marți, 7 august 2012

Romania Turistica a Manastirilor.

Manastirea Dintr-un Lemn

Manastirea Dintr-un Lemn este situata la aproximativ 25 de kilometri sud de municipiul Ramnicu Valcea si la 12 kilometri nord de Babeni, pe valea Otasaului, in comuna Francesti.

Cea mai veche marturie despre manastire a fost consemnata in scris de diaconul Paul de Alep, care l-a insotit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei in calatoriile acestuia prin tarile romanestii intre anii 1653-1658. El sustine ca un calugar ar fi gasit o Icoana a Maicii Domnului in scorbura unui stejar secular. In acel moment el ar fi auzit o voce ce l-ar fi indemnat sa zideasca o manastire din trunchiul acelui copac.Potrivit unei vechi traditii locale, ar fi luat fiinta in primele decenii ale secolului al XVI-lea, prin edificarea in acest loc a materialului unui singur stejar. Ea a fost ridicata in cinstea Icoanei Maicii Domnului icoana ce se pastreaza si azi in biserica de piatra a manastirii. In baza acestei traditii asezarea monahala de aici poarta numele Dintr-un Lemn.Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul, cercetand manastirea la 29 iulie 1745 scria: un cioban cu numele Radu, in timpul lui Alexandru Voda (1568-1577), a visat Icona Maicii Domnului despre care aminteste Paul de Alep si, taind stejarul in care a fost gasita icoana, a facut din lemnul lui o bisericuta, numita din aceasta pricina Dintr-un Lemn.Cam acelasi lucru afirma in anul 1842 si poetul Grigore Alexandrescu. Existenta stejarilor seculari, precum si a icoanei, se constituie astazi in probe de necontestat pentru adevarurile consacrate in legenda.

Construita chiar pe locul stejarului purtator de icoana, dupa toate probabilitatile pe la mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuta din lemn este lucrata din barne groase, incheiate in coada de randunica. Are o forma dreptunchiulara, cu absida altarului decrosata, cu o lungime totala de 13 metri, o latime de 5.50 metri si o inaltime de aproximativ 4 metri. Este inconjurata la exterior de un brau in torsada, sapat in grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fara turla.

Iconostasul, sculptat in lemn de tei, in anul 1814, este o veritabila opera de arta ca si multe din icoanele de lemn ce impodobesc bisericuta in interior. Icoana Maicii domnuluii de care este legata existenta acestui sfant asezamant monahal, este pastrata cu multa veneratie in biserica mare. Icoana are dimensiuni impresionante, fiind inalta de 1.50 metri si lata de 1.10 metri. In anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg a vizitat manastirea si, studiind icoana, a identificat-o ca fiind pictata in secolul IV la manastirea Theothokos din Grecia, dupa un model care se spune ca ar fi apartinut Apostolului Luca, cel care a pictat-o pentru prima data pe Fecioara Maria. Conform traditiei, in lume se mai pastreaza trei exemplare asemenea celei de la Dintr-un Lemn. Profesorul I.D.Stefanescu afirma insa ca icoana a fost zugravita abia in a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Conform lui A.M.Muzicescu icoana ar fi lucrata inainte de 1453, la Bizant sau la Muntele Athos, folosindu-se un model mai vechi. Cea din urma ipoteza este si cea mai plauzibila, dar modul in care icoana a ajuns la noi ramane necunoscut.Inceputurile Manastirii Dintr-un Lemn sunt legate, asa cum am vazut, de unele traditii sau legende care conserva fara indoiala o parte din adevar. Primul document in care apare numele asezamantului monahal de aici poarta data de 20 aprilie 1635.

Intr-o alta marturie scrisa la data de 27 noiembrie 1640, Matei Basarab spune ca a zidit manastirea - de isnoava de-ntemei. El o insira printre manastirile pe care le-a intemeiat. Manastirea Dintr-un Lemn

Pisania bisericii de zid, aflata deasupra intrarii principale, care dateaza din anul 1715, scrisa la porunca lui Stefan Cantacuzino (1714-1716), confirma cele aflate din documentul din 1640 si anume: faptul ca biserica de zid a fost construita de Matei Basarab. De fapt si pomelnicul manastirii, scris de Dionisie, Eclesiarhul Mitropoliei de Bucurest la anul 1804, dupa cel din anul 1715, la fila numarul sase il atesta ca ctitor pe Matei Basarab.Cei ce urca astazi Dealul Patriarhiei, numit in trecut Dealul Mitropoliei, venind din Piata Unirii, pot vedea in dreapta clopotnitei, dincolo de grilajul parcului, un mic bloc de marmura alba, stralucitoare, cu laturile de 1,10 m/0,60 m, dar putini stiu ca el a fost adus aici tocmai din Italia, acum mai bine de o suta cincizeci de ani si a servit ca soclu pentru Ceasornicul de soare sau Tunul meridian

Tot cu Matei Basarab incepe si pomelnicul din anul 1845 scris de Gheorghe Gherontie de la Hurezi, document in original, aflat in colectia manatirii. Cu toate acestea, Paul de Alep, care viziteaza manastirea, dupa cum am consemnat mai sus, in decursul anilor 1653-1658, deci la aproximativ 20 de ani dupa intemeierea bisericii de piatra, adauga la cele consemnate de tradita locala si de documentele scrise pana atunci ca manastirea este ctitoria unui mare spatar si boier contemporan cu Matei Basarab.La cele confirmate de Paul Alep si in baza unor documente mai recente, Radu Creteanu afima ca - autorul celei de a doua etape constructive a manastirii Dintr-un Lemn, a complexului edificiilor din piatra din care face parte si biserica din zid, nu poate fi altul decat insusi Preda Brancoveanu, fost mare spatar si mare culcer, mare vornic, viitor ban.Faptul ca unele documente il atesta pe Matei Basarab ca fiind ctitorul bisericii de piatra, iar altele pe Preda Brancoveanu, nu trebuie sa deruteze pe cercetator. Este posibil ca la aceasta constructie sa participe atat domnitorul, cat si ruda sa, marele boier Preda Brancoveanu. Acest fapt e confirmat de tabloul ctitorilor din pronaosul bisericii din piatra.

Biserica de azi prezinta in linii generale arhitectura lui Matei Basarab. Din punct de vedere arhitectonic biserica de zid este in plan triconc, cu altar octogonal, iar pronaosul se termina cu un pridvor pe stalpi.

Pe langa icoana Sfintei Fecioarei,care este legat trecutul manastirii, se pastreaza cele doua policandre de la Serban Cantacuzino si doamna Marica Brancoveanu, cele trei icoane mari imparatesti, precum si alte 36 de icoane mai mici zugravite in anii 1833-1840 de Gheorghe Gherontie de Hurezi. l Manastirea Dintr-un Lemn

In 1715 Stefan Cantacuzino restaureaza in intregime clopotnita manastirii, situata la intrarea in incinta principala si Casa Domneasca. Dupa restaurarea din 1938-1940, facuta de Ministerul Aerului si Marinei, acest ansamblu monahal a devenit in mod simbolic altar de inchinare pentru aviatori si marinari. Manastirea Dintr-un Lemn poarta hramul.Nasterea Maicii Domnului

Sf. Serafim din Sarov - pururea sub ocrotirea Maicii Domnului

Sfantul Serafim de Sova s-a nascut la 19 iulie 1759 in orasul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Parintii sai, Isidor si Agatia Mosnin, erau oameni instariti, insa evlaviosi si foarte milostivi. Ramas orfan de tata la 3 ani, micutul Prohor a fost crescut de mama sa. Inca din copilarie s-a bucurat de vadita ocrotire a Maicii Domnului. La sapte ani, din neatentie, a cazut din turnul clopotnita al catedralei (inchinate icoanei Maicii Domnului din Kazan) din oras. Oricine s-ar fi zdrobit cazand de la o asemenea inaltime, insa el nu a patit absolut nimic.Alta data, pe la zece ani, s-a imbolnavit greu, incat nimeni nu mai spera in insanatosirea lui. Maica Domnului i s-a aratat in vis, fagaduindu-i ca il va tamadui. Asa s-a si intamplat. Scotandu-se in procesiune pentru seceta icoana Maicii Domnului si incepand indata ploaie mare, alaiul a trebuit sa scurteze drumul si sa treceaca prin curtea familiei Mosnin. Atunci mama a scos copilul si s-a trecut cu icoana peste el. Dupa aceasta s-a facut perfect sanatos.Cu cat trecea timpul, cu atat se dovedea mai mult ca tanarul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La 17 ani, primind binecuvantarea mamei, care i-a daruit si o cruce de care sfantul nu s-a despartit niciodata, el a plecat sa imbratiseze viata monahala la Lavra Pecerska de la Kiev. Dupa o vreme, indrumat de Parintele Dositei din pustia Kitaev, a mers sa isi petreaca restul vietii in Manastirea Sarovului. In ajunul Intrari in Biserica Maicii Domnuluii, pe 20 noiembrie 1778, tanarul Prohor a intrat in Manastirea Sarovului. Aici a petrecut in ascultare si felurite nevointe, ceea ce i-a atras mai mare dragoste si respect din partea celorlalti parinti.In 1780, cuviosul s-a imbolnavit rau, zacand la pat cu tot trupul umflat. Fara sa carteasca a rabdat aceasta suferinta vreme de trei ani. El nu a acceptat sa fie chemat vreun doctor, insa a cerut sa fie impartasit cu Sfintele Taine. Intreaga obste a facut priveghere de toata noaptea, urmata de Sfanta Liturghie. Dupa ce s-a impartasit, cuviosului i s-a aratat insasi Maica Domnului insotita de Sfinti Apostoli Petru si Ioan. Aratand catre el, Maica Domnului a zis: ?Acesta este din neamul nostru?, apoi, punand prea sfanta mana sa pe capul lui, indata in partea dreapta a trupului lui s-a facut o deschizatura, pe unde s-a scurs toata materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat intru totul, insa cicatricea a ramas spre marturie si era atat de adanca incat ucenicul Sfanului Serafim isi aminteste ca in ea ii incapea pumnul mainii. Pe locul minunatei aratari a Maicii Domnului parintii au ridicat o biserica unde Sfantul Serafim s-a impartasit mai intotdeauna cu Sfintele Taine, pana la sfarsitul vietii.Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah. Curand dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafin s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire. Aici si-a facut o gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea muncind, in rugaciunea neincetate si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si, pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. Aceasta nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari, crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade. Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: "Faceti ce vreti", iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange, de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor si Maica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o mai facuse odinioara.

In sfarsit, cand Sfantul Serafim a luat in grija manastirea de maici Diveevo, el marturisea: ?Nici o piatra nu s-a pus in Diveevo fara voia Maicii Domnului si nu s-a primit vreo sora in manastire, nici nu s-a pus vreo randuiala, fara consimtamantul ei?. Pe calea pe care a pasit Maica Domnului sfantului Serafim a pus sa se sape sant, ce sta marturie pana astazi, inchipuind urmele pasilor Maicii Domnului.

In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul serafim de la Sarova a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii Domnului.

Manastirea Nicula

Manastirea Nicula, renumita pentru icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, se afla la numai trei kilometri distanta de orasul Gherla, in localitatea Nicula, intre multe dealuri impadurite.

Anual, in ziua de 15 august, cand manastirea isi serbeaza hramul, anume Adormirea Maicii Domnului, mii de pelerini, atat din tara, cat si de peste hotare, se aduna in poienile din jurul bisericii, inchinandu-se si nevoindu-se dupa puteri.In anul 1699, in contextul unirii cu Roma, motivata politic si financiar, din aceasta nascandu-se multe abuzuri, la sfarsitul secolulului al XVII-lea, iezuitii din Transilvania au consemnat lacrimarea icoanei de la Manastirea Nicula.

Manastirea Nicula Scurt Istoric.Manastirea Nicula este o manastire in jurul careia a luat nastere unul dintre cele mai mari pelerinaje, atat din tara, cat si din lumea ortodoxa. Potrivit celor insemnate pe Harta Iosefina a Transilvaniei, anastirea exista pe actualul amplasament si in perioada anilor 1769-1773 , cand a avut loc cartografierea satului si a manastirii. Manastirea a fost construita de catre contele Sigismund Kornis, ajutat de catre credinciosii din Nicula.

Manastirea Nicula a fost ridicata pe urmele unei alte biserici. Vechea biserica a manastirii de la Nicula a fost construita intre anii 1700-1705, complet din piatra. Biserica din lemn de la Nicula a ars intr-un incendiu, in anul 1973, in locul ei fiind adusa biserica de lemn din satul Nasal Fanate. Mica biserica de lemn, care dateaza din secolul al XVII-lea, a adapostit icoana facatoare de minuni pana in anul 1898, cand a fost mutata in biserica mare.

In anul 1948, odata cu scoaterea Bisericii Romane Unite cu Roma in afara legii, manastirea greco-catolica de la Nicula a fost inchisa, iar calugarii bazilieni au fost arestati. Ieromonahul Leon Man, staretul manastirii, a fost intemnitat de comunisti si a murit in inchisoare.

In data de 18 decembrie 1948, comunistii au instalat la Nicula primul staret ortodox, in persoana ieromonahului Varahiil Jitaru, nascut in anul 1913, in localitatea Pangarati, judetul Neamt. Ca urmare a refuzului calugarilor ortodocsi de a restitui manastirea, Episcopia de Cluj Gherla a initiat, dupa anul 1989, un proces pentru recuperarea lacasului de cult.

Manastirea mai pastreaza o biserica de lemn de la mijlocul secolului al XVI-lea, la care s-a intervenit pentru o reparatie capitala, in anul 1974, iar intre anii 1997-2004 au fost ridicate alte doua cladiri noi. In anul 2001 a fost inceputa constructia unei noi biserici, din caramida.

In anul 2001 s-a inceput constructia unei biserici noi, a unui Centru de Studii Patristice si Ecumenice si a unei Case de creatie. In cadrul Manastirii Nicula functioneza un muzeu de carti vechi, icoane pe sticla si lemn, aici fiind un vechi si vestit centru de realizare a icoanelor pe sticla cu o traditie de sute de ani.

Prin intermediul scolii de iconari de la Manastirea Nicula, a patruns in Transilvania tehnica picturii pe sticla, acest obicei avandu-si originea in Boemia, Austria si Bavaria, zone in care traditia manufacturilor de sticlarie s-a impletit cu religiozitatea populara catolica. Intre artistii mai cunoscuti care au activat la Nicula se numara Emil Weib, Moritz Hachmann si Karl Muller.

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Nicula

Icoana Maicii Domnului de la Nicula, in jurul careia s-a si dezvoltat pelerinajul si multimea rugaciunilor pelerinilor, a fost zugravita in anul 1681, de catre preotul zugrav Luca, din localitatea Iclod. Icoana este realizata pe scandura de brad, intarita cu doua cingatoare de brad, in grosime de doi centimetri.

Potrivit unui proces verbal, scris de cativa militari austrieci, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aflata astazi la Nicula, a lacrimat in mod continuu, intre 15 februarie si 12 martie 1699.

In vremurile de grea incercare, in perioada comunista, fostul ingrijitor al manastirii a salvat icoana, zidind-o intr-unul din peretii casei sale. Abia in anul 1964, in pragul mortii, el a marturisit cele despre icoana staretului ortodox al manastirii. Icoana a fost adusa la manastire insa, la doar cateva zile, ea a fost confiscata de catre comunisti.

La insistentele episcopului ortodox Teofil Herineanu, icoana a fost pusa in capela Institutului Teologic Ortodox din Cluj Napoca. In anul 1991, icoana a fost restaurata intr-un mod nu foarte bun, la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj, dupa care a revenit la Manastirea Nicula.Icoana este cunoscuta pentru puterile ei tamaduitoare, sunt multi oameni care s-au vindecat de boli incurabile, inclusiv de cancer, sunt multe familii care au dobandit prunci dupa ce s-au inchinat la icoana si poate cea mai mare minune e faptul ca exista, in inima Transilvaniei o obste monahala si un aflux foarte mare de pelerini.

