei scenice etc. Le multumesc colegilor mei actori ca au avut incredere in mine, ca au avut rabdare si m-au suportat (rade). Am reusit sa inchegam o echipa foarte buna: Stefan Caragiu s-a ocupat de decoruri, Adriana Popa de costume, iar distributia e formata din colegii mei dragi, Mitica Popescu, Ileana Cernat si Oana Ioachim. Sunt oameni cu care am mai lucrat si cu care m-am inteles foarte bine. Ba chiar am avut curajul sa-l chem in spectacol si pe un coleg de-al meu, fost component al grupului "The 50's", Bogdan Tudor, care nu e actor profesionist. El a terminat Conservatorul. Ne-am asumat un risc amandoi, pentru ca e o mare diferenta intre actorul-amator, care joaca in filme sau telenovele - unde unii pot sa fie chiar excelenti - si cel care vrea sa urce pe scena de teatru, unde nu se mai trage nici o dubla, nu mai exista o a doua sansa. Momentul acela e unic si irepetabil. Bogdan s-a descurcat insa foarte bine. Iar pentru mine, una peste alta, experienta asta a fost extrem de benefica. Ma bucur ca piesa are un mare succes la public. In dubla mea calitate, de actor si regizor, as fi foarte fericit daca oamenii ar pleca de la acest spectacol destinsi, bine dispusi si cu pofta de viata.



- Ati inceput si un turneu prin tara, daca am inteles eu corect.





Cu Oana Ioachim, in "Descult in parc"





- "Descult in parc" e un proiect particular, si deocamdata nu jucam decat la Teatrul de Opereta din Bucuresti. Ceea ce ai auzit, ai auzit bine, numai ca informatia e gresita. Concret, spectacolul a fost afisat si la Cluj, Constanta si Brasov, desi actorii nu si-au dat acceptul pentru aceste deplasari. A fost o greseala mare de organizare si, desi nu a fost vina mea, am cerut scuze public, in numele meu si al colegilor mei, in emisiunea pe care o prezint, spectatorilor care au cumparat bilete in Cluj, Brasov si Constanta. Niciodata pana acum, in cariera mea, nu s-a suspendat vreun spectacol din cauza mea, de aceea doresc ca oamenii sa stie care a fost situatia reala si, prin intermediul vostru, sa-i asigur, inca o data, de tot respectul meu.



Hotul de diamante



- La sfarsitul lui noiembrie, a avut loc premiera filmului "Ho Ho Ho", in care joci rolul principal. Ce te-a atras la acest proiect?



- Faptul ca este prima comedie de Craciun facuta in Romania. Eu am mai pus umarul si la un alt fel de premiera romaneasca: serialul "Baieti buni", un serial politist, un alt gen de produs decat cele cu comisarul Moldovan ale lui Sergiu Nicolaescu. "Ho Ho Ho" e si el ceva nou. Recunosc ca la inceput am ezitat, dar, pana la urma, am zis: "De ce nu? Hai sa-l facem! E un proiect care merita si e si interesant". Mai ales ca nu e tocmai comod sa faci un film despre Craciun, la peste 35 de grade Celsius. (rade)







Impreuna cu micul lui partener din filmul "Ho Ho Ho"



- Ce ne poti spune despre personajul tau?



- E un Mos Craciun atipic. De fapt, Ion e un inginer care s-a ratat in profesie, dar care are un talent deosebit in a sparge coduri. Asa ca a intrat in lumea interlopa si, dupa ce a furat din bancomate, acum se pregateste sa dea lovitura, furand un diamant dintr-un mall. Ion e despartit de familia lui, sotia si copilul sunt in Italia, are probleme si cu bautura... Porneste ca un personaj a carui singura miza este sa livreze diamantul, sa-si ia banii si cu asta basta. Intamplarea face insa ca, in timpul jafului, sa intalneasca un copil care s-a ratacit de mama lui, un pusti foarte simpatic, care-i schimba total traiectoria: il face sa vada viata altfel, sa se gandeasca la copilul lui si la familie si, pana la urma, sa renunte la furtul diamantului. Ceea ce mi-a placut la acest personaj este evolutia lui: salvandu-l, practic, pe pusti, in finalul filmului, devine un erou fara voie.



