bdm: 2011-10-09

Dilemele lui Comanescu - Document Transcript 1.Dilemele lui Comanescu by Iulian Comanescu is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 3.0 Romania License.Based on a work at www.dilemaveche.ro. Cap limpede: Mihnea Măruţă, www.mihneamaruta.ro www.comanescu.ro 2 2.CUVÎNT ÎNAINTE: CUM AM AJUNS MAI DEŞTEPT DECÎT MINECineva, de la o gazetă, m-a întrebat acum cîteva luni (sau cîţiva ani?) dacă jurnaliştiiromâni sunt constrînşi editorial, cu trimitere către “cenzură”. Am răspuns că pe pielea mea,atîta cît mai sunt scriitor la gazetă, nu am prea simţit această constrîngere. Ba chiar i-amsimţit lipsa. De ce? În ultimii ani, de cînd îmi cîştig existenţa din altceva decît scrisul, apublica un text în presa de hîrtie înseamnă, din punctul meu de vedere, să-l trimit pe mailşefului de pagină. E foarte bine să nu mai stai în redacţie pe un salariu oarecare, dargenul ăsta de libertate are şi un dezavantaj: pierzi legătura cu oamenii de acolo, cu ceeace se întîmplă în ziua respectivă, cu sumarul de a doua zi/de săptămîna/de luna viitoare alpublicaţiei. Nu ai, ca să zic aşa, contextul în care să-ţi pui textul. Odată ce te-a consideratsuﬁcient de teafăr/experimentat/specializat ca să-ţi ofere acel cec în alb numit rubrică,redacţia te lasă-n banii tăi să scrii ce-ţi trece prin cap.Ceea ce e foarte bine, dar, în acelaşi timp, nu prea bine. Într-unul din cotidienele la caream avut rubrică în ultimii patru ani, am pus redacţiei condiţia să ﬁu “cenzurat”. Să ﬁecineva din redacţie care ţine legătura cu mine, mă pune la curent cu sumarul de a doua zi,îmi dă, oarecum teme.Eu mi-am trimis articolele, ei nu s-au ţinut de cuvînt. M-au lăsat în banii mei, să îmiscobesc singur mintea, faţă-n faţă cu laptopul meu argintiu.Şi cu asta ajungem la “Dilema veche”. De patru ani, de cînd scriu cu o oarecare ritmicitateacolo, sunt condiţionat editorial în modul cel mai mîrşav. Adică cineva — Adina Popescu,Cezar Paul-Bădescu, Matei Martin, Marius Chivu, Cristi Ghinea şi aşa mai departe (precisam scăpat cel puţin un nume :-) —, îmi dă teme. O chestie din care am proﬁtat cît amputut, ﬁindcă o temă bună e o întrebare. Şi de cîţiva ani, “Dilema veche” e destul de nouăîn modul cum îşi gîndeşte “tema numărului”.Acum cîteva luni, am deschis cîteva texte de prin 2006-2007 şi mi-am dat seama că stauîn picioare şi după cîţiva ani. În principiu, eram împotriva culegerilor de articole pe care şile publică la un moment dat mai tot editorialistul român. Graţie oamenilor de la “Dilemaveche” — cei cu întrebările, pe care-mi veţi da voie să-i consider coautorii textelor —,m-am trezit însă mai deştept decît mine însumi. E motivul pentru care m-am gîndit să văofer această culegere de texte, din care am omis doar vreo două-trei articole, care mi s-aupărut prea perisabile, încrîncenate etc. Scrieţi-mi la iulian.comanescu@comanescu.ro casă-mi spuneţi dacă n-am fost prea vanitos. 