SURSE ISTORICE DIN SECOLELE XVI-XVIII
PRIVIND ORASUL SEBES

Sebesul a fost un important centru urban transilvanean în Evul Mediu,
când a înregistrat, pe rând, o dezvoltare spectaculoasa si considerabila în cursul
secolului al XIV-lea – în anul 1341 având statutul de civitas –, o stagnare în
secolul urmator si un accentuat declin declansat de cucerirea de catre turci în
anul 1438 si amplificat de donarea sa si a Scaunului Sebes, de catre regele Matia
Corvin, în anul 1464, fratilor Johann si Andreas Pongratz. În secolul al XIV-lea
si la începutul celui de al XV-lea, deci în perioada de înflorire, orasul a fost
înzestrat, prin grija locuitorilor sai, cu câteva constructii, unele remarcabile,
cum ar fi biserica parohiala Sf. Maria, capela Sf. Iacob, fortificatia orasului si
biserica fostei manastiri dominicane.
Informatiile referitoare la trecutul si monumentele Sebesului provin
dintr-o mare varietate de surse istorice, între care descrierile calatorilor straini si
cronicile detin o pondere semnificativa. Daca din descrierile calatorilor straini
se poate intui aspectul orasului sau al unor cladiri importante ale acestuia, la
data redactarii lor, în cronici sunt consemnate si evenimente importante care
pot explica o anume evolutie a localitatii, la un moment dat. În abordarea
cronicilor din secolul al XVIII-lea am optat pentru prezentarea doar a acelora
care au ca subiect Sebesul. Un al treilea tip de sursa îl reprezinta lucrarea lui
Georg Marienburger (1751-1827), Topographie der Stadt Mühlbach, publicata în
1785, în Hermannstädter Zeitung, care se încadreaza categoriei literaturii statistice
ce ia nastere, în Transilvania, în secolul al XVIII-lea si în prima jumatate a
secolului al XIX-lea1. Aceste surse istorice, cu toate limitele lor, ne ofera
posibilitatea de a creiona o imagine a Sebesului medieval si premodern cât mai
apropiata de realitate.
Din secolul al XVI-lea, pe fondul interesului aratat de umanistii din
vestul Europei fata de Tarile Române, în legatura cu presiunea exercitata aici de
catre turci, dateaza primele descrieri ale orasului Sebes. Acestea, mai ample sau
mai lapidare, au fost realizate de calatori straini, adesea emisari politici, care, în
drumurile lor, au poposit aici si au vizitat orasul2. O prima descriere a realizat-o
Georg Reicherstorffer, în anul 1550, care ne relateaza ca:
„[…] orasul Sebes se afla la o mica departare de Alba Iulia, pe un loc ses, si e
aparat de o vale adânca cu ape foarte bogate în pesti, desi nu e întarit de
lucrari de fortificatii asa de puternice. Înauntru e împodobit de cladiri.

frumoase si se spune ca a fost prima asezare a sasilor.[…] Acest oras are
saptesprezece sate regesti […]”3.
Câtiva ani mai târziu, în 1566-1567, Giovan Andrea Gromo, calatorind
prin Transilvania, relata în descrierea sa:
„[…] Sebesul Sasesc – altadata oras de seama al sasilor, acum însa nu mai e
oras, ci doar un târg mai mare – este asezat la o departare de sapte mile de
Alba Iulia, pe drumul dinspre Sibiu, pe un ses cu totul neted, între pâraie în
care traiesc pesti foarte gustosi si din ale caror ape se formeaza un râu mare,
ce înconjoara orasul de doua parti si se varsa mai jos de Alba Iulia în Mures.
Drepturile sale orasenesti au fost trecute asupra Orastiei, amintita mai sus,
macar ca acesta (Sebesul Sasesc) are înfatisare de oras […]. Are case bune,
putând sta alaturi de oricare oras al acestei tari, are o catedrala prea frumoasa,
si este foarte bine populat de negustori si oraseni civilizati si a fost întarit mai
înainte de Castaldo […]”4.
Antonio Possevino, în anul 1583, viziteaza si el orasul, pe care îl
considera ca fiind unul dintre cele mai vechi ale sasilor, remarcând ca între
zidurile acestuia traiesc destul de putini locuitori5. Si din aceste informatii se
poate constata faptul ca localitatea, la jumatatea secolului al XVI-lea, intrase
deja într-un profund declin economic si demografic. Ea a pierdut statutul de
civitas pe care îl detinea în anul 1341 din cauza evenimentelor secolului al XVlea,
dar si din cauza incapacitatii de a tine pasul si de a concura cu orasele
sasesti, Sibiu si Brasov, care acum cunosc o dezvoltare economica
spectaculoasa.
Acest gen literar continua si în secolul al XVII-lea, iar dupa o pauza de
mai mult de o jumatate de secol, Conrad Iacob Hiltebrandt realizeaza, în anul
1656, o descriere a orasului, însotita si de un scurt istoric al acestuia:
„[…] Este numit Zabessus, Schebesch pe ungureste; este primul oras curat sasesc
de care am dat, si cel mai vechi dupa Medias, îsi trage numele de la râul Müll
ce curge pe alaturi. Sebesul a fost întemeiat în Transilvania în anul 1150.
Astazi este un orasel mic, asezat pe o câmpie, într-o adâncitura. Aparat
dinspre apus de balti, mlastini si ape bogate în pesti, el are un aer bun si
sanatos si case bine cladite […]”.
În încheiere, când vorbeste de cucerirea orasului de catre turci în 1438,
el greseste, plasând evenimentul în anul 14266.
Cronicarul turc Evliya Celebi, care însotea trupele otomane în actiunile
militare, a realizat o descriere a Sebesului în preajma celei de a doua distrugeri a
orasului de catre turci, din 1661:E o cetate mare, patrata, înconjurata cu un zid simplu si scund. Unele
portiuni din zid sunt construite din caramida, iar altele din piatra; dar e mai
mare decât cetatea Sibiului (!) […] se puteau vedea sase mii (!) de case
acoperite cu stuf si cinci manastiri cu clopotnite. […] N-are bastioane […].
Santul cetatii nu-i prea adânc si e napadit de mlastini si de papuris […]”7.
Conform autorului citat, cetatea ar fi fost construita în timpul lui
Gabriel Bethlen, dar informatia pe care acesta a primit-o se referea probabil la
o reparatie mai importanta din acea perioada. Unele dintre afirmatiile sale sunt
complet eronate, cum ar fi cele referitoare la marimea orasului si la numarul
caselor. În continuare, prezinta eforturile pe care le depuneau sebesenii pentru
a reface orasul, distrus de turci cu cinci luni în urma8.
De acum dateaza si primele informatii referitoare la Sebes provenind de
la cronicari ardeleni. Cronicile din aceasta perioada au ca elemente caracteristice
consemnarea întâmplarilor contemporane si îmbina observatia si opinia
personala cu stiri aflate accidental. Aceste însemnari nu depasesc stadiul
istoriografiei analitice9. Cronicarul sibian Johann Tröster (? -1670), rector al
scolii sasesti din Cincu Mare, în lucrarea sa Das Alt- und neue- Teutsche Dacia, das
ist Neu Beschrebung des Landes Siebenbürgen, tiparita la Nürnberg în anul 166610 – o
ampla descriere geografica si etnografica a Transilvaniei, cu referiri si la trecutul
ei11 –, referindu-se la Sebes considera ca asezarea a fost fondata în 1150 de
catre colonistii sasi; tot aici este reprodusa gravura lui Jacob Schollenberger,
înfatisând orasul, în cea mai mare parte fantezista12.
În secolul al XVIII-lea se disting doua mari perioade, despartite
conventional de anii 1771-1772: cea a Barocului târziu si cea a Iluminismului13.
În Transilvania se observa existenta unei perioade preiluministe, sub aspect
istoriografic, care dureaza pâna în deceniul opt al secolului al XVIII-lea, urmata
de cea iluminista. În acest interval se înregistreaza un salt important, atât din
punct de vedere numeric, cât si calitativ, în domeniul scrisului istoric. Asistam
acum si la o însemnata diversificare a genurilor abordate. Caracteristica pentru
istoriografia saseasca continua acum sa fie împletirea formelor traditionale ale
scrierii istoriei cu necesitatea impusa de spiritul iluminismului si resimtita deistoricii sasi, spre o înnoire a metodelor de investigatie si spre extinderea
orizontului. Se impune acum monografia ampla, cuprinzatoare, a localitatilor
sasesti14. Pâna la mijlocul secolului, limba latina domina în fata creatiei culturale
în limba materna.
Din prima jumatate a secolului al XVIII-lea dateaza cronica Particula
historica in urbem Sabesum a lui Georg Soterius (1704-1765), unul dintre cei mai
prolifici istorici sasi din aceasta perioada15. A fost scrisa în anul 1735 si în ea
sunt consemnate aspecte diverse din trecutul orasului16. În prima parte
abordeaza problema denumirii localitatii, prezinta numele dat acesteia de
germani, maghiari si români si încearca sa-i desluseasca etimologia. În partea a
doua prezinta unele din cele mai importante evenimente din istoria orasului,
începând cu anul 1224 când în „Diploma andreeana” apare mentiunea terra
Sebus. În anul 1377 [corect: 1387], orasul primeste dreptul de a se înconjura cu
ziduri. Ca data a întemeierii localitatii de catre colonistii sasi autorul
consemneaza anul 1150, citându-l pe Andreas Gunesch (1648-1703). Nu
respecta cu rigurozitate cronologia în prezentarea evenimentelor, iar unele date
mentionate sunt gresite17. În partea a treia se ocupa de privilegiile obtinute de
oras, din partea regilor maghiari, în secolele XIV si XV. În ultima parte, dupa
ce prezinta mai detaliat cucerirea orasului de catre turci, din anul 1348 [corect:
1438]18, expune succint evenimente mai importante din trecutul Sebesului.
Alaturi de cronici, continua sa se redacteze si descrieri ale calatorilor
straini. Din anul 1736 dateaza cea realizata de Johann Conrad von Weiss:
„[…] Dupa Medias, este cel mai vechi oras liber regesc din Transilvania, fiind
construit în 1150. În vremurile de demult el a fost împrejmuit de un zid dublu
si înconjurat de un sant cu apa; însa, în timpul tulburarilor curutilor, a fost
facut aproape în întregime una cu pamântul, iar din cauza marii saracii a
locuitorilor nu a fost reconstruit în întregime. Orasul este asezat într-o
frumoasa câmpie întinsa pe râul Sebes. Sasii au biserica cea mare, care este
înconjurata de un zid simplu. De asemenea, franciscanii au primit o cladire de
biserica veche si în ruine, care însa nu se reconstruieste înca […]”19.
Câtiva ani mai târziu, în 1738, un anonim latin, relata, dupa un popas la
Sebes:„[…] locul, în afara de unul sau doi proprietari catolici, are o populatie în
întregime saseasca, adica luterana. Am mai apucat în aceasta resedinta pe un
preot stând cu un frate convers; în curte mai ramân înca zidurile întregi, si
aproape în stare perfecta, ale unei biserici vechi, mari si înalte. Dar în clipa de
fata catolicii au doar o capela saracacioasa de marimea unei camarute de
culcare ceva mai mare […]”20.
Din anul 1745 dateaza o alta lucrare, semnata de Laurentius
Weidenfelder (1693-1755), preotul Cisnadioarei. Aceasta este, de fapt, o
prezentare cu observatii a cronicii lui Soterius. Sunt consemnate si aici cele mai
importante evenimente din istoria orasului: 1150, fondarea de catre colonistii
sasi; 1387, înconjurarea asezarii cu ziduri, în baza unui privilegiu acordat
sebesenilor de regele Sigismund de Luxemburg si reconfirmat un an mai târziu;
1438, cucerirea orasului de catre turci si reacordarea privilegiilor în anul
urmator. De altfel, autorul insista asupra privilegiilor pe care orasul le-a primit
din partea regilor maghiari, în secolele XIV-XV. Consemneaza activitatea de
exceptie a judelui regal al orasului, Johann Zaz, si evenimentele din timpul
disputei dintre Ioan Zápolya si Ferdinand I de Habsburg pentru tronul
Ungariei. Încheie enumerând alte date importante din istoria Sebesului, din
secolele XVII si XVIII21.
În secolul al XVIII-lea, în domeniul cronisticii, se constata o
îmbunatatire în ceea ce priveste metoda si conceptia scrierilor istorice, ca
urmare a inovatiilor pietista si iluminista22. Daca în secolul al XVII-lea, în
descrierile istorico-geografico-etnografice, din care face parte si lucrarea lui
Johann Tröster, Das Alt- und Neu- Teutsche Dacia, amintita mai sus, o tema
dominanta era cea a originii daco-geto-gote a sasilor23, începând cu prima
jumatate a celui urmator se renunta la aceasta teorie si se argumenteaza
conceptia potrivit careia acestia sunt descendentii colonistilor asezati aici în
timpul regelui Géza al II-lea, fiind consemnate si privilegiile cu care ei au fost
înzestrati, de-a lungul timpului, de catre regii maghiari. Aceasta schimbare se
produce în contextul intrarii Transilvaniei sub guvernarea habsburgica.
În anul 1782, Johann Lehmanns (Christopher Seipp), calatorind de la
Bratislava la Sibiu, a trecut si prin Sebes si a realizat o descriere a acestuia:
„[…] un oras liber regesc, si-a luat numele de la pârâul Sebes (Bach Müll), care
solid îndiguit curge limpede de-a lungul sau. Între zidurile cetatii nu sunt mai
mult de 200 de case. Orasul e curat sasesc. Sunt în el franciscani. Mahalalelesunt locuite de români, doua din strazile sale de sasi, altele de badenezi24,
emigranti din cauza religiei […]”.
Aminteste existenta unui han „La Mielul Alb”, cu camere curate si a
unei pravalii armenesti (probabil pe strada Grecilor, în afara zidurilor). De
asemenea, remarca bogatia parohiei evanghelice25. Câtiva ani mai târziu, dupa
1790, Johann Lehmanns scria:
„[…] Sebesul mai era înca la începutul domniei lui Iosif al II-lea oras sasesc.
Apoi i s-a luat, curând privilegiul de oras, fiind coborât la rangul de târg. De la
începutul domniei lui Leopold (al II-lea), târgul a devenit din nou oras.[…] Un
argintar din Königsberg are aici o industrie foarte frumoasa. Turnatoria de
clopote lucreaza pentru Transilvania întreaga […]”26.
Din cronica Primae Lineae Fatorum Civitatis Sabesi, scrisa de preotul din
Rahau, Georg Dietrich (în 1784), atribuita însa si lui Michael Conrad27, aflam
detalii despre drama prin care Sebesul a trecut în anul 1438, în timpul cuceririi
si devastarii de catre turci, dar si ca în anul urmator invaziei, negustorii de aici
si-au reluat activitatea, iar în anul 1440 era complet refacut28.
În anul 1785 a fost publicata, în Hermannstädter Zeitung, o amanuntita
descriere a Sebesului – Topographie der Stadt Mühlbach29 – scrisa de Georg
Marienburger (1751-1827)30. Dupa o scurta descriere a zonei din punct de
vedere geografic si o incursiune în istoria orasului – a carui întemeiere este
plasata în 1150, pe baza unor cronici mai vechi – autorul face o descriere
detaliata a unor constructii importante din Sebes. Se refera astfel, în mod
amanuntit, la fortificatia orasului, oferind informatii valoroase despre cele doua
porti principale ale acesteia si despre barbacanele aferente lor, care nu s-au mai
pastrat. Nu omite nici turnurile si curtinele cetatii si transcrie inscriptiile
existente pe acestea. Aminteste existenta santurilor inundate si a lacurilor din
jurul cetatii, ca elemente suplimentare de fortificare, care în acea perioada au
fost asanate, umplute cu pamânt si transformate în gradini. De asemenea,
descrie si cladiri situate în interiorul incintei, între care de o atentie speciala se
bucura biserica parohiala, al carei cor îl dateaza în secolul al XIII-lea [!], la fel
procedând si cu altarul poliptic.Nava bisericii, […] opera unor timpuri mai recente, datând probabil din
1520 […]. Este cu mult mai scunda decât corul, întunecoasa si dupa un gust
diferit fata de cor […]”31.
Aminteste si capela Sf. Iacob, pe care o considera ca fiind „prima Casa
a Domnului” din Sebes, biserica manastirii franciscanilor, cu hramul Sf. Iacov
[Sf. Bartolomeu, în realitate!], probabil indus în eroare de numele strazii –
Iacobi Gasse. Realizeaza si descrieri ale suburbiilor românesti, în care existau
doua biserici, una a ortodocsilor, cealalta a unitilor, si care traiau din
agricultura. Suburbia emigrantilor din Durlach si Hanau (sositi în 1749,
respectiv în 1771), recent constituita, era despartita de cea româneasca prin râul
Sebes. Noii veniti nu aveau o biserica proprie si participau la serviciul divin
oficiat la biserica din oras32. Încheie descrierea facând o analiza a ocupatiilor
sebesenilor de-a lungul timpului si constata decaderea economica a orasului.
În anul 1786, aflam de la Joseph-Gabriel Monnier ca la Sebes, „[…] un
târg împrejmuit cu un zid crenelat […]”, se afla o garnizoana de cavalerie33. De
la sfârsitul secolului al XVIII-lea, mai precis din anul 1799, dateaza o alta
descriere a Sebesului, semnata de Michael Lebrecht (1757-1809), preot sas din
Sura Mica (jud. Sibiu), care a preluat majoritatea informatiilor pe care le
relateaza din lucrarea lui G. Marienburger. Face aceeasi descriere a bisericii
evanghelice, al carei cor îl dateaza în secolul al XIII-lea, iar despre nava, mai
mica, mai putin înalta si mai întunecoasa, crede ca e opera unor arhitecti mai
tineri. Aminteste si capela Sf. Iacob, ca „prima Casa a Domnului” din Sebes,
manastirea franciscana si biserica acesteia, care ar fi avut hramul Sf. Iacob [!].
Ne relateaza ca la periferie locuiesc românii, tiganii, dar si Durlach-erii si
Hanau-erii, care s-au asezat de curând aici. Observa declinul economic al
orasului si optiunea spre agricultura a sebesenilor, în special spre cultivarea vitei
de vie34.
Valoarea descrierilor realizate de calatorii straini era determinata, între
altele, de scopul si durata calatoriei. La acestea se adaugau formatia
profesionala, cea culturala si apartenenta confesionala a calatorului, care se
reflectau în mod direct în cele relatate35. Astfel, emisarii Georg Reicherstorffer
si Conrad Iacob Hiltebrandt sunt preocupati de pozitia strategica a orasului si
de valoarea defensiva a lucrarilor de fortificare care îl înconjoara. Pe de alta
parte, în descrierile realizate de clerici, mai ales în cele ce dateaza din secolul alXVIII-lea, în contextul eforturilor Romei de întarire a catolicismului în
Transilvania, se poate observa faptul ca acestia acorda o importanta aproape
exclusiva credinciosilor catolici din oras, asa cum este cazul anonimului care în
anul 1738, în relatarea sa, prezenta situatia acestora, starea lacasului de cult
destinat lor si a preotilor care îi slujeau.
Cu toate aceste determinari, care se rasfrâng uneori asupra calitatii
informatiilor transmise, aceste surse istorice permit surprinderea aspectului
unei localitati, în momentul redactarii lor si unele tendinte din evolutia acesteia.
Dintre lucrarile prezentate mai sus, cea mai valoroasa este cea a lui Georg
Marienburger, Topographie der Stadt Mühlbach. Descrierea pe care acesta o
realizeaza nu se refera doar la orasul „intra muros”, ci vizeaza si suburbiile
locuite de români si de emigrantii germani, din Durlach si Hanau, stabiliti aici
în secolul al XVIII-lea. Cu siguranta, unele dintre informatiile transmise de
autor sunt foarte valoroase, în special cele referitoare la fortificatia orasului si la
unele cladiri civile, dar altele, cum ar fi cele privind datarea si succesiunea
fazelor de constructie ale bisericii evanghelice, sunt gresite, ele provenind,
probabil, din traditia orala. Cu toate aceste neajunsuri, lucrarea este cea mai
amanuntita descriere a orasului pastrata pâna în prezent si ea a permis
identificarea si clarificarea aspectului unor elemente ale fortificatiei medievale
de la Sebes.

HISTORICAL SOURCES ABOUT SEBES TOWN
FROM THE 16th-18th CENTURIES
Summary
Information regarding the past and monuments of Sebes town are provided
by varied historical sources, among which the descriptions made by foreign travellers
and the chronicles have a significant weight. If the town appearance and the look of
some important buildings at that time may be intuited from the foreign travellers’
descriptions, the chronicles also register important events that may explain a certain
evolution of the town at a certain time. The third type of sources is represented by the
work Topographie der Stadt Mühlbach, written by Georg Marienburger (1751-1827) and
published in Hermannstädter Zeitung in 1785. It is part of the statistic literature that
arose in Transylvania in the 18th century and the first half of the 19th century.
The first descriptions of Sebes town also date from the 16th century, thanks
to the interest the humanists of the Western Europe had upon the Romanian
Countries, regarding the pressure exerted here by the Turkish people. They were
ample or concise descriptions effected by foreign travellers, often political emissaries,
who made a halt and visited the town in their way.
Georg Reicherstorffer (1550), Giovan Andrea Gromo (1566-1567) and
Antonio Possevino (1583) carried out short descriptions of Sebes town, confirming
the fact that the town was on a marked economic and demographic decline that
manifested itself after the short period of prosperity of the 14th century.

