Tablete de ecstasy confiscate in Macedonia Povestea Sărbătorilor de iarnă Sărbătorile de iarnă durează două săptămâni (24 decembrie – 6 ianuarie) si includ: Crăciunul, Anul Nou si Boboteaza. Ele s-au suprapus, însă, la începuturi, peste sărbătorile păgâne ale Imperiului Roman: Saturnaliile (17-23 decembrie), sărbătoarea Mithra (25 decembrie) si Calendae Januarii (1 ianuarie).
Crăciunul este sărbătoarea întregii creştinătăţi. Îl adoră cei mari, îl aşteaptă cu nerăbdare cei mici. Se sărbătoreşte la aceeaşi dată atât de către ortodocşi cât şi de către catolici şi protestanţi. Excepţie fac ortodocşii de rit vechi, care sărbătoresc Crăciunul tot la 25 decembrie, dar după calendarul iulian. În epoca modernă Crăciunul s-a transformat chiar din sărbătoare religioasă într-una internaţională, pe care o celebrează adesea chiar şi cei care nu au nici o legătură cu credinţa în Iisus Hristos. Ei sărbătoresc Crăciunul de dragul cadourilor pentru cei mici şi mari, de dragul veseliei generale şi, pentru foarte mulţi, de dragul vânzărilor fabuloase din perioada Crăciunului.
Din punct de vedere religios, ştim cu toţii că, de Crăciun, se sărbătoreşte Naşterea lui Iisus – fiul lui Dumnezeu – la Bethlehem. În realitate, însă, Iisus nu s-a născut în decembrie, ci undeva în martie. Decembrie a fost ales pentru această sărbătoare spre a coincide şi a concura sărbătorile romane păgâne dedicate zeului Saturn (Saturnalii) respectiv Mithra (vechiul zeu al luminii la persani, al cărui nume însemna Soarele nebiruit), şi reprezentau o formă de venerare a Soarelui. Pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini îşi împodobeau casa cu ilice de saturnalii. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni aderau la creştinism, sărbătorile păgâne au primit o tentă creştină. Biserica timpurie nu a sărbătorit, de fapt, naşterea lui Hristos în decembrie până la Tele- sphorus, care a fost al doilea Episcop al Romei de la 125 la 136 d.Hr., şi a declarat că serviciul religios ar trebui ţinut în această perioadă pentru a sărbători Naşterea Domnului şi Mântuitorului. Nimeni nu era sigur cu adevărat de data reală a naşterii lui Iisus, Naşterea fiind sărbătorită deseori în septembrie, adică în timpul festivalului evreiesc al trompetelor (Rosh Hashanah din zilele noastre, când se celebrează începutul unui nou an). De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au sărbătorit Naşterea lui Hristos la diverse date, inclusiv pe data de 6 ianuarie, odată cu Boboteaza. În anul 264 d.Hr., Saturnaliile au căzut chiar pe 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată Natalis Solis Invictis (Naşterea Soarelui Neînvins). Cum creştinii îl considerau pe Iisus Hristos asemănător unui soare pentru mântuirea umanităţii, a fost uşor să se transforme sărbătoarea păgână în cea creştină şi anume în Naşterea Domnului pe 25 decembrie.
In 325 d.Hr., Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus Crăciunul ca sărbătoare fixă pe 25 decembrie, după cum tot el a declarat duminica, a 7-a zi din săptămână, drept zi de sărbătoare şi sărbătoarea mobilă – Paştele. După anul 429 d.Hr., Crăciunul a început să se răspândească rapid în Europa.
Crăciunul, aşa cum îl ştim astăzi, a suferit transformări şi chiar a fost criticat inclusiv după ce întreaga Europă a devenit creştină. Astfel, în unele ţări protestante sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă. De pildă, în Anglia, Oliver Cromwell a interzis sărbătoarea Crăciunului între anii 1649 şi 1660 prin aşa-numitele Legi Albastre. Popularitatea Crăciunului a fost impulsionată în 1820 de cartea lui Washington Irving, Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall. În secolul al XIX-lea Crăciunul devine sărbătoare legală în majoritatea statelor europene.