3 3.MUZA DEPARTAMENTULUI ŞI VIRTUŢILE EI CURATIVEFace un talk-show zis de scandal, dar e mai tăcut în studio decît tăcuţii şi prearespectuoşiirealizatori culturali de pe TVR 2. E omniprezent pe OTV, cîte cinci ore pe noapte, şaptezile din şapte, dar se vede la propria televiziune mai rar decît spotul cu Antena 3, peAntena 1. Toată lumea îl detestă, dar toată lumea s-a uitat aseară la OTV. Însă în 2005 aînceput să adune cîte trei-patru sute de mii de oameni în faţa televizorului, în anumiteintervale, iar asta îl propulsează nici mai mult, nici mai puţin, decît în postura de jerpelitrege al talk-show-ului în trista eră de după Călinescu, Tucă şi anul 2000.Am spus-o şi cu un alt prilej, cînd Dan Diaconescu începe să atingă ratinguri de 3-4puncte, nu mai poţi să te minunezi cît de stupid, corupt, inutil şi detestabil este omul acărui imagine se confundă, în momentul de faţă, cu două posturi mici şi rele. E cazul săîncepi să găseşti explicaţii pentru ceea ce se conturează a ﬁ un succes.Prima ar ﬁ că Diaconescu este, într-adevăr, neinteresat de adevărul jurnalistic, deechilibrul pe care ar trebui să-l realizeze în studio un moderator care aduce în atenţiapublicului un caz conﬂictual, de bunul-simţ al invitaţilor. Însă el se opune ipocriziei şifalsului profesionalism împănat cu neologisme fade şi abstracţiuni medii, ce caracterizeazămajoritatea moderatorilor şi analiştilor politici ai momentului. Dacă tot vorbim de mai multeRomânii, există şi una în care Dan Diaconescu e un fel de muză departamentală care, cuzîmbetul ei picotit, culoarea de British Museum (sălile de mumii) şi întrebările aiuritoare sedistribuie fără să se împartă într-un arhetip naţional. Anume, acela că e rău, e foarte rău, ecum nu se poate mai rău şi o să ﬁe şi mai rău, iar noi n-avem ce face. "Ăia" ne-au copt-o şide aia nu avem noi bani, sănătate şi amante ca Andreea Bănică.Dar, mai ales, Diaconescu a dovedit cu cifre că ştie să stoarcă, aşa cum numai RaduMoraru mai ştie pe alocuri, dar la rating -uri mai mici, toată zeama dintr-o crimă ﬁoroasă,un vindecător de negi sau un bufon cu aere de tribun, făcîndu-şi publicul să adoarmăîmpotriva voinţei, ca în copilăria în care cele 11 ore de somn, necesare zilnic, nu ne lăsausă prindem sfîrşitul desenelor animate.Deocamdată, din spatele mîzgălelilor electronice de pe ecranul OTV (cu cît televiziunea emai mică, cu atît are mai multe crawl-uri, semne de exclamare, zodii şi cozi de papagal peecran), Diaconescu reuşeşte pe alocuri să strîngă în faţa ecranului echivalentul a ojumătate din privitorii ştirilor de la televiziunile mari. Există, în România, un "sus" al pieţeiTV, reprezentat de televizunile de ştiri ca Realitatea TV. Iar aceasta a început să îşiconvertească, în ultima vreme, ratingurile de 1-2 puncte în încasări din publicitate care încurînd o vor face rentabilă. La fel, piaţa TV îşi găseşte şi un "jos": dacă avem "nişe", are şiDiaconescu crăpătura lui prăfoasă din podea (sau gaura de priză din perete) undeva. Înţările cu tradiţie de presă, ceea ce încearcă să facă Dan Diaconescu e mult mai strălucitorşi curat şi se numeşte, după exemplul ziarelor, "televiziune tabloidă". O entitate ca Fox aredestui bani din publicitate pentru a-şi plăti maşiniştii, care nu mai au nevoie de cele cîtevamilioane pe care Corneliu Vadim Tudor a recunoscut că le-a dat tehnicienilor de la OTV.Aiurelile lui Dan Diaconescu vor canaliza, oricum, o parte a publicului către ceea ce-linteresează mai mult. Nu peste mult timp, televiziunile mari nu vor mai avea scuze ca săne îndoape cu manelişti, ﬁlme indiene şi ştiri despre babe devorate de viermi adolescenţi. 