Casa Bunicii Sighisoara

Manastirea Agapia – Judetul Neamt

Manastirea Agapia este o manastire ortodoxa de maici, situata la 9 km de orasul Targul Neamt, la 43 km de orasul Piatra Neamt si la aproximativ 7 km de DN 15 C, la o altitudine de 480 m. Asezamantul monahal de la Agapia este format din 2 complexe de cladiri: Agapia Veche, ce a fost ridicata in anul 1585 de Petru Schiopul si Agapia Noua, construita din banii Hatmanului Gavril in anul 1642, fratele domnitorului Vasile Lupu si refacuta de domnitorul Sutu dupa incendiul din 1821.

Drumul catre Agapia Veche este deosebit de pitoresc si multi pelerini il fac pe jos, cantand prin padure. Pictata de catre Nicolae Grigorescu in anul 1858, manastirea Agapia devine o veritabila bijuterie arhitecturala care imbina caracteristici ale stilului bizantin cu stilul neoclassic si cu arta romaneasca.
Adresa: sat Manastirea Agapia, com. Agapia, jud. Neamt, cod postal 617010
Tel: 0233244736, 0233244618
Hramul manastirii Agapia: “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” – 8 noiembrie

Manastirea Agapia – scurt istoric

Asezata pe valea paraului Agapia – Topolita, la poalele culmii Magura, langa Manastirea Varatec, Manastirea Agapia este singura asezare monahala ortodoxa din Romania care poarta numele de “dragoste crestina”, provenind din grecescul “agapis”. Manastirea, cat si zona care o inconjoara, a preluat numele de la calugarul Agapie, care in secolul al XIV-lea a construit, in aceasta zona a Neamtului, o bisericuta din lemn. Prima mentiune documentara care delimiteaza mosia Manastirii Agapia de cea a Manastirii Neamt s-a facut prin Hotarnica lui Ilies Voda in 1437. Primii ctitori voievozi ai sfintei Manastiri Agapia sunt Petru Rares si Elena Doamna, amintiti in Vechiul Pomelnic de la manastire, prin grija carora s-a construit prima biserica de piatra. Totodata, o inscriptie aflata in pronasul bisericii mari de la Agapia din Vale mentioneaza pe Petru Schiopul si Ruxandra Doamna ca fiind intaii ctitori domnesti, in anul 1585. Datorita terenului instabil pe care s-a construit biserica si a spatiului de extindere limitat, in jurul anilor 1600, o parte din calugari s-au mutat in vale unde au construit o mica biserica in jurul careia s-a dezvoltat Manastirea Agapia de astazi, cunoscuta si sub numele de Agapia Noua, Agapia din Vale sau Agapia Mare care este urmasa Agapiei Vechi.

ISTORICUL MĂNĂSTIRII AGAPIA

De la Varatic se ajunge la Mănăstirea Agapia fie pe scurtătura tăiată prin pădure către nord, trecând prin Filioara (DC 168), fie revenind în şoseaua naţională, pentru ca după 4 km să ne îndreptăm spre vest pe DJ 155 D, fie pe un drum forestier de un pitoresc deosebit. Faţă de Piatra Neamt, mănăstirea se află la 43 km, iar faţă de Târgu Neamţ la 9 km.
Mănăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate monumente din această parte a ţării, căutat de un mare număr de vizitatori dornici să vadă o străveche vatră de credinţă şi cultură, dar şi un nepreţuit tezaur de artă, unic prin capacitatea sa de a dezvălui specificul şi originalitatea spiritualităţii româneşti.
Puţini ştiu însă că începuturile acestui vestit aşezământ monastic, ce izvodeşte parcă din peisajul mirific pe care-l desfăşoară Muntele Muncelu, Dealul Mare şi Dealul Crucii, sunt strâns legate de existenţa unui schit ce-a dăinuit până astăzi, la o distanţă de aproximativ 2 km, într-o poiană ce te îmbie la popas pe poteca de peste munte care leagă valea Agapiei de valea pârâului Secu.
Tradiţia, consemnată şi în unele vechi manuscrise, a păstrat numele sihastrului Agapie care, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar fi ridicat împreună cu ucenicii săi o bisericuţă de lemn pe locul astăzi numit "Livada părinţilor". Numele acestui monah, care în limba greacă înseamnă "drag", "dragoste" (faţă de aproape), s-a transmis nu numai obştii isihaste pe care a condus-o, ci şi munţilor din jur, pârâului şi mai apoi aşezării din vale.
Distrusă de o avalanşă de zăpadă chiar într-o zi de Paşte, biserica lui Agapie a fost refăcută pe o altă temelie în "Poiana lui Eufrosin" aflată în apropiere, primind hramul puţin obişnuit "Minunea Arhistrategului Mihail din Colose", care se mai serbează şi astăzi în ziua de 6 septembrie. Abia la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor s-a construit o biserică pe actualul amplasament al sihăstriei de la Agapia din Deal (Agapia Veche), atunci când şi biserica din "Poiana lui Eufrosin" s-a ruinat şi nu a mai putut fi folosită.
Prima menţiune documentară s-a făcut prin Hotarnica lui Ilieş Vodă din 1437, care delimitează moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamţ. După această dată, numele mănăstirii a mai apărut în diferite documente şi însemnări din 1452, 1464, 1476, 1498 etc. atestând existenţa sa pe toată perioada secolului al XV-lea, când obştea monahală a crescut mereu, bucurându-se de un prestigiu tot mai mare şi de atenţia voievozilor ţării, printre care şi Ştefan cel Mare, care o apără şi o înzestrează. În aceste condiţii, bisericuţa de lemn de la Agapia din Deal a devenit neîncăpătoare, punându-se cu necesitate problema ridicării unui nou edificiu, mai mare şi mai trainic, pe măsura locului pe care acest aşezământ îl ocupa printre celelalte mănăstiri ale Moldovei.

Vechiul Pomelnic de la Mănăstirea Agapia aminteşte de Petru Rareş şi Elena Doamna ca primi ctitori voievodali prin grija cărora s-a zidit prima biserică de piatră de aici. În schimb, o inscripţie aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menţionează pe Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domneşti, creându-se astfel o oarecare confuzie în această problemă.
Dacă analizăm lista documentelor de danie în care beneficiarul este Mănăstirea Agapia, se constată că mai mulţi voievozi (Petru Rareş, Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa), care au stat pe tronul Moldovei înaintea lui Petru Şchiopul, s-au îngrijit de acest aşezământ, întărindu-i moşiile sau adăugând noi proprietăţi şi înlesniri. În plus, deşi a domnit foarte puţin, respectiv între 1579 şi 1582, Iancu Sasul - fiul lui Petru Rareş - a avut grijă ca în 1580 să dăruiască noi sate Mănăstirii Agapia, determinat probabil şi de faptul că aici ctitorise tatăl său.
Este deci posibil ca Petru Rareş şi Elena Doamna să fi ridicat aici prima biserică de zid, reînnoită apoi de Petru Şchiopul în a treia domnie a sa (1582-1591). Acest punct de vedere ar explica şi menţiunea din Pomelnicul mănăstirii şi "scăparea" din inscripţia amintită, care s-a referit doar la refacerea realizată de Petru Şchiopul fără a mai aminti şi de Petru Rareş.
Dar construcţiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viaţă lungă. Terenul îmbibat de apele freatice care se aflau la o adâncime mică era nestatornic şi aluneca adesea năruind biserici şi chilii, creând o permanentă stare de incertitudine şi nelinişte în sânul obştei monahale. De aceea, în jurul anului 1600, o parte dintre călugări s-au mutat în vale, ridicând aici o mică biserică în jurul căreia se va dezvolta Mănăstirea Agapia de astăzi, pomenită uneori sub numele de Agapia Nouă, Agapia din Vale sau Agapia Mare.

PREZENTAREA MĂNĂSTIRII.

Biserica "Sf. Voievozi" ridicată de Hatmanul Gavriil prezintă multe asemănări cu bisericile construite în timpul domniei lui Vasile Lupu şi mai ales cu "Trei Ierarhi", fără a avea însă proporţiile şi decoraţia exterioară a acesteia.
Edificiul are plan triconc şi este construit pe temelie de piatră brută, cu ziduri de o grosime impresionantă. Absidele au formă semicirculară, cele laterale fiind îmbrăcate la exterior în rezalite

dreptunghiulare. În 1858-1862 s-au adăugat proscomidiarul, diaconiconul şi un nou pridvor, cel vechi fiind integrat pronaosului. Acoperişul simplu, cu o înclinaţie redusă, este străpuns deasupra naosului de o turlă zveltă cu baza octogonală, ca la Galata şi Trei Ierarhi.
Faţadele de un alb strălucitor poartă pecetea stilului neoclasic, frumoşi pilaştri de factură corintică încadrând ferestrele şi uşile sau susţinând arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate, în spaţiile cu o suprafaţă mai mare. Peretele vestic, delimitat longitudinal de aceiaşi pilaştri corintici, este acoperit în partea superioară de un fronton cu mici arcaturi, sub care se află o fereastră rozetă ce însufleţeşte întreaga suprafaţă. Ferestrele - mult lărgite - au chenare de fontă cu decoraţii de aceeaşi factură neoclasică, iar deasupra uşii de intrare se află icoana hramului (Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil) pictată de Nicolae Grigorescu. Rezistenţa zidurilor este sporită de trei contraforturi, doi în dreptul naosului, şi care sprijină pereţii de nord şi de sud, şi unul mai mic în axul absidei altarului. Cu toate acestea, în ultimii ani au apărut fisuri în diferite zone ale edificiului, care au impus realizarea unor costisitoare şi complicate lucrări de consolidare finalizate de curând.
În interior, pronaosul - care înglobează şi vechiul pridvor - este acoperit cu două calote sferice despărţite de un arc ce se află în axul longitudinal al bisericii şi de o a treia calotă susţinută de patru arce înguste. Zidul care separa pridvorul originar de pronaos a fost înlăturat şi înlocuit cu trei arce care se sprijină pe două rânduri de coloane dorice. În schimb, zidul dintre pronaos şi naos - desfiinţat şi el - a fost înlocuit cu un singur arc, principala încăpere a bisericii prezentând sistemul de boltire specific moldovenesc, cu arce piezişe şi arce dublouri care susţin turla. Patru rânduri de arce etajate reduc spaţiul dintre naos şi absida altarului şi permit fixarea iconostasului, sculptat şi pictat cu prilejul lucrărilor din 1858-1862.
În 1975 s-au descoperit în pereţii laterali ai bisericii, cam în zona arcului ce desparte pronaosul de naos, nişele a două morminte, cu ancadramente din piatră sculptată, unde se presupune că ar fi fost depuse rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor. În aceeaşi zonă, dar în axul bisericii, s-a descoperit un alt mormânt, probabil al Saftei, fiica Hatmanului Gavriil, ceea ce conduce la concluzia că, iniţial, biserica a avut şi o gropniţă bine delimitată, desfiinţată şi ea în timpul lucrărilor începute în 1858.

Ctitorii de la Agapia au înconjurat biserica mare cu un puternic zid de incintă care atinge şi doi metri grosime, în interiorul căruia se desfăşoară, pe două nivele, chiliile boltite, cu masive arce de susţinere. Intrarea este adăpostită de turnul-clopotniţă, căruia i s-a adăugat o nouă cameră a clopotelor în 1858, iar etajul incintei se prezintă ca o prispă continuă cu arcade elegante şi coloane de lemn dispuse în linie.
Pe latura sudică, în corpul de chilii al stăreţiei, s-a sfinţit la 31 august 1847 Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ctitorie a Mitropolitului Veniamin Costache şi a surorii acestuia, schimonahia Elisabeta Costache, fostă stareţă după 1803, când maicile au luat locul puţinilor călugări ce rămăseseră la Agapia. După incendiul din 1903, Paraclisul a fost refăcut pe cheltuiala prinţesei Raluca Sturza şi a fost adusă aici vechea catapeteasmă cu picturi din secolul al XVIII-lea a Paraclisului "Sf. Gheorghe" de la Mănăstirea Bisericani. În sfârşit, după alte lucrări de reînnoire executate în anii 1968-1969, interiorul Paraclisului a fost împodobit cu pictura în frescă a profesorului Neculai Stoica.

În afara incintei, dar în imediata apropiere a acesteia, se află Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (cu al doilea hram "Sfânta Varvara"), construită se pare în secolul al XVIII-lea şi refăcută în 1854 de vornicul Iordache Miclescu şi de surorile sale, monahiile Epraxia şi Agapia Miclescu.
În partea de nord a mănăstirii, în cimitirul acesteia, se păstrează Biserica de lemn "Sf. Ioan Bogoslovul", considerată - prin tradiţie - ca fiind cea dintâi biserică de la Agapia din Vale, ridicată pe locul unui schit mai vechi, existent aici înainte de anul 1600. Arsă în 1821, biserica a fost refăcută în timpul domniei lui Ioan Sandu Sturdza (1822-1828), apoi reparată de către stareţa Elisabeta Cerchez în 1883, când s-a amenajat şi osuarul de la subsol. Reînnoit în 1977, edificiul a fost pictat în interior de ierodiaconul Vartolomeu Florea de la Mănăstirea Sihăstria. Dar ceea ce particularizează această biserică este prezenţa a două iconostase de mare valoare istorico-artistică: unul montat pe arcul altarului, datând din secolul al XVIII-lea, şi un altul aflat în pridvor, mult mai vechi, opera unui zugrav necunoscut.

În jurul ctitoriei lui Gavriil Hatmanul s-au construit de-a lungul anilor şi aproximativ 320 de case ce alcătuiesc satul mănăstiresc. Multe dintre acestea, construite în cel mai curat stil popular şi având o vechime de 150-200 de ani, au o deosebită valoare artistică, istorică şi memorialistică, aparţinând unor monahi care au jucat un rol important în viaţa mănăstirii sau au servit ca loc de odihnă şi reculegere unor ilustre personalităţi ale vieţii noastre cultural-artistice şi social-politice. Printre acestea se numără şi casa care a aparţinut scriitorului Alexandru Vlahuţă, casă în care venea adesea Nicolae Grigorescu şi care a fost organizată ca muzeu memorial în anul 1966.
În 1995 au început ample lucrări de restaurare a acestui monument istoric, ele fiind finalizate la începutul anului 2009. Cu această ocazie au fost descoperite numeroase deficienţe majore, structurale, la nivelul construcţiei. Astfel, s-a constatat că biserica mănăstirii nu avea temelie, fiind ridicată direct pe pământ. La turnurile bisericii s-au descoperit unele porţiuni la care din lipsă de cărămizi s-a folosit lemnul ca material de construcţie.
O mare atenţie a fost acordată picturilor murale originare aparţinând lui Nicolae Grigorescu, acestea fiind supuse şi ele unei opere de refacere şi recondiţionare.
Finalizarea acestor lucrări s-a reuşit redarea în circuitul turistic şi ecumenic a unui monument deosebit de important pentru cultura românească şi europeană.
Ctitoria lui Petru Şchiopul de la Agapia din Deal s-a ruinat şi ea şi a fost nevoie ca în 1680, Anastasia Doamna, soţia lui Gheorghe Duca Vodă, să ridice o nouă biserică, adăugând şi hramul "Schimbarea la Faţă a Domnului" (6 august), alte chilii şi o nouă trapeză. Reparată în anii 1716 şi 1793, biserica a rezistat până în 1821 când e mistuită de flăcările care au însoţit retragerea eteristă.
Zece ani mai târziu, în 1831, totul a fost refăcut prin stăruinţa şi pe cheltuiala schimonahiei Sevastia Munteanca, ajutată de Mitropolitul Veniamin Costache, pentru ca în 1890 şi această biserică să fie închisă, având mari crăpături în ziduri. Din 1891 slujbele s-au oficiat într-un mic paraclis cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului", care a ars şi el la 31 decembrie 1934. După numai un an, în 1935, s-a ridicat un alt lăcaş prin contribuţia obştii mănăstireşti şi a profesorului I.D. Ştefănescu, pictura în frescă a acestuia fiind realizată în 1963 de către Teodor Varahil Moraru şi George Buburuzan.
În sfârşit, în anii 1991-1992 s-a "scris" ultimul capitol în istoria atât de zbuciumată a edificiilor de la Agapia din Deal: construcţia din 1935 a fost şi ea demolată şi s-a ridicat o nouă biserică de lemn, lipsită de trecut dar şi de virtuţi arhitecturale deosebite.
După 1600, un număr tot mai mare de călugări s-au strămutat de la Agapia Veche la Agapia din Vale, rolul noii vetre isihaste crescând vertiginos. Biserica de lemn construită iniţial aici a devenit în curând neîncăpătoare şi s-a pus tot mai acut problema construirii unui nou lăcaş capabil să găzduiască un număr mai mare de monahi şi să preia întreaga obşte de la Agapia din Deal, unde mai rămăseseră doar câţiva schivnici bătrâni, dornici să se roage în deplină izolare.
Demersurile făcute de monahii de la Agapia la curtea domnească de la Iaşi au găsit ascultare la Hatmanul Gavriil, fratele voievodului Vasile Lupu, şi soţia sa Liliana, care s-au hotărât să ridice o nouă biserică pe cheltuiala lor şi să o înzestreze cu cele trebuincioase. Pentru aceasta ei au apelat la serviciile renumitului arhitect Enache Ctisi, născut şi crescut la Constantinopol, cel care în 1625 a refăcut din temelie biserica "Uspenia" (Sfântul Sava) din Iaşi, şi care, în cei 27 de ani petrecuţi în Moldova, a ridicat cele mai importante edificii ale vremii.
Construcţia bisericii mari de la Agapia, care a păstrat hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", a început la 16 octombrie 1642 şi s-a încheiat la 3 septembrie 1644, aşa cum se menţionează în pisania păstrată pe faţada sudică, deasupra intrării:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iată eu robul lui Dumnezeu, Gavriil Hatman cu Cneaghina Liliana, făcut-am şi am zidit această Mănăstire Agapia din nou zidită, în zilele blagocestivului şi de Hristos iubitorului Domnului nostru Ioan Vasile Lupu Voievod. Şi s-a început zidirea în anul 7150 (1642) octombrie 16 zile şi s-au săvârşit la anul 7152 (1644) septembrie în 3 zile şi s-au sfinţit în anul 7155 (1647) septembrie 12.

