Minuni ale credintei - Cei 7 tineri din Efes
Biserica "Mihai Voda" din Bucuresti
Biserica salvata
* In fiecare an, pe 22 octombrie, se praznuieste la biserica "Mihai Voda" din Bucuresti, hramul Celor sapte tineri din Efes, treziti dupa un somn de 200 de ani *
Asa cum sta in lumina blanda si pastoasa a toamnei, biserica "Mihai Voda" din Bucuresti apare neclintita si dreapta, ca un tron voievodal. E cu neputinta sa nu o admiri. Ascunsa printre cele doua randuri de blocuri de la Podul Izvor, biserica este, prin ea insasi, un adevarat miracol, multi bucuresteni amintindu-si ca, in urma cu treizeci de ani, Ceausescu s-a razgandit in ultima clipa sa o darame si a acceptat ca niste ingineri inim epage(1) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->
osi sa o decupeze din temelii si sa o poarte pe niste sine imense, pana in spatele noilor cladiri din zona. Nimeni nu poate sti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta bisericii, de ce ideea salvatoare a translarii a aparut atat de tarziu. Se spune doar ca, in preziua demolarii, Ceausescu a avut un vis anume si ca asta l-ar fi facut sa renunte. Se mai spune ca, tot in preziua demolarii, enoriasii din cartier - de la copiii nou nascuti, pana la batranii grav bolnavi - au postit negru si s-au rugat fara incetare, iar Dumnezeu i-a ascultat, intarind o mai veche credinta a locului, anume - ca de ctitoria lui Mihai Viteazul nu se putea atinge nimeni si nimic.
Cu greu gasesti in tot Bucurestiul o biserica mai aparata si mai bineplacuta lui Dumnezeu ca "Mihai Voda", o biserica ce adaposteste, pe langa minunate icoane cu puteri vindecatoare, o mare si nestiuta comoara de sfintenie: particele de moaste (extrem de rare) ale Celor sapte tineri din Efes, martirizati si ziditi de vii pentru credinta lor, pentru ca, 200 de ani mai tarziu, Dumnezeu sa-i trezeasca din somnul in care ii cufundase, drept marturie si credinta in marele adevar al Invierii.
Ziditi de vii
Povestea celor Sapte martiri din Efes incepe pe vremea Imparatului Deciu (250), care obligase intreaga populatie a Imperiului Bizantin sa se adune in temple, pentru a se inchina idolilor.
Icoana greceasca
Desigur ca multi crestini din acea perioada au cedat sub amenintarea torturilor, iar aceia care nu au vrut sa se supuna au fost excutati fara mila, in adevarate procesiuni ale mortii, organizate in pietele celor mai importante cetati ale imperiului. Vazand toate aceste cruzimi, Maximilian, fiul prefectului din Efes, si alti sase tineri crestini, desi proveneau din familii bogate si, ca militari, erau obligati sa asculte orbeste ordinele primite, au refuzat sa participe la adoratiile pagane poruncite de marele conducator. Urmariti si prinsi asupra faptului (cu genunchii aplecati in fata icoanei Mantuitorului), cei sapte prieteni ostasi au fost legati in lanturi grele si dusi chiar la judecata Imparatului. Degeaba a insistat Deciu ca tinerii sa se lepede de Hristos. Cu cat amenintarile erau mai mari, cu atat crestea si hotararea lor de a nu se inchina la idoli, pentru ca, intru sfarsit, Maximilian sa ia cuvantul in fata multimii si sa marturiseasca pentru ceilalti sase frati de credinta motivul pentru care nu se inchinau la idoli: "Noi avem deja un Dumnezeu, a carui slava umple cerul si pamantul. Noi Ii dam in dar jertfa tainica a marturisirii credintei noastre si a neincetatelor noastre rugaciuni!".
Cu greu stapanindu-si furia, dar si impresionat de faptul ca tinerii faceau parte din cele mai importante familii ale imperiului, Deciu le va acorda cateva zile pentru a se razgandi si a se salva astfel de la moarte. Tinerii, insa, au ramas neclintiti. In ciuda potopului de lacrimi si rugaminti ale parintilor si ale celor mai dragi prieteni, cei sapte tineri s-au sfatuit intre ei si au hotarat sa se retraga departe de lume, intr-o pestera situata in partea de rasarit a orasului, pentru a se pregati in liniste si rugaciune pana sa fie adusi din nou in fata tiranului, lasandu-l doar pe Iamvlih, cel mai tanar dintre ei, sa coboare in oras si sa aduca de acolo ultimele vesti si ceva de-ale gurii.
Cei sapte sfinti - pictura islamica
Nu a trecut mult timp si, revenit in Efes, Imparatul a dorit neintarziat sa auda raspunsul celor sapte crestini, pregatindu-se sa-i vada cu ochii lui cum li se inchina si aduc ofrande idolilor din templul zeitei Isis. Mare ii va fi insa dezamagirea sa afle ca tinerii, in loc sa se bucure de marinimia lui, s-au ascuns in munte si acum refuzau sa coboare de acolo.
Parca nevenindu-i sa creada ca niste tineri renunta atat de usor la viata lor, Deciu a mai facut o ultima incercare si i-a trimis pe parintii celor sapte sa discute si sa-si induplece fiii, dar, vazand incapatanarea lor, s-a infuriat si a inceput sa caute o pedeapsa cat mai cumplita, pe masura indraznelii de a nu i se respecta porunca. Ar fi putut sa-i atarne in carlige, sa le smulga carnea cu fiare inrosite si, dupa cateva zile, sa le taie capetele. Ar fi putut, deci, sa imagineze alte si alte cazne, dar nimic nu i s-a parut mai potrivit si mai razbunator pentru mandria lui ranita decat sa-i zideasca de vii, blocand cu pietre si caramizi intrarea in pestera, in asa fel incat nimeni sa nu afle despre martirajul lor si, in acest fel, sa-i transforme in eroi. Nici prin gand nu-i trecea Imparatului ca tocmai Theodor si Barabos, zidarii trimisi sa inchida definitiv intrarea in pestera, erau ei insisi crestini, drept pentru care, implinind cu greu porunca imparateasca, au sapat, totusi, pe sapte placi de plumb, povestea celor sapte mucenici, si le-au ascuns in mare taina intr-o groapa facuta nu departe de locul supliciului.
Icoana ruseasca
In cele cateva ore cat a durat inchiderea intrarii in pestera, tinerii crestini nu s-au pierdut cu firea. Stiau ca vor avea parte de o moarte lenta, plina de chin si neputinta fizica, de ganduri si ispite cumplite, dar la fel de bine stiau ca Dumnezeu nu-i va lasa nici o clipa lipsiti de ajutor si mangaiere. Au stat in genunchi, privind cu lacomie la razele de lumina ce se stingeau pe rand, ca o ultima amintire a ceea ce a fost si ca o vestire a ceea ce ii astepta in viata fara de sfarsit. Au stat cu demnitate. Au stat tacuti si neclintiti ca niste ostasi ai lui Hristos. Adanc si nemilos ca vesnicia, intunericul a cuprins treptat pestera. Fara a inceta vreo clipa rugaciunea lui Iisus, cei sapte au gustat ultima bucatica de paine, adusa de Iamvlih cu cateva zile in urma, s-au imbratisat frateste, cerandu-si iertare unul altuia, si, cuprinsi brusc de un somn greu, au adormit cu mierea rugaciunii pe buze. Aveau sa doarma cel mai lung somn pe care il putea trai vreodata un pamantean. Un somn ca boarea unei morti, ca amintirea unei uitari fara sfarsit. Un somn lung, de doua veacuri.
Uimirea imparatului Teodosie cel Tanar si a tuturor efesenilor
Dupa ani si ani, dupa mai multe molime, razboaie si domnii, un pastor oarecare, pe nume Adatiu, hotarandu-se sa-si faca staul pentru mica lui turma chiar in munte, s-a gandit ca cel mai lesne ar fi sa largeasca o grota aflata in preajma. Astfel, a inceput sa indeparteze pietrele si trunchiurile de copaci ce-i stateau in cale, a curatat si a trudit o zi intreaga, pana cand a dat peste un brau de caramizi zidite in pestera, pe care a inceput sa le sparga, una cate una, manat de o curiozitate nefireasca. Astfel, ciobanul Adatiu va zari la lumina tremuratoare a tortei improvizate trupurile celor sapte tineri si, apropiindu-se cu oarece teama si precautie, se va inspaimanta descoperind ca trupurile acelea sunt vii, se misca si dau a se ridica in picioare. Marturia lui Adatiu si a altor efeseni din timpul acela nu lasa loc nici unei indoieli. Trezirea la viata a Celor sapte tineri din Efes s-a savarsit, cu adevarat, pe vremea lui Teodosie cel Tanar (anul 446 d.Hr.).
Pestera
Sigur ca tinerii, sculati din somnul lor de moarte, n-au banuit nimic din ce se intamplase cu ei vreme de 200 de ani. Ca in fiecare zi, s-au rugat si i-au multumit lui Dumnezeu pentru toate si, venind ora pranzului, l-au trimis pe Iamvlih sa cumpere paine, dar acesta s-a intors speriat si uimit si, in loc sa le dea painea mult asteptata, s-a pornit sa le spuna fratilor lucruri cu totul incredibile: ca la portile caselor si pe cupola bisericilor se afla semnul crucii; ca oamenii si-au schimbat imbracamintea, ca din strazile Efesului nu mai recunosti nimic. Degeaba il intrebau fratii unde este painea pentru care fusese trimis. Iamvlih repeta intruna ca, atunci cand a intins banii pentru paine, brutarul nu a vrut sa-i ia, aratandu-i efigia de pe moneda si zicand ca acum la Constantinopole domneste un alt imparat, nu Deciu. Mai mult chiar, crezandu-se ca a descoperit cine stie ce comoara veche, Iamvlih a fost dus la proconsulul cetatii si apoi la marele episcop Stefan, care a inceput sa-l descoasa cu intrebari, pana ce acesta si-a dat seama ca tanarul nu era nici nebun si nici inselator, ci era chiar dovada vie a unei mari minuni facute de Dumnezeu, fapt deplin confirmat si de placutele de plumb gasite la intrarea in pestera. Cronicile vremii pomenesc despre Iamvlih si aventurile prin care a trecut el, dar cel mai mult se opresc la vizita imparatului Teodosie facuta Celor sapte tineri din munte, cu mare alai de slujitori, si la faptul ca in dreptul pesterii se aduna zi de zi multime de oameni, tulburand linistea tinerilor, pana intr-o zi cand, ascultandu-le rugaciunea, Dumnezeu s-a milostivit inca o data de ei si, cufundandu-i in somn, nu i-a mai tr
Muntele cu pestera
ezit niciodata.