4 4.Ceea ce înseamnă că, probabil, vom găsi acolo mai multe lucruri normale pentru oameninormali.Dacă aş ﬁ magnat media lipsit de scrupule, l-aş cumpăra pe Dan Diaconescu, l-aş scuturapînă-i zboară toate crawl-urile acelea cu care se încinge la pantaloni, cravataverde-mucegai, bronzul de mumie de la lămpile cu ultraviolete, pe care le foloseşte pepost de lumini în studio, şi l-aş lăsa să doarmă neîntors vreo două săptămîni. I-aş dabebeluşele lui Huidu şi Găinuşă, ochelarii lui Radu Moraru, ia lui Teo şi Maybach-ul luiBecali. Atunci să vedeţi ratinguri!Nr. 104/19 ianuarie 2006 5 5.ADEVĂRUL MINCIUNILORBasmele şi poveştile culte sînt, prin deﬁniţie, ceva arhaic şi încremenit în cărţile copilăriei,dar zăpăceala informaţională, în care ne bălăcim, ne deturnează atenţia de la istoriile carese spun chiar în ţara noastră şi aproape sub ochii noştri (neatenţi), în timpurile noastre.Cam în aceleaşi vremuri în care noi scriem aceste rînduri, la hipodromul din Ploieşti seîntîmplă lucruri ciudate: caii de sex bărbătesc (că în curse nu aleargă iepele?) seîmperechează între ei.Iar asta nu e nimic, dacă ne gîndim la faptul că, sub un viaduct din Ploieşti, a fost prins unşofer masturbîndu-se. "Prins" e impropriu spus, ﬁindcă onanistul învederat (deja) şiinveterat (de mult) a făcut ce-a făcut şi s-a foﬁlat pînă la Rîmnicu Vîlcea, unde, sub un altviaduct... şi fără nici o balerină lîngă el...De aici, a ajuns într-o gazetă locală, pentru a ﬁ preluat, ca într-o partidă de biliard, "cumanta" (bietele viaducturi), din nou, de presa centrală. Care cita de data asta, caautoritate, gazeta locală.Cam tot prin acelaşi leat, controlorii RATB, pe care nici eu, nici tu, cititorule, nu i-am maivăzut de mult, ﬁindcă ne-am luat maşină în leasing — o altă poveste şi asta — au prins întramvai, pe scaunele alea mono din mijlocul vagonului, o găină fără bilet. Vieţuitoarea afost amendată, deşi nu era, săraca, vinovată de infracţiune. Vinovat era ţăranul care aurcat-o în autobuz, n-a taxat decît un bilet şi s-a descotorosit de ea, la vedereacontrolorilor. Sau era tramvai?Prea puţin contează. Aş putea să vă mai spun despre găina care naşte pui vii, dar e opoveste prea cunoscută ca să o mai adaug aici. Sau ca să mai ﬁe poveste. Aţi priceputunde bat: prin 1992, Ion Cristoiu a dat drumul unei gazete pe nume “Evenimentul zilei”,care relata toate cele de mai sus. Gazeta ajungea în scurt timp la tiraje astronomice (600de mii de exemplare), în anii în care şi ziarele feseniste, şi cele ţărăniste erau în picaj.Intelectualitatea constipată îşi dădea ochii peste cap, iar publicul neintelectual jubila.Rămas azi fără iepuri în joben, bătrînul magician al zaţului, calandrului, quadratului şiramei impunea, în răspărul onorabilităţii, o publicaţie vie, distractivă, mincinoasă,deocheată şi insolentă. S-a spus despre el că a umplut presa de sînge, crime şi violuri. Eatestat istoric că a impus din nou forma ştirii telegraﬁce, fără cîrcei anticomunişti sau