În cei trei ani care au trecut de la zidire până la sfinţirea bisericii, ctitorii au construit şi careul de chilii care însoţesc zidul de incintă, împreună cu turnul-clopotniţă de pe latura de răsărit, care impresionează prin masivitatea şi trăinicia zidurilor sale din piatră şi granit. Totodată, Gavriil Hatmanul şi soţia sa, copiii acestora - Domniţa Safta şi Radu Stolnicul - şi însuşi voievodul Vasile Lupu au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de cult, broderii şi numeroase odoare sfinte. Aşa după cum rezultă din Sfântul Antimis care se păstrează la Mănăstirea Secu, slujba de sfinţire a avut loc la 12 septembrie 1647, fiind oficiată de Mitropolitul Varlaam Moţoc, în prezenţa voievodului Vasile Lupu, a ctitorilor şi a celor mai reprezentative figuri ale cinului boieresc şi ale clerului din Moldova.
În cei trei ani care au trecut de la zidire până la sfinţirea bisericii, ctitorii au construit şi careul de chilii care însoţesc zidul de incintă, împreună cu turnul-clopotniţă de pe latura de răsărit, care impresionează prin masivitatea şi trăinicia zidurilor sale din piatră şi granit. Totodată, Gavriil Hatmanul şi soţia sa, copiii acestora - Domniţa Safta şi Radu Stolnicul - şi însuşi voievodul Vasile Lupu au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de cult, broderii şi numeroase odoare sfinte. Aşa după cum rezultă din Sfântul Antimis care se păstrează la Mănăstirea Secu, slujba de sfinţire a avut loc la 12 septembrie 1647, fiind oficiată de Mitropolitul Varlaam Moţoc, în prezenţa voievodului Vasile Lupu, a ctitorilor şi a celor mai reprezentative figuri ale cinului boieresc şi ale clerului din Moldova.

Averilor pe care le adunase Agapia Veche li s-au adăugat în secolele XVII şi XVIII multe alte moşii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii şi sălaşe de ţigani robi, consemnate în numeroasele hrisoave, urice şi ispisoace care s-au păstrat, ca şi în hotarnicile din 1604, 1762 şi 1774. Toate acestea erau întregite de privilegiile şi scutirile acordate de diferiţi voievozi, mai ales când era vorba de goştina oilor, deseatina stupilor şi vădrăritul viilor şi de numeroşii scutelnici care munceau pe pământurile mănăstirii, în folosul acesteia, dar fără a plăti nici un fel de dări către domnie.
A fost astfel posibil ca numărul călugărilor de la Agapia să crească mereu, de la 15-20 în timpul domniei lui Ştefan cel Mare la 75 în anul 1762, totalul monahilor care au vieţuit la Agapia până în anul 1803, când au fost aduse maicile, stabilindu-se, pe baza datelor existente, la aproximativ 1000.
Dar îndelungata istorie a Mănăstirii Agapia a cunoscut din nefericire şi numeroase momente de grea încercare, sfântul lăcaş fiind adesea jefuit şi pustiit de oştile străine sau în parte distrus de mistuitoare incendii. În 1671-1672, când întreaga Moldovă a avut de suferit din cauza turcilor şi tătarilor, Mănăstirea Agapia a avut pierderi atât de mari încât, la 15 ianuarie 1673, egumenul Teofan a fost nevoit să vândă satul Şorcani de lângă Orhei pentru a putea reface acoperişurile distruse. În iarna 1674-1675, tătarii s-au aşezat şi la Agapia pe care au jefuit-o, călugării adăpostindu-se prin munţii din jur şi lăsând mănăstirea pustie timp de doi ani.
În 1680, Agapia a fost prădată de poloni, care au transformat biserica mare în grajduri de cai, pentru ca între 1689-1693, după cum ne relatează cronicarul Ion Neculce, aceiaşi oşteni creştini să provoace noi distrugeri, de data aceasta sub conducerea eliberatorului Vienei, regele Sobieski. În perioada 1694-1697, pe vremea lui Antioh Cantemir, călugării de la Agapia au fost nevoiţi să bejenească din nou trecând munţii în Transilvania, situaţia generală a mănăstirilor Moldovei determinând pe voievod şi pe Mitropolitul Sava să adopte măsuri speciale pentru repararea şi repopularea lor.
După ce în 1716 voievodul Mihai Racoviţă a "stricat" Cetatea Neamţ şi a lăsat pe tătari "să jefuiască mănăstirile din jur după pofta lor", a urmat marele dezastru din 1821, consemnat în inscripţia de pe peretele nordic al bisericii "Sf. Voievozi" după cum urmează:

Această sfântă mănăstire au pătimit primejdii cu arderea focului, atât înlăuntrul cât şi afară, despre turci, la tulburarea ce s-a urmat în anul 1821, la septembrie 16 zile, atât chiliile înăuntru, cât şi pe afară dimprejur. Iară în anul 1823, în zilele prea înălţatului domn Ioan Sandu Sturza Voievod, prin blagoslovenia prea sfinţitului mitropolit al Moldovei, Chirio Chir Veniamin Costache şi prin osârdia şi sârguinţa surorii preasfinţiei sale maica Elisabeta schimonahia, stareţa acestei sfinte mănăstiri, s-au meremetisit şi s-au tencuit, atât înăuntru cât şi înafară şi s-au şi acoperit din veniturile mănăstirii şi ajutorul creştinilor. Drept aceasta, spre veşnica pomenire a acelor ce s-au ostenit şi au ajutat şi spre aducerea aminte de primejdia ce s-au întâmplat, s-au însemnat pe această piatră, anul 1823, iunie 30.

Caracterul sumar al îndreptărilor din 1823 a impus însă noi lucrări de reparaţii în 1858, când a început şi pictarea bisericii de către Nicolae Grigorescu. Dar în noaptea de 23 iulie 1903 mănăstirea cade pradă unui alt incendiu, ale cărui consecinţe amintesc de apocalipticile zile din 1821: au ars chiliile din incintă, clopotniţa, acoperişul bisericii mari şi 16 case din afara incintei, toate aceste distrugeri impunând o lungă perioadă de refacere.
Restaurările la care a fost supusă au adus, de-a lungul anilor, mai multe modificări şi adăugiri, înlăturate - pe cât posibil - cu ocazia lucrărilor desfăşurate după 1960.

PATRIMONIUL MĂNĂSTIRII AGAPIA

După cum se cunoaşte, valoarea deosebită şi faima Mănăstirii Agapia îşi are obârşia în acea minunată pictură executată în anii 1858-1861 de către Nicolae Grigorescu. Deşi avea numai 20 de ani când a început să zugrăvească interiorul bisericii de la Agapia, "Meşterul Nicu" încheie aici în mod strălucit o întreagă etapă din activitatea sa artistică, lăsând posterităţii o adevărată capodoperă a picturii religioase din secolul al XIX-lea, în faţa căreia istoricul şi criticul de artă George Oprescu se extaziază remarcând pe bună dreptate:

Ce minunată impresie de plenitudine, de bogăţie de forme şi de culori, de inventivitate şi de just echilibru în contopirea reminescenţelor clasice cu viziunea proprie. În pictura noastră din secolul al XIX-lea, nimeni înainte de el nu fusese în stare să dea o atât de strălucită probă de maturitate şi aceasta la o vârstă când cei mai mulţi artişti se găsesc încă la primele lor începuturi.

Într-adevăr, lucrând în stil neoclasic, Nicolae Grigorescu aduce totuşi o serie de elemente novatoare izvorâte din propria concepţie despre artă, din realităţile locale, dar şi din marile opere ale titanilor Renaşterii: Rafael, Leonardo Da Vinci, Tizian etc.
În icoanele din catapeteasmă, dar mai ales în portretele şi compoziţiile murale, domină un puternic suflu de realism şi de viaţă, de autenticitate şi de mişcare, pe care numai temperamentul şi geniul acestui mare artist îl puteau ridica până la calitatea de atribut al valorii perene. Îngerul părăsindu-l pe Tobie, inspirată din Rembrandt şi pictată în partea superioară a zidului dintre pridvor şi pronaos, Punerea în Mormânt a Mântuitorului, executată după Tizian pe arcul dintre pronaos şi naos, Cina cea de taină din catapeteasmă, Sfânta Treime din bolta pronaosului, Ruga în Grădina Ghetsimani, Iisus ducându-şi Crucea spre Golgota, Ieremia plângând ruinele Ierusalimului sunt doar câteva dintre numeroasele zugrăveli de la Agapia care uimesc prin expresivitatea lor şi care apar constant în enumerarea celor mai valoroase lucrări realizate în arta noastră plastică din secolul trecut. Pe zidurile de nord şi de sud ale naosului, în apropierea absidelor laterale, Nicolae Grigorescu a zugrăvit două portrete de mari proporţii, cele ale Sfinţilor Teodor şi Eustaţiu, sfinţi militari - unul roman şi celălalt dac - simboluri vii şi cu o mare forţă sugestivă, ale obârşiei poporului nostru. Considerăm însă că nici o compoziţie nu reuşeşte să pună în evidenţă geniul şi gândirea artistică a lui Nicolae Grigorescu aşa cum o face Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, o scenă monumentală ce domină peretele sudic al pronaosului. Este o compoziţie de mari proporţii la care pictorul a fost nevoit să construiască o arhitectură specifică scenei. Această scenă cu multe personaje, impresionează prin plasticitatea expresiilor şi caracterul distins al multor personaje, precum şi abundenţa de lumină şi transparenţa mediului aerian, care-i dă acestei scene un efect artistic excepţional - Ciucanu Eustochia. Pictura lui Nicolae Grigorescu constituie, fără îndoială, o nepreţuită podoabă a mănăstirii şi nu este nici o exagerare în cuvintele lui Mihail Kogălniceanu care aprecia că ... prin bogăţia compoziţiei, adevărul şi vivacitatea coloritului lor, tablourile de la Agapia formează pentru Moldova o adevărată galerie de pictură, care va atrage întotdeauna admiraţia românilor şi stima străinului cunoscător care ar călători prin acele îndepărtate locuri.
Referindu-se la momentul sfinţirii şi la valoarea picturii de la Agapia, Alexandru Vlahuţă scria şi el: După trei ani, Agapia în sărbătoare îşi sfinţea podoaba de care cu drept cuvânt se putea mândri. Din câte biserici avem în ţară nici una nu închide o aşa de aleasă comoară artistică, atâta bogăţie de viaţă cerească, exprimată aşa de frumos, aşa de curat şi cu atâta putere... Parcă nu mai este de mână omenească ! Aşa se minunau maicile clătinând din cap. Acolo rămâne un muzeu şi o şcoală de pictură bisericească.
Vizitată adesea de mai toţi corifeii artei şi culturii româneşti, care veneau aici ca la un adevărat sălaş al Muzelor, Mănăstirea Agapia mai păstrează, în pofida sbuciumatei sale istorii, un valoros patrimoniu cultural-artistic. Broderii de o rară frumuseţe şi numeroase covoare executate în atelierele mănăstirii, icoane aparţinând "şcolii" de la Văleni-Piatra Neamţ sau realizate de Nicolae Grigorescu în timpul şederii sale la Agapia, manuscrise, cărţi vechi şi obiecte de cult care, pe lângă valoarea lor intrinsecă etalează şi deosebite calităţi artistice, alcătuiesc un adevărat tezaur ce poate fi admirat în Muzeul mănăstirii, muzeu constituit în 1927 din iniţiativa profesorului şi istoricului de artă I.D. Ştefănescu (ginerele lui Alexandru Vlahuţă), a cărui arhivă şi corespondenţă s-a păstrat de asemenea la Agapia, aflându-se astăzi la Arhivele Statului din Piatra Neamţ.

Din cele 29 de lucrări originale ce poartă semnătura lui Nicolae Grigorescu se detaşează icoana de probă pe baza căreia pictorul a obţinut contractul de zugrăvire a mănăstirii, cea a Maicii Domnului, inspirată după Madona Sixtină a lui Rafael, portretul Mitropolitului Sofronie Miclescu şi compoziţia Iisus pe Golgota, dăruită stareţei Tavefta Ursache în semn de omagiu. Tot aici se păstrează trei registre complete dintr-o catapeteasmă din secolul al XVII-lea care au aparţinut vechii biserici de la Agapia din Deal, o icoană din 1603 cu Iisus Pantocrator, operă a Mitropolitului Anastasie Crimca, trei icoane ce provin din prima catapeteasmă a Bisericii "Sf. Voievozi" şi alte şase icoane cu rame aurite, din secolul al XVIII-lea, aduse din paraclisul Mănăstirii Bisericani.
Dintre celelalte obiecte aflate în patrimoniul mănăstirii reţin atenţia cele patru Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamţ în 1821 şi îmbrăcate în superbe ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în 1813 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului, Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpuşneanu l-a dăruit Mănăstirii Pângăraţi şi crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită în secolul trecut de Patriarhul Chiril al Ierusalimului.
O lucrare foarte veche şi de mare valoare artistică este icoana Maicii Domnului aflată în strana din biserica mare, considerată a face parte din categoria celebrelor icoane de la mănăstirea Bistriţa şi Neamţ. După cât se cunoaşte, această icoană ar fi fost dăruită Mănăstirii Boiştea de către ctitorul acesteia, ieromonahul Macarie Bou, către sfârşitul secolului al XIV-lea. La începutul veacului al XVII-lea, când Mănăstirea Boiştea se desfiinţează, icoana este adusă la Mănăstirea Topoliţa şi de aici la Mănăstirea Gârcina, în timpul domniei lui Ieremia Movilă. În 1803, când călugăriţele de la Gârcina au venit la Agapia, printre bunurile transferate aici s-a numărat şi icoana Maicii Domnului, dovadă a valorii ei deosebite. Icoana a fost repictată în secolul al XVI-lea, dar după 1970 ea a fost restaurată, aducându-se la lumină vechea pictură care, ...este de o monumentalitate remarcabilă, amintind măreţia şi eleganţa unui monument de arhitectură bizantină - Zidaru Gheorghe. Greu de spus cât adevăr este în tradiţia care afirmă că este o icoană de procesiune din secolul al VII-lea, fiind purtată pe zidurile Constantinopolului când acesta a fost asediat de perşi în 626, dar ceea ce este sigur este faptul că lucrarea aparţine epocii de aur a artei bizantine şi constituie o piesă de mare valoare artistică şi istorică.
De la Agapia se poate ajunge la Schitul Shila, distanţa de parcurs fiind de 8 km.

luni, 6 august 2012

Triunghiul Bermudelor.O Poveste Adevarata.

Corabia Alba.

Anul 1120 a înregistrat cel mai important accident din istoria Angliei, un dezastru comparat cu tragedia Titanicului. Atunci, moştenitorul tronului şi alte sute de tineri de viţă nobilă au pierit odată cu Corabia Albă (White Ship), cel mai dotat vas al timpului, însă epava ce transporta o încărcătură preţioasă nu a fost găsită niciodată.

La bordul corabiei se afla William Adelin, moştenitorul şi singurul fiu legitim al regelui. In documentele de la acea vreme se menţionează că regele Henric I ar fi avut coşmaruri şi presimţiri înainte de plecarea fiului său, dar cum putea să oprească un tînăr de 17 ani, care forma un întreg „alai tineresc” împreună cu fiii caselor nobile din Anglia şi Normandia, fiind cu toţii dornici să petreacă pe acea corabie? Chiar înainte de plecare, William şi tovarăşii săi benchetuiau, iar vinul curgea din belşug. Apoi, cheful a continuat alături de căpitanul Corabiei Albe şi al echipajului său. Se spune că, înainte de a părăsi portul, un grup de clerici, conduşi de episcopul de Coutances, au venit să sfinţească corabia, însă aburii beţiei i-au întunecat mintea tînărului prinţ, care i-a luat în derîdere şi au fost alungaţi cu huiduieli. Atunci s-a auzit blestemul episcopului care, îmbrîncit, supărat şi jignit, a părăsit corabia, scăpînd din mînă crucea.
Se înnoptase deja cînd vasul se pregătea să traverseze canalul, o cale ce prezenta anumite riscuri, mai ales că William îi ordonase căpitanului să aleagă cea mai scurtă cale, deoarece dorea să ajungă mai repede la destinaţie. Decizia lui s-a dovedit însă fatală. Cîrmaciul, beat şi el, a intrat cu corabia într-o stîncă, iar vasul avariat a început să se scufunde. Singura barcă de salvare s-a scufundat şi ea, din cauza numărului mare de oameni care încercau cu disperare să se salveze. Cînd vestea a ajuns în Anglia, se spune că regele Henric I a leşinat şi de atunci n-a mai vorbit niciodată.
A murit nebun, iar demnitarii curţii îl vedeau mereu gesticulînd ciudat, în timp ce episcopul izgonit de pe Corabia Albă zicea că vorbeşte cu fiul său mort, fiind înconjurat de fantomele tuturor morţilor care l-au însoţit în acea călătorie.
            Triunghiul Bermudelor. Din cele mai vechi timpuri au circulat povesti mai mult sau mai putin reale, mai mult sau mai putin credibile, referitoare la ,,corabii fantoma'' care brazdau marile si oceanele lumii, sau - mai recent - la disparitii misterioase de nave si avioane.
     În scrierile lor, Platon (filizof grec 427-347 î.e.n.) si Aristotel (savant si filozof grec, 384-322 î.e.n.) povestesc despre o mare întinsa ce se gasea spre apus de ,,Coloanele lui Hercule'' (denumire data de antici strâmtorii Gibraltar) si în adâncimea careia ar fi disparut legendara Atalantida. Noroiul si ierburile în care se împotmoleau corabiile ce încercau sa strabata aceste ape, proveneau, dupa parerea lor, de la uscatul înghitit de ape. Despre aceasta aglomerare de ierburi vorbeste si filozoful Teofrast (327-287 î.e.n.) în lucrarea sa ,,Istoria plantelor''.
     În mijlocul acestei mari a ajuns Cristofor Columb la 16 septembrie 1492, în cursul primei sale calatorii spre ,,Lumea Noua''. Dupa doua zile de navigatie avea impresia ca vasele sale înaintau într-o veritabila preerie. Numai dupa trei saptamâni corabiile s-au gasit din nou în marea libera. Astfel, Columb lasa posterioritatii prima însemnare scrisa facuta ,,la fata locului'' privind pericolele iesite din comun ale acestei zone oceanice. Tot el este acela care a observat acolo ciudate ,,fâsii incandencente'' de ,,apa alba''. Si - ca o confirmare moderna a acestei consemnari - dupa relatarile astronautilor americani, aceste sclipiri albe sunt ultimile lumini care mai pot fi vazute pe pamânt de catre cei ce pleaca în Cosmos.