La noi denumirea de Crăciun vine de la legenda lui Moş Crăciun care, în cultura populară românească, apare ca un personaj bătrân, cu barbă lungă, bogat, care trăia într-un sat de păstori alături de Moş Ajun. Într-o seară, în satul unde locuiau cei doi moşi – Moş Crăciun şi Moş Ajun – apare o femeie însărcinată, gata să nască. Aceasta cere găzduire la casa fiecăruia dintre cei doi moşi. Moş Ajun o refuză, în timp ce Moş Crăciun o primeşte în grajdul vitelor. Femeia trebuie să nască şi primeşte, pe ascuns, ajutor din partea soţiei lui Crăciun. Acesta, când află că soţia sa a moşit-o pe femeia primită în grijă se mânie şi-i taie soţiei ambele mâini din cot. Când însă află că femeia şi pruncul primiţi în grajd erau de fapt Sf. Fecioară şi pruncul Iisus, fiul lui Dumnezeu, se căieşte şi devine un om bun şi mai ales darnic. Maica lui Dumnezeu vindecă mâinile tăiate ale Crăciunesei, iar aceasta cântă imnuri prin care glorifică naşterea lui Iisus, aşadar de aici susţine legenda că derivă colindele de Crăciun.
Pe lângă Moş Crăciun, brad şi slujbele religioase prilejuite de Naşterea lui Hristos, sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul în multe ţări europene şi nu numai. La noi, pe lângă colinde, care şi ele sunt nişte obiceiuri anterioare creştinismului, se merge şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.
Dacă sărbătoarea Crăciunului nu a existat dintotdea- una, şi îşi are originea în tradiţiile precreştine şi în legende, nici Moş Crăciun, cel cum îl ştim noi astăzi, nu şi-a făcut simţită prezenţa decât foarte târziu. Originea lui Moş Crăciun de fapt se află în Sf. Ni- colae (secolul al IV-lea), episcop de Myra, Turcia. Sf. Ni- colae era un om generos, mai ales în ceea ce îi priveşte pe copii. După moartea sa, osemintele sfântului au fost furate de către nişte marinari italieni şi duse la Bari, sporind popularitatea Sf. Nicolae. Blândeţea şi generozitatea sfântului s-au răspândit mult în rândul bisericilor din Răsărit şi din Apusul Europei. Tradiţia oferirii cadourilor în noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie provine de la Martin Luther care a propagat din anul 1535 această datină numită Christkindl, ca o alternativă a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie. Multă vreme în familiile catolice a fost menţinută tradiţia cadourilor de Sf. Nikolaus. Martin Luther dorea să trezească interesul copiilor pentru Hristos şi să-i îndepărteze de datina catolică a cadourilor de Sf. Nicolae, fiindcă protestanţii nu venerau sfinţii. Aşadar, protestanţii au scos sfinţii din calendar şi, implicit pe Sf. Nicolae, dar în Olanda, unde sfântului Nicolae i se spunea Sint Nikolaas, tradiţia a continuat, copiii aşteptând să li se pună bunătăţi în saboţii lăsaţi lângă sobă, de fiecare şase decembrie. În timp, lui Sint Nikolaas i s-a spus Sinterklaas, iar coloniştii olandezi care s-au mutat în America secolului al XVII-lea au dus tradiţia cu ei. Aşa s-a născut Santa Claus.
Prima descriere a înfăţişării lui Santa Claus o face Clement C. Moore în poemul scris pentru copii săi, în 1822, şi intitulat A visit from Saint Nicholas. Astfel, Santa Claus / Moş Crăciun e descris ca un personaj cu faţa rotundă, jovial, cu o burtă proeminentă şi care e însoţit de un elf. Imaginea lui Moş Crăciun aşa cum o ştim azi a fost ideea lui Thomas Nast, care a creat câte un desen pe an, începând cu 1863, iar compania Coca-Cola s-a folosit cu prisosinţă de personajul Santa Claus pentru a-şi vinde produsele. Santa Claus a devenit sinonim cu un moş grăsun şi veşnic vesel, cu un râs inconfundabil, îmbrăcat în roşu şi cu o barbă albă, respectabilă.
În lume există mai multe variante de Moş Crăciun. Astfel, în Anglia i se spune Father Christmas, în Austria şi Elveţia - Christkindl, în Franţa – Pere Noel, în Italia - La Befana ş.a.m.d.
Dar Crăciunul nu implică doar prezenţa Moşului bătrân care face daruri, ci şi pomul de Crăciun (de preferat bradul). Împodobirea casei cu crengi de brad exista încă din vremea romanilor, care preluaseră obiceiul de la egipteni – aceştia îşi împodobeau casa cu crengi de palmier. Bradul, mereu verde, simboliza reînnoirea eternă a vieţii, într-o perioadă când frigul şi întunericul iernii păreau că pun stăpânire pe lume. Tradiţia împodobirii pinilor în preajma Crăciunului era prezentă încă din Evul Mediu la germani. Pe vremea aceea pentru a reda scena izgonirii lui Adam şi a Evei din Paradis, a fost decorat cu mere un pin, care simboliza Pomul Cunoaşterii. Sceneta se încheia cu profeţia venirii Salvatorului întregii omeniri. Reformatorul protestant Martin Luther este cel care a introdus pentru prima oară obiceiul împodobirii pomului de Crăciun cu lumânări. Ideea i-a venit după ce a văzut ce frumos străluceau stelele printre crengile unui pin, într-o noapte de decembrie. Se pare însă că se împodobeau pomii în perioada Crăciunului şi în Lituania şi Estonia anilor 1441-1514. De obicei bradul era împodobit în piaţa publică şi oamenii dansau şi cântau în jurul lui.