balepro-Iliescu. Însă mie, unuia, fabulos mi se pare felul cum Cristoiu a exploatat... fabulosul.Găina cu pui vii, şoferul de sub viaduct şi caii din Ploieşti sînt doar cîteva personaje dinbasmul vesel, sadic şi acultural al lui Cristoiu. Lor li se adaugă vaca din Spania, care s-asinucis aruncîndu-se într-o rîpă ﬁindcă a fost violată de un măgar. Şi tînărul din Iaşi care aajuns la spital ﬁindcă a vrut să omoare un ţînţar. Iar asta, nu pentru că ţînţarul a ripostat, ciﬁindcă peretele era de carton, iar tînărul a căzut peste o pereche care făcea sex înapartamentul alăturat şi a mîncat o bătaie soră cu moartea şi mătuşă cu ghipsul.Şi aşa mai departe, la inﬁnit. Sau cel puţin vreo cîţiva ani. 6 6.Pare ciudat că atîtea gogomănii au văzut "lumina" tiparului. Pare la fel de ciudat că le-acitit cineva. Şi cel mai ciudat pare că dvs., publicul select de Dilema veche, le citiţi acumcu un zîmbet în colţul gurii. Dar nu e aşa.Cum ne învaţă McLuhan, mediul e mesajul. Aceeaşi ştire, întîmplare, imagine înseamnăaltceva dacă e mutată din ziar, la o televiziune de acolo, la o revistă glossy, iar de pe unglossy, pe Internet. Dar mediu de comunicare nu înseamnă musai ceva concret: o foaietipărită, un ecran TV sau deja mai puţin palpabilul Web. Medii de comunicare au fost, lalimită, şi şezătoarea, şi snoava, şi bancul, şi zvonul securist. Şi cronica, gustată în epocănu numai în ipostaza moldovenească, a lui Ureche, Costin şi Neculce, ci şi în cea"tabloidă", "bîrﬁtoare", a muntenilor mai puţin iubiţi de istoria literaturii, dar mai savuroşiprin epitet şi gogoşile calomnioase pe care le vindeau. Avem prin urmare o serioasătradiţie a neseriozităţii, un sol fertil pentru intuiţia de acum vreo paişpe ani a lui Cristoiu.Cred — e drept, fără studii care să-mi conﬁrme impresia — că nimănui nu-i păsa de gradulde adevăr al poveştilor din Evenimentul zilei, versiunea unu. Cred că toată lumea sedistra, fără să-i pese prea mult de faptul că Evenimentul vindea gogoşi sau de criteriile deadevăr de sorginte anglo-saxonă din presa serioasă: două surse independente şi credibileşi aşa mai departe.Dar, pînă la urmă, speciﬁcul românesc nu e nici chiar atît de speciﬁc. Cine sescandalizează de "teatrul sîngelui" (sau al fabulosului, cred eu), pus în scenă de Cristoiuîn anii 90, se poate documenta în materie de legende şi mituri urbane sau poate răsfoi untabloid străin. Gogoşi se vînd peste tot. Specialiştii ﬁnlandezi sînt foarte proliﬁci în sondaje,sursele-bine-informate-care-doresc-să-şi-păstreze-anonimatul vorbesc la mobil de rup, cuziariştii şi aşa mai departe. Singura care nu pare a se simţi prea bine e ordonanţa neagrăa generalului Washington, despre care Mark Twain a descoperit, pe la sfîrşitul secolului alXIX-lea, că a murit de vreo 20 de ori prin diferite gazete americane, la intervale de zeci deani.Iar cercul se închide chiar în anii 90, cei în care Cristoiu scotea găini vii din joben. Înaceiaşi ani, presa occidentală a început să pedaleze puternic pe concepte de tipulinfo-tainment-ului, al tabloidului sau al aşa-numitelor new news. Exemplul citat demanualele de comunicare este cel al lui Bill Clinton, care se lansează în campaniaelectorală