     S-a nascut astfel legenda unei mari misterioase si înfricosatoare, legenda care avea sa dainuie peste secole si sa furnizeze scriitorilor subiecte fantastice si pasionante. Astfel, catre mijlocul secolului trecut, William Robert Chambers descria aceasta mare ca pe un imens ,,cimitir de epave din toate timpurile si de toate tonajele''. În 1898 scriitorul american Thomas Janvier, a publicat o carte de aventuri al carui erou, marinarul Roger, reuseste sa se salveze de la un naufragiu pe o pluta împinsa de curenti în mijlocul oceanului. Aici, el vede o îngramapdire halucinanta de epave, pe care se aflau navigatori morti la posturile lor, sclavi în lanturi etc.
     Marea Sargaselor - caci despre ea este vorba - spaima legendara a vaselor cu pânze, este un loc de pe glob atât de singular, încât poate fi considerata ca o regiune geografica distincta. Nu este o mare propriu-zis, ci o portiune din Atlanticul de Nord, înconjurata de marii curenti ai canarelor si Golf Stream-ului, cu o suprafata de circa 6-7 milioane Km2. Iata câteva din caracteristicile acestei zone:
1) Abundenta foarte mare a speciilor de flora si fauna marina, ceea ce constituie un adevarat ,,El Dorado'' pentru naturalisti;
2) Fiind departata de orice tarmuri, ea este lipsita de aportul de apa dulce sau de gheata topita, constituind partea cea mai sarata din Oceanul Atlantic (36,5-37 la suta), care el însusi este cel mai sarat dintre oceanele lumii;
3) Transparenta foarte mare a apelor sale (peste 65 m în adâncime);
4) S-a descoperit ca aici este unul dintre singurele doua puncte de pe glob unde busola indica nordul geografic si nu pe cel magnetic!
     Celalalt punct care prezinta aceasta ciudatenie, exact la antipod, este Marea Diavolului, despre care vom mai avea ocazia sa vorbim, si care se afla între Japonia si nordul Filipinelor;
5) În sfârsit, o stire de la începutul anului 1975, mentioneaza masuratorile facute asupra suprafetei oceanelor de catre satelitul american GEOS-C, lansat la 9 aprilie. Concluzia la care s-a ajuns este menita sa sensibilizeze întreaga lume stiintifica: câmpul magnetic terestru determina o scadere a nivelului apelor cu aproximativ 25 m pe o portiune cu un diametru de circa 200 km în periculoasa Mare a Sargaselor. Vapoarele care circula în aceasta zona sunt fortate - fara a-si da seama - sa patrunda în aceasta ,, vale'' adânca a oceanului, reducându-li-se, din diverse motive, posibilitatile de manevrare.
     Dar, Marea Sargaselor nu este decât o mica portiune în aproprierea unei alte zone a Atlanticului, care si-a câstigat în ultimul timp un trist renume, datorita numeroaselor accidente si disparitii misterioase de avioane, vapoare si oameni. Cine nu a auzit de ,,Iadul marilor'', Triunghiul negru'', ,,Cimitirul Atlanticului'', ,,Marea nenorocirii'', ,,Triunghiul Bermudelor'' ? Oricare dintre aceste denumiri ne duce cu gândul si imaginatia spre acelasi enigmatic loc de pe Terra.
     O zona a Atlanticului Occidental, în largul coastei de sud-est a Statelor Unite, formeaza un triunghi, delimitat la nord de Insulele Bermude, la vest de Florida Meridionala si la sud de Puerto Rico. Acest sector ocupa un loc primordial, tulburator, chiar inimaginabil, în inventarul mondial al misterelor înca neelucidate. Este vestitul ,,TRIUNGHI AL BERMUDELOR'', zona unde mai mult de 100 de vapoare si avioane s-au evaporat, pur si simplu - în cea mai mare parte dupa anul 1945 - si unde peste 1000 de vieti omenesti au fost pierdute în cursul ultimelor decenii. Disparitiile se succeda cu o frecventa care pare în crestere, desi rutele maritime si aeriene sunt mult mai frecventate, cercetarile sunt mai asidue, posibilitatile stiintifice si tehnologice de studiu sunt mai complexe si mai perfectionate, iar rapoartele mai atent si mai competent întocmite decât altadata.
     Încercam sa schitam în linii mari care au fost disparitiile corabiilor, vapoarelor si avioanelor, atât în triunghiul Bermudelor cât si în celelalte zone enigmatice de pe Terra, începând chiar din secolul trecut. Ne vom opri cu amanunte numai asupra celor mai reprezentative ,,cazuri'' mentionate de literatura de specialitate. Asupra acelor evenimente care au facut multa vâlva la vremea lor si carora nici pâna astazi nu li s-au gasit explicatii rezonabile.
     Sa alegem punctul de plecare începutul secolului XIX pentru un motiv simplu: atunci, istoria navigatiei cunoaste o cotitura cruciala, trecerea de la vasele cu pânze la cele actionate de forta aburului. În 1819, corabia cu pânze si cu aburi ,,Savannah'', traverseaza Atlanticul în ,,timpul record'' de 25 zile, lasând în urma ei, din portul britanic Liverpool pâna în portul american New Orleans, cea mai lunga dâra de fum din câte se pomenise vreodata. De la acea data, numarul vapoarelor se mareste vertiginos si continuu. Un singur secol avea sa treaca si oceanele lumii urmau sa fie brazdate de zeci de mii de vapoare, veritabile uzine si hoteluri plutitoare înlesnind transporturile si comunicatiile intercontinentale, marind implicit si numarul accidentelor si observatiilor din Triunghiul Bermudelor sau din alte zone.
     Lista victimelor pare a fi deschisa înca în august 1800 de catre vasul militar american ,,Insurgent'', care dispare fara urme în Triunghi, cu cei 340 de oameni pe care-I avea la bord.
     În 1840, ,,Rosalie'', nava franceza cu vele, în drum spre Havana, este descoperita pustie, cu pânzele ridicate si încarcatura în stare buna, locuita doar de un canar, pe jumatate mort de foame în colivia sa. Expertii care au examinat nava, au ajuns de comun acord la concluzia ca, cei care au fost pe acest vas, ,,din cauza unor motive necunoscute, au înnebunit brusc si ca urmare, echipajul si pasagerii au parasit în graba vasul''.
     Vara anului 1850. În aceeasi zona, un velier de mare tonaj a atras atentia pescarilor si fermierilor din Easton -Beach prin faptul ca se îndrepta cu viteza spre tarm. Ea si-a continuat drumul si a esuat cu mult în interiorul tarmului ,,ca si cum ar fi fost transportata de o mâna uriasa''. Nimeni nu a aparut pe punte, pentru singurul motiv ca nu avea cine: vasul era pustiu, dar totul arata ca echipajul îl abandonase cu cel mult o ora, o ora si jumatate înainte. Mâncarea aburea înca în bucatarie, cafeaua astepta sa fie turnata în cesti. Comisia de cercetare, care a studiat cele întâmplate pe ,,Shabird'' - acesta este numele vasului - a renuntat la ipoteza macelaririi echipajului, deoarece nu au fost gasite urme de violenta nici pe bord, nici pe coridoare. În ziua aceea conditiile atmosferice au fost excelente, vasul naviga în aproprierea malului, dar valurile n-au aruncat pe tarm nici cadavre, nici barci de salvare, nici alte sfârmaturi. S-a mai putut afla ca vasul chemase în ajutor, fara alte explicatii un vapor de pescuit din aproprierea portului unde ancora de obicei, Newport, Rhode Island, S.U.A. Apoi urmeaza lovitura: desi bine fixat în nisip, vasul a disparut subit într-o noapte ! Fireste, nici atunci si nici mai târziu nu s-a putut gasi o explicatie cât de cât rezonabila.
     În 1854, goleta ,,Bella'' dispare total în Triunghi, fara indicarea precisa a locului, din lipsa de informatii.
Cazul urmator, al vasului fantoma ,,Marie Celeste'', a facut multa vâlva la vremea sa, nefiind elucidat nici astazi. De aceea, ne vom opri asupra lui cu mai multe amanunte, socotindu-l nu numai foarte interesant, ci si deosebit de reprezentativ pentru toata suita de disparitii misterioase de atunci.
     În ziua de 5 decembrie 1872, vasul american cu pânze ,,Del Grazia'' naviga spre Gibraltar. La un moment dat, capitanul Morehouse a zarit un bric care naviga linistit cu toate pânzele sus. Este vorba de vasul ,,Marie Celeste'', la bordul caruia nu se vedea nici un om. Abordând vasul, Morehouse a constatat ca obiectele personale ale echipajului erau la locurile lor. Pe frânghii erau întinse rufe la uscat, ceasul de aur al capitanului Briggs se afla pe masa, într-un cuvânt totul era în ordine. Încarcatura - butoaie de spirit stivuite cu grija - parea neatinsa. Morehouse stia ca prietenul sau Briggs îsi luase cu el sotia si fetita de doi ani. Unde erau oamenii de pe ,,Marie Celeste'' ? Au parasit în graba vasul ? Dar de ce ? Morehouse a remorcat bricul pâna la Gibraltar, unde au început cercetarile. Dar tot atunci au început sa se nasca si ipotezele. Echipajul se îmbatase, îl omorâse pe capitan si familia sa, dupa care se îmbarcase pe un alt vas, pretextând naufragiul. Nici un capitan de vas n-ar fi dat însa crezare fugarilor, care ar fi trebuit sa descrie amanuntit catastrofa si sa comunice numele vasului scufundat. Dar de ce razvatitii n-au scufundat si vasul ? Cu trecerea anilor, ipotezele s-au înmultit. Dupa mai bine de 11 ani, tragica întâmplare a revenit în coloanele revistei engleze ,,Cornhill Magazine''. În ianuarie 1884, aceasta revista a publicat relatarile unui anume J. Habakuk Jeffson, care afirma ca s-a aflat la bordul vasului si cunostea secretul disparitiei echipajului. Jeffson semnalase prezenta unui anume Septimius Goring, care ,,avea ceva diabolic în el''. Într-o seara , capitanul Briggs a navalit în cabina lui Jeffson si I-a spus îngrozit ca sotia si fetita disparusera. Putin dupa aceasta întâmplare, Briggs s-a sinucis. Dupa alte doua zile, la orizont, în loc de Portugalia, s-au ivit tarmurile Africii. Corabia se abatuse din drum deoarece cineva umblase la aparatele de navigatie. În seara aceleasi zile, Goring si înca trei marinari l-au legat pe Jeffson cu o funie. Toti pasagerii au fost aruncati peste bord. Când însa Goring a vrut sa-l arunce si pe Jeffson, cei trei marinari, complicii lui Goring, au protestat si s-au opus. Apoi au coborât cu totii într-o barca si dupa multe peripetii au ajuns într-un sat african. Într-o noapte însa, Jeffson a fost dus pe tarm, urcat într-o barca si lasat liber. Cinci zile mai târziu a fost cules de un vas si dus la Liverpool. Senzationalele relatari ale lui Jeffson au stârnit multe comentarii, prilejuind publicarea unui mare numar de articole. Unii cereau autoritatilor sa organizeze o expeditie care sa-I caute si sa-l pedepseasca pe criminalul Goring. În aceasta directie nu s-a întâmplat nimic, dar dupa câtiva ani, a iesit la iveala ca adevaratul autor al senzationalei relatari despre , Marie Celeste'' nu era altul decât scriitorul englez Arthur Conan Doyle, parintele spiritual al lui Sherlock Holmes. Si cum exemplu este contaminant, în urmatorii ani au aparut relatari si ipoteze mai mult sau mai putin plauzibile. Asa de pilda, dupa unele ipoteze capitanul Briggs ar fi ordonat parasirea vasului pentri ca în fata lui ar fi aparut un imens iceberg; dupa alte ipoteze, piratii africani ar fi atacat vasul, ar fi luat echipajul, pe care l-ar fi vândut ca sclavi. O alta ipoteza senzationala a aparut în 1955 în Statele Unite: echipajul a fost luat de o ,,farfurie zburatoare''. În fine în 1967, savantul american Rupert Furnaux a publicat o carte cu titlul ,,Misterul Marie Celeste'', în care explica lucrurile în felul urmator: un butoias de spirit a explodat, iar pe bord s-a iscat panica. În orice clipa putea sa explodeze toata încarcatura. Oamenii au parasit vasul în graba. Dar vaporii care se acumulasera sub punte s-au risipit si explozia nu s-a mai produs. Echipajul a hotarât sa se întoarca la bric, dar o rafala de vânt a mânat vasul cu toate pânzele sus în larg, astfel ca nu a mai putut fi ajuns din urma. Barca supraîncarcata s-a izbit, probabil de recife de corali, scufundându-se cu întreg echipajul, acesta era ultima ipoteza cu privire la bricul ,,Marie Celeste'', care si-a gasit sfârsitul în anul 1884, când s-a izbit de stânci si s-a scufundat în aproprierea insulei Haiti.
     În 1880, fregata scoala ,,Atlanta'', plecata din Bermude spre Anglia, a disparut fara ca sa lase urme, cu toti cei 290 de elevi marinari aflati la bord.
     1902 Vasul german cu trei catarge ,,Freya'', paraseste Manzanilla (Cuba) îndreptându-se spre Chile si este descoperit 17 zile mai târziu distrus în parte, fara nici o persoana la bord. Ancora mai atârna înca; nu se semnalase timp nefavorabil.
     La 13 octombrie 1913, Albert Juel, proprietarul unui avion de mica putere, caracteristic epocii sale, decoleaza din Hampstead în directia Stat-Island. Desi ziua este senina, iar Juel trebuia sa zboare deasupra uneia dintre cele mai populate zone ale Cubei si deasupra marii strabatute de numeroase vase, el nu a ajuns niciodata la destinatie si nu s-a mai aflat nimic despre el. Aceasta este socotita prima disparitie misterioasa în oceanul aerian.
     În 1918, vasul de aprovizionare ,,Cyolops'', 19000 t plecat din Barbade cu 309 persoane la bord, dispare fara sa lase urme în Triunghiul Bermudelor.
     Capitanul mancell James, zbura la 29 mai 1919 din Lsee, statul Massachussetts, S.U.A. El comunica prin radio ca intentioneaza sa aterizeze pe aerodromul Mitchell, Long-Island, dupa care dispare fara nici o urma, desi a fost intens cautat.
     În 1921 lânga tarmurile Floridei, a fost gasit vasul american cu 5 catarge ,,Carol Dearing'' care cu numai doua zile mai înainte, mai circula înca normal pe mare. Acum însa, nici echipajul, nici încarcatura, nici barci de salvare nu se mai aflau la bord. În cabine domnea dezordinea. Cârma era avariata, roata cârmei zdrobita. Un amanunt interesant: pe catarg flutura steagul care semnaliza ,,Am pierdut controlul asupra vasului''.
     În 1925 Cargoul ,,Cotopaxi'' plecat din Charleston spre havana, se scufunda în mod inexplicabil.
     1926 ,,Suduffco'', plecat din Port-Newark, dispare cu cei 29 de aomeni ai sai.
     În luna februarie 1928, celebrul aviator american Charles Lindbergh, pionierul transversarii în zbor a Atlanticului, nota în timpul unei curse între Havana si Mexico City: Pe când se lasa noaptea, la scurta vreme dupa ce am parasit Florida, cele doua busole de la bord n-au functionat, acele lor se învârteau în toate directiile iar altimetru parca înnebunise. Nu ma puteam orienta dupa stele din cauza cetii dense si n-am regasit drumul decât dimineata când ma aflam deasupra Insulelor Bahamas''
     În acelasi an, un accident celebru despre care avea sa se vorbeasca mult timp. La 10 iunie 1928, din Bergen, Norvegia, a decolat marele hidroaviaon ,,Latham-47'', condus de doi piloti eminenti, norvegianul Dietrihsen si francezul Guibaud. La bordul hidroavionului se afla si marele explorator polar Amundsen, care se grabea sa vina în ajutorul echipajului de pe dirijabilul ,,Italia'', aflat în nenorocire, undeva la nord de insula Spitzbergen. Comandantul dirijabilului era Umberto Nobile . dar ,, Latham''-ul nu a ajuns niciodata la Spitzbergen. El a pierit undeva în Marea Barentz si nici pâna astazi nu se stie ce s-a întâmplat. (Jumatate de secol mai târziu, în 1978, când Umberto Nobile împlinea venerabila vârsta de 93 de ani, acesta a fost complet reabilitat, negasindu-I-se nici o vina în suita de întâmplari tragice din 1928).
     În 1932, bricul ,,John and Mary'', afost gasit la 50 de mile sud de Bermude, cu pânzele legate, cu carena proaspat vopsita, fara nici un om la bord.
     Catre sfârsitul anului 1935, vasul ,,Dahma'' este gasit în largul insulelor Bermude, fara echipaj cu pânzele sfasiate si catargele trântite în apa.
     La 12 august 1937, cvadrimotorul sovietic ,,N-209'' decoleaza din Moscova în directia Americii de Nord, dar dispare subit deasupra Polului Nord. Avionul este pilotat de 6 aviatori de înalta calificare. O comisie guvernamentala a dirijat cercetarile de cautare a celor 24 de avioane sovietice si 7 din alte tari, a spargatoarelor de gheata si a grupelor terestre. Dar totul a ramas fara nici un rezultat.
     Sper sfârsitul anului 1939, cargoul cubanez ,,Rubincon'' a fost gasit pustiu în largul peninsulei Florida. Vaporul era în stare excelenta, toate lucrurile echipajului se aflau pe bord. Un singur câine ratacea flamând pe punte.
     În februarie 1940, este descoperit vasul ,,Gloria-Golite'' din St-Vincent, la 200 mile sud de Mobile, în Golful Mexicului. Vasul era pustiu si totul era în ordine la bordul lui. Nimic nu indica o cauza a parasirii nici un indiciu nu lasa sa se întrevada motivul disparitiei echipajului. Sa mai adaugam aici si incredibila disparitie a avionului pilotat de Antoine de Saint-Exupery, plecat la sfârsitul lunii iulie 1944 de pe aerodromul din Corsica, într-o misiune de cercetare. Dupa cum autorul spune în povestea ,,Micului Print'': stiu sigur ca el a revenit pe planeta sa, pentru ca, la ivirea zorilor, nu I-am gasit trupul'', tot asa, pilotul si avionul sau nu vor mai fi regasiti niciodata. (Este adevarat de-a lungul anilor s-au gasit diverse motivatii acestei disparitii. Dar nici una dintre ele nu acopera complet toate aspectele curioase legate de ,,Cazul lui Saint-Exupery'')