Ce s-a intamplat cu trupurile Celor sapte tineri din Efes nu se stie prea bine, mai ales ca, in urma unui vis tulburator, imparatul Teodosie a renuntat sa-i mai aseze in cele sapte sarcofage de aur pregatite special, preferand sa-i ingroape intr-un loc nestiut de nimeni si apoi sa zideasca, din nou, intrarea in pestera Efesului, care a devenit intre timp loc de pelerinaj. Putine lacasuri sfinte din lume se pot mandri macar cu o farama din moastele celor sapte mucenici. Biserica "Mihai Voda" e una din ele, dar nu-si face din asta nici un motiv de lauda. Pastreaza pe mai departe sfintele moaste intr-o raclita de argint si continua sa fie singura biserica din tara care cinsteste pe 22 octombrie, in dragoste si discreta reculegere, ziua Tinerilor din Efes, lasand, fara pic de ostentatie sau mandrie desarta, ca fiecare credincios sa descopere singur minunata poveste a celor Sapte sfinti efeseni si sa ia aminte la pilda lor vie, de incredere in ziua Mantuirii si a Invierii de apoi.
*
Trezirea celor 7 sfinti (manuscris medieval, sec. 14)
Sunt multe lucruri frumoase la "Mihai Voda". Daca intri, ai ce vedea. Icoanele si odoarele sfinte par sa te astepte. Le privesti si iei aminte, citesti micul istoric din pridvor si te minunezi de vechimea constructiei, pentru a te opri apoi in prag, constatand cu un frison de ingrijorare ca, la ora vecerniei, biserica e aproape goala, cum se mai intampla uneori in cartierele nou aparute, cu sedii de banci si apartamente rezidentiale, cu oameni elegant imbracati, fara timp si fara liniste sufleteasca; oameni grabiti si atenti mai mult la soneria telefonului celular decat la chemarea clopotului de slujire, de sub fereastra casei lor.
Pusa discret intr-un colt, raclita Celor sapte tineri din Efes nu se grabeste nicaieri. Icoana fara egal a rabdarii lui Dumnezeu, mica racla ii asteapta pe toti - credinciosi si mai putin credinciosi. Ii asteapta pana in ultimul ceas, pana in ultima clipa. Pentru Hristos, nimic nu e prea tarziu - cu atat mai mult pocainta si intoarcerea omului la faptele cele bune.
CARTE CRESTINA
Sorin Dumitrescu
"PACHETUL FORMATIV - ANASTASIA"
A trecut prea putin observat un eveniment editorial remarcabil, semnalat doar de cateva reviste culturale cu tiraje restranse, eveniment care continua si astazi sa uimeasca publicul avizat. Este vorba despre lansarea pe piata romaneasca de carte a unui corpus compact de autori si titluri din literatura crestina, numit "Pachetul form ativ al Editurii Anastasia". Initiativa ii apartine lui Sorin Dumitrescu si a debutat inca de la sfarsitul anului trecut.
Fondata in 1990 de pictorul Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia a fost botezata astfel dupa numele Sfintei Mari Mucenite Anastasia, pe care Biserica Ortodoxa Romana o praznuie ste in fiecare an pe 22 decembrie, data la care, cu mai bine de doua decenii in urma, romanii si-au castigat libertatea cu pretul sangelui. Inca de la bun inceput, aceasta casa editoriala, oarecum singulara in peisajul romanesc contemporan, si-a asumat rolul delicat, si deloc profitabil, de a tipari exclusiv literatura religioasa, eseistica si teologie ortodoxa. Spre bucuria editorului Sorin Dumitrescu, incercarea a avut succes, dovada ca editura continua sa existe dupa 20 de ani, iar catalogul editorial a adunat o colectie impresionanta de titluri si autori, fie ca este vorba de traduceri sau carti romanesti.
Editorul a luat hotararea de a initia acest proiect numit "Pachetul formativ - Anastasia", ca urmare a solicitarilor tot mai insistente adresate de librari pentru volumele aparute mai ales in prima jumatate a anilor '90, si ale caror tiraje se epuizasera de mult. Dar acelor volume, de mare succes la vremea respectiva, editura le-a adaugat titluri si autori mai noi sau carti inca netraduse in limba romana pana acum. Seria a fost deschisa cu volumul de "Epistole" ale Sfantului Grigorie Palamas si a continuat cu aparitii periodice destul de frecvente, amestecand intr-un dozaj bine articulat reeditarile cu noutatile editoriale. In clipa de fata, colectia a ajuns la 31 de aparitii si continua sa se imbogateasca.
Printre autorii sau titlurile cu mare impact la public se numara: Vladimir Lossky - "Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit", Maica Alexandra (Principesa Ileana) - "Sfintii Ingeri", Paul Evdokimov - "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu", Leonid Uspensky - "Teologia Icoanei in Biserica Ortodoxa", Sandu Tudor - "Imnul - Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului", Pavel Florensky - "Iconostasul", Christos Yannaras - "Heidegger si Areopagitul" sau Nichifor Crainic - "Dostoievski si crestinismul rus". Desi tiparite in conditii grafice remarcabile, majoritatea cartilor au preturi modice, fapt ce demonstreaza ca editorul nu urmareste sa faca profit pe seama unei astfel de initiative culturale, mai mult decat laudabile.
Unul dintre marile succese ale Editurii Anastasia il reprezinta eseul "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu" de Paul Evdokimov, probabil cel mai important filosof rus al crestinismului modern. Prima editie in limba romana, aparuta la aceeasi editura si reeditata acum, dupa 17 ani, a vazut lumina tiparului inca din 1993, in traducerea actualului ministru de Externe, Teodor Baconsky, si cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintiei Sale dr. Laurentiu Streza, astazi Mitropolit al Ardealului. Alaturi de Nicolai Berdiaev, Vladimir Lossky, Leon Chestov, Dimitri Merejkovsky, Serghei Bulgakov, Vasili Rozanov si Vladimir Soloviev, Paul Evdokimov a facut parte din stralucita generatie de ganditori religiosi rusi emigrati in apusul Europei dupa revolutia bolsevica din 1917. Alegand Franta ca loc al exilului pana la capatul vietii, cei mai multi dintre acesti intelectuali crestini, ca si Evdokimov insusi, au tinut cursuri la Institutul de Teologie Ortodoxa "Saint Serge" si au format ceea ce s-a numit mai tarziu "Scoala de la Paris".
"Iubirea nebuna a lui Dumnezeu" este un eseu de o frumusete asemanatoare cu aceea a unui poem clasic. El pleaca de la ideea de baza, exprimata de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani, anume ca Tatal si-a dat Fiul pe mana lumii, ingaduind suferinta si sacrificiul Acestuia pe cruce, din iubire pentru noi, creaturile Sale. Daca un Parinte este in stare sa Isi sacrifice propriul Fiu, din iubire si dorinta de mantuire, adica de salvare a sufletelor creaturilor Sale, atunci aceasta iubire devine, dupa expresia lui Nicolae Cabasila din secolul al XIV-lea la interpretarea aceleiasi epistole pauline, "manikon eros", adica iubirea nebuna a lui Dumnezeu pentru om!
Pana la prabusirea comunismului, in lumea rasariteana, din pacate, aceasta capodopera a fost mai putin cunoscuta, pentru ca a circulat doar sub forma literaturii "samizdat", cum se spunea in URSS pana in 1990, dar in Apus ea a avut un ecou impresionant, provocand chiar o polemica de idei intre existentialistul Jean-Paul Sartre si autorul rus. Cel dintai sustinea, conform spiritului sau ateu si determinist, ca "daca Dumnezeu exista, omul nu este liber", iar cel de al doilea a raspuns ca "daca omul exista, atunci Dumnezeu devine Acela care nu mai este liber", ca si orice creator constrans la iubire si purtare de grija pentru creatia sa. Din acest punct de vedere, in crestinismul apusean, omul isi castiga mantuirea prin credinta, iar in crestinismul rasaritean, conform lui Evdokimov, omul isi salveaza sufletul si se mantuieste prin iubire, atat fata de Creatorul sau, cat si fata de semeni, el avand liberul arbitru de a alege singur calea. Asadar, desi Dumnezeu este constrans sa-si iubeasca intreaga Creatie, El nu le cere totusi in mod imperativ creaturilor Sale sa-L iubeasca, iar aceasta libertate absoluta pe care Cel de Sus o daruieste oamenilor este cea mai frumoasa idee din opera lui Paul Evdokimov si din gandirea crestina a secolului XX.
Multumim, Sorin Dumitrescu! Felicitari Editura Anastasia!
Apa cea minunata de la Manastirea Izbuc
Prima manastire ortodoxa din Ardeal a fost ctitorita la poalele Muntelui Craisorul, in padurea seculara Muma Codrului, langa un izvor ale carui ape vindecatoare sunt cunoscute de oamenii locului inca din cele mai vechi timpuri. "Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut... si am decis sa raman pentru totdeauna", marturiseste cel mai tanar calugar, parintele Serafim ...