În tradiţia românească împodobirea bradului era prezentă oricum în momente importante ale vieţii precum nunta sau înmormântarea, astfel încât introducerea obiceiului si de Crăciun a fost mult înlesnită. Practic, în România împodobirea bradului de Crăciun a început din secolul al XIX-lea şi continuă şi azi.
Bradul şi-a făcut intrarea în scena Crăciunului, în Germania veacului al XVI-lea, când, de fapt, se decorau pinii, atât cei din casă, cât şi cei din grădină. Decoraţiile însemnau mere, lumânări şi hârtie colorată.
Anul Nou este ziua care marchează în acelaşi timp sfârşitul unui an calendaristic şi începutul altuia nou. Calendae Januarii era la romani sărbătoarea dedicată zeului Ianus cel cu două feţe, una privind înainte, alta înapoi. Acesta era sărbătorit de către romani, aşa cum o indică şi numele (Calende Januarii = prima zi a lunii ianuarie) pe 1 ianuarie. Sărbătoarea era o ocazie de bucurie, spectacole de circ, lupte de gladiatori, ospeţe, întreceri de care ş.a.m.d. Obiceiul Irozii şi Vicleimul păstrează urme directe ale sărbătorii Calendae Januarii. În el s-au păstrat, ca şi la romani, soldatul sau militarul, măştile, doar Irod, pruncul Iisus şi Magii (Cei Trei Crai de la Răsărit) sunt personaje biblice. De Anul Nou s-au păstrat o serie de descântece, farmecele şi ritualurile magice de ghicire a viitorului, precum şi urările de bine pentru noul an, care toate erau specifice sărbătoririi zeului Ianus. Obiceiul de a merge cu Pluguşorul înainte de Anul
De la romani se păstrează tradiţia sorcovei (chiar dacă termenul de sorcovă provine de la slavonul sorok – desemna 40 de lovituri simbolice pe care trebuia să le primească la urare omul sorcovit). Romanii foloseau ramuri de măslin sau de laur, pentru a face urări de Anul Nou.
Nou (ţinut cu sfinţenie în Moldova, unde se spune că se merge cu uratul) este şi el o tradiţie precreştină de fertilizare şi de invocare a spiritelor bune în casa gospodarului. Pluguşorul derivă tot din obiceiurile de sărbătorire a zeului Mithra, însuşi obiceiul oferirii de colaci rotunzi asemenea discului soarelui e preluat de la romani.
Din punct de vedere creştin, 1 ianuarie a fost stabilită ca dată de la care începe un nou an, pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte de această dată Crăciunul reprezenta şi începutul noului an. Biserica Apuseană sărbătoreşte în prima zi a Anului Nou pe Sf. Maria, în timp ce Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sf. Vasile cel Mare, episcop de Cezareea Capadociei. Astăzi, noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie se numeşte Revelion (în franceză reveillon însemnând cu aproximaţie veghe).
A treia mare sărbătoare între sărbătorile iernii este Boboteaza, adică Botezul Domnului. Boboteaza se sărbătoreşte pe 6 ianuarie în ambele biserici, şi ea încheie sărbătorile de iarnă. Boboteaza este însoţită de ritualul sfinţirii apei (agheasma) cu care se botează apele, oamenii şi animalele. În tradiţia ortodoxă se obişnuieşte ca preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, după care sar câţiva tineri curajoşi pentru a o aduce înapoi. În toate bisericile ortodoxe, preoţii fac agheasmă (apă sfinţită), cu care „botează” apele, oamenii, animalele şi casele.
Jocul Ursului
Mareste imaginea.
Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de traditie multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Referitor la aceste vechi obiceiuri, Mircea Eliade sustine: "Asemenea ceremonii sunt inca populare in Balcani, in Romania mai ales, in timpul celor 12 zile din Ajunul Craciunului, pana la Boboteaza. La origine, acestea erau ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs (...)" Numarandu-se intre obiceiurile de iarna in intreg spatiul romanesc, dar mai ales in Bucovina, Jocul Ursului se mai practica si astazi in foarte multe sate.