     Începe acum asa-numita perioada moderna'' a misterioaselor disparitii din Triunghiul Bermudelor si din alte parti ale lumii. Ea debuteaza cu celebrul ,,Zbor nr. 19'' din ziua de 5 decembrie 1945, la ora 14: 00 (ora locala), cinci avioane de tipul ,,Grumman Avengers - TBM'' (VEZI FOTO) decolau de la baza militara americana Fort Lauderdale din Florida. Echipajele lor, compuse din piloti cu mare experienta, având fiecare între 6 si 12 ani de practica aviatica, erau înzestrate ca barci pneumatice si centuri de salvare. Era vorba de un zbor obisnuit de patrulare: 250 km spre est, 60 spre nord si întoarcerea la baza.
      La ora 15: 15 turnul de control a receptionat primul apel al patrulei: pilotii trebuiau sa primeasca instructiuni pentru aterizare. Contrar oricarei asteptari, pilotii au denuntat ca se afla în dificultate si ca nu mai vad pamântul. Cererea turnului de control a fost perfect logica: era nevoie de coordonatele pozitiei avioanelor. Nici unul dintre comandantii echipajelor nu a reusit sa-si determine pozitia, iar la indicatia controlorului de trafic aerian de a se îndrepta spre est, pilotii au afirmat ca nu stiu în ce parte se gaseste acest punct cardinal. Chiar daca o furtuna magnetica ar fi bântuit în regiune, pilotii s-ar fi putut lipsi de busole si orienta dupa soare. Dar, din motive ramase de neînteles pentru cei ramasi la sol, pilotii nu mai vedeau soarele. Câteva vreme, personalul din turnul de control a putut urmari discutiile purtate prin radio între avioanele aflate deasupra oceanului: echipajele pareau cuprinse de panica. La ora 16:00 comandantul patrulei si-a predat functia unui alt pilot.
      La ora 16:25, noul comandant a restabilit legatura cu aeroportul: Nu suntem în stare sa ne determinam pozitia. Cred ca ne aflam la 360 km nord-est de baza. Nu va luati dupa mine. Mi se pare ca''. În acel moment legatura s-a întrerupt si nu a mai putut fi restabilita niciodata ! Imediat, baza aeriana a intrat în alarma. La orele 16:30 marele hidroavion ,,Martin Mariner'' a decolat cu un echipaj de 13 oameni si cu un echipament de salvare pentru orice situatie. În tot acest timp, turnul de control continua sa încerce sa intre în legatura cu avioanele pierdute pentru a le anunta sosirea ajutorului. La ora 16:55 turnul de control a cerut coordonatele avionului de salvare. Nici un raspuns ! Nimeni nu a înteles ce se întâmplase.
      Baza de la Fort Lauderdale a cerut ajutorul serviciului de salvare din Miami, Florida, de unde a decolat un al avion de salvare care a survolat presupusa zona a accidentului, fa a observa nici o urma a celor sase echipaje pierdute. Toata noaptea, avioane de salvare si nave ale flotei au facut cercetari în speranta ca întunericul va fi strapuns de o racheta semnalizatoare lansata de vreunul din presupusii naufragiati. În cursul urmatoarei dimineti s-a declansat una dintre cele mai vaste si intense operatiuni de salvare din istorie: 300 de avioane, 21 de nave si 12 grupe terestre americane au participat la operatiune, ajutate si de navele celei mai apropiate baze britanice. Fiecare metru patrat al oceanului a fost examinat cu amanuntime. Inutil ! Cercetarile au fost extinse asupra întregii zone dintre Florida si Insulele Bermude, precum si asupra unei parti a Golfului Mexic. Nu a fost gasita nici o epava. Responsabilii bazei aeriene erau în plina deruta. În câteva ore, în conditii metereologice ideale si într-o zona relativ restrânsa, sase avioane si zeci de oameni disparusera fara urme. În cazul în care lipsa de combustibili le-ar fi obligat sa amerizeze, avioanele ar fi putut sa se mentina la suprafata destula vreme, pentru a permite trecerea echipajelor în barcile de salvare.
     Experienta a dovedit ca un pilot înzestrat cu echipament de salvare de buna calitate, poate supravietui câteva saptamâni pe mare. Toti pilotii care disparusera îsi efectuasera stagiul de antrenament pentru naufragii si erau echipati cu emitatoare radio. Nimeni nu a transmis nici un S.O.S. Comandantul Bazei Ford Lauderdale a declarat ca patrula de avioane a fost dezorientata de vântul violent; buletinele metereologice au precizat ca în zona respectiva vântul nu a depasit 20 m/sec; e putin probabil ca un astfel de vânt ar fi putut îndeparta avioanele de pe ruta stabilita. Formarea unor trombe ar fi putut provoca o catastrofa, dar ipoteza nu este aplicabila decât unor aparate care zboara foarte jos; patrula se afla însa la o altitudine care o situa în afara oricarui pericol de acest fel.

     În raportul comisiei maritime, care a fost nevoita sa sesizeze oficial cercetarile, se arata: ,,Nu putem aprecia nici macar aproximativ, ce s-a petrecut''. Întâmplarea din decembrie 1945 se situeaza în afara oricarei supozitii admisibile. Fireste disparitia misterioasa a celor cinci Avengers si a avionului Martin Mariner (aparate moderne pentru epoca lor - VEZI FOTO) a trimis în cautarea primelor, a pus atunci - ca si astazi, de astfel - nenumarate semne de întrebare. S-au scurs mai bine de patru decenii si nimeni nu a putut sa le gaseasca înca o rezolvare cât de cât acceptabila.
     Acesta nu înseamna însa ca au lipsit explicatiile ,,specialistilor''. E drept, aceste ,,explicatii'' sunt adeseori într-atât de ridicolem încât nu pot avea decât rolul de a da un motiv în plus de distractie celor care în viitor se vor încumeta sa studieze modul de întelegere a fenomenelor si de a gândi asupra lor ale ,,omului modern'' de la acest final de secol si de mileniu. Sa dam doua exemple în acest sens.
     1) Iata o stire aparuta la începutul lunii martie 1987: Descoperire. În apropriere de Key West în apele Golfului Mexic, ungrup de scafandri au descoperit resturile unui avion de tipul ,,Avengers'' (!) Aparatul construit în urma cu sase decenii, a facut parte dintr-o formatiune de avioane care a decolat în decembrie 1945 de pe aerodromul Fort Lauderdala (!) din Florida într-un zbor de antrenament. Întreaga escadrila a disparut dupa aproape o ora si jumatate de zbor, când turnul de control a pierdut legatura cu aceste aparate. Ultima convorbire consemna defectarea aparaturii de orientare. Un avion trimis special în cautarea escadrilei a disparut si el în mod misterios cu 13 oameni la bord. Epava avionului descoperita de scafandri se afla într-o zona mult îndepartata de locul unde se credea ca ar fi avut loc accidentul si unde au avut loc cercetari. Studierea resturilor aparatului va permite probabil emiterea de noi ipoteze (n.n.: este exact ceea ce lipseste - emiterea de noi ipoteze'') în legatura cu ciudatele disparitii care au avut loc în misteriosul triunghi al Bermudelor''
     Trecând peste faptul ca la vremea respectiva nu au existat numai cinci avioane din tipul respectiv (cele disparute !) ci probabil ceva mai multe si ca deci cel descoperit în golful Mexicului nu e musai sa fie unul din cele ce au intrat în componenta celebrului ,,Zbor nr. 19'', sa mai reamintim si distanta deloc neglijabila - circa 1600 mile marine - între locul presupus al accidentului din decembrie 1945 si locul descoperirii epavei unui avion de tip ,,Avengers'' în 1987 !