Taramul lui Horea si Iancu
"Acest izvor l-a poreclit poporul de "izvor al minunilor", pentru ca nu curge incontinuu, ci izbucneste periodic din pamant. Izbucnirii ii premerge un zgomot subteran, dupa care apa tasneste peste alvia izvorului si se revarsa clocotind peste trei cascade. Dupa putine minute, apa ramasa in alvie se retrage iarasi in pamant, cu acelasi zgomot cu care izbucnise. Nu numai din satele dimprejur, ci si din departari mari vin bolnavi sa se scalde in apa acestui izvor, asa incat de primavara pana in toamna, padurea ce-l imprejmuieste furnica de bolnavi, cari aici isi cauta alinarea dure rilor trupesti. Numarul vizitatorilor se ridica la o suta de mii pe an", scrie intaiul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu, la 27 octombrie 1924, intr-o scrisoare adresata ministrului Agriculturii din acea perioada, prin care cerea improprietarirea cu "600 de jughere din padurea seculara din jurul izvorului Izbuc", in vederea ctitoririi primei manastiri ortodoxe din Ardeal.
"In intreg cuprinsul metropoliei noastre, avem o singura manastire, "Hodos-Bodrog", situata in Banatul Timisan, iar aici, la noi, in vecinatatea locurilor sfinte, pe unde au trait si au umblat pe vremuri Horea si Avram Iancu, n-avem nici un schit sau manastire, incat urmasii acestor eroi, cand vin sa-si caute leac la izvorul minunilor de la Izbuc, isi fac metaniile si isi rostesc rugaciunile la o simpla cruce din lemn necioplita, din preajma izvorului", spune mai departe Roman Ciorogariu, unul dintre cei mai intelepti si patrioti episcopi pe care i-a avut ortodoxia romaneasca.
O crima nedezlegata
"Ingerii care, in mod nevazut, vor fi de fata pururi la rugaciunile din biserica, vor tulbura izvorul precum apa Vitezdei, pentru a primi puterea tamaduitoare. Izvorul acesta fi-va de acum un colt de raiu pamantesc, un loc de refugiu al sufletelor zdrobite, un loc de inaltare pe scara lui Iacov la cer.
Icoana Maicii Domnului, vesnic incununata de flori
Spala, Doamne, in apa tamaduitoare a acestui izvor minunat, slabiciunile trupesti si pacatele celor ce se vor marturisi aici.
Fa, Doamne, ca toti cei ce vor alege acest locas sfant, sa duca de aici, la casele lor indepartate: pace sufleteasca in mijlocul furtunii vietii, credinta, iubire, nadejde in Tine, ca foc de pe vatra sfanta, samanta cuvantului dumnezeiesc ce lumineaza si hraneste viata lor, cu cunostinta adevarului". Aceste cuvinte au fost rostite de Prea Sfintitul Arhiereu Andrei Crisanul, in 15 august anul una mie noua sute treizeci si doi, in ziua de praznuire a Adormirii Maicii Domnului, odata cu sfintirea lacasului de cult.
Pana la ridicarea bisericii si a chiliilor au trecut inca zece ani. Constructia a stagnat in perioada celui de-al doilea razboi mondial. In 1947, pe vatra manastirii a avut loc prima varsare de sange. Doi calugari au fost impuscati miseleste, de o mana criminala, asasinul ramanand pe veci necunoscut. Apoi viata monahala si-a reluat cursul, iar pe masura ce cladirile erau extinse, manastirea devenea din ce in ce mai neincapatoare.
La oamenii rai apa se retrage
"Veneau aici bolnavi din toate judetele din jurul Bihorului, din Cluj, Satu-Mare, Arad, Hunedoara si multi dintre ei s-au intors dupa aceea spunand ca s-au facut bine si s-au tamaduit. Am vazut oameni schilozi adusi cu targa sau caruta, copii purtati de parinti in spate ori altii abia umbland sprijiniti in baston. A tunci drumul era rau, oamenii veneau 15 km pe jos, de la gara din Vascau. Doamne, multe minuni s-or facut la acest izvor. Si n-a secat decat o singura data, atunci s-a oprit de tot. Era pe vremea ungurilor, cand eram sub ocupatie austro-ungara. Atunci n-a mai curs timp de sapte ani. S-au aciuat pe langa el niste calugari catolici si-au pus taxa la intrare.
Parintele Serafim
Na, asta pare sa nu fi fost pe placul lui Dumnezeu. Izvorul s-a razbunat pe ei. Se mai intampla si acum, daca-i in preajma lui un om rau la suflet, apa se retrage si nu mai iese din pamant zile bune, poate chiar si luni intregi", povesteste Ilie Novac, un batran de 75 de ani din Calugari, primul sat de langa manastire.
Credinciosi din toate colturile tarii si, in ultimii ani, foarte multi din strainatate, vin la manastire sa se roage si sa se ude la izvorul minune, ca in lacul Vitezdei din Ierusalim, spun calugarii. Pe 15 august, de Sfanta Marie, peste 20.000 de pelerini au trecut prin tinda manastirii, cautandu-si alinare in apele tamaduitoare ale izvorului de la Izbuc. Zilnic, aproape 100 de persoane raman peste noapte sub adapostul manastirii.
Viata-ntre pravila si constructii
Aflati sub ascultarea staretului Mihail Tarau, exarhul manastirilor Bihorului, cei cinci preoti de la Izbuc, un schimonah si patru calugari, isi impart ziua intre pravila de rugaciune si constructii. Staretul a decis sa ispraveasca lucrarile la corpul de cladire destinat pelerinilor ca, de la anul, sa inceapa ridicarea unei noi biserici, pe locul celei sfintite de arhiereul Andrei Crisanul, in urma cu 78 de ani.
Biserica veche
Ziua, manastirea toata-i ca un furnicar. Credinciosi din toate partile vin si dau o mana de ajutor, se ofera voluntari.
La marginea unei poieni, langa o plita incinsa, trei maicute impreuna cu cateva femei din Arad si Oradea pregateau zarzavaturile pentru muraturi. De cealalta parte, calugarii, preotii si tamplarii ciopleau grinzile pe acoperisul noii cladiri. O silueta zvelta, in vesminte monahale, se desprinse din multime si incepu sa-mi vorbeasca cu ingaduinta, raspunzand la orice intrebare, cu acelasi zambet binevoitor. Parintele Serafim, Ionut, cum ii spuneau prietenii, cel mai tanar preot din manastire, abia implinise 26 de ani, cand s-a hotarat sa imbrace rasa calugareasca. "Mi-am dat seama care-i viata pe care vreau s-o traiesc, cand am ajuns prima data aici, la Izbuc", raspunse tanarul, intrebat daca nu regreta ca a "renuntat la lume" prea devreme. "Asta s-a intamplat in urma cu sase ani. Eram la seminarul teologic din Beius, si in vacanta de vara, le-am spus parintilor ca plec pentru trei zile la Manastirea Izbuc. Trei zile s-au facut trei saptamani si, dupa o luna, mi-am sunat familia si le-am spus ca nu ma mai intorc acasa", povesteste parintele.
Chemarea si lacrimile mamei
Fotografie din 1931
Ionut nu a intrat in manastire din pricina unor lipsuri materiale, handicapuri fizice ori a vreunei dezamagiri sentimentale. "Sa stiti ca am facut de toate. Am umblat pe la discoteci, am dansat..., am avut si prietene, iar acasa aveam tot ce-mi trebuie. Mai am doar o sora, iar nadejdea parintilor mei eram eu. Tata, care era mai mult plecat, ca lucreaza la Caile Ferate, a cumparat un tractor, tocmai in ideea ca, fiind acum destul de matur, ma voi ocupa eu, in continuare, de muncile campului. Ei, ... nici nu va pot spune ce a fost in sufletul bietilor mei parinti, cand le-am spus ca ma calugaresc. Mi-amintesc si acum de lacrimile mamei". Adevarul este ca hotararea lui avea, totusi, o radacina. De mic i-au placut rugaciunile si si-a petrecut ore intregi in biserica din sat, inchinandu-se cu credinta si ascultand Sfanta Scriptura rostita de preotii din altar.
De Sfanta Maria, peste 20.000 de credinciosi au urcat dealul manastirii
In vara anului 2004, a imbracat haina monahala, pur si simplu pentru ca a dorit sa traiasca tot restul vietii in comuniune cu Dumnezeu. Intre timp, a absolvit Facultatea de Teologie si a fost hirotonisit.
"Viata calugareasca este total diferita de viata obisnuita, din familie. Un calugar nu-si face planuri materiale, nu-i macinat de ambitii si de orgolii lumesti, el trebuie sa-si gaseasca mai mult timp pentru a sta in fata lui Dumnezeu. Cu o carte pe masa, cu o lumanare aprinsa, cu o candela si cu inima deschisa pentru Dumnezeu, cu gandul la Dumnezeu", zice cu emotie in glas tanarul parinte.
Ispita si sfanta cruce
In spatele nostru, toaca porni ca o rapaiala de ploaie. Era semnul ca incepea slujba de vecernie. Apoi se pornira si clopotele, si dangatul lor adusera cerul inspre pamant. "Aici este tinda raiului. Aici este casa lui Dumnezeu. Aici este poarta cerului si locul implinirilor. Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut ... si am decis sa raman pentru totdeauna", mai spuse parintele Serafim, grabind pasul spre sfanta biserica.
Lacul Vitezda este situat in partea de nord a Templului Sfant din Ierusalim. Se spune ca in acest loc vine Ingerul Domnului o data pe an si tulbura apa. "Cine intra primul in apa, dupa ce a fost tulburata, se face sanatos de orice boala este tinut".
______________________
Manastirea Izbuc este situata la o distanta de circa 200 de km de Vama Bors, pe DN 76, Oradea-Deva. In dreptul localitatii Carpinet, un drum asfaltat de 15 km duce direct la poarta manastirii.
Izvorul cu puteri minunate
Potrivit documentelor istorice, pana la Unirea cea Mare din 1918, la intregirea Tarii Romanesti, Ardealul, implicit si judetul Bihor, a fost vaduvit de asezamintele duhovnicesti de rit ortodox. Timp de trei secole, in vreme ce capii Bisericilor Europei Occidentale isi intareau pozitiile, construind catedrale si infrumusetand manastiri, neamul romanesc a tinut piept invaziei turcesti. Dar asezarile romanesti dispareau si reapareau cu aceeasi ireductibila, misterioasa incapatanare a vegetatiei. Trei decenii, intre 1660-1692, Oradea si intreg Bihorul s-au aflat sub ocupatie turceasca. Anul urmator, dupa pasalacul turcesc, intreg tinutul a trecut sub stapanire habsburgica. "Principii straini care au subjugat poporul roman din Principatul Transilvan nu vedeau cu ochi buni infiintarea manastirilor ortodoxe. Imparatii habsburgi de la Viena au dispus, in 1760, distrugerea, cu tunurile, a aproape tuturor manastirilor ortodoxe din Transilvania. Papa i-a cerut episcopului catolic din Oradea sa aduca sub ascultarea Romei toata populatia din aceasta parte a tarii", se arata in documentele Eparhiei ortodoxe.
"Istoria neamului romanesc e alcatuita din atata sange si atata nenoroc, din cauza Occidentului, in primul rand, a neputintei occidentalilor de a se uni impotriva unui dusman comun", scrie Mircea Eliade. "Timp de secole, am luptat singuri, si Apusul ne-a scos din istoria universala".
"Istoria e alcatuita din evenimente implinite si trebuie s-o acceptam ca atare, caci numai ceea ce s-a intamplat si se intampla exista in mod concret, istoric. A nu accepta istoria inseamna a evada din concret, a trai in abstract, deci, in cele din urma, a nu trai deloc".
"Cine il are in casa pe Dumnezeu are si fericirea"
PUTEREA RUGACIUNII
Draga mea prietena "Formula AS",
Te consider prietena mea, pentru ca sunt multi ani de cand te cunosc, inca de la primele aparitii. Stiu ca primesti zeci de scrisori cu cuvinte frumoase la adresa ta, in care si eu ma regasesc. Doresc de mult sa-ti scriu, multumindu-ti pentru tot ajutorul primit in toti acesti ani. M-ai a jutat sa inteleg cata fericire iti poate aduce credinta in Dumnezeu, fiind aspectul cel mai important in viata unui om. M-ai ajutat sa cunosc si sa-mi iubesc tara, natura, oamenii. Am cunoscut fericirea de a darui, ajutandu-mi aproapele, impartasind din aceasta bucurie tuturor celor ce erau dispusi sa ma ascu lte. Cand citesc revista, fericirea pe care o am in acel moment imi doresc sa o simta toti oamenii si sa pot face cunoscut tuturor cat bine aduceti in viata noastra. Va multumesc.
De-a lungul anilor, am avut o viata obisnuita, cu bune si cu rele, ignorandu-l pe Dumnezeu. Am pacatuit in toti acesti ani, ca si cum ar fi fost normal. Dumnezeu era cu mine, dar eu nu-l vedeam, am realizat ca ma iubeste cand am inceput sa am probleme de sanatate grave, cu cei dragi. Atunci am inteles ca El s-a milostivit de mine, dandu-mi o sansa la mantuire. De ce spun ca era cu mine tot timpul? Pentru ca m-am nascut intr-o familie cu parinti buni si iubitori, pentru ca am avut cei mai buni bunici din lume, pentru ca am cunoscut dragostea alaturi de iubirea vietii mele, care m-a insotit timp de 30 de ani, si sper ca bunul Dumnezeu sa ne mai daruiasca inca multi ani de fericire impreuna, pentru ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu cel mai frumos si sanatos copil, pentru ca am avut parte de o familie deosebita din partea sotului, pentru ca am vecini minunati pe strada unde locuiesc de 30 de ani, in care ne simtim ca o familie, pentru ca in ciuda faptului ca nu am avut studii superioare, am avut parte de locuri foarte bune de munca, unde am fost respectata si apreciata. Ca multora dintre noi, si mie mi se parea normal sa beneficiez de atatea minuni, fara sa-i multumesc lui Dumnezeu, pana cand
Acum 5 ani, sotul meu a avut tumora maligna la rinichi. A fost operat, extirpandu-i-se rinichiul si tumora. In iunie, anul trecut, la tomograf au iesit metastaze la ficat si plamani. Eram distrusa, pentru ca in acelasi timp baiatul meu, care are diabet zaharat de 18 ani, a inceput sa aiba probleme cu vederea. Am alergat la bunul Dumnezeu si mi-a raspuns. Cumparand "Formula AS", am descoperit medicamentul Bio Bran, si am sperat din tot sufletul sa-l ajute pe sotul meu. L-a luat 11 luni, urmand instructiunile, si anul acesta, cand si-a repetat analiza la ecograf, nu mai avea nici o metastaza, analizele iesind foarte bune. Baiatul meu s-a operat la ochi si e bine si el, analizele sunt bune, chiar daca nu a urmat un regim adecvat bolii.
Cunoscandu-l tot din "Formula AS" pe parintele Arsenie Boca, am ajuns cu ajutorul bunului Dumnezeu la Prislop, la mormant, sa ne rugam, cu convingerea vie ca ne va ajuta. Ne-am rugat la Maica Domnului, Sfantului Nectarie, Sfintei Paraschiva, Sfantului Mina, convinsa ca ne vor ajuta si pe noi, chiar daca nu meritam. Minunea s-a intamplat. Pentru toate aceste intamplari miraculoase din viata noastra, multumim neincetat Maicii Domnului, tuturor sfintilor si bunului Dumnezeu, care s-a milostivit de noi. Mi-as dori ca toti sa aiba fericirea pe care ti-o da credinta. Este o diferenta mare fata de ce am trait inainte.
Imi pare rau de toti acesti ani pierduti, traiti in intuneric, de pacatele facute, dar "niciodata nu e tarziu", cum mi-a spus duhovnicul meu. Unui om cu credinta in Dumnezeu nu ii e frica de nimic. Criza si toate problemele care iti apar in viata altfel le vei intelege, cand il ai pe Dumnezeu cu tine. Fericirea se afla in casa celor cu credinta in Dumnezeu, indiferent de locul unde esti.
Ne tot vaitam de cei care ne conduc tara. Vom avea conducatori buni cand si noi vom fi la fel. Viata ne da ce meritam. Suntem rai unii cu altii, nu pretuim un bun comun, distrugem si umplem de gunoaie pe unde trecem, suntem egoisti, gandindu-ne numai la binele nostru, pierdem timp pretios, alergand peste mari si tari, dupa o viata mai buna, dupa averi. In snobismul nostru, iubim casoaiele acelea mari, care ne-au distrus identitatea, facand imprumuturi uriase pentru a le avea, inselandu-ne amarnic ca asa vom fi fericiti. Si atunci, de ce credem ca politicienii si conducatorii tarii noastre ar trebui sa fie mai buni?
In speranta ca nu v-am plictisit prea mult, sper din suflet ca povestea mea de viata sa fie invatatura si altora. Doamne ajuta!
O fereastra spre Dumnezeu
Despre icoane, cu parintele iconar Pantelimon, de la Manastirea Oasa
Stam inconjurati de ape, pe muntele cel inalt. Vazduhul e plin de pasari. Calugarul tanar din fata mea are in el strafunduri de pace si liniste. Ochii lui la fel de albastri precum cerul de vara scanteiaza atunci cand imi vorbeste de Dumnezeu, de sfinti si icoane. Nu m-as mai opri sa-l ascult. Stam de vorba ca-ntr-un sfarsit de ev, la Oasa, departe de lumea dezlantuita, cu tot universul asternut la picioarele noastre. Parintele Pantelimon e absolvent al facultatii de arte plastice din Timisoara si-un "zugrav" de icoane care-si inmoaie penelul nu doar in culori minunate, ci si in har. O tehnica inalta, care se invata numai la scoala credintei, fata in fata cu Dumnezeu.
Prima icoana a lui Hristos
- Parinte Pantelimon, icoanele dvs. ard precum soarele. Siroiesc de lumina. Cum le faceti asa de desavarsite? Le visati, cumva, inainte?
- Ca sa poti izbandi o icoana, trebuie sa intri intr-o stare de comuniune cu Dumnezeu. Tu, pictorul, nu esti singurul autor al icoanelor, tu esti colaborator al lui Dumnezeu in lucrarea lor. Te poti institui si tu, ca singur autor, dar se vede cumva o lipsa. Trebuie sa intri intr-o stare spirituala in care sa-I lasi loc lui Dumnezeu sa lucreze prin tine. Si aceasta se realizeaza prin post, prin rugaciune, printr-o stare plina de ganduri. Daca lucrezi la icoana unui sfant, de pilda, te gandesti la sfantul acela, te rogi la el, comunici cu sfantul.
- Dar cand il pictati pe Hristos? Fiecare credincios are despre el o alta reprezentare.
- Icoana Mantuitorului este pictata dupa originale de pe vremea vietii lui! La baza lor se afla o icoana principala, nefacuta de mana. Despre ea exista o poveste, povestea regelui Edessei, Abgar. Totul s-a intamplat pe vremea cand Iisus traia si propovaduia in Cana Galileii. Regele acela a trimis un sol la Mantuitor, rugandu-l sa vina sa-l vindece, fiindca era rau bolnav de lepra. In schimb, regele s-a oferit sa-i puna Fiului lui Dumnezeu cetatea toata la picioare. Iar daca nu putea sa vina, il ruga pe Mantuitor sa-si lase zugravit chipul cel dumnezeiesc, fiindca solul pe care il trimisese era pictor. Dar pictorul din Edessa n-a izbutit sa picteze chipul Domnului Hristos. Incerca intruna, dar nu reusea. Atunci i-a vorbit Hristos, spunandu-i ca nu va veni in cetatea Edessei, dar va trimite un Apostol, acolo, in locul lui. Dupa ce a terminat vorba, Iisus a voit sa se spele pe fata si a cerut un stergar. Si cand s-a sters, pe stergar a ramas intiparit chipul Sau Sfant, chipul cel adevarat al Mantuitorului, care a fost dus mai apoi la Edessa. Imediat ce a atins stergarul, regele s-a vindecat de lepra. Ii ramasese numai o singura rana, o pata pe trup. Apoi, traditia spune ca a sosit la Edessa apostolul Filip, asa cum promisese Mantuitorul. Si apostolul l-a botezat pe regele Abgar, care abia in clipa aceea s-a vindecat cu totul de lepra. Dupa rege, s-a increstinat si toata cetatea Edessei, iar Abgar a pus sa se construiasca o firida deasupra portii de intrare in cetate, unde a asezat stergarul cu Chipul cel adevarat si sfant. L-a pus ca sa protejeze cetatea, si toti cei care intrau il puteau vedea. Dar dupa cateva veacuri, cetatea Edessei a cazut in mainile musulmanilor. Si, ca sa nu se piarda Chipul lui Iisus, crestinii au zidit stergarul chiar in firida in care statuse netulburat, pana atunci. Dar chiar si asa, zidita si inconjurata de pagani, vestea icoanei dintai a Mantuitorului, nefacuta de mana omeneasca, s-a imprastiat in toata lumea. Era de-acum prin secolul VII, in vremea Bizantului, cand s-a facut un schimb: imperiul a eliberat niste ostatici musulmani de vaza, in schimbul icoanei. Asa ca icoana a stat la Constantinopol mult timp. Asta pana la prima Cruciada. Atunci cavalerii apuseni au devastat Constantinopolul, si de-atunci s-a pierdut si urma Icoanei Primordiale. Dar ea a fost in mod constant in traditie modelul dupa care au fost pictate icoanele Mantuitorului. N-a fost nicicand o fractura in traditia pictarii icoanelor. Exista modelul. Nu trebuia sa inventezi. Erminia, cartea de capatai a iconarului, ne spune, de exemplu, despre Sf. Ioan Botezatorul, ca era ca un paianjen, slab ca un paianjen. Pe cand despre Mantuitor spune ca avea ochii caprui si parul saten.
- Dar Maicii Domnului i se cunoaste adevaratul chip?
- Da. Despre Maica Domnului se spune ca primele icoane ale ei au fost pictate de Sf. apostol Luca. Si asta se vede din Evanghelie. Sf. apostol Luca da cele mai multe detalii despre Maica Domnului, dintre toti evanghelistii. Si mai este apoi o lege. Cea a respectarii modelului.
Sfanta Treime
Trebuie sa existe o corespondenta intre pictura si modelul sfant. In biserica ortodoxa s-a pastrat fidelitatea, cat a fost posibil: sa existe o legatura cu originalul. De aceea, pictura icoanelor nu e foarte naturalista. Nu poti sa-l reproduci fotografic pe Hristos. Ar fi o impostura. Se fac trasaturi esentializate ale chipului Domnului Hristos. Asta si din motive teologice. Caci icoana vrea sa arate un trup eshatologic, nu un trup biologic. Un trup transfigurat. De aceea, buzele, narile sunt facute mai mici. Nu se intra in detalii anatomice, pentru ca icoanele sunt niste deschideri, nu-s niste inchideri. Icoanele sunt ferestre catre nevazut. Asa ca eu am o datorie fata de biserica, la fel ca orice iconar adevarat: sa nu deformez mesajul icoanei. Sa nu gresesc, fie printr-o viata nepotrivita, fie printr-o neintelegere a mesajului teologic. Asta ma face sa duc o viata spirituala mai buna, mai curata. Iar pe de alta parte, sa aprofundez invatatura de credinta a Bisericii, pentru a nu produce erori in imagine. Asa cum s-a intamplat in Biserica catolica, de pilda. Catolicii au tablouri religioase, nu icoane. Ei au introdus o fractura foarte mare in intelegerea icoanei, fractura care s-a datorat unei traduceri gresite. Actele din anul 787 ale sinodului al 7-lea Ecumenic de la Niceea, care a stabilit cinstirea sfintelor icoane, au fost traduse din greaca in latina gresit. Datorita greselilor de traducere, Biserica Apuseana a tratat cu totul altfel imaginea sacra decat Biserica Rasariteana. A fost o abordare care a dus la erori. De pilda, ei au negat icoanei functia mistica. Au retinut pentru icoana numai functia pedagogica. Au zis ca icoana este o Biblie pentru analfabeti, o Biblie in imagini. In Biserica Ortodoxa, s-a pastrat aceasta conceptie adevarata, ca dincolo de functia educativa, icoana are functie mistica, sfintitoare. Estimp, in Biserica de Apus, pictarea scenelor religioase a fost incredintata oamenilor laici, care nu mai aveau o traire religioasa, erau doar buni profesionisti. Si neavand o traire teologica, au introdus o gramada de erori duhovnicesti. Au deturnat stilul de pictura catre o reprezentare naturalista. Iar aceasta se pune ca un zid intre credinciosi si Dumnezeu, in loc sa fie o fereastra inspre Dumnezeu.
Dumnezeu lucreaza prin ochi
- Cum se vede Dumnezeu prin fereastra icoanei?
- Icoana nu este un lucru facut numai de om. Icoana este locul in care noi ne intalnim cu Dumnezeu. Ne intalnim cu Dumnezeu chiar si daca este reprezentat in icoana un singur sfant. Pentru ca dincolo de sfant este Dumnezeu. Dumnezeu lucreaza asupra omului prin icoana, il sfinteste prin icoana, sfintind ochii omului. Prin ochi, omul se poate murdari. Imaginile trezesc in noi fie virtuti, fie patimi. Mai abitir decat natura, icoana nu numai ca ofera un mediu curat si nepoluat ochiului, nu numai ca nu murdareste ochiul, dar il si curateste. Si prin ochi, se curata sufletul omului. Pentru ca Dumnezeu lucreaza prin ochi! Prin icoana care ne sfinteste ochiul, Dumnezeu ne sfinteste sufletul! Asta e functia liturgica a icoanei. Icoana isi propune sa prezinte realitatea transfigurata de vesnicie, realitatea contaminata de Imparatia Cerurilor. Pentru aceasta, pentru a putea exprima adecvat aceasta realitate transfigurata, este folosit un limbaj pictural simbolic, in care anatomia, chiar daca se respecta proportiile, este redusa la minim, in care transpare o lumina din dedesubtul culorilor. Culorile sunt puse in lumina. Exista un hieratism al pozitiilor in icoana. Intotdeauna icoana ne priveste, ne fixeaza. Cel care este reprezentat in icoana, Maica Domnului sau Hristos, ne fixeaza cu privirea. De ce? Pentru ca prin privire se instituie un dialog. Omul comunica prin privire cu cel care-l priveste. Si atunci, icoana ni se adreseaza, ne vorbeste in chip tainic, intra in sufletul nostru.
Icoanele facatoare de minuni
- Unele icoane sunt facatoare de minuni. Ce le deosebeste de celelalte, obisnuite?
- Orice icoana bine facuta sporeste evlavia si il ajuta pe om sa intre intr-o atmosfera de sfintire si de traire religioasa. Dar exista o diferenta intre evlavie si minuni. Una sunt minunile pe care le fac anumite ico ane, pentru care nu exista regula, si alta este functia liturgica pe care o are o icoana, chiar daca nu-i facatoare de minuni. Orice lucrare prin care omul este sfintit, prin care este ajutat sa se depaseasca pe sine, este o minune. In acest sens, orice icoana e facatoare de minuni. Pentru ca ne aduce in viata o Putere ce nu tine de lumea aceasta, ci de vesnicie.
Pictand-ul pe Sf. Pantelimon
- Ati fost o vreme in Muntele Athos, un loc sfant, plin de icoane facatoare de minuni. Povestiti-ne despre ele.
- Da, pe Athos sunt multe icoane facatoare de minuni. Maica Domnului Prodomita, de pilda, s-a pictat si ea singura. S-a intamplat in secolul XIX, cand mesterul roman care o facea se tot chinuia sa zugraveasca chipurile Maicii Domnului si al Pruncului. Si nu-i reuseau. Ii ieseau strambe, de parca si-ar fi uitat mestesugul. Bietul pictor nu mai stia ce sa faca, plangea si ajunsese sa nu mai manance nimic. Si, intr-o buna dimineata, a gasit pe icoana chipurile: se pictasera singure! Si icoana aceasta, aparuta printr-o minune, a continuat sa faca foarte multe minuni. Dar mai sunt in Muntele Athos inca multe icoane ale Maicii Domnului care fac minuni. Cum este si icoana Maicii Domnului Portarita, de la manastirea Iviron. Icoana aceasta a venit pe apa la Muntele Athos.
- Cum?
- A venit pe apa, in picioare. La inceput, calugarii au vazut o lumina mare pe mare si au mers acolo sa vada ce-i. Si cand au ajuns la tarm, au vazut icoana. Si au incercat toti, pe rand, sa o ia, dar n-a izbutit nimeni. Numai cand au venit calugarii de la manastirea Iviron, doar ei au putut-o lua! Si au dus icoana la ei, in manastire, si au pus-o in biserica. Dar a doua zi dimineata, au gasit icoana mutata la poarta. Si iar au pus-o in biserica, si iar au gasit-o la poarta. Atunci li s-a aratat Maica Domnului in vis si le-a spus sa lase icoana la poarta, pentru ca ea ii binecuvinteaza pe toti cei care intra si ies din manastire. De asta i se zice Maica Domnului Portarita.
Si mai sunt si alte icoane facatoare de minuni la Muntele Athos, multe vindecatoare de cancer. Aproape fiecare manastire de pe Muntele Sfant are cate o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni. Bunaoara, o icoana de la manastirea Vatoped a fost impuscata de cineva cu un pistol. Si nu dupa mult timp, de-acolo de unde a lovit glontul, a inceput sa curga sange. Era o icoana fresca, icoana pe zid. Acum este icoana facatoare de minuni. Si toate minunile pe care le-a facut Maica Domnului prin icoane ne arata ca sfintii sunt alaturi de noi, se implica in mod real si concret in viata noastra. Dar totul e la pronia lui Dumnezeu.
Sa ne imprietenim cu sfintii
- Sunt diferente in modul in care pictati? Il pictati intr-un fel pe Sf. Nicolae si altfel pe Sf. Vasile cel Mare? Culorile exprima si ele o anumita stare?
- Cum pictez eu un sfant? Mai intai, trebuie sa intri intr-o comunicare cu sfantul pe care-l pictezi, trebuie sa te rogi lui, trebuie sa-i citesti, sa-i cunosti viata, trebuie sa-i cunosti scrierile. Trebuie sa-ti construiesti o imagine interioara, adica sa-l vezi pe sfant cu ochii tai, sa-ti construiesti chipul sfantului in tine. Sa intri in Taina Maicii Domnului, inainte de a o picta, sa incerci sa patrunzi smerenia Maicii Domnului, sa-i patrunzi virtutile si milostivirea. Sa intelegi lucrurile acestea si sa ti le interiorizezi. Si abia dupa aceea, slujindu-te de repere imagistice din traditie, sa pictezi.
Pe varful lui Patru, in "ograda" manastirii
- Aveti sfinti care va sunt dragi in mod special? Cum va alegeti tema?
- N-as putea sa spun ca mi-s dragi anumiti sfinti, ci ca mi-s dragi sfintii. Si orice crestin trebuie sa inteleaga ca trebuie sa se imprieteneasca cu sfintii. Acum, incerc si eu sa am sfinti pe care sa mi-i apropii ca prieteni. Am incercari timide cu Sf. Pantelimon, al carui nume il port, si incerc sa mi-l apropii, sa ma imprietenesc cu el. Mai vedem o lucrare a Sf. Iustin cu manastirea noastra. Vedem ca Sf. Iustin s-a implicat foarte mult in viata manastirii noastre, in mersul ei. De exemplu, manastirea a fost intemeiata de ziua Sf. Iustin si dupa aceea, prin niste coincidente, am ajuns sa primim moastele Sf. Iustin in manastire. Fiecare credincios poate sa descopere ca un anumit sfant ii este mai aproape si se implica mai mult in viata lui. Noi suntem mult mai nepregatiti in a avea o relatie cu sfintii, decat ei cu noi. Sfintii vin mult mai mult in intampinarea noastra. Maica Domnului vine mai mult in intampinarea noastra, Domnul Iisus Hristos vine mai mult in intampinarea noastra decat mergem noi in intampinarea lor. Ei sunt mult mai deschisi unei prietenii. Trebuie sa fim prieteni cu Domnul Hristos, in primul rand. Domnul Hristos le-a spus sfintilor apostoli: "De-acum, nu va mai numesc pe voi ucenici, ci va numesc pe voi prieteni". Si noi trebuie sa ajungem ca Domnul Iisus Hristos sa ne poata numi si pe noi prieteni, pentru ca noi suntem chemati sa-L iubim pe Dumnezeu. E prima si cea mai mare porunca. Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau. Dar nu poti sa iubesti pe cineva pe care nu-l cunosti. Trebuie sa-l cunosti, sa te apropii de El, sa te imprietenesti cu El si-apoi o sa-L iubesti.
Culoarea lui Dumnezeu
- Parinte, aveti anumite culori preferate pentru o icoana?
- Icoanele trebuie sa aiba o sobrietate anume, lucru care se reflecta si in gama cromatica. Culorile dintr-o icoana sunt niste culori delicate, nu sunt culori care sa bruscheze privirea. Si atunci, si noi preferam culorile naturale, pamanturile, sunt tot felul de pamanturi colorate - dar fara tonuri puternice, agresive, si nici cu alaturari de culori care sa creeze contraste puternice.
- Si totusi, Icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov se scalda in albastru intens!
Parintele Pantelimon slujind in biserica de la Oasa
- Da, pentru ca albastru este culoarea Dumnezeirii. Si atunci, in icoana Dumnezeirii, este plimbata culoarea albastru prin toate vesmintele, la cei trei ingeri. De aceea Mantuitorul este reprezentat cu doua culori: albastru si caramiziu. Albastrul reprezinta Dumnezeirea, si rosul, caramiziul, reprezinta umanitatea. Cele doua firi ale Domnului Hristos, cea umana si cea dumnezeiasca, unite intr-o singura ipostaza. Pe cand culoarea verde este culoarea Duhului Sfant. Verdele e culoarea Vietii, culoarea prin care este reprezentata viata. Dar n-am gasit explicitari la toate culorile, caci in biserica nu se merge pe o directie initiatica.
- Si aurul? Icoanele dvs. sunt pline de aur.
- Aurul este vesnicia. Este un metal care nu rugineste, si atunci a fost intotdeauna un atribut al Divinului, in toate religiile. El era cel neschimbator. Asa si in iconografie, fondul de aur arata ca icoana nu tine de lumea aceasta, ci de vesnicie. Icoana este locul in care ne intalnim cu vesnicia, cu Imparatia Cerurilor. Este o fereastra catre vesnicie.
- De ce au sfintii aura in icoane, parinte?
- Aura ii arata pe sfinti ca fiind uniti cu vesnicia si ca fiind patrunsi de Lumina Necreata, de energia necreata a lui Dumnezeu, ca traind in ambianta Raiului. Aurul este o lumina, este luminos. Cand cade lumina pe aur, el o reflecta. Exact ca si raiul, este nepieritor si luminos. Auriul arata energia necreata de care sunt patrunsi sfintii si pe care ei o emana.
"Un calugar trist e un calugar cu luminile stinse"
- Intr-o icoana e voie sa intre si starea ta sufleteasca? Sa se vada daca esti fericit sau nefericit?
- In general, in icoane, nu se introduc stari emotionale. Nu se introduc stari sentimentale. Dar ceea ce ajuta foarte mult la icoana este experienta spirituala pe care o castiga iconarul, prin trairea suferintei. Experienta asumata a suferintei da profunzime gandului si simtirii. Dau o patrundere spirituala mai adanca, in icoana. Tristetea, in schimb, n-are valoare. Zice parintele Arsenie Boca: "Un calugar trist e un calugar cu luminile stinse". Este o diferenta intre tristete, melancolie, nostalgie si suferinta. Suferinta este o experienta care il cutremura pe om si il pune in situatia de a-si reconsidera toate principiile de viata. Iar bucuriile pe care le traieste un om duhovnicesc sunt lucruri care se exprima in icoana, care se imprima in icoana, de fapt. Se imprima invizibil. Cum spunea parintele Teofil Paraian: "Crestinismul este o religie a bucuriei". Si atunci, prin tot ceea ce pune Biserica la indemana pentru o traire religioasa trebuie sa-l intareasca pe om pe calea bucuriei. Astfel si icoanele, nu sunt vesele ca expresie, nu zambesc. Dar ii dau omului pace, ii aduc nadejde si din nadejde rasar bucuria si speranta.
Icoana din padurea de tei
- Cum si cand ati fost atras de arta icoanei, parinte Pantelimon?
- In timpul facultatii, dupa convertire, m-a atras. Vedeti, eu tot incercam pe atunci sa inteleg rostul artei. Si abia aici, in biserica, l-am inteles. Anume, ca arta are un caracter soteriologic, de vindecare. Nu e numai cultura. Arta trebuie sa-l schimbe pe om, sa-i comunice o putere mantuitoare, sa-i comunice o putere vindecatoare. De aceea implinirea artei, a picturii, am vazut-o in icoane. Este arta care vindeca trupul si sufletul. O arta in slujba transcendentului, nu in slujba imanentului. Omul face partea lui, dar vine Dumnezeu cu puterea Lui. De aceea o icoana nu se semneaza. Pentru ca nu este opera pictorului. Icoana este in slujba lui Dumnezeu. E facuta de om, insa Dumnezeu e cel care lucreaza prin icoana. De aceea pictorul trebuie sa duca o viata spirituala intensa: ca sa prinda in icoana transparenta lui Dumnezeu.
- Cum ati invatat sa pictati icoane?
Sa ne imprietenim cu sfintii
- Tehnica am invatat-o dupa facultate, studiind in principal icoanele vechi. Dupa aceea mi-am insusit niste tehnici, si de gandire, si de pictura, la Muntele Athos, la schitul romanesc Prodromu. Mi-a folosit si contactul cu cativa pictori mari ai Romaniei: Constantin Flondor, Horia Pastina, Paul Gherasim. Apoi am studiat carti vechi, de tehnica nemteasca a poleirii. Iar la Muntele Athos, la schitul Prodomu, e un parinte Matei care picteaza. Si eu m-am intalnit cu el, am pus intrebari, am luat notite. Dar cel mai mult am invatat tot de la vechii iconari.
- Cum faceti o icoana?