Cultul ursului - atestat din cele mai vechi timpuri
Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca din paleolitic. Mai mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in Scandinavia si in nordul al Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezinta un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale pana in Alaska, il considerau drept spirit al padurii, suprem stapan al energiilor cosmice, simbol al fecunditatii.
De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice si mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene, pentru urs este utilizat in limba greaca cuvantul "arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). In limba latina – "ursus”, in celta – "art” iar in sanscrita: "rksa”. In alte limbi de provenienta indo-europeana sunt utilizate perifraze. In limba germana: "bjorn”, "bear”... pentru brun, de culoare bruna. In slava, si in rusa: "medvedi”, "mancatorul de miere”.
Cultul ursului la geto-daci
Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor (zalmo=piele si olxis=urs).
Potrivit lui Romulus Vulcanescu, "numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atat in sensul de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita in ritualurile si ceremoniile ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic.”
La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii pamantului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care regleaza anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constaletiei sale, Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre urs si cele doua constelatii au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii dupa moarte, in astre, tema intalnita mai ales in mitologia greaca.
In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou nascut, daca era dat cu grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii, sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau bolnaviciosi sa fie "botezati”, capatand numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si mortii, ritualul fiind unul diferit de cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati special pentru a face masaj cu picioarele).
La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste salbaticiuni incepeau sa se imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre crescatorii de animale, dat fiind faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abtinere totala de la activitatile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O alta sarbatoare arhaica dedicata acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul Mare ), cand in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin.
Jocul Ursului - obicei de Anul Nou
Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului, in special la Sadova si la Fundu Moldovei.
Jocul cu masti de urs simbolizeaza moartea si reinvierea naturii. Mihai Coman, in Bestiarul mitologic romanesc, afirma: “In colindul cu Ursul, animalul moare si invie, intr-o dramatizare simbolica a mitului renasterii naturii/cosmos (…) Astfel, rostogolirea ursilor in cerc, batutul si moartea ursului, apoi invierea miraculoasa ca si urcarea acestuia pe bata (toiag), redau in chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, candva, stateau sub semnul acestui animal, capabil sa invinga iarna si sa vesteasca primavara.
Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea costumului din paie, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. Masca initiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea vegetatiei, odata cu trecerea anotimpurilor.
In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.
Cetele de ursi pot fi independente dar, de regula, ele alcatuiesc un nucleu ceremonial in cadrul grupurilor complexe de mascati (Malanca, Benzile, Partiile etc.) Ceata ursilor este condusa de un capitan fiind compusa din: ursi, ursari, irozi, mascati si tobosari. Ursii sunt jucati de persoane imbracate in blana de urs impodobita cu tinte, curele si canafi mari rosii.
Ursarii sunt cei care conduc ursii printr-un lant legat de capatul ciomegelor ce se prinde apoi de capul ursului. Tobosarii dau ritmul jocului prin tobele gigantice prinse de trunchi pe care le bat cu doua bete de lemn. Dupa executarea numerelor din timpul dansului, ursii se misca independent, simuland viata lor libera in mijlocul naturii, se iau la tranta, fac tumbe, simuleaza chiar atacul asupra persoanelor din asistenta.
Jocul Ursului - urare
Ursii de Anul Nou alunga demonii din case si ograzi si ureaza (ei si ursarii lor…) un an fericit – colindul-uratura avand caracter augural si propitiatoriu.
Merge roata pravalita.
Buna seara gospodari! Na! Na! Na! Martine Na!
Venim cu ursul din deal, Joaca, joaca, nu mai sta!
Daca bine si voiti Foaie verde de bradut,
Ursul nostru sa-l primiti! Ursul meu cu doi puiuti,
Na! Na! Na! Martine, na! Foaie verde de dudau,
Nu te da, nu te muia, Ursul meu de la Bacau
Ca pun mana pe nuia, A venit la dumneavoastra
Si nuiaua-i de rachita, Ca sa joace-o ursareasca
Hai, Martine, la pamant, Na! Na! Na! Martine, na!
Si asculta-ma ce-ti cant! Nu te da nu te muia!
Cand erai mai mititel Joaca, joaca, ursule,
Erai tare frumusel, Ca s-or coace murele,
Dar de cand ai crescut mare, Mai tare te-i ingrasa
Ma dai jos de pe picioare! Si prin case vei juca.
Na! Na! Na! Martine na! Salta, salta tot mai sus,
Mai intoarce-te asa! Ca si anul care-i dus!
Joaca, joaca, Mos Martine, Ia apleaca-te in jos,
Ca-ti dau miere de albine Sa saluti gazda frumos!
Joaca, joaca tropotit Foaie verde de secara,
Ca tiganul la prasit! Sa iesi ursule afara!