cîntînd la saxofon. Sau, dacă vreţi, în termeni epici, deturnează fabula către oaltă morală. Aşa că nu e cazul să ne mai ruşinăm de găina cu pui vii, chiar dacă nu avemnici motive să ﬁm mîndri. Heraclit, Apostolul Ioan şi Hegel ne învaţă că, dacă nu s-arpovesti, n-ar ﬁ.Nr. 124/8 iunie 2006 7 7.PORNOGRAFIA DECENŢEI SAU KAMA SUTRA SOCIALĂAndreea Marin îl iubea pe Ştefan Bănică Jr., care o iubea pe Mihaela Rădulescu, care îliubea pe Dan Chişu, care iubea tot Bucureştiul, care Bucureşti o iubea pe Andreea Esca.Care Andreea Esca îl iubea (pe vremuri, înainte de Alexandre Eram) pe Alexandru Păiuş,care era subalternul lui Peter Imre, care o iubea (tot demult) pe Corina Dănilă, care îliubea (şi mai demult) pe Valentin Moraru de la ştirile sportive, care... Cuplurile celebre aleRomâniei se înlănţuie într-un mod care aminteşte de poemul lui Drumond de Andrade.Motivele pot ﬁ mai multe, începînd cu o constatare simplă: conjuraţia celebrităţilor dinRomânia este un cerc restrîns, în care, la un moment dat, e inevitabil să apară astfel deconsangvinităţi metaforice. Mai mult, pînă la urmă, cine se aseamănă se adună — şi cinese adună sfîrşeşte prin a se asemăna -, deci nu e nimic anormal ca lui Peter Imre să-iplacă la un moment dat colega fostei iubite a unui om de bază din ﬁrma lui. Însă în toateaceste asocieri se poate ghici şi o bună gestiune a propriei imagini. Cel puţin din parteabărbaţilor puternici şi plini de bani.EA FRUMOASĂ, EL PUTERNIC. "Recunosc că mi-a convenit să merg în ţări în care nuaş ﬁ putut să merg singură, recunosc că n-am mai avut griji cu ziua de mîine, în ultimăinstanţă mi-a plăcut şi că făcea ce voia din oamenii lui. Pînă la urmă, a început să sepoarte cu mine la fel ca la serviciu, iar asta n-a mai fost deloc bine. Şi să ştii că i-amdeschis şi eu destule uşi." Am ascultat această confesiune, într-o noapte, de la una dintrefetele celebre ale României, care tocmai ieşea dintr-o relaţie cu un bărbat cu prestanţăsocială. De reţinut: "i-am deschis destule uşi". Fiindcă numele (de fete cu care eşti cuplat)sînt ştiri, cum spun americanii, ştirile aduc notorietate, iar notorietatea aduce avantaje.Uneori, bărbatul asociat cu o frumuseţe "cu cotă" este onorabil, alteori, e personajcontroversat. Precum Costel Bobic, despre care s-au spus multe prin ziare, şi care amizat, poate, pe mari beneﬁcii de imagine din asocierea cu Cristiana Răduţă. Nu i sereproşează nimic, în schimb, lui Bobby Păunescu, care "iese în presă" aproape numai cudeclaraţii cu privire la iubitele lui. Şi care continuă să obţină expunere media vorbind, nuse ştie în ce calitate, despre... viaţa profesională a Monicăi Bîrlădeanu (mai e cu ea? saunu? — interes cu totul didactic), oricum, mare vedetă, maaare, la Hollywood. Truismelefolosite foarte adesea ca scuze, atunci cînd se vorbeşte de o astfel de relaţie, sînt căfemeia simte nevoia de securitate, că maturitatea biologică este atinsă de femei la 20 şi debărbaţi la 40 de ani şi aşa mai departe. Poate ﬁ adevărat, însă bărbaţii de 40 de ani au şiei diferite nevoi şi interese. Altele decît sexul cu o femeie tînără, frumoasă şi celebră.EA FRUMOASĂ, EL CHARISMATIC. Dacă în cazurile de mai