Cu masca si fara masca



- Sa ramanem in atmosfera Craciunului. Se zvoneste ca scoti un album de colinde.



- "Un Craciun cu Stefan Banica" e un album cu zece piese: o parte sunt compozitii proprii, dintre care cea mai noua este piesa care poarta si titlul filmului "Ho Ho Ho", dar am si melodii clasice de Craciun, pe care le-am cantat in concerte in varianta noastra. E un album de care sunt mandru, care sper sa ajunga la inima oamenilor si sa ramana in casele lor inca multi ani de-acum inainte. Se spune ca viata unui album de Craciun, pe piata discurilor, e foarte scurta: el nu traieste, in esenta, decat o luna de zile, in decembrie. Dar e important daca place intr-atat incat omul sa-l pastreze si sa-l mai scoata sa-l asculte si anul urmator. Si-apoi, eu n-am mai scos un album din anul 2000 si mi-era dor. In primul rand, aveam foarte mult material - zeci de cantece de Craciun, iar in al doilea rand, a fost vorba de starea pe care o ai atunci cand inregistrezi un album de genul asta. Sunt armonii si texte care te sensibilizeaza intr-un mod special, stai in studio si-ti imaginezi ca esti langa brad, cu cei dragi alaturi, cantand sau ascultand impreuna cu ei melodiile alea... Albumele de Craciun aduc un soi de caldura sufleteasca pe care nici un alt gen de muzica nu poate sa ti-o transmita. Tot anul acesta am mai scos un disc de colectie, cu "Jurnalul National", un album live, din concert, numit "Toata lumea danseaza". Si aici a fost vorba tot de stare, desi de un alt fel. Cred ca e foarte important ca oamenii care n-au ajuns inca la concertele mele sa simta macar o parte din atmosfera care e acolo, in sala. E ceva total diferit de albumele inregistrate in studio.







- Nu putem sa nu vorbim si despre concertele tale de sarbatori, devenite, si ele, o traditie. Anul acesta sunt anuntate pentru zilele de 10, 11, 12, 13 si 14 decembrie (data de 14 decembrie, la cererea publicului), tot la Sala Palatului. Vii cu ceva nou? In fiecare an inventezi ceva ca sa-ti bucuri spectatorii.



- Asa e. Mereu incercam sa aducem ceva nou, dar, in acelasi timp, pastram melodiile pe care oamenii vor sa le asculte de fiecare data. Nu pot sa-ti spun in ce va consta noutatea, pentru ca as strica surpriza. Descoperirea ei e privilegiul spectatorilor care vor fi acolo. Si in acest an o sa am invitati si vom canta si melodii de pe acest nou album de Craciun. Ceea ce tin, totusi, sa spun este ca, uite, am ajuns la al optulea an consecutiv de cand sustinem aceste concerte de sarbatori, si oamenii vin sa ne vada nu doar din Bucuresti, ci din toata tara, iar asta inseamna totul pentru mine: e recunoasterea muncii mele si a echipei cu care lucrez de atatia ani. Iar celor care anul asta se codesc, poate de teama gripei porcine, le transmit ca noi o sa cantam si cu masca si fara masca. S-a facut atata tevatura pe tema gripei asteia! Cum a fost si cu gripa aviara. Eu intreb numai atat: la alegeri cum o sa fie? Ca si acolo, la sectiile de votare, se strange multa lume. O sa vina toti cu masti?



"Sa traiti cum vreti si cu cine vreti"



- In finalul interviului nostru ma invit nepoftita la Craciunul tau de acasa. Ce planuri ai? O sa fie tot un Craciun in familie?