Ursul meu din Spania Foaie verde de stejar
L-am adus cu sania! Sanatate, gospodari!
Joaca, joaca, urs nebun, La anu’ si “La multi ani!”
Crăciunul este sărbătoarea întregii creştinătăţi. Îl adoră cei mari, îl aşteaptă cu nerăbdare cei mici. Se sărbătoreşte la aceeaşi dată atât de către ortodocşi cât şi de către catolici şi protestanţi. Excepţie fac ortodocşii de rit vechi, care sărbătoresc Crăciunul tot la 25 decembrie, dar după calendarul iulian. În epoca modernă Crăciunul s-a transformat chiar din sărbătoare religioasă într-una internaţională, pe care o celebrează adesea chiar şi cei care nu au nici o legătură cu credinţa în Iisus Hristos. Ei sărbătoresc Crăciunul de dragul cadourilor pentru cei mici şi mari, de dragul veseliei generale şi, pentru foarte mulţi, de dragul vânzărilor fabuloase din perioada Crăciunului.
Din punct de vedere religios, ştim cu toţii că, de Crăciun, se sărbătoreşte Naşterea lui Iisus – fiul lui Dumnezeu – la Bethlehem. În realitate, însă, Iisus nu s-a născut în decembrie, ci undeva în martie. Decembrie a fost ales pentru această sărbătoare spre a coincide şi a concura sărbătorile romane păgâne dedicate zeului Saturn (Saturnalii) respectiv Mithra (vechiul zeu al luminii la persani, al cărui nume însemna Soarele nebiruit), şi reprezentau o formă de venerare a Soarelui. Pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini îşi împodobeau casa cu ilice de saturnalii. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni aderau la creştinism, sărbătorile păgâne au primit o tentă creştină. Biserica timpurie nu a sărbătorit, de fapt, naşterea lui Hristos în decembrie până la Tele- sphorus, care a fost al doilea Episcop al Romei de la 125 la 136 d.Hr., şi a declarat că serviciul religios ar trebui ţinut în această perioadă pentru a sărbători Naşterea Domnului şi Mântuitorului. Nimeni nu era sigur cu adevărat de data reală a naşterii lui Iisus, Naşterea fiind sărbătorită deseori în septembrie, adică în timpul festivalului evreiesc al trompetelor (Rosh Hashanah din zilele noastre, când se celebrează începutul unui nou an). De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au sărbătorit Naşterea lui Hristos la diverse date, inclusiv pe data de 6 ianuarie, odată cu Boboteaza. În anul 264 d.Hr., Saturnaliile au căzut chiar pe 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată Natalis Solis Invictis (Naşterea Soarelui Neînvins). Cum creştinii îl considerau pe Iisus Hristos asemănător unui soare pentru mântuirea umanităţii, a fost uşor să se transforme sărbătoarea păgână în cea creştină şi anume în Naşterea Domnului pe 25 decembrie.
In 325 d.Hr., Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus Crăciunul ca sărbătoare fixă pe 25 decembrie, după cum tot el a declarat duminica, a 7-a zi din săptămână, drept zi de sărbătoare şi sărbătoarea mobilă – Paştele. După anul 429 d.Hr., Crăciunul a început să se răspândească rapid în Europa.
Crăciunul, aşa cum îl ştim astăzi, a suferit transformări şi chiar a fost criticat inclusiv după ce întreaga Europă a devenit creştină. Astfel, în unele ţări protestante sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă. De pildă, în Anglia, Oliver Cromwell a interzis sărbătoarea Crăciunului între anii 1649 şi 1660 prin aşa-numitele Legi Albastre. Popularitatea Crăciunului a fost impulsionată în 1820 de cartea lui Washington Irving, Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall. În secolul al XIX-lea Crăciunul devine sărbătoare legală în majoritatea statelor europene.
La noi denumirea de Crăciun vine de la legenda lui Moş Crăciun care, în cultura populară românească, apare ca un personaj bătrân, cu barbă lungă, bogat, care trăia într-un sat de păstori alături de Moş Ajun. Într-o seară, în satul unde locuiau cei doi moşi – Moş Crăciun şi Moş Ajun – apare o femeie însărcinată, gata să nască. Aceasta cere găzduire la casa fiecăruia dintre cei doi moşi. Moş Ajun o refuză, în timp ce Moş Crăciun o primeşte în grajdul vitelor. Femeia trebuie să nască şi primeşte, pe ascuns, ajutor din partea soţiei lui Crăciun. Acesta, când află că soţia sa a moşit-o pe femeia primită în grijă se mânie şi-i taie soţiei ambele mâini din cot. Când însă află că femeia şi pruncul primiţi în grajd erau de fapt Sf. Fecioară şi pruncul Iisus, fiul lui Dumnezeu, se căieşte şi devine un om bun şi mai ales darnic. Maica lui Dumnezeu vindecă mâinile tăiate ale Crăciunesei, iar aceasta cântă imnuri prin care glorifică naşterea lui Iisus, aşadar de aici susţine legenda că derivă colindele de Crăciun.
Pe lângă Moş Crăciun, brad şi slujbele religioase prilejuite de Naşterea lui Hristos, sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul în multe ţări europene şi nu numai. La noi, pe lângă colinde, care şi ele sunt nişte obiceiuri anterioare creştinismului, se merge şi cu Steaua, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.
Dacă sărbătoarea Crăciunului nu a existat dintotdea- una, şi îşi are originea în tradiţiile precreştine şi în legende, nici Moş Crăciun, cel cum îl ştim noi astăzi, nu şi-a făcut simţită prezenţa decât foarte târziu. Originea lui Moş Crăciun de fapt se află în Sf. Ni- colae (secolul al IV-lea), episcop de Myra, Turcia. Sf. Ni- colae era un om generos, mai ales în ceea ce îi priveşte pe copii. După moartea sa, osemintele sfântului au fost furate de către nişte marinari italieni şi duse la Bari, sporind popularitatea Sf. Nicolae. Blândeţea şi generozitatea sfântului s-au răspândit mult în rândul bisericilor din Răsărit şi din Apusul Europei. Tradiţia oferirii cadourilor în noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie provine de la Martin Luther care a propagat din anul 1535 această datină numită Christkindl, ca o alternativă a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie. Multă vreme în familiile catolice a fost menţinută tradiţia cadourilor de Sf. Nikolaus. Martin Luther dorea să trezească interesul copiilor pentru Hristos şi să-i îndepărteze de datina catolică a cadourilor de Sf. Nicolae, fiindcă protestanţii nu venerau sfinţii. Aşadar, protestanţii au scos sfinţii din calendar şi, implicit pe Sf. Nicolae, dar în Olanda, unde sfântului Nicolae i se spunea Sint Nikolaas, tradiţia a continuat, copiii aşteptând să li se pună bunătăţi în saboţii lăsaţi lângă sobă, de fiecare şase decembrie. În timp, lui Sint Nikolaas i s-a spus Sinterklaas, iar coloniştii olandezi care s-au mutat în America secolului al XVII-lea au dus tradiţia cu ei. Aşa s-a născut Santa Claus.
Prima descriere a înfăţişării lui Santa Claus o face Clement C. Moore în poemul scris pentru copii săi, în 1822, şi intitulat A visit from Saint Nicholas. Astfel, Santa Claus / Moş Crăciun e descris ca un personaj cu faţa rotundă, jovial, cu o burtă proeminentă şi care e însoţit de un elf. Imaginea lui Moş Crăciun aşa cum o ştim azi a fost ideea lui Thomas Nast, care a creat câte un desen pe an, începând cu 1863, iar compania Coca-Cola s-a folosit cu prisosinţă de personajul Santa Claus pentru a-şi vinde produsele. Santa Claus a devenit sinonim cu un moş grăsun şi veşnic vesel, cu un râs inconfundabil, îmbrăcat în roşu şi cu o barbă albă, respectabilă.
În lume există mai multe variante de Moş Crăciun. Astfel, în Anglia i se spune Father Christmas, în Austria şi Elveţia - Christkindl, în Franţa – Pere Noel, în Italia - La Befana ş.a.m.d.
Dar Crăciunul nu implică doar prezenţa Moşului bătrân care face daruri, ci şi pomul de Crăciun (de preferat bradul). Împodobirea casei cu crengi de brad exista încă din vremea romanilor, care preluaseră obiceiul de la egipteni – aceştia îşi împodobeau casa cu crengi de palmier. Bradul, mereu verde, simboliza reînnoirea eternă a vieţii, într-o perioadă când frigul şi întunericul iernii păreau că pun stăpânire pe lume. Tradiţia împodobirii pinilor în preajma Crăciunului era prezentă încă din Evul Mediu la germani. Pe vremea aceea pentru a reda scena izgonirii lui Adam şi a Evei din Paradis, a fost decorat cu mere un pin, care simboliza Pomul Cunoaşterii. Sceneta se încheia cu profeţia venirii Salvatorului întregii omeniri. Reformatorul protestant Martin Luther este cel care a introdus pentru prima oară obiceiul împodobirii pomului de Crăciun cu lumânări. Ideea i-a venit după ce a văzut ce frumos străluceau stelele printre crengile unui pin, într-o noapte de decembrie. Se pare însă că se împodobeau pomii în perioada Crăciunului şi în Lituania şi Estonia anilor 1441-1514. De obicei bradul era împodobit în piaţa publică şi oamenii dansau şi cântau în jurul lui.