- Incep chiar cu lemnul din padure. Imi aleg singur lemnul, il aleg sa fie cel mai bun, si numai lemn de tei. Apoi aducem busteanul, il taiem la manastire, pentru ca-i important cum e taiata scandura. Lemnul trebuie sa-l tai in perioada de iarna, ca sa nu aiba seva in el, dupa care il lasam la uscat un an de zile, in ploaie si in vant, si dupa aceea, inca cativa ani in pod, ferit, sub acoperis. Apoi il ducem in uscatorie. Abia dupa asta imbin blaturile icoanei. Dupa care, peste lemn pun o panza, si peste ea grundul, pregatind lemnul pentru pictura. Apoi, in sfarsit, se aplica foita de aur. Este o arta cu mult mai veche de o mie de ani. Nici nu putem sti, n-avem un inceput al ei! Si foita de aur se scliviseste cu piatra de agat, de se face ca o oglinda. Pe cand in vechime, se foloseau colti de lup sau de mistret.
- Sunteti monah. Va ajuta asta mai mult cand pictati icoane?
- Da. Simt ca exista o legatura intre perioadele de post si calitatea icoanelor, intre rugaciune si pictura. Tot de aceea, mai cred ca icoanele vechilor zugravi sunt mai puternice. Pentru ca si ei erau mai puternici in credinta. Cei vechi traiau mult mai intens viata crestina. Si atunci, pictau cu dezinvoltura si siguranta in baza trairii lor, profund ortodoxe. Iata ce am tinut eu minte din viata sfantului Andrei Rubliov (marele pictor rus de icoane, care a fost canonizat ca sfant). Anume, ca in timpul liber, el si ucenicul sau mergeau in fata icoanelor vechi, se asezau si le contemplau. Sfantul Andrei Rubliov nu se oprea sa analizeze tehnic sau stilistic icoanele vechi, ci, pur si simplu, le contempla. Statea in rugaciune si vorbea prin intermediul icoanei cu cel reprezentat. Se lasa patruns de icoana veche pe care o avea in fata. Intra in duhul ei si dupa aceea putea si el sa picteze icoane in duhul iconarilor vechi, cei de dinainte. Si la fel am facut si eu, fiind incurajat si de staretul nostru, Iustin. Am facut multe calatorii. Am fost la Muntele Athos, la bisericile vechi din Serbia, din Macedonia, dar si pe la noi. M-am dus ca sa ma intalnesc prin icoane cu toti iconarii de demult, sa intru in comuniune cu pictorii dinainte. Acesta este chiar canonul Bisericii noastre: sa fim adunati la un loc, noi cei de azi, cu Maica Domnului, cu sfintii si cu toti cei care au trait pana la noi. Toti intr-un lant neintrerupt prin veacuri, trimitandu-ne arta si duhul din icoana in icoana, si privind toti cu ochi curat, dintre culori - spre Vesnicie...
Iisus, soarele Si luna
Biserica din Curechiu - Muntii Zarandului
Pe vaile cuprinse intre Muntii Zarand si Poiana Rusca, de o parte si de alta a soselei care merge de la Deva catre Arad, se afla 90 de biserici inscrise in patrimoniul national. Vechi de sute de ani, construite din lemn, pictate in culorile poienilor inflorite care le inconjoara, sunt minuni de frumusete si de credinta. Din pacate, minuni uitate, minuni pe care indiferenta le distruge mai tare decat ploile care le fac lemnul sa putrezeasca si decat vantul care le sterge culorile. Trecutul moare sub ochii nostri. Splendoarea vechilor biserici e lasata sa piara, inlocuita de hidosenia noilor biserici-conserva, invelite in tabla de staniol. Nu exista scuze pentru indiferenta oficiala. Nici o criza din lume nu ne da dreptul sa lasam sa dispara semnele identitatii noastre nationale. Locul lor e luat de NIMIC
CURECHIU. Fluturele din rama icoanei
De undeva, din varfurile salbaticite ale dealului, a coborat prima femeie, imbracata in negru. Mergea incet, cu pasi egali, acel mers de munte cu care oamenii de aici ar putea sa treaca, fara efort, cinci piscuri odata. Privind-o, simteam cum pasii ei fara graba coboara in sufletul meu si ma readuc la curgerea normala a universului. Ne-am asezat pe trunchiul de sub streasina bisericii de lemn. Departe se auzea apa raului sau erau doar salciile lovindu-si frunzele, in linistea adanca a satului Curechiu. Apoi au inceput sa se auda pasii infundati ai credinciosilor, urcand dealul, unul cate unul. "Ioi, c-o venit si epitropul nost", spune femeia de langa mine, ridicandu-se. Se deschide biserica. Se aprind lumanarile. Lumea e in asteptare. Fiecare om cu gandurile si rugaciunile lui. Pe chipurile arse de soare ale taranilor se vede emotia intalnirii ce va urma.
Sf. Nicolae - Curechiu
Biserica este impodobita ca o mireasa. Stergare vechi, tesute in razboi, imbraca zecile de icoane ce acopera peretii in chip de fresca. Fiecare este pictata altfel, ca un alt glas, din acelasi cantec. Privindu-le pe rand, asculti o muzica pe zeci de voci diferite. Un imn inaltator, cand in griurile sobre ale icoanelor de Sebes, strafulgerate pe ici si colo cu cate-o picatura de argint, cand in rosurile vii ale Fagarasului, cand naiv, cand studiat. In stanga altarului, Sfantul Nicolae pare un fluture urias asezat intre ramele icoanei, un sfant nascut din florile campului. Epitropul ma cheama cu voce joasa: "Veniti aici. Aceasta este probabil cea mai veche icoana pe sticla din Romania", spune, dand la o parte perdeaua altarului. "Nu mai exista asa pictura nicaieri. Si-aici e cea mai veche icoana a noastra". Aduce pe brate o icoana, ca si cum ar tine un prunc. E o icoana pe lemn a Fecioarei. "Se spune ca e de pe la 1500. A fost probabil donata de oamenii din sat, ca si toate celelalte icoane pe care le vedeti aici".
Una dintre cele mai vechi icoane pe sticla din Romania
Apar preotii. In seara asta vor fi doi, pentru ca se face slujba Sfantului Maslu. Sunt tata si fiu. Oamenii stau pe bancute. Rugaciunile puternice iti merg drept la inima. Batranele se inghesuie de fiecare data sa apuce un pic din patrafir, macar un colt, care sa le acopere capul imbrobodit. Stam cu totii chirciti sub panza aurita, ca si cum ar fi singurul loc sigur dintr-o furtuna ce te-ar putea smulge in abis.
Miroase a parfum ieftin si tamaie, un parfum "de tara", de trandafiri, miros dulce, aproape sufocant. Inghesuiti unii intr-altii, intr-o masa compacta de trupuri ingenuncheate, inima si sufletul calatoresc departe, in rugaciunea preotilor, in suvitele de fum de tamaie ce ies pe usa deschisa a bisericii, pentru a zbura peste sat si peste dealuri.
Cea mai veche icoana a bisericii Curechiu, anul 1500
Unele femei plang sub patrafir. Nu stiu care dintre ele. Le aud doar scancetul retinut. Dupa fiecare citire din Evanghelie, oamenii, in majoritate batrani, se ridica cu greu. Se tin unii de altii. Si cand fruntile se ridica din pamant, ochii gasesc icoanele. Esti inconjurat de sfinti.
Prin ferestrele mici, taiate primitiv in barnele groase ale bisericii, intra ultimele raze de soare ale zilei. Cad la intamplare pe icoane, le aprind intr-un foc magic, intr-o lumina ce pare esenta a tot ce stim si ce nu stim. Batranele au priviri curioase. Ma uit si eu atent la oamenii dimprejur. Sunt bucurosi sa vada printre ei un strain. Fiecare om care trece pragul bisericii ii sporeste viata, o tine vie. Vine la intalnirea cu Dumnezeu. Prezenta noastra acolo este semnul unei comuniuni. Cartile pe care le-am citit si locurile prin care am umblat nu au nici o valoare in fata acestor oameni, in fata acestei marturisiri tacite. Ne privim timid in ochi. E pudoare si e bucurie. Suntem impreuna. Preotul deschide iarasi Evanghelia. Pantofii noi si ieftini scartaie. Oamenii se pun in genunchi, imbracati cu hainele cele "bune". Si toate icoanele, desi nu le mai vedem, ne privesc in continuare, asa cum au facut-o cu generatii la rand, timp de aproape 400 de ani. Patru sute de ani de oameni asezati in genunchi. Mereu si mereu altii. Alte inimi fierbinti, alti ochi inlacrimati de dureri sau de bucurii ascunse prin ungherele sufletelor, alte trupuri ridicandu-se de sub patrafir mai greu, de la an la an. Icoanele vor privi insa mereu de-acolo, nemiscate, mereu aceleasi.
Biserica din Lapugiu de Jos
Lapugiu de Jos. Iisus cu luna si soarele
Pe soseaua ce duce de la Deva catre Lugoj, vezi un indicator banal, albastru cu alb: Lapugiu de Jos. Nimic altceva. Nici un semn de obiectiv cultural sau de sat cu vestigii istorice. Doar un indicator oarecare la marginea soselei, pe langa care trec vajaind camioanele. Am auzit ca acolo s-ar afla o bisericuta de lemn, de 300 de ani. Imediat ce ai facut stanga, fasia de asfalt se ingusteaza si huruitul soselei devine o panglica subtire-subtire, ce se pierde in cele din urma sus, in aer, pentru a fi inlocuita de catifeaua cantului de greieri si de cosasi. La rastimpuri, un gansac striga, si el, de pe malul rausorului ce clipoceste exact prin mijlocul Lapugiului. Un sat mare, cu un rausor taindu-l in doua, si case cu porti boltite, de caramida, corect aliniate de-o parte si de alta.
Se insereaza. Oamenii stau pe bancute, in fata casei, si ma petrec cu privirea in drumul meu catre postul local de politie. Cine sa viziteze la ora asta o biserica dintr-un sat pierdut in munti? Seful de post isi noteaza constiincios actele mele de identitate.