- La mine, Craciunul se sarbatoreste numai in familie. E o traditie. Cu atat mai mult acum, cand Violeta face doi ani si deja intelege mai multe lucruri. E esential pentru mine sa fiu alaturi de copiii mei. Pe copii nu-i intereseaza cine esti tu pentru altii, ci ii intereseaza cine esti tu pentru ei. Iar eu, pentru ei, sunt tata. Asa ca nu vor de la mine decat sa fiu alaturi de ei. Fiecare varsta are frumusetea si prioritatile ei si trebuie sa realizezi lucrul asta. Eu si acum mai am imboldul de la 20 de ani sa fac multe lucruri deodata. Dar se pune problema eficientei. Indiferent cat de mult iti place sa faci un lucru, indiferent cat de mult ai tu senzatia ca poti sa le faci pe toate, trebuie sa-ti acorzi si momente de respiro. Altfel, viata trece pe langa tine, avand doar impresia ca o traiesti. La 20 de ani, puteam sa filmez si trei zile fara intrerupere. Sau tin minte primele show-uri cu Popeasca: filmam o zi si-o noapte, dupa care imediat plecam in turneu. Si nu conta. Era un iures nebun, dar nu-mi pasa. Pentru ca nu aveam alte responsabilitati: eram numai eu cu meseria mea. Atat! Nu exista nimic altceva. Acum, situatia nu mai sta chiar asa. Fetita mea e nascuta pe 15 decembrie si eu, de obicei, pe 15 sunt in concert. Nu pot sa-i cer sa inteleaga asta. N-as putea sa-i cer sa inteleaga nici lui Stefan, care are 8 ani, daramite unui copil de 2 ani. Asadar, macar de Craciun sa le fiu alaturi.



- Ce ai vrea sa-ti aduca Mosul, Stefan?



- Imi doresc sa-mi dea capacitatea de a sti cum sa aleg lucrurile in asa fel incat sa fie bine, si pentru familia mea, si pentru meseria mea. Imi doresc sa-mi dea puterea sa tin acest echilibru intre profesie si familie. E foarte important. Pentru ca in momentul in care echilibrul e distrus, nu mai e bine in nici o parte. Pentru mine, fiecare an ar trebui sa insemne o evolutie, ca om.



Viata e foarte scurta si e bine sa constientizezi tot timpul ca vrei s-o traiesti frumos. Dar nu e de-ajuns numai s-o spui: "Vreau sa traiesc frumos!". Urmeaza si pasul doi: ce faci pentru asta? E foarte buna replica lui Puck, din "Visul unei nopti de vara": "Cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele!". Nu trebuie sa tii lucrurile rele in tine, nu te-ajuta la nimic. N-ai cum sa schimbi ceva ce s-a intamplat. Tot ce poti sa faci e sa remediezi rezultatul. Iar ca sa-l remediezi, trebuie sa ai o atitudine pozitiva. Eu chiar incerc, pentru binele meu si al celor din jurul meu, sa nu ma incarc cu lucruri negative si inutile, desi nu e usor.



- Cititorii revistei noastre asteapta, cu siguranta, o urare din partea ta.



- Le spun, ca in fiecare an, sa fie sanatosi, ca asta e cel mai important lucru din lume. Mereu am avut credinta asta, dar cu atat mai mult acum, dupa mai multi ani de "Dansez pentru tine", in care am vazut oameni grav bolnavi, care din cauza problemelor de sanatate nu se pot bucura de frumusetea vietii. Iar pe langa sanatate, le urez, asa cum spun la fiecare final de concert: "Sa va iubiti, sa traiti cum vreti si cu cine vreti!".




Bun venit . Dacă doriți să contribuiți vă recomandăm să vă înregistrați/autentificați.


Mihai Eminescu

Membru post mortem al Academiei Române



Mihai Eminescu





Mihai Eminescu în 1869, la Viena

Naștere – 15 ianuarie 1850

Botoșani sau Ipotești

Deces – 15 iunie 1889 (39 ani)

București

Profesiune – poet, jurnalist

Naționalitate – român

Activ ca scriitor – 1866-1888

Genuri – poezie, nuvelă

Mișcare literară – Romantism

Operă de debut – „La mormântul lui Aron Pumnul”

Influențe – Folclorul românesc, Poezia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Goethe, Vede, Budism, Creștinism ortodox,

A influențat pe – Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Semnătură –



Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1] Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.


Biografie


Data și locul nașterii




Statuia lui Mihai Eminescu din CernăuţiÎntr-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]



Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.



Primul născut, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.



O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.


Copilăria


Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).




Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.





Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.



În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.





Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi EminescuÎn 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.



La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.


Debut



1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.




Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)



A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.



În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).



Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.



Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".



Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.





Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" IaşiLa 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.



Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.



Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.



La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.



În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.



1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.





Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.



În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.



În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.



Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.



S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.



Reîntoarcerea în țară. Rătăciri



Timbru poştal românesc din 1958În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.



În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.





Timbru poştal din Republica Moldova din 1996În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.



În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.



În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.



În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.



Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.



S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.



În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).



Boala



Poesii - 1884Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.



În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.



Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.



În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.



În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.



În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.



În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.



În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.





Mormântul lui Mihai EminescuEminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.



Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [5] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.



În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din Bucurest

bdm: Povesti de credinta.

Credeti in Mos Nicolae. E o poveste Foarte Frumoasa.                                                                                      Mos Nicolae venea in fiecare an, punctual, cu aromele primelor portocale care inmiresmau zilele de iarna ale copilariei noastre. Acum, din tara sau din departari - uniti de www.desprecopii.com, ne simtim din nou legati, prin firul amintirilor de acele vremuri calme ale copilariei. Ati pregatit cizmele? Mos Nicolae vine si in acest an....






Iata cum a venit intr-un an Sfantul Nicolae, trimis special de Desprecopii.com: Mos Nicolae are ochi de copil





Seara lui Mos Nicolae



In noaptea de 5/6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sint cuminti, lasindu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sf. Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata. De altfel, povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.



Se spune ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planuia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor.



De atunci si pina in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfintului Nicolae, cei dragi noua, si in special copiii, primesc daruri, de la Mosul care nu li se arata niciodata.



Cine e Mos Nicolae?



Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfintul Nicolae este cel mai popular sfint in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor, de la darurile de ”Mos Neculai” si pina la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (in limba greaca ”biruitor de popor”) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, Nicolae si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de linga Mira, capitala Lichiei, calatorind ca prelat la Ierusalim.

Despre Craciun si traditiile Craciunului



Poezii de Craciun

Cadouri de Craciun pentru o viata intreaga!

Despre Craciun cu un inger

Poveste de Craciun...

Arta de a face daruri

Desene de colorat cu tema Craciunului la desprecopii.com

Perfect potrivite pentru serile minunate di-naintea Craciunului

Sfaturi practice de Craciun:



Ce pregatim de Craciun

Pomana porcului

Reteta testata de COZONAC PUFOS

Idei de impodobit bradul

Comunitate, forumuri recomandate:



Clubul scutecelor (0-4 ani)

Generatia in blugi de maine - deocamdata in scutece. De la 0 la 4 ani



Discutii generale

In discutii generale puteti posta orice doriti!







Crestinii acelor timpuri au pastrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viata a unui corabier cazut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugaciune si post, a furtunii de pe mare s.a.). In ultima parte a vietii s-a retras la manastirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost inmormintat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, imparatul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserica, in cartierul Vlaherne, cu hramul numelui sau. Ducindu-se vestea ca din mormintul sau izvoraste mir, crestinii din intreaga lume au facut pelerinaj, vindecindu-se de boli incurabile.



Din veacul al XIX-lea, mina dreapta a Sfintului Nicolae se pastreaza la Biserica Sf. Gheorghe Noi din Bucuresti, unde se gaseste si mormintul Sfintului voievod martir Constantin Brincoveanu cu cei patru fii ai sai. Numeroase biserici din tara si mai ales din Ardeal au hramul Sfintului Nicolae.



Le Père Fouettard In Franta, Sfintul Nicolae este insotit de un personaj pe care oamenii din Metz il dispretuiesc. Pina in 1552, Mos Nicolae venea singur pe 6 decembrie si aducea jocuri si dulciuri copiilor cuminti, dar si celor mai putin cuminti. In anul acela, Imparatul Carol al V-lea a asediat orasul Metz. Messienii au fost nevoiti sa ceara ajutor regelui Frantei pentru a face fata asediului care a tinut, cu toate acestea, pina in ianuarie 1553. Breasla tabacarilor a inventat chiar in timpul asediului un personaj grotesc pentru a-i imbarbata pe locuitorii din Metz. Personajul il reprezenta pe Carol al V-lea si purta cu el un bici cu care incerca sa pedepseasca tinerii si tinerele, alergindu-i pe strazi. Anul urmator, pentru a se bucura de libertate, breasla a reinnoit ideea acestui personaj urit, dezagreabil. Trecerea lui prin oras coincide oarecum cu aceea a Sfintului Nicolae.



Anii au trecut si, cu timpul, a devenit un obicei ca Sfintul Nicolae sa aduca dulciuri, iar caricatura lui Carol al V-lea sa apara pedepsind copiii neascultatori cu nuielusa usturatoare. Oameni pasnici, locuitorii din Metz l-au uitat pe Carol al V-lea si l-au botezat Père Fouettard (mosul care vine cu biciul) pe cel care-l insotea pe Mos Nicolae, patronul copiilor.



Imaginea acestui personaj s-a raspindit putin cite putin spre Nord si astfel Père Fouettard a fost acceptat in Germania, Olanda, Belgia, rezolvind uneori problemele educative ale unor parinti, prin aparitia sa, care speria copiii neascultatori. Ideea nuielusei care pedepseste a ajuns pina pe meleagurile noastre.



Ce aduce Mos Nicolae



La noi, de Mos Nicolae, copiii cuminti primesc, pe linga dulciuri si jucarii, o legatura de nuieluse frumos colorate, iar cei mai putin cuminti primesc o nuielusa adevarata care sa le aminteasca de o eventuala pedeapsa. Sfintul Nicolae si aghiotantul sau Ideea de mos care aduce daruri copiilor a aparut in Scandinavia, cu multe mii de ani inainte de Hristos. Vikingii aveau un zeu, Odin, care calatorea prin toata lumea, in timpul iernii, calare pe un cal cu opt picioare, oferind daruri celor buni si pedepsindu-i pe cei rai. Desi in crestinism s-au pierdut aceste povesti, in constiinta oamenilor ele au ramas prin existenta unor personaje cum ar fi Sfintul Nicolae si Mos Craciun.



La crestinii din Republica Ghana, mosul care aduce daruri vine din jungla, in timp ce in Hawaii el coboara din barca. In districtul german Berchtesgaden, 12 tineri imbracati in paie si avind masti care reprezinta animale danseaza in urma Sfintului Nicolae, sunind din talangi. Dupa ce ofera daruri fiecarei case in parte, tinerii dau gazdele afara facindu-se ca le bat, un fel de pedeapsa simbolica pentru eventualele rele savirsite. Si in Germania, Sfintul Nicolae vine cu un aghiotant care poarta nume diferite. Sfintul Nicolae are aici un sac in spate si un bat in mina, in timp ce aghiotantul este o fiinta inspaimintatoare.



In Danemarca, cel care aduce daruri cara un sac in spinare si este purtat de reni. Copiii pregatesc o farfurie cu lapte sau o budinca de orez, in speranta ca aceasta va fi mincata de elfi, personaje despre care se crede ca il ajuta pe aducatorul de daruri.



Polonezii cred ca darurile vin de la stele, in timp ce ungurii spun ca ele sint aduse de ingeri.

In Siria, cadourile vin cu o camila tinara in data de 6 ianuarie. Copiilor italieni le aduce daruri personajul La Befana, despre care se crede ca a refuzat sa-i conduca pe intelepti la Bethleem cind acestia i-au trecut pragul, motiv pentru care La Befana isi petrece timpul mergind din casa in casa pentru a-l gasi pe copilul Hristos.