În tradiţia românească împodobirea bradului era prezentă oricum în momente importante ale vieţii precum nunta sau înmormântarea, astfel încât introducerea obiceiului si de Crăciun a fost mult înlesnită. Practic, în România împodobirea bradului de Crăciun a început din secolul al XIX-lea şi continuă şi azi.
Bradul şi-a făcut intrarea în scena Crăciunului, în Germania veacului al XVI-lea, când, de fapt, se decorau pinii, atât cei din casă, cât şi cei din grădină. Decoraţiile însemnau mere, lumânări şi hârtie colorată.
Anul Nou este ziua care marchează în acelaşi timp sfârşitul unui an calendaristic şi începutul altuia nou. Calendae Januarii era la romani sărbătoarea dedicată zeului Ianus cel cu două feţe, una privind înainte, alta înapoi. Acesta era sărbătorit de către romani, aşa cum o indică şi numele (Calende Januarii = prima zi a lunii ianuarie) pe 1 ianuarie. Sărbătoarea era o ocazie de bucurie, spectacole de circ, lupte de gladiatori, ospeţe, întreceri de care ş.a.m.d. Obiceiul Irozii şi Vicleimul păstrează urme directe ale sărbătorii Calendae Januarii. În el s-au păstrat, ca şi la romani, soldatul sau militarul, măştile, doar Irod, pruncul Iisus şi Magii (Cei Trei Crai de la Răsărit) sunt personaje biblice. De Anul Nou s-au păstrat o serie de descântece, farmecele şi ritualurile magice de ghicire a viitorului, precum şi urările de bine pentru noul an, care toate erau specifice sărbătoririi zeului Ianus. Obiceiul de a merge cu Pluguşorul înainte de Anul
De la romani se păstrează tradiţia sorcovei (chiar dacă termenul de sorcovă provine de la slavonul sorok – desemna 40 de lovituri simbolice pe care trebuia să le primească la urare omul sorcovit). Romanii foloseau ramuri de măslin sau de laur, pentru a face urări de Anul Nou.
Nou (ţinut cu sfinţenie în Moldova, unde se spune că se merge cu uratul) este şi el o tradiţie precreştină de fertilizare şi de invocare a spiritelor bune în casa gospodarului. Pluguşorul derivă tot din obiceiurile de sărbătorire a zeului Mithra, însuşi obiceiul oferirii de colaci rotunzi asemenea discului soarelui e preluat de la romani.
Din punct de vedere creştin, 1 ianuarie a fost stabilită ca dată de la care începe un nou an, pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte de această dată Crăciunul reprezenta şi începutul noului an. Biserica Apuseană sărbătoreşte în prima zi a Anului Nou pe Sf. Maria, în timp ce Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sf. Vasile cel Mare, episcop de Cezareea Capadociei. Astăzi, noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie se numeşte Revelion (în franceză reveillon însemnând cu aproximaţie veghe).
A treia mare sărbătoare între sărbătorile iernii este Boboteaza, adică Botezul Domnului. Boboteaza se sărbătoreşte pe 6 ianuarie în ambele biserici, şi ea încheie sărbătorile de iarnă. Boboteaza este însoţită de ritualul sfinţirii apei (agheasma) cu care se botează apele, oamenii şi animalele. În tradiţia ortodoxă se obişnuieşte ca preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, după care sar câţiva tineri curajoşi pentru a o aduce înapoi. În toate bisericile ortodoxe, preoţii fac agheasmă (apă sfinţită), cu care „botează” apele, oamenii, animalele şi casele.
Jocul Ursului
Mareste imaginea.
Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de traditie multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Referitor la aceste vechi obiceiuri, Mircea Eliade sustine: "Asemenea ceremonii sunt inca populare in Balcani, in Romania mai ales, in timpul celor 12 zile din Ajunul Craciunului, pana la Boboteaza. La origine, acestea erau ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs (...)" Numarandu-se intre obiceiurile de iarna in intreg spatiul romanesc, dar mai ales in Bucovina, Jocul Ursului se mai practica si astazi in foarte multe sate.
Cultul ursului - atestat din cele mai vechi timpuri
Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca din paleolitic. Mai mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in Scandinavia si in nordul al Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezinta un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale pana in Alaska, il considerau drept spirit al padurii, suprem stapan al energiilor cosmice, simbol al fecunditatii.
De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice si mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene, pentru urs este utilizat in limba greaca cuvantul "arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). In limba latina – "ursus”, in celta – "art” iar in sanscrita: "rksa”. In alte limbi de provenienta indo-europeana sunt utilizate perifraze. In limba germana: "bjorn”, "bear”... pentru brun, de culoare bruna. In slava, si in rusa: "medvedi”, "mancatorul de miere”.
Cultul ursului la geto-daci
Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor (zalmo=piele si olxis=urs).
Potrivit lui Romulus Vulcanescu, "numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de piele de urs, nu atat in sensul de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs, folosita in ritualurile si ceremoniile ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului carpatic.”
La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii pamantului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca cel care regleaza anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de asemenea, potrivit constaletiei sale, Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre urs si cele doua constelatii au dat loc la numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii dupa moarte, in astre, tema intalnita mai ales in mitologia greaca.
In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou nascut, daca era dat cu grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul ursului. Cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii, sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau bolnaviciosi sa fie "botezati”, capatand numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si mortii, ritualul fiind unul diferit de cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati special pentru a face masaj cu picioarele).
La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste salbaticiuni incepeau sa se imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre crescatorii de animale, dat fiind faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abtinere totala de la activitatile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O alta sarbatoare arhaica dedicata acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul Mare ), cand in popor se crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin.
Jocul Ursului - obicei de Anul Nou
Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele bucovinene, caci se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului, in special la Sadova si la Fundu Moldovei.
Jocul cu masti de urs simbolizeaza moartea si reinvierea naturii. Mihai Coman, in Bestiarul mitologic romanesc, afirma: “In colindul cu Ursul, animalul moare si invie, intr-o dramatizare simbolica a mitului renasterii naturii/cosmos (…) Astfel, rostogolirea ursilor in cerc, batutul si moartea ursului, apoi invierea miraculoasa ca si urcarea acestuia pe bata (toiag), redau in chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, candva, stateau sub semnul acestui animal, capabil sa invinga iarna si sa vesteasca primavara.
Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea costumului din paie, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. Masca initiala din paie era aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea vegetatiei, odata cu trecerea anotimpurilor.
In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.
Cetele de ursi pot fi independente dar, de regula, ele alcatuiesc un nucleu ceremonial in cadrul grupurilor complexe de mascati (Malanca, Benzile, Partiile etc.) Ceata ursilor este condusa de un capitan fiind compusa din: ursi, ursari, irozi, mascati si tobosari. Ursii sunt jucati de persoane imbracate in blana de urs impodobita cu tinte, curele si canafi mari rosii.
Ursarii sunt cei care conduc ursii printr-un lant legat de capatul ciomegelor ce se prinde apoi de capul ursului. Tobosarii dau ritmul jocului prin tobele gigantice prinse de trunchi pe care le bat cu doua bete de lemn. Dupa executarea numerelor din timpul dansului, ursii se misca independent, simuland viata lor libera in mijlocul naturii, se iau la tranta, fac tumbe, simuleaza chiar atacul asupra persoanelor din asistenta.
Jocul Ursului - urare
Ursii de Anul Nou alunga demonii din case si ograzi si ureaza (ei si ursarii lor…) un an fericit – colindul-uratura avand caracter augural si propitiatoriu.
Merge roata pravalita.
Buna seara gospodari! Na! Na! Na! Martine Na!
Venim cu ursul din deal, Joaca, joaca, nu mai sta!
Daca bine si voiti Foaie verde de bradut,
Ursul nostru sa-l primiti! Ursul meu cu doi puiuti,
Na! Na! Na! Martine, na! Foaie verde de dudau,
Nu te da, nu te muia, Ursul meu de la Bacau
Ca pun mana pe nuia, A venit la dumneavoastra
Si nuiaua-i de rachita, Ca sa joace-o ursareasca
Hai, Martine, la pamant, Na! Na! Na! Martine, na!
Si asculta-ma ce-ti cant! Nu te da nu te muia!
Cand erai mai mititel Joaca, joaca, ursule,
Erai tare frumusel, Ca s-or coace murele,
Dar de cand ai crescut mare, Mai tare te-i ingrasa
Ma dai jos de pe picioare! Si prin case vei juca.
Na! Na! Na! Martine na! Salta, salta tot mai sus,
Mai intoarce-te asa! Ca si anul care-i dus!
Joaca, joaca, Mos Martine, Ia apleaca-te in jos,
Ca-ti dau miere de albine Sa saluti gazda frumos!
Joaca, joaca tropotit Foaie verde de secara,
Ca tiganul la prasit! Sa iesi ursule afara!
Ursul meu din Spania Foaie verde de stejar
L-am adus cu sania! Sanatate, gospodari!
Joaca, joaca, urs nebun, La anu’ si “La multi ani!”