sus era vorba de metisajîntre lumea afacerilor (onorabile sau mai puţin) şi cea a showbiz-ului, alteori showbiz-ul seculcă cu showbiz-ul şi face un alt showbiz mai mic. Fiindcă şi copilul, la rîndul lui, e o ştire:altfel nu s-ar putea explica titlurile de mai an, despre concursul de gravide MihaelaRădulescu-Andreea Marin. Cele două megastaruri au în comun, printre altele,sex-simbolul numit Bănică Jr., pomenit aici nu din răutate, ci numai ﬁindcă evidenţiazărelaţia-dintre-băiatul-frumos-de-la-televizor-şi-fata-frumoasă-de-pe-celălalt-program.Cuplul de acest gen există în mai multe ipostaze, e suﬁcient să amintim doar de MelaniaMedeleanu şi Dan Teodorescu, de Andreea Berecleanu şi Andrei Zaharescu sau, într-unalt registru, de Oana Zăvoranu şi Pepe. Dacă avem bună voinţă, nu putem decît să ledorim tuturor celor de mai sus toate cele bune. Dacă e să facem un proces de intenţie 8 8.însă, putem insinua că nici una dintre vedetele de mai sus nu ar ﬁ fost chiar aşa de vedetăfără ştirile referitoare la Kama Sutra socială pe care a practicat-o.EA FRUMOASĂ, EL LIPSĂ. ŞI PE DOS. Nicoleta Luciu a surprins pînă nu demult petoată lumea mergînd cu tramvaiul şi vorbind mereu despre relaţia ei îndelungată customatologul-interpret Dinu Maxxer (cu cîţi de x?) de la trupa Axxa (sau nu? era tot cevacu mulţi x?). Faptul că ezităm în privinţa numelui de familie, a profesiei şi a trupei spunedestule despre notorietatea căznită a muzicianului (sau dentistului?) în cauză. Deşi a făcutvarză subconştientul unei jumătăţi de Românie, Nicoleta Luciu a fost multă vreme cuminteşi devreme-acasă, ba, mai mult, şi-a ajutat prietenul în metamorfoza căznită, posibilă doarla ﬂuturi, la autobiograﬁa lui Nabokov şi la celebrul precursor al lui Dinu, Figaro. Situaţiainversă se poate constata la un alt epigon al Bărbierului din Sevilla, Costi Ioniţă, promotor,cel puţin o vreme, al unei oarecare Issa (cu cîţi de s?), care bîzîie ca o turbină penegativele trupei Elegance. E frumos, uman să-ţi ajuţi partenerul sau partenera în carieră,dacă şi aceasta (acesta) vrea şi poate. Riscul e însă să te alegi cu o carte de vizită cumoto nepotrivit, aşa cum avea cineva, la propriu: "Soţul patroanei".DECÎT MULT ŞI FĂRĂ ROST... Am putea conchide că asocierea de cuplu cu un numecelebru are, mai totdeauna, scopuri promoţionale. Am putea spune că, deşi "detestădiscuţiile despre viaţa personală", cei de mai sus s-au căţărat pe baldachinul alcovuluipentru a ajunge la bagdadia popularităţii. Însă nu putem ﬁ siguri că toţi au făcut-o. Şi, înplus, aici se mai ascunde un soﬁsm: putem trage concluzii doar din exemplele notorii. Iarexemplele notorii sînt tocmai cele care s-au proptit singure — sau au fost împinse dedinamica popularităţii — în centrul sălii de bal. Altfel spus, cîţi dintre noi au ştiut cine estesoţia lui Florin Călinescu înainte de sfîrşitul dureros al acesteia? Şi: ghici cine e şi cu ce seocupă Maria Gheorghe! Sau: puteţi numi vreun iubit al Alessandrei Stoicescu? E drept,pentru o parte a "lumii bune" (de dat la televizor şi în reviste), notorietatea de cuplu este,aşa cum spuneam la început, un fel de lego — sau cub Rubik — amoros. Însă ei, ceifrumoşi, celebri