Alte ipostaze ale Sf. Nicolae



O alta ipostaza a Sf. Nicolae este cea de iscoada la diavol. Se spune ca Dumnezeu a facut un contract cu Necuratul ca cei vii sa fie ai lui Dumnezeu, iar cei morti, ai lui Necuratu’. Vazind insa Dumnezeu ca e rau, a trimis pe Sf. Nicolae sa intrebe cine poate sa ia contractul acela de la Necuratul. Si a stat Sf. Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pina a reusit sa puna unui drac intrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a raspuns: ”Numai acel ce se va naste din Duh Sfint va putea sa-l ia”. Dumnezeu a trimis duhul sau de s-a nascut Hristos. Cind a implinit Hristos treizeci de ani, a mers si a luat contractul si de atunci au ramas oamenii sa fie judecati dupa pacatele lor. Iarna incepe in noaptea de Sf. Nicolae Expresia populara ”S-a dat Sf. Nicolae jos din cui” are radacini in credinta ca sfintul ii ajuta pe hoti in ispravile lor si exprima faptul ca parintii ameninta copiii obraznici, aratind nuiaua doar cu degetul.



Tot in popor se spune ca iarna incepe la Sf. Nicolae. Mos Nicolae este batrin si are barba alba, iar in aceasta zi Mosul isi scutura barba, deci trebuie sa ninga. In aceasta zi, se spune: ”A intinerit Sf. Nicolae”. De regula, de ziua lui apare pe un cal alb, aluzie la zapada care cade in luna decembrie, si se spune ca daca Sf. Nicolae a venit pe un cal alb, Sf. Ion va merge pe un cal negru, adica va intoarce iarna. In ziua de Sf. Nicolae incepe ziua sa se mareasca: ”La Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cit se intoarce puiu-n gaoace”, zice poporul. De ziua lui se fac vraji, farmece si pronosticuri meteorologice, se pun crengute de pomi fructiferi in apa pentru a inflori de Anul Nou, ocazie cu care se prognozeaza si rodul livezilor pentru anul viitor.

Acum iar o Poveste ce a cutremurat Tara.                                                                                                    

Crucea de leac si povestile Dadei Anica

Crucea de la Coslogeni



Sfanta Cruce izvoratoare de mir de la Coslogeni







Crucea izvoratoare de mir de la Coslogeni - Calarasi sta infipta pe o mica temelie de piatra, chiar la marginea drumului prafos, de tara. Nimic nu anunta ca aici s-ar afla un loc sfant, in care s-au savarsit multe vindecari miraculoase. Cine crede ca minunile se implinesc trufas, ca un spectacol stralucitor in vazul lumii, se inseala. Ca si nasterea Mantuitorului in iesle, Crucea izvoratoare de mir traieste in smerenia saraciei, lucrand cu mare si bogata mila doar pentru cei care cred cu adevarat, care se ostenesc in rugaciune, fara a pierde cumpana dreapta a sperantei.

Veche de aproape jumatate de mileniu si pomenita de mai toti mari i nostri istorici, Crucea de la Coslogeni ramane pe mai departe o enigma deschisa.

Batranii din Coslogeni stiu multe povesti despre Cruce si dau ca marturie uimitoarele vindecari ce s-au implinit aici, in vazul poporului adunat la rugaciune. Printre ei se afla si Dada Anica, o batrana la fel de veche ca veacul, dar cu tinere buna de minte si de povesti.

Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios, cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete. Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca, in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului. Mai tarziu, Dada Anica s-a maritat, a facut copii si in cele din urma a parasit satul aflat intre Campia Baraganului si duhul apelor Dunarii, si a plecat (dupa ce comunistii au luat pamanturile taranilor) sa-si caute de lucru tocmai in nordul tarii, in Bucovina. Unul din fratii sai, tractorist la IAS-ul din sat, a fost pus de activistii comunisti sa scoata Crucea de leac din locul ei. Au legat-o cu lanturi si au tras-o si dintr-o parte, si din alta, dar n-au reusit, oricat s-a opintit masina. Cand a vazut asa, fratele Dadei Anica s-a dat jos de pe tractor, si-a scos basca, si-a facut cruce si a zis ca el nu poate sa faca asa un pacat. Si crucea a ramas mai departe acolo, singura, pe marginea drumului.

"Era crucea in camp liber, pe un damb, pe marginea drumului. Din vechime, de pe vremea turcilor, se pomeneste crucea acolo. La inceput, lumea nu stia de puterea ei lecuitoare. Babele din sat povesteau ca pe un drumet l-a prins noaptea pe camp si a dormit la adapostul crucii. Si in vis i-a aparut un om imbracat in straie albe si cu o lumina mare in jurul lui, de buna seama vreun sfant, si i-a spus ca cine va avea credinta si se va ruga la crucea aceea si se va unge cu mirul care izvoraste din piatra crucii, se va tamadui de orice boala, trupeasca sau sufleteasca. Si omul care visase era bolnav, si cand s-a sculat, dimineata, nici o durere nu mai avea. Si pe urma s-a aflat de puterea crucii si a inceput lumea sa vie. Ne duceam acolo, si copiii, si oamenii mari, in fiecare an, de Izvorul Tamaduirii, in prima vineri de dupa Pasti. Mama ne dadea camasi albe, curate, din borangic, flori si lumanari si mergeam acolo de cu seara si stateam toata noaptea si vegheam si ne rugam langa cruce. Si venea lumea, cu cardurile, din toata tara si statea acolo in rugaciune, toata noaptea. Si care avea vreo boala in trup sau avea pe Necuratul, om sau animal, sau care avea farmece facute, dimineata se ungea cu mirul de pe cruce - ca izvora de pe ea ca niste brobonele mici de roua, iar oamenii puneau pe bratele crucii candele si pahare cu ulei, care ardeau toata noaptea - si se ungeau si cu uleiul acela, ca se facea mir sfant peste noapte. Si am vazut odata o fata, ca de 16 ani: trei femei se cazneau sa o lipeasca de cruce si ea amarnic se mai zbatea si tipa si racnea asa cu glas gros, parca grohaia, zicea ca nu vrea la cruce. Aceea avea pe Necuratul in ea!



Altadata, am vazut un baiat ca de 20 de ani, am aflat ca era venit tocmai de prin partile Craiovei, si noi, deh, ca si copiii, ne zgaiam la el, ca era tare frumos si ne intrebam de ce-o fi venit el acolo. Si la 12 noaptea, cand au cantat cocosii de miezul noptii, baiatul acela a cazut din picioare, ca bolovanul, si a inceput sa se zbata si sa faca spume la gura. Si toata lumea s-a rugat pentru el, si parintii lui l-au uns cu mir, si dimineata a plecat pe picioarele lui, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am aflat apoi ca parintii au venit si au facut danii drept multumire pentru vindecarea baiatului".

Coslogeniul se afla intr-o zona pe cat de saraca si aspra, pe atat de bogata in vestigii istorice. La Pacuiul lui Soare, la Borcea sau Radovanu, Dunarea sapa neostenit malurile, descoperind urme de ziduri si obiecte din neolitic, din epoca bronzului, din primele secole ale crestinarii noastre. Manati de un imbold launtric, oamenii strang toate aceste daruri neasteptate ale apei, fiecare avand acasa un mic muzeu, pe care il tine fara nici un gand anume, de fala sau imbogatire. Pur si simplu, simt ca acele lucruri fac parte din istoria, din viata lor, si ca asa ceva nu se cade sa se piarda. Nu se mandresc niciodata cu ceea ce au. Precum Crucea izvoratoare de mir, darurile pamantului sunt darurile lui Dumnezeu. Datoria noastra e sa nu le schimbam menirea, ci sa le pretuim cum se cuvine, asa cum le-am  mostenit.