     2) Si acum, de pe fundul marii sa ne deplasam în Cosmos, sau mai precis în spatiul circumterestru, unde, de asemenea, se pare ca se afla un avion al ,,Zorului nr. 19''. Un cercetator californian afirma, nici mai mult nici mai putin, ca unul (cel putin unul) din bombardierele disparute în 1945 se afla ,,închistat'' într-un bloc masiv de gheata care se învârte în jurul Terrei la 700 km deasupra solului. Explicatia pe care ,,cercetatorul'' o da acestui fapt este urmatoarea: grenadele anti-submarine lansate de bombardiere în timpul aplicatiei (aflam astfel noutatea ca avioanele se aflau în aplicatii si nu în zbor de rutina, fapt care nu a fost mentionat înca niciodata pâna acum !) au avariat în mod întâmplator una din navele extraterestre parcate, sau ascunse sub apa.
     În momentul când nava s-a ridicat din adâncuri cu enorma rapiditate pentru a evita exploziile grenadelor, s-a produs un vârtej de aer si o tromba gigantica de apa care, întocmai cu un aspirator, au absorbit si azvârlit pe orbita avioanele aflate întâmplator în zona. Evident, californianul are si ,,dovada certa'' care sta la baza afirmatiilor sale. El a observat blocul de gheata respectiv, cn avion cu tot, într-un film documentar video care cuprindea imagini retransmise de misiunea spatiala ,,Apollo 11''. Nu are nici o importanta ca nici unul dintre expertii NASA si nici altcineva nu-I sustine aberatiile; important este ca o noua ,,ipoteza sa-si croiasca fagas în constiinta consumatorului de naivitati. Chiar daca aceasta ipoteza este puerila, absurda sau ridicola.    Dar sa mergem mai departe. De la acel tragic ,,Zbor nr. 19'' suita disparitiilor din Triunghiul Bermudelor continua într-un ritm accelerat.
     În ianuarie 1947, pe panta ghetarului Tahomsk, la 3500 m altitudine, se prabuseste bimotorul ,,C-46''. Pe capitonajul interior al avionului sunt gasite urme de sânge ca marturii ale îngrozitoarei izbituri. Dar nu au fost gasite niciunde trupurile celor 32 de pasageri ai avionului !
     În 1947, o superfortareata zburatoare S.U.A., dispare cu echipaj cu tot, fara sa lase urme, la 150 km de Bermude.
     La 31 ianuarie 1948, ora 1,00 noaptea, comandantul aeroportului din Bermude a dat alarma. Un avion de tipul Star-Tiger cu 27 de pasageri la bord, care trebuia sa aterizeze în seara precedenta la ora 22: 30, a disparut la nord de Bermude. În ultimul sau mesaj pilotul anunta: ..Sunt pe ruta, 400 mile de Bermude. Timpul este bun, totul este în regula''. Dar avionul nu a mai aterizat niciodata. El s-a volatilizat în noapte pur si simplu. 30 de nave engleze si americane si 14 avioane au încercat în zadar sa descopere o urma a celor disparuti.
     În martie 1948, faimosul jockeu american Al Snyder, pleaca la pescuit la Sandy Key, cu doi prieteni si nu s-a mai întors niciodata. O mie de oameni, o suta de ambarcatiuni, un dirijabil, un elicopter, participa zadarnic la cercetari. S-a promis o prima de 15000 de dolari celui care îl va gasi morti sau vii.
     28 decembrie 1948. În aceea noapte, un avion ,,Douglas-DC 4'' pleaca de la San Juan Puerto Rico, spre Miami, Florida; ajunge la 80 km sud de locul de aterizare si intra în legatura cu turnul de control în momentul în care a vazut luminile insulei Key West. Avea 23 de pasageri la bord: la ora 4:13, ultimul mesaj afirma: ne apropriem de aeroport. Cerem permisiunea de aterizare''. Câteva secunde mai târziu, legatura radio s-a întrerupt si nimeni n-a aflat niciodata ce s-a întâmplat. Cercetarile facute n-au dat nici un rezultat, desi apele putin adânci în aceasta regiune a tarmului permit o buna vizibilitate a adâncurilor.
     La 17 ianuarie 1949 este rândul unui ,,Ariel'' (similar cu Star-Tiger-ul din ianuarie 1948), care decoleaza din Bermude pentru Kingstone, Jamaica (5 ore si 15 minute de zbor), 40 de minute de la decolare se primea un mesaj: ,,Totul merge bine'', iar dupa aceasta nimic, nimeni nu l-a mai vazut vreodata. S-a facut un efort imens pentru gasirea celui mai mic indiciu: zeci de vapoare si de avioane au brazdat oceanul ,,pieptanându-l'' în lung si-n lat. Totul a fost în zadar, nici cea mai mica urma nu a fost gasita, nici atunci si nici mai târziu !
     În martie 1950, un ,,Globemaster'' întorcându-se în Irlanda, dispare la nord de Triunghi. Nu exista indicatii precise asupra locului exact al acestei disparitii.
     În iulie 1950, cargoul ,,Sandra'' pleaca din Savannah spre Venezuela. Trece prin dreptul lui Jacksonville, Sainte-Augustine, parcurgând o ruta foarte frecventata si nu se mai aude vorbindu-se niciodata de el.
     În 1951, nava de razboi braziliana ,,Sao Paulo'' - ce urma sa fie data la fier vechi - traversa zona Triunghiului, însotita de mai multe remorchere. Într-o dimineata nava nu a mai fost vazuta; ea a disparut brusc, împreuna cu echipajul de supraveghere, format din opt persoane. Navele si avioanele trimise în cercetare au receptionat numai ,,fenomene stranii'', sau contururi întunecate pe suprafata marii''.
     La începutul lunii februarie 1953, un avion cvadrimotor ,,British York'', cu 6 oameni ai echipajului si 33 de pasageri, dispare la 900 mile nord de triunghi, zburând pe ruta Azore - Gander (Newfoudland). A disparut dupa ce s-a auzit un S.O.S., fara alte explicatii.
     La 31 octombrie 1954, un alt cvadrimotor american de tip ,,Super-Constellation'', având 24 de persoane la bord, între care 4 femei si 5 copii, decoleaza din statul Mariland spre ins. Azore. Avionul era nou-nout, înzestrat cu doua radio-emitatoare puternice si cu diverse materiale de salvare pentru cazul unei amerizari fortate, chiar în mijlocul oceanului în caz de nevoie. Dar dispare si el, de parca s-ar fi dizolvat undeva deasupra Atlanticului. Fara a emite nici un apel de primejdie.
     O statistica a societatii britanice de asigurari Lloyd arata ca între anii 1929 si 1954, marile si oceanele lumii au ,,înghitit'' 222 de vapoare care nici n-au lansat S.O.S.-uri si nici n-au lasat vreo urma. (Aceasta suma nu cuprinde vasele scufundate în timpul celui de-al doilea razboi mondial.)
     În septembrie 1955, iahtul ,,Connemara IV'', gasit abandonat la 400 mile sud-vest de Bermude. Despre ocupantii sai nu s-a mai aflat niciodata nimic.
     La mijlocul lunii aprilie 1956, în zona sud-estica a Triunghiului dispare un ,,Boeing B. 25 Mitchell'' condus de trei piloti cu o îndelungata experienta aviatica.
     La 9 noiembrie 1956, un bombardier al marinei S.U.A., hidroavion de tip ,,Martin P. 5 Marlin'', se volatilizeaza în zona sudica a Triunghiului, împreuna cu cele zece persoane de la bordul sau. La 10 ianuarie 1962, un alt avion ,,Boeing KB. 50'' cu noua oameni la bord dispare la scurt timp dupa decolarea sa de pe aeroportul bazei militare aeriene de la Langley, Virginia, S.U.A. În ciuda unei intense actiuni de cautare, desfasurate pe parcursul a sase zile, nu au fost gasite niciodata urmele acestei catastrofe aeriene.
     Februarie 1963. Plecat di Beaumont, Texas, cu destinatia Norfolk, Virginia, uriasul cargou ,,Marine Sulphur Queen'', 150 m lungime cu 39 de oameni la bord dispare dupa ce transmite un mesaj obisnuit din largul Golfului Mexic.
     La începutul lunii iulie a aceluiasi an, pescadorul ,,Sno'Boy'' (19 m lungime, 55 de oameni la bord) dispare în drumul sau de la Kingstone, Jamaica, spre insulele Cay.
     În august 1963, dispare în apele triunghiului vaporul britanic ,,City of Glasgow'', cu toti cei 480 de oameni aflati la bordul sau. Cercetarile intense care s-au declansat nu au adus la descoperirea vreunui indiciu referitor la vapor, pasageri sau cauzele dezastrului.
     La 28 august 1963, doua avioane cisterna ,,Strato-Tanker'' cu patru motoare, de tip KC-135, pleaca din Miami cu un echipaj de 11 oameni, pentru a aproviziona în zbor un grup de bombardiere deasupra Atlanticului. Au fost semnalate la 800 mile nord-est de Miami si la 300 mile vest de Bermude. Apoi disparitie totala în plina zi, sub un cer senin. În urma cautarilor, au fost gasite resturi plutind pe apa, la 400 km sud-est de ins. Bermude. Doua zile mai târziu, asemenea resturi au mai fost gasite la 2500 km departare - ceea ce a exclus ipoteza ciocnirii în aer, emisa initial.
     La 5 iunie 1965. Un avion de tip ,,C 119 Flying Boxcar'' dispare cu zece persoane la bord, în sudul Bahamas-ului, la aproximativ 280 mile de Miami. Operatiunile de cautare au durut 5 zile si s-au soldat cu un insucces total.
     În vara aceluiasi an, nava comerciala ,,El Arish'', 2000 tone, a plecat din New Port, Anglia, spre Alexandria. S-au schimbat cu regularitate radiograme, pâna în momentul când nava a ajuns la 140 mile marine în larg fata de coasta spaniola. Apoi a disparut brusc, fara a I se mai putea gasi vreo urma, desi au fost folosite cele mai moderne mijloace de cautare, inclusiv fotografierea în infrarosu din avion a fundului marin.
     Octombrie 1966. Remorcherul oceanic american ,,Southern Cities'' (19 m lungime) dispare la scurt timp dupa ce a parasit portul Freeport, Texas, S.U.A., în timp ce tracta un slep greu de 65 m lungime. De acesta din urma a fost gasit atârnând un fragment din parâma de tractare. Concluzia anchetatorilor: ,,suntem îndreptatiti a crede ca pierderea remorcherului s-a produs cu atâta rapiditate, încât a facut imposibila emiterea unui S.O.S.
     11 ianuarie 1967. Remorcherul american ,,Gulf Master'', nava moden echipata, a disparut în drumul sau dinspre portul Sechelt, Columbia Britanica, spre Florida, S.U.A.
     Anul 1967 mai aduce si disparitia, lânga Miami, a iahtului de curse ,,Revonco'', lung de 14 m.
     La sfârsitul aceluiasi an, la 22 decembrie, o alta mica ambarcatiune, Witchcraft'', 7 m lungime, dispare cu doi oameni la bord, la numai o mila (1852 m) de tarm, lânga Miami, Florida, S.U.A.
     La începutul anului 1968, submarinul atomic francez ,,Minerve'', dispare în Marea Mediterana cu toti cei 52 de oameni aflati la bordul sau.
     În aceiasi perioada si în acelasi loc, dispare un alt submarin israelian ,,Dakar''.
În luna mai 1968 dispare submarinul atomic american ,,US Scorpion'', cu 90 de oameni în echipaj, în drumul sau dinspre Gibraltar spre S.U.A.
     Tot în zona Triunghiului dispare si cargoul ,,Ithaca Island'' care transporta grâne, în luna noiembrie 1968, pe ruta Norfolk - Manchester.
     În lunile iunie si iulie 1969, au fost descoperite pe marile si oceanele lumii mai multe ambarcatiuni între 11 si 18 lungime, care pluteau în deriva sau rasturnate, fara ocupanti la bord. Nu s-au putut da explicatii rezonabile nici acestor evenimente.    În aprilie 1970, dispare în triunghi cargoul ,,Milton Iatrides'' în drumul sau din portul american New Orleans spre Cape Town Africa de Sud.
     În aceleasi an 1970, un alt submarin atomic francez dispare tot în Marea Mediterana, în aproprierea locului unde disparuse ,,Minerve'' în 1968. Nici o explicatie satisfacatoare privind aceasta pierdere.
     Tot în anul 1970, s-a întâmplat un eveniment pe aeroportul din Miami, la care nici cercetatorii, nici specialistii, nici oamenii de stiinta nu au reusit înca sa dea o explicatie satisfacatoare.
     Cursa de pasageri a companiei National Airlines, care, cu 127 de pasageri la bord, se apropria de pista de aterizare, dirijata de turnul de control, din directia nord-est, pe neasteptate a disparut de pe ecranul instalatiei radar. Echipajul avionului n-a raspuns la nici unul din apelurile radio lansate de la sol. Dar, dupa numai 10 minute, totul a reintrat în normal: radarul semnala exact pozitia avionului si nimic n-a mai conturbat aterizarea. Dupa sosirea binevenita, personalul de la sol a asediat cu întrebari pline de griji pe membrii echipajului aterizat. Raspunsurile însa au fost surprinzatoare: cei de pe avion, fara exceptie, au afirmat în mod hotarât ca, dupa cunostinta lor, cu ei nu s-a întâmplat nimic deosebit ! ,,Omule - explica unul dintre angajatii turnului de control, pilotului - dar voi, timp de 10 minute, pur si simplu nu ati existat !''. Nimeni nu a înteles ce s-a întâmplat, dar adevarata surpriza abia urma: pe avion, toate ceasurile, fara exceptie, indicau cu 10 minute mai putin decât timpul adevarat. Aceasta, cu atât mai surprinzator, cu cât, cu numai 20 de minute înaintea disparitiei, echipajul avionului a confruntat timpul cu turnul de control, neconstatându-se nici o deviere la sol sau în aer.
     În perioada anilor 1960-1970, numarul navelor maritime disparute în întreaga lume a fost de 71 (însumând 88980 tone). La bordul lor se aflau 1034 persoane, din care 1021 mateloti, 10 femei si 3 copii. Dintre toti acestia nu se mai stie absolut nimic. Aceasta este constatarea la care a ajuns reporterul Philip Jordan de la ziarul londonez ,,Daily Mail'', în urma unei anchete pe cont propriu facuta în arhivele aceleasi societati de asigurari Lloyd.
     La 26 aprilie 1971, a fost gasita la 10 mile de Canalul Panama, vasul de transport portughez ,,Angosh'', cu instalatia radar si aparatura radio distruse. Din echipajul de 24 de persoane n-a mai ramas nici unul.
     LA 25 martie 1973, cargoul norvegian ,,Anita'' (162 m lungime) a fost dat disparut în drumul sau din portul Norfolk, S.U.A., spre Hamburg, R.F. Germania.
La începutul lunii aprilie 1974, un vas pentru explorari petroliere având 16 oameni la bord, dispare definitiv într-o zona aflata între Scotia si insulele Orkney, dupa ce a dat alarma - în mod inexplicabil - cu mare întârziere.
     În acelasi an, la sfârsitul lunii mai, în Marea Caraibilor, vasul ,,Niagara'' sufera o avarie din cauze înca neelucidate. Nici un supravietuitor.
     În iulie 1975, în fata coastelor braziliene a fost descoperit un vas parasit, 165 t., aflat în deriva. Se parea ca la bord s-a dat o lupta, aparatul de emisie receptie fiind scos din functiune. Nu a fost gasita nici o urma din cei aproximativ 30 de oameni aflati initial la bord.
     În aceeasi vara, celebrul oceanograf francez Jacques Cousteau, pregateste o serie de scufundari în regiunea arhipelagului Bahamas si a litoralului american, spre a stabili ,,locurile periculoase'' spre navigatie.
     Câteva luni mai târziu, în decembrie 1975, într-o zona cuprinsa între Filipine si Japonia (despre aceasta zona), vom mai vorbi în ultima parte a acestui material), giganticul vas norvegian ,,Berge Bergesen D.Y.'' se volatilizeaza subit, desi conditiile atmosferice în regiunea respectiva au fost normale.
     Februarie 1976. La peste 700 km vest de insulele canare, este gasita coca rasturnata a unui trimaran, ,,Tripla Arrow''. Nici un semn de viata în aproprierea epavei. Ea apartinuse lui Brian Cooke, 54 de ani, director de banca din marea Britanie, care plecase la 5 decembrie 1975 din portul Plymouth, într-o încercare de traversare solitara a Atlanticului.
     La 5 iunie 1976 se da startul într-una dintre cele mai celebre competitii a curajului: cursa anuala de traversare solitara a oceanului Atlantic. Un numar de 7 dintre competitori nu vor ajunge niciodata la destinatie, urma lor pierzându-se definitiv. Printre ei, cunoscutul Mike Flanagan, a carui ambarcatiune a fost descoperita fara ocupant.
     În iulie 1976, Institutul pentru Economia Marina din Bremen, R.F.G., anunta ca în ultimii 4 ani (1971-1975), din cele 754 de nave avariate din diferite motive pe marile si oceanele lumii (ciocniri, scufundari, incendii, furtuni etc.), un numar de 12 sunt socotite ca fiind disparute în conditii misterioase.
     În a doua jumatate a lunii august 1976, alte doua disparitii. Prima: un avion având la bord 56 de persoane, dispare în Ecuador, între Quito si Cuenca, deasupra localitatii Ambrato. A doua: un grup de 12 excursionisti pleaca cu o barca spre insula Bonaventura, de la gurile fluviului Saint-laurent, Canada. Dupa 48 de ore, ambarcatiunea a fost gasita la 3 mile de tarm, ocupantii fiind dati disparuti. La mijlocul lui octombrie 1976, nava panameza ,,Sylvia L. Ossa'' dispare în acelasi Triunghi al Bermudelor. Vasul avea o lungime de 200 m si un echipaj de 37 de persoane la bord. Nu s-au putut gasi nici cadavre, nici supravietuitori.
     Numai în luna decembrie 1976, s-au scufundat în aproprierea coastelor estice ale Statelor Unite un numar de 11 petroliere. Ultimul este ,,Chester A. Poling'', despre al carui echipaj nu s-a putut afla nimic.
     Ultima disparitie a acelui an 1976 are loc la 29 decembrie. Un avion ,,Jumbo Star 310'' cu 176 de oameni la bord, s-a volatilizat fara urma în zona nordica a Triunghiului.
Sa vedem acum ce s-a mai întâmplat în ultimul deceniu.
     În ianuarie 1978, un avion de pasageri al companiei ,,Braniff Airlines'' efectua un zbor obisnuit pe ruta New York - Panama, pe care o parcurge zilnic. La scurt timp dupa intrarea într-o zona de turbulenta, situata în zona faimosului Triunghi al Bermudelor, avionul a scapat de sub control intrând într-un picaj de cca. 3000. Deoarece atât echipajul cât si pasagerii prezentau contuzii, pilotii - care au reusit sa redreseze avionul în ultimul moment, evitînd astfel o catastrofa de proportii - au hotarît aterizarea de urgenta pe aeroportul de la Miami. Desi s-a deschis o ancheta amanuntita asupra acestui accident curios, rezultatele ei nu au fost date niciodata publicitatii.
     La sfârsitul aceluiasi luni, un alt avion de pasageri ,,Boeing-727'', având la bord 110 persoane, aflându-se în zbor deasupra Oceanului Atlantic pe ruta Ford Laudedale, Florida - Newark, New Jersey, are o pana de curent care dureaza aproximativ un minut. Toate cele trei turbine ale aparatului se blocheaza si el pierde aproape 4000 m din altitudine. Pilotii hotarîse revenirea urgenta pe aeroportul din Florida.
     În martie 1978, avionul american ,,Ka-6'' cu doi oameni la bord efectua un zbor de antrenament în acelasi triunghi al Bermudelor. Abia patruns în aceasta zona, avionul nu a mai raspuns chemarilor turnului de control. El a fost dat disparut, iar cercetarile întreprinse în cautarea lui nu au dus la nici un rezultat.
     Începând cu ultima decada a aceluiasi luni martie, satelitul meterologic vest-european ,,Meteosat'', tine sub stricta supraveghere zona nordica a Oceanului Atlantic, retransmitând zilnic unui centru de calcul din orasul vest-german Darmstadt, date culese din nava franceza ,,Henri Poicare'' privind temperatura apei si a aerului, curentii marini si atmosferici si în general starea vremii. Acest experiment efectuat pentru a demonstra utilitatea legaturilor automate cu navele oceanice, realizate prin satelit, avea sa dureze pâna în luna iulie a aceluiasi an.
     Cercetatorii sovietici ajung la concluzia ca în zona nordica a Oceanului Atlantic, situata între Groenlanda si Irlanda, exista o uriasa ,,cascada'' submarina. Apele reci ale Articii având o densitate foarte mare si un mare continut de oxigen, se prabusesc în abisul Oceanului Atlantic pâna la adâncimea de peste 3000 de metri.
     Societatea britanica Lloyd da publicitatii faptul ca numai în cuprinsul anului 1977, flota comerciala mondiala a pierdut un numar de 337 de nave, totalizând 1073127 tone. Un numar însemnat al acestor nave au disparut în conditii care nu au putut fi elucidate niciodata.
     În aprilie 1979, un alt avion de pasageri american ,,Boeing 727'' al companiei TWA care transporta 87 de pasageri de la New York la Minneapolis, a suferit un accident curios: dupa o rostogolire de 3600, aparatul a ,,cazut'' pur si simplu 9000 m cu viteza supersonica. În urma investigatiilor, care nu au adus totusi la nici un rezultat, expertii americani au declarat ca este primul accident de acest fel din istoria aviatiei încheiat în mod fericit.
     În vara anului 1979, o alta expeditie franco-italiana se deplaseaza în zona Triunghiului având ca baza de plecare premisa ca pe fundul oceanului s-ar afla vestigiile unor civilizatii premayase si preegiptiene, cu o vechime de 15000 de ani, printre care ar exista si niste constructii piramidale de mari proportii. De altfel, cu doi ani mai înainte, în primavara anului 1977, publicul lua cunostinta cu o surpriza de mari proportii: Charles Berlitz, autorul mai multor carti referitoare la subiect, printre care si ,,Triunghiul Bermudelor - o fereastra spre cosmos ?'', anunta descoperirea în aceasta zona a unei piramide cu înaltimea de cc. 128 m si baza de 164 m, la o adâncime de 900 m în apele Atlanticului de Nord. Piramida ar avea un unghi identic celui al piramidei lui Kcops si s-ar afla, curios, la exact aceeasi latitudine cu piramida egipteana. Cei care acceptau ideea unei astfel de stiri insolite, începeau sa-si puna, pe drept cuvânt, întrebarea: sa fie aceasta oare înca una din explicatiile atâtor disparitii în Triunghi ?    La congresul Societatii vest-germane de geofizica din luna august 1979 se mai face înca o comunicare interesanta: curentul Golf Stream se opreste în dreptul insulei Terra Nova si face cale întoarsa. Se pune atunci întrebarea: de unde vine apa calda din nord-estul Atlanticului daca nu este adusa de Gol Stream, asa cum se crezuse pâna acum ?
     Noiembrie 1979; Nava ,,Zaria'', în acel moment singura din lume construita în întregime din materiale care nu se magnetizeaza, aflata în dotarea Academiei si Stiinte a U.R.S.S. porneste într-o expeditie de cercetare în zona Atlanticului de nord-est.
     La începutul lunii decembrie 1979, de la baza Cap Canaveral este lansat satelitul american de telecomunicatii ,,Satcom III''. La scurt timp dupa lansare, satelitul a disparut, pur si simplu, în spatiu si nu a mai putut fi regasit niciodata.
     Iar în februarie 1980 satelitul japonez de telecomunicatii ,,Ayame 2'', dispare de asemeni in spatiu, la scurt timp dupa lansare.
     În a doua jumatate al anului 1980, pachebotul ,,S.S. Norway'' se afla într-o croaziera de doua saptamâni în Marea Caraibelor, având la bord un numar de 2400 de persoane. La aproximativ 240 km nord de Haiti, vasul ramâne în pana ( o pana a carei natura nu a fost niciodata precizata), croaziera este întrerupta, iar serviciile de coasta americane întâmpina dificultati la încercarile de remorcare a lui.
     În ultimele zile ale anului 1980, dispare în Pacific vasul iugoslav ,,Dunav'', cu 32 persoane la bord, la cca. 630 mile sud-est de portul japonez Yokohama.
     Iar în primele zile ale lui 1981, cargoul grec ,,Altiparos'', cu 35 de persoane la bord, dispare în timp ce naviga dintr-un port canadian spre Osaka, Japonia.
     În vara aceluiasi an, la începutul lunii iunie, în Guatemala s-a anuntat disparitia instantanee, fara urma a tuturor locuitorilor - peste 60 de familii - unei asezari izolate din nordul tarii. Toate încercarile de gasire a celor disparuti, nu au dat nici un rezultat.
     Un alt accident curios s-a petrecut în luna decembrie 1981: ,,Locotenentul Thomas Tiller, 26 de ani, navigatorul unui avion de tipul ,,Phantom'' apartinând aviatiei S.U.A. care a disparut în mod misterios, a fost descoperit în stare de inconstienta, plutind în echipamentul sau de salvare în largul coastelor statului Carolina de Sud, la 60 km sud-est de localitatea Charleston. Aflat în misiune de zbor, aparatul a disparut dupa o manevra executata în zona din apropierea celebrului Triunghi al Bermudelor. Un ofiter superior, colonelul Peter Kempf, a declarat ca a fost intrigat de acest accident. ,,Niciodata nu am mai vazut asa ceva. Un avion care a disparut pur si simplu, fara nici o comunicare sau contact vizual. În momentul în care pilotul a fost ejectat din aparat trebuia sa intre în functiune un semnal radio pentru a localiza echipajul în vederea salvarii lui, iar acest semnal nu a fost transmis. Cercetarile continua pentru a se încerca gasirea pilotului aparatului, lt. Michael Matson, 24 de ani''.
     Desi, din cauza faimei din ce în ce mai proaste pe care si-o câstiga fatalul Triunghi al Bermudelor, traficul maritim în aceasta zona devine de la an la an mai redus, numarul tristelor evenimente de aici nu descreste. Astfel conform statisticilor aceleasi societatii de asigurari Lloyd, numai autoritatile maritime americane înregistreaza ,,disparitia a nu mai putin de 600 de nave de diverse tipuri si dimensiuni, între 1971 si 1982''.
     Separat, autoritatile portuare din Miami, Florida, S.U.A., au înregistrat ,,disparitia în conditiile insolite, a 200 de iahturi cu echipaje cu tot'', numai în anul 1981 !
     Accidentele navale si aeriene continua în ritm sustinut în acest deceniu. De la an la an creste numarul vaselor si avioanelor care dispar datorita uraganelor, ciocnirilor, incendiilor, actelor teroriste sau chiar pirateriei moderne. Un bun procent al acestora îl constituie disparitiile - asa-numitele ,,alte accidente'' - carora nu li s-au putut gasi niciodata cauzele sau explicatii cât de cât acceptabile.
     Aceasta fantastica succesiune de întâmplari neobisnuite, nu formeaza decât o succinta trecere în revista a celor ce se petrec în Triunghiul Bermudelor. Aceste evenimente misterioase si inexplicabile depasesc nu numai puterea noastra de întelegere, ci chiar posibilitatile de investigare ale stiintei si tehnologiei contemporane. Asa cum s-a observat, lista parcursa nu cuprinde numai evenimente petrecute în exclusivitate în zona fatalului Triunghi. Într-adevar, se pare ca aceasta nu este singura zona de pe glob unde dispar nave si avioane în chip inexplicabil.    Aceastã fantasticã succesiune de întâmplãri neobisnuite, nu formeazã decât o succintã trecere în revistã a celor ce se petrec în Triunghiul Bermudelor. Aceste evenimente misterioase si inexplicabile depãsesc nu numai puterea noastrã de întelegere, ci chiar posibilitãtile de investigare ale stiintei si tehnologiei contemporane. Asa cum s-a observat, lista parcursã nu cuprinde numai evenimente petrecute în exclusivitate în zona fatalului Triunghi. Într-adevãr, se pare cã aceasta nu este singura zonã de pe Glob unde dispar nave si avioane în chip inexplicabil.
    Cercetãtorii care s-au ocupat de astfel de evenimente, au observat de mai mult timp existenta unei zone oceanice misterioase situatã la sud-est de Japonia, între aceastã tarã si Insulele Bonin, mai precis între Iwo Jima si Marcus Island, sector renumit prin pericolele sale pentru vapoare si avioane. Presupunându-se cã navele au dispãrut ca urmare a unor suite de eruptii vulcanice submarine, sau furii subite ale mareelor, aceastã zonã numitã frecvent ,,Marea Diavolului'', constituie obiectul unei reputatii cel putin tot atât de sinistre ca si aceea a Triunghiului Bermudelor, deoarece autoritãtile japoneze au declarat-o zonã periculoasã si interzisã. Aceastã decizie a fost luatã în urma unei anchete a unitãtilor de suprafatã japoneze în 1955. În acel an a fost trimisã o navã, ,,Kalyo Maru 5", pe care se îmbarcaserã mai multi oameni de stiintã, care aveau ca scop tocmai elucidarea misterului legat de numeroasele disparitii din Marea Diavolului. Atât nava, cât si cei îmbarcati pe ea au dispãrut tot atât de subit si de misterios, nelãsând în urma lor nici cea mai micã urmã.
De Marea Diavolului se temeau încã din vechime si pescarii, ei credeau cã era locuitã de monstri si demoni care puneau stãpânire pe corãbiile si vapoarelor ale cãror echipaje nu erau la post. Avioane si vapoare au dispãrut în acest sector mai multi ani la rând, si în timpul anilor de pace, 1950-1954, s-au volatilizat nu mai putin de nouã vapoare moderne, cu echipaje ce totalizau câteva sute de oameni.
    Împrejurãrile caracteristice care determinã aceste disparitii, amintesc evenimentele petrecute în Triunghiul Bermudelor: operatii de cãutare intensive pe mare si în aer, lipsa - de cele mai multe ori - a epavelor sau sfãrâmãturilor lor, a petelor de ulei, a cadavrelor oamenilor din echipaje sau a pasagerilor.
    Triunghiul Bermudelor si Marea Diavolului mai au un curios punct comun: asezarea lor geografic. Aproape de extremitatea sa vesticã, Triunghiul Bermudelor înglobeazã longitudinea 80° vest, meridian care în nordul real si cel magnetic se confundã si unde orice calcul de deviatie este de prisos. Acelasi meridian îsi schimbã denumirea când trece peste poli, pentru a deveni meridianul 150° est. acesta, venind de la Polul Nord, coboarã spre sud, trece pe la est de Japonia si transverseazã partea medianã a Mãrii Diavolului. În acest punct central, acul magnetic se îndreaptã si el spre nordul geografic, care se confundã cu nordul magnetic, la fel ca la limita vesticã a Triunghiului Bermudelor de pe antemeridian.
    Un studiu mai aprofundat al triunghiului Bermudelor si al altor sectoare suspecte, a fost întreprins de Ivan Sanderson si expus în articolul sãu ,,Cele 12 cimitire ale Diavolului strãbat lumea'', scris pentru magazinul ilustrat ,,Saga''. Localizând pe hartã disparitia vaselor si avioanelor din întreaga lume, Sanderson si colaboratorii sãi si-au dat seama cã majoritatea din aceste pierderi se produc în sase zone, a cãror formã este mai mult sau mai putin asemãnãtoare unor romburi si printr-o serioasã coincidentã, se situeazã toate la latitudini cuprinse între 30° si 40° la nord de Ecuator, înglobând, evident chiar Triunghiul Bermudelor si Marea Diavolului.