şi bogaţi, au totuşi o tristeţe: o fac din ce în ce mai rar şi fără chef. Iaratunci, rar, cînd o fac, trebuie s-o facă între ei.Nr. 130/20 iulie 2006 9 9.MULŢI REPORTERI, PREA PUŢINE REPORTAJEReportajul ne lipseşte tuturor, în presa românească: şi ziarişti, şi cititori. Şi totuşi, nu e clarce s-ar întîmpla dacă cei cîţiva redactori-şeﬁ teferi la cap care există în Bucureşti arîncepe, brusc, să ne ceară nouă, ziariştilor, să scriem poveşti lungi cu întîmplări atipice şioameni interesanţi. Publicaţiile ca “Flacăra”, care promovează de ani de zile genul, auvîndut în ani de zile cam cît vinde “Libertatea” la Constanţa şi Cluj într-o zi.Nu trebuie să ne mirăm, deoarece în presa românească nu există consens în privinţa aceea ce înseamnă “reportaj”. Iar asta se poate vedea într-un scurt şi incomplet istoric.CE-A FOST ÎNTÎI. În primii ani de după 1990, reportajul se făcea în secţia de “Social”,secţie care era şi este oarecum o invenţie românească. Consta, de regulă, în descrierimizerabil-exotice şi naraţiuni care arătau cît de rău e la noi şi că nu avem nici o şansă săieşim din starea asta. Sau, în argoul cinic al profesiei: “Babe violate” şi “Mortul şi mireasa”.“Reportajul” era visul oricărui “boschetar” (ziarist de crime şi violuri), care, din cînd în cînd,îşi putea etala ezitările gramaticale pe mai mult de un sfert de pagină. Asta, dacă babaviolată se mărita cu nepotul de soră sau mortul învia.Oricum, pe vremea aceea nu se publicau “ştiri” şi “reportaje”, “editoriale” şi “analize”.Presa se făcea cu “materiale” şi “articole”, care însemnau nişte paleşti de vreo trei paginide “manuscris”. Aşa se chema dactilograma, ﬁindcă uneori doamna Mimi, dactilografa ei, adactilogramei, era cuprinsă de inspiraţie divină şi începea să bată nu cu degetele de lapicioare, ci cu cele de la mîini.Cum se ştie, în iunie 1992, Ion Cristoiu a terminat cu “materialele” şi a cerut de la“boschetari” relatări scurte, de două paragrafe. El a păstrat însă ceva din opticareportajului în ziarul pe care l-a făcut, revoluţionarul şi scandalosul “Eveniment al zilei”.Multe din ştiri (sau invenţii) puteau ﬁ încadrate la fapt divers, conţineau o anecdotă. Amamintit în altă parte găina prinsă fără bilet în autobuz şi toate celelalte. Reportajul asupravieţuit, deghizat în fabulaţiile din “Evenimentul”. Alte ziare, ca “Ora”, au inventat şi elepagini gen “Uliţele oraşului”, în care beţivii se încăierau în autobuze, iar aurolacii jefuiaubătrîne.CRIMA DIN FERENTARI ŞI CĂSOIUL DIN CARTIERUL FRANCEZ. Către mandatulConstantinescu, viaţa a devenit mai tristă, iar “reportajul social” s-a transformat în“investigaţie” sau “anchetă”. Cu doi sau trei ani înainte, moartea lui Ioan Luchian Mihaleaconstituise obiectul unei lungi serii de articole, în care abundau detaliile sordide. Prin 96,metoda a fost aplicată cu succes de Lidia Popeangă şi Alexandru Racoviceanu, la“Evenimentul zilei”, sau de secţia “24 de ore” de la “Libertatea”. Prin ziare se vedea camce vedeţi azi la Ştirile Pro TV de la Ora 17: porcării de ultimă speţă întoarse pe toatefeţele, cu un soi de caloﬁlie inversă. Adjectivele împănau pagina, precum sclipiciul, tricoulfetelor de la discoteca sătească. Se făceau întreceri între monstrul din lacul Bicaz şichinezul din valiză. Publicul citea, iar ziariştii de investigaţii aveau maşină la scară şideconturi după pofta inimii. 