Iisus Pantocrator Lapugiu de Jos
Un cot al drumului. Inca unul. Si ma trezesc in fata uneia dintre cele mai frumoase biserici de lemn pe care am vazut-o vreodata. Nu este doar forma ei sau turnul cu foisor, tasnind zvelt deasupra caselor. Si nu este nici doar maroniul-brun ce ajunge, pe-alocuri, pana la auriu-rosiatic. Nu e nici macar dantelaria de sindrila de pe acoperis. Le-am mai vazut pe toate astea. E ceva dincolo de ele la biserica din Lapugiu de Jos. Toate la un loc, proiectate pe un gol de cer lasat de muntii din fundal, ce iti da senzatia de zbor. Te astepti ca dintr-un moment in altul, biserica sa se ridice si sa se mute pe varfurile de brazi ale muntilor din apropiere. Deocamdata pluteste pe iarba, asteptand adierea potrivita.
Preoteasa aduce cheile, descuie si imi explica unde este intrerupatorul in altar. Merg cu o lanterna, pe bajbaite. Nimeresc comutatorul. Rasucesc. Poate doar in noaptea Invierii mai poti avea o asemenea senzatie, cand din bezna te trezesti inconjurat de sfinti. Numai ca biserica din Lapugiu este una hristica: toata fresca veche a acestei biserici este cu scene din viata lui Hristos. M-am trezit brusc in timpurile Noului Testament. Ca si cum intunericul de dinainte fusese doar o trecere catre acele intamplari ce mi se infatisau acum aievea, in culorile fantastice, patinate de sute de ani. A fost ca si cum soarele insusi era intins pe zidurile bisericii si ma invaluia intr-o lumina colorata, altfel decat auriul stiut.
Pe drumul Golgotei
Nuante de gri, de la cel alburiu la albastrui si aproape negru, se amestecau cu un rosu, cand galben, cand brun, cu verde palid-odihnitor sau cu alb-cafeniu. "S-au rugat Hristos in gradina cu hiclenie", "Pilat si-au spalat mainile de sange nevinovat", "Au adus pre Iisus inaintea arhiereilor", "Punerea cununii de spini", "Ducand Crucea la Golgota, lui Hristos", "Invierea lui Hristos". Chipurile sfintilor din icoanele botezate cu explicatii naive emana bunatate si echilibru. Iar fata lui Iisus este simpla si curata. Un portret atat de expresiv, din doar cateva linii pe ovalul fetei. Pe masura ce privesti personajele desenate aproape naiv, curat, asa cum mi-am imaginat intotdeauna ca ar trebui sa fie pictata Evanghelia, simti cum sfintii se revarsa in tine. Toate acele culori iti aluneca in suflet, plutind intr-o vibratie abia distincta, dar de o putere imposibil de pus in cuvinte. Pe tavan, Iisus Pantocrator, urias, cu soarele sub El si luna deasupra. Un Iisus in culori perfect echilibrate, sters de timp, cu hainele dungate de lemnul ce a inceput sa putrezeasca, dar cu o privire ce revarsa iubire si bunatate. Timpul devine un sentiment, fara prezent, fara trecut, in care plutesti. In fierbinteala din piept pare ca se naste o noua culoare, nemaivazuta. Si ea vibreaza, se revarsa din interior catre culorile din fresca, intocmai ca intr-o oglinda magica.
Tisa. Biserica adusa cu pluta
"Pai sigur ca ati auzit de biserica noastra! A ajuns faima ei in America, d'apoi la Bucuresti!", spune batranul Gheorghe Furdui, cautand cheia bisericii, cu o privire un pic adormita. Pornim pe aleea asfaltata ce urca dealul din spatele casei sale. Biserica din Tisa se vede mica, in varf, inconjurata de cru ci albe, ca niste flori presarate la poalele ei. "Ii cam de pe la 1750 biserica. Era gata sa cada si nimeni nu facea nimic. Oamenii nu se pricepeau sa o repare, iar statul zicea ca nu are bani. In urma, au venit de la Petrosani, de la o fundatie, si-or facut-o".
Gheorghe Furdui se opreste respirand greu in poarta bisericii. De aici, cararea urca pieptis, serpuita printre morminte, pana sus. Gheorghe isi trage sufletul si imi spune: "Biserica asta, cat o vedeti de mare, a fost adusa la noi, in Tisa, cu pluta pe Mures! Ca raul curge la marginea satului. A fost adusa din satul Chelmac, de langa Arad, la 1815. Au inhamat boii la pluta si ea statea ca o printesa, pe ape. Mergeau boii pe malul Muresului, tragand biserica dupa ei. Pe-atunci, aveau oamenii stiinta de-a face asemenea lucrari, ca Muresul era drumul sarii, carau sare cu plutele si o asezau asa de bine ca nu se uda deloc. Tot asa au adus bisericuta noastra. Asta i-a si fost scaparea. Ai din fundatie, de la Petrosani, au scris petitii peste tot in lume, pana cand cineva le-a raspuns. O organizatie mondiala a plutasilor din America. Au zis ca daca povestea cu pluta este adevarata, ei gasesc banii sa repare biserica. Asa ne-am pomenit la noi in sat cu un domn de la Banca Mondiala. A venit si m-a chestionat chiar pe mine.
Dascalul Gheorghe
I-am spus ce m-am priceput si el a zis la sfarsit ca se face. Si s-a facut, dupa cum si vedeti!".
Gheorghe descuie usa. Pe-afara, biserica arata perfect. Sita e intreaga, barnele sunt rostuite si imbinate de parca ar fi un singur lemn, piatra din temelie e si ea rostuita cu grija. Cu cativa ani in urma, era un morman de lemne putrede, umezite. Banii americanilor au salvat-o. Dar a mai fost ceva. Rugaciunile oamenilor din sat. La fiecare slujba s-au rugat pentru biserica lor, ca la capataiul unui muribund. Li s-a propus sa caute o alta solutie, mai degraba sa construiasca o biserica noua, de zid, usor de ridicat si cu mesteri pe toate drumurile. Insa batranii clatinau din cap, se uitau mai intai la Muresul care le adusese darul pe apa lui, apoi isi fixau privirile lor motesti undeva, departe. Acolo era raspunsul lor, in orizontul Zarandului, in pamantul necuprins, ca si speranta lor. Pentru ca biserica avea ceva in ea.
Biserica de tara
In lemnul ei brun erau credintele lor, cuvintele lor, rugaciunile lor. Aproape 300 de ani de iubire, a unui neam incercat. Din pragul bisericii privesti spre Baia de Cris, spre Brad, Tomesti si Ribita. Vezi muntii inverziti si drumurile ce urca pieptis, intocmai ca vointa lor moteasca. Biserica din Tisa a existat odata cu Horea, Closca si Crisan, odata cu Avram Iancu, odata cu iobagia si umilinta, cu foametea, cu robia pe propriul pamant. Cum sa faca una noua, din zid? Americanul nu avea cum sa stie toate astea. Poate, printr-o alchimie a sufletelor, a simtit. Poate a stat exact unde sta acum Gheorghe Furdui si a privit in sus. Pe tavanul bisericii este pictata scena tragerii pe roata a lui Horea.
*
De cativa ani, echipa "Formulei AS" a strabatut judetul Hunedoara, din Retezat si Parang pana in Tara Zarandului si din Orastie pana la Vadu Dobrii. Am "haituit" realitatea, am vanat viata adevarata, asa cum fac reporterii. Bisericile din lemn hunedorene le-am descoperit intamplator. Pe langa cele de la Curechiu, Lapugiu de Jos si Tisa, mai sunt si altele: la Boz, Alun, Ociu, Caraci, Hartagani, Cerbia, Poganesti, Zam... In total, nu mai putin de 90 de biserici din lemn, toate monumente istorice! O comoara uriasa, chiar in curtea hunedorenilor! Despre acest tezaur splendid nu am auzit nimic, nu am vazut nici macar o pagina de album, nici o brosura turistica. Nu exista nici macar un indicator de tabla care sa iti spuna ca esti in apropierea uneia dintre aceste minunatii.
Biserica din Tisa
Un tezaur nestiut, ascuns parca dinadins de ochii si sufletul celor ce vor sa vada Romania adevarata. Majoritatea acestor biserici au fost declarate patrimoniu cultural. Supravietuind, ca prin miracol, de la 1600-1700. Unele au fost salvate si sunt in stare excelenta. Multe dintre ele au icoane si fresce superbe. Altele sunt in agonie. Sau sunt mutilate, cu acoperisuri de tabla argintie, in loc de sindrila, au turlele varate in cutii de conserve oribile. Biserici de patrimoniu bagate cu de-a sila in haine de tinichea. Dar ce este cel mai grav, indiferent de starea lor, este ca au fost afundate in uitare. Cele 90 de biserici de lemn ale Hunedoarei sunt un tezaur cultural si spiritual de prima marime pentru Romania. L-am descoperit cu uimire. Nu le putem ucide uitandu-le.
In satul Tarnavita, biserica de lemn este ridicata in anul 1610. La doar cativa metri de ea, s-a construit o biserica de zid. Mare, trufasa, cu picturi noi, in culori stralucitoare, stridenta ca o femeie fardata excesiv. Alaturi,, vezi o biserica de lemn ce se tine cu demnitate in picioare, inainte de a se prabusi. Interiorul insa este umed, peretii sunt umezi, ca si cum biserica isi plange lacrimile in ea insasi. Se mai vad cateva franturi de sfinti. Aici un picior, acolo o aripa, o pereche de ochi inca patrunzatori. Timp de 400 de ani, familia Oprean a dat sapte preoti pentru aceasta biserica. Generatie dupa generatie. Dascalul mi-a adus un catastif mare si vechi, in care preotii acestei familii si-au scris necazurile, pentru a le indura mai usor, pentru a avea taria de a ramane neclintiti. Grofii maghiari, apoi nazistii, apoi comunistii... Unii dintre ei au murit in biserica, altii la Canal. Biserica a ramas in picioare. Acum este depozit pentru materiale de constructii.