    Aprofundându-si teoria, Ivan Sanderson stabileste o retea de 12 anomalii, la un interval de 72° în jurul globului, centrate mai precis la 36° nord si sud: cinci zone pe emisfera nordicã, cinci pentru cea sudicã si douã pentru cei doi poli. Toate aceste zone ar avea formã mai mult de romb decât de triunghi. Motivul pentru care Triunghiul Bermudelor constituie cea mai celebrã dintre anomalii, s-ar datora dupã pãrerea lui, asezãrii sale într-o zonã mai frecventatã. Celelalte 11 sectoare în discutie, prezintã tot atât de multe anomalii evidente de magnetism sau deviere spatiu-timp. Cercetãri ulterioare aveau sã confirme justetea acestei descoperiri. Printre altele, e bine sã amintim aici si existenta deasupra regiunii de vest a Columbiei a unei zone numitã ,,cimitirul avioanelor''. Din cauze neelucidate încã, numai în perioada anilor 1969-1974, s-au prãbusit aici 12 avioane.Va Urma.    Istoria dispariitilor continua cu:       O alta zona cu mari semne de întrebare pare a fi asa numita ,,Ruta a Mortii’’ aflata în spatiul aerian ecuadorian, între orasele Quito (capitala tarii) si Cuenca (150000 locuitori), distanta dintre ele fiind de aproape 500 km. Între 1976 si 1984 dispar pe aceasta ruta sase avioane mari, cu un numar de cca. 300 de persoane la bord. Ecuadorienii au constatat cu stupoare ca nu pot gasi explicatii rezonabile nici unuia dintre aceste incidente stranii.
     Iar în marea Marmara, specialistii din Turcia au descoperit un puternic câmp magnetic ,,asemanator celui din cunoscutul Triunghi al Bermudelor’’. Se pare ca s-a gasit astfel una din explicatiile posibile pentru numeroasele accidente navale si aeriene petrecute în aceasta zona de-a lungul anilor.
     Majoritatea acestor active se situeaza la est de marile mase continentale, ale caror curente oceanice calde, îndreptându-se spre nord, se lovesc de curentii reci, mergând spre sud. Aceste zone, locul de întâlnire al curentilor amintiti, constituie de asemenea puncte importante, unde miscarea de translatie a curentilor oceanici de suprafata se face într-un sens si al curentilor de adâncime în alt sens. Marii curenti ai maselor de sub fâsia de apa de la suprafata, desfasurându-se tangent si influentati de diferenta de temperatura, dau nastere la vârtejuri magnetice, care afecteaza comunicatiile radiofonice, magnetismul, poate chiar si gravitatia si eventual, în unele conditii, pot fi originea disparitiei vapoarelor si avioanelor, care navigând sau zburând, au patruns într-un punct diferit al spatiului si timpului. Un efect secundar, relativ la comportamentul ciudat observat în aceste zone, este subliniat de catre Sanderson când remarca ,,uimitoarele devansari ale orariului’’ zborurilor fixate cu grija, când avioanele sosesc la destinatie cu un asemenea avans, încât singura explicatie credibila ar fi un vânt care sufla din spate, de exemplu cu viteza de 500 de noduri pe ora. Asemenea incidente pot fi rezultatul fortei vântului, dar se pare ca ele se produc mai frecvent în limita Triunghiului Bermudelor si al altor zone cu vârtejuri, ca si cum avioanele în discutie s-ar fi lovit de deviatii, sau ar fi fost împinse fara dificultate printr-o spartura din cer, costând viata atâtor calatori.
     Luând în consideratie faptul ca electromagnetismul actioneaza asupra planetei noastre, Ivan Sanderson pune urmatoarea întrebare: Triunghiul Bermudelor si celelalte sectoare în cauza nu constituie oare ,,niste masini enorme, generatoare de multe anomalii si care ar putea sa creeze vârtejuri în interiorul sau exteriorul unui alt spatiu-timp ?’’
Sa ne întoarcem putin înapoi. Perioada celui de-al doilea razboi mondial aduce în discutie si o alta problema care începe sa puna semne de întrebare opiniei publice din Statele Unite si din lumea larga.
     Într-adevar, zvonuri neconfirmate, sustineau prin anii ’40 ca au existat experimente reusite de transport instantaneu la distanta a unor nave, avioane si chiar a unor oameni. Ca, în acea perioada, guvernul american ar fi pus la dispozitie mijloacele necesare pentru asa-zisul ,,Philadlphia Experiment’’; si ca, desi aceasta ar fi reusit în buna parte, sfârsitul tragic al echipajului unui vapor care aparea si disparea ,,în timp’’, ar fi determinat autoritatile sa abandoneze pentru o perioada nedeterminata proiectul fantasticei ,,masini a timpului’’, pâna când nivelul stiintei terestre va permite reluarea sa cu mai multe sanse de reusita. Fara îndoiala, s-au pus – si se pun înca – o serie de întrebari: a reusit Marina S.U.A. sa aplice cu succes teoria lui Einstein cu privire la ,,câmpul unitar’’ si sa telereporteze în secret un vas de razboi de la Philadephia pâna la Norfolk ?’’ A fost provocata completa invizibilitate a acestui vas de razboi si a echipajului sau ? Este adevarat ca în urma acestui experiment fantastic – care ar fi avut loc în octombrie 1943 – mai mult de jumatate dintre membrii echipajului au fost internati pentru tot restul vietii lor în clinici de psihiatrie ? De ce Pentagonul si Serviciul Amiralitatii Americane refuza sa vorbeasca despre acest incident si declara ca jurnalele de bord ale unitatii si chiar a unor cargouri care s-au aflat în aproprierea unor experiente, nu sunt niciodata ,,disponibile’’ ? În legatura cu aceste experiente poate fi pusa si disparitia, imediat dupa razboi, a cargoului ,,Coronado Five’’, cu cei 40 de mateloti pe care-i avea la bord si care plecase de la sarmul britanic spre Golful Mexic ? Ce legatura ar putea fi între ,,Philadelphia Experiment’’ si misterioasele disparitii din atât de controversatul Triunghi al Bermudelor ? Ce legatura ar putea fi între ,,Philadelphia Experiment’’ si misterioasele disparitii din atât de controversatul Triunghi al Bermudelor ?
     Cel care ar fi putut sa raspunda cât de cât la toate aceste întrebari si la multe altele înca, ar fi fost dr. Morris K. Jessup, astronom, matematician, fizician si arheolog american. Dar acesta moare în mod misterios în dimineata zilei de 29 aprilie 1959. Desi politistii care au anchetat cazul prezinta acest deces ca pe o sinucidere, multi afirma ca, de fapt acesta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru ca s-a apropriat prea mult de unele adevaruri. Dr. Jessup s-a ocupat îndeaproape de istoria disparitiilor din Triunghiul Bermudelor si din alte zone ale lumii. Unul dintre cele mai interesante cazuri de care s-a ocupat, a fost acela al navei ,,Seabird’’ (vezi evenimentul din vara anului 1850). Dupa ce a studiat mai multe accidente similare acestuia, dr. Jessup conclude ca astfel de disparitii ,,sunt practic imposibil de explicat, doar provocate de sus. O forta actionînd de sus cu o putere considerabila si cu o spontaneitate precisa în actiune’’. El evoca de asemeni ,,caracterul necrutator si selectiv al anumite disimulari si viclenii’’ si adauga ca acestea sunt ,,trasaturi care pun în evidenta, toate, o anumita inteligenta’’.
     Dr. Manson Valentine, zoolog, arheolog si oceanolog, a studiat mai multe decenii evenimentele neobisnuite din Triunghiul Bermudelor, chiar în interiorul acestei zone: Miami, Bahamas si celelalte insule. Ca cercetator, el prezinta o excelenta sursa de informatii pentru cei care se intereseaza de evenimentele deja petrecute, sau care se produc în prezent. O mare parte din informatiile de care dispune el – în special cele care se refera la ultimile conversatii cu dr. Jessup – este de-a dreptul stupefianta. Putin înainte de a muri, Jessup credea ca a descoperit baza stiintifica a disparitiilor, susceptibile de a fi explicate prin teora ,,câmpului unitar’’ a lui Einstein, care înglobeaza câmpul gravitational si cel electromagnetic si teoria spatiului-timp.
     Ipotezele privind deviatiile antigravitationale au fost emise presupunând existenta zonelor unde legile gravitatiei si a atractiei magnetice normale nu mai sunt valabile. Ralph Barker, autorul cartii ,,Marile mistere ale aerului’’, remarca faptul ca ultimile progrese din domeniul fizicii, tind sa puna în evidenta existenta particulelor de materie antigravitationala. El sustine prezenta materiei antigravitationale, de natura absolut contrara celei care este cunoscuta de planeta noastra cu un caracter extraordinar de exploziv când ea se aproprie de materia pe care o cunoastem noi ascunsa în zone localizate pe Pamânt’’. El emite ipoteza potrivit careia aceasta materie a venit poate din spatiu si s-a infiltrat în scoarta terestra, uneori sub pamânt, dar de cele mai multe ori sub mari si oceane. Aceasta teorie ofera o explicatie posibila a deviatiilor electromagnetice într-o zona data, dar ea n-ar putea sa explice numeroase pierderi de vapoare si avioane.
     De fapt, numarul teoriilor si ipotezelor care s-au emis pe marginea atâtor disparitii este imens. Diferite explicatii, adesea oferite de imaginatii înfierbântate, au fost elaborate în speranta elucidarii disparitiilor continui.    =De fapt, numarul teoriilor si ipotezelor care s-au emis pe marginea atâtor disparitii este imens. Diferite explicatii, adesea oferite de imaginatii înfierbântate, au fost elaborate în speranta elucidarii disparitiilor continui.
S-au evocat maree neasteptate cauzate de cutremure; enorme valuri oceanice iscate brusc; bulgari de foc ce veneau în contact cu avioanele si le faceau sa explodeze; atacuri ale monstrilor marini; un fel de ,,gaura în cer’’; o deviatie spatiu-timp care duce la o alta dimensiune; dereglari electromagnetice sau gravitationale; s-a dat vina si pe aparitia infrasunetelor care preced marile uragane; s-a emis parerea interventiei farfuriilor zburatoare sau a submarinelor având la bord entitati reînviate din vechile civilizatii, venite dintr-o alta dimensiune sau din viitor, spre a-I ,,cuceri’’ pe oameni; existenta unei ,,gradini zoologice spatiale’’ ai carei pensionari – oamenii – nu ar trebui sa stie înca de ,,paznicii’’ sai etc., etc.
Dar, dupa cum era si firesc, nici una dintre aceste ipoteze nu a gasit sprijinul asa-numitei ,,stiinte ortodoxe’’. Aceasta, desi problema a fost dezbatuta si în fata Organizatiei Natiunilor Unite, într-una dintre sedintele sale plenare. Eric Gairy, presedintele Consiliului de Ministri al statului insular Grenada, din Marea Caraibilor, a cerut formarea unei autoritati O.N.U. pentru rezolvarea enigmei cu privire la triunghiului misterios al Bermudelor, institutie necesara pentru ,,ca oamenii sa nu mai fie în continuare sclavii unor împrejurari care se afla în afara controlului lor’’.
Bineînteles, nu se putea ca aceasta zona care face atâtea victime omenesti si aduce imense pagube materiale, sa nu intre în obiectivul unor cercetari stiintifice serioase. Astfel:
La sfârsitul anului 1973, presa din întreaga lume anunta una din cele mai interesante descoperiri facute în urma primelor doua emisiuni ,,Skylab’’ Studiindu-se fotografiile luate din cosmos asupra Golf-Stream-ului în lungul peninsulei Yukatan, a fost observata o curioasa relatie ocean-atmosfera, de neconceput pâna în acel moment pentru stiinta. În apele calde ale cunoscutului curent au fost detectate zone largi de apa rece. Se pare ca aceasta ar fi motivul unor fapte curioase ca: evolutia oarecum dezordonata a uraganelor, schimbarile clare de culoare a apelor oceanice, sau aparitia unor materii organice neobisnuite în acele zone.    =Mai târziu, la sfârsitul anului 1976, o echipa de oameni de stiinta italieni pregateste o expeditie de investigare a misteriosului Triunghi al Bermudelor. Nu s-a mai auzit nimic despre aceasta expeditie Va fi avut oare loc ? Sau a disparut si ea, devenind victima fatalului Triunghi ?
În vara anului 1977, nava stiintifica sovietica ,,Acad. Kurciatov’’ (deplasament 7000 tone, 26 laboratoare stiintifice, un centru de calcul) paraseste portul Kaliningrad îndreptându-se spre zona insulelor Bermude. Ea participa la un vast program stiintific sovieto-american numit ,,polymode’’ (format din mai multe nave americane si sovietice), care-si propune, timp de un an, sa studieze fenomenele oceanice, curentii, vârtejurile, magnetismul, meterologia, geochimia, precum si explorarea interactiunilor pamânt-atmosfera în zona respectiva. Vladimir Kort, seful laboratorului Institutului de Oceanologie al Academiei de Stiinte al U.R.S.S. si conducatorul partii sovietice a experimentului ,,Polymode’’, a fost întrebat, în cadrul unui interviu, daca experientele respective vor putea dezvalui taina disparitiei navelor în Triunghiul Bermudelor. Acesta a raspuns textual:

,,Disparitia misterioasa a unor nave în aceasta zona a oceanului poate fi partial explicata prin uragane puternice. Asemenea uragane, cuprinzând suprafete de 200-300 kmp, modifica directiile curentilor submarini fata de felul cum sunt ei trecuti în hartile de navigatie. Într-o asemenea situatie, nava îsi poate pierde directia, I se poate distruge cârma si se scufunda. Acest lucru se putea produce mai frecvent în urma cu 15-20 de ani, când nu existau înca aparate moderne de radio-locatie’’. Fara comentarii.
Înca o curiozitate: în toamna anului 1977, este descoperita în dreptul Arhipeleagului Bahamas o ,,punga de apa straina’’. Dupa analizele efectuate, oceanografii ajung la concluzia ca este vorba de apa din Marea Mediterana ! Nici o explicatie logica pentru acest fapt straniu care sfideaza logica.
Halucinanta aglomerare de date si fapte. Daca statisticile nu ne-ar convinge ca lucrurile se întâmpla într-adevar asa, ne-am putea crede, stapâniti de cosmaruri abracadabrante. Se întâmpla ceva acolo, în Triunghiul Bermudelor – si nu numai – care scapa puterii noastre actuale de întelegere. Homo sapiens se dovedeste, deocamdata, incapabil sa gaseasca o explicatie de bun simt suitei continui de fapte si evenimente al caror sens încearca sa-l patrunda zadarnic.
Triunghiul Bermudelor Marea Diavolului si celelalte zone de acest fel de pe planeta Terra, ramân în continuare în categoria fenomenelor misterioase, carora contemporaneitatea nu le-a putut afla înca dezlegarea. Viitorul va gasi, fara doar si poate, raspunsul rezonabil pentru tot ceea ce noi consideram astazi ,,mister, taina, enigma’’. Va trebui însa sa ne lepadam de ignoranta, care nu a fost niciodata un argument, si de aceea daunatoare ,,politica a strutului’’ care ne îndeamna – printre altele – sa afirmam ca suntem atotstiutori, ca nu mai avem nimic de învata de la ,,mama natura’’, ai carei fii suntem, în definitiv, cu totii.
Încheind ,,Pamânt al oamenilor’’, Antoine de Saint-Exupery, unul din marii disparuti despre care s-a amintit si în prezentul material, afirma: ,,Singur Spiritul, daca sufla peste huma, singur el este în stare sa creeze Omu

Table Cell	Table Cell
Table Cell	Table Cell

celulă de tabel	celulă de tabel
celulă de tabel	celulă de tabel target=_top>HTML Tables