10 10.A urmat ofensiva trusturilor străine în România. Prin 99, “Libertatea”, titlu aparţinîndRingier din 1993, a copiat “Blick”, echivalentul elveţian al “Bild”. Succesul a fostinstantaneu, spaţiul pentru crime şi violuri s-a restrîns şi pe ultima pagină au început săapară diferite curiozităţi, gen specialiştii ﬁnlandezi au constatat că secretul longevităţii ebeţia inveterată sau puiul de găină cu patru picioare, de data asta cu poză de pe Reuters.“Libertatea” a mai preluat din formula “Blick” cele două pagini din mijloc, pe nume“Panorama”, în care Elena Alexa, Sorin Golea şi Paul Badea relatau despre partida depoker a secolului (prin Ardeal, între nişte interlopi) sau despre succesele în muncă aleradiestezistului Pandele.Sîngele, viermii, buteliile care explodează, babele moarte au rămas, nu se ştie de ce, maiales apanajul jurnalelor TV. Presa scrisă a devenit mai optimistă — sau cel puţin mainormală, aplicată/speciﬁcă. Au apărut rubricile cu tematică clară, precum “Acasă la...” din“Unica”. “Materialele” au început să se numească “home story”, “backstage” (“culise”) sau“making of” (tot culise, de la realizarea unui ﬁlm, clip sau album), ceea ce dincolo deanglomanie, denotă şi intenţii clare. Subiectele bine alese au devenit mai importante decîtpoveştile bine spuse, iar publicul le-a consumat nu ﬁindcă admira stilul reporterului, ciﬁindcă era interesat de căsoiul Oanei Cuzino sau de bancurile lui Florin Călinescu dinplatoul “Chestiunea zilei”.CU ŢARA-N GÎT ÎN CARAVANA JURNALUL LA BAZARUL DIN ISTANBUL. Aşa s-aajuns în prezent, cînd reportajul e vizibil şi lizibil în diferite ipostaze. Dincolo de materialebine scrise, dar puţin citite din “Flacăra” sau “Plai cu boi”, “Jurnalul naţional” pare a ﬁcîştigat tiraj pe seama “Caravanei Jurnalul”, unde echipa coordonată de ValentinZaschievici produce texte caracterizate prin stil neted, gramatică, ortograﬁe, despretermocentrala de şisturi bituminoase de la Aninoasa şi altele asemănătoare. “AcademiaCaţavencu” îşi asumă genul într-o rubrică remarcabilă, una din cele mai durabile şi maibine scrise din revistă, “Reportaj cu ţara-n gît”. “Evenimentul zilei” are o secţie de reporterispeciali coordonată de Călin Cosmaciuc, care acoperă prompt, clar şi de la faţa loculuievenimente ca uraganul Katrina sau conﬂictul dintre Israel şi Hamas.Cît despre reportajul TV, el aproape nu există, la fel cum emisiunile publicistice (altcevadecît ştiri, talk-show-uri şi “Surprize, surprize”) bune se pot număra pe degetele de la omînă. Sporadic, Observatorul include materiale din zona reportaj-anchetă, în spatelecărora stă Tudor Artenie. “Bazar”, de pe TVR 2, este un proiect turistic, girat de SignFactor, ﬁrma lui Lucian Mîndruţă, şi pus pe roate de Răzvan Marc şi Ana-Maria Caia.MAI MIC, MAI SIMPATIC, MAI PUŢIN RELEVANT. Incompleta şi poate nedreapta trecereîn revistă de mai sus arată că reportajul lipseşte cu desăvîrşire în România, dar seipostaziază sublim într-o serie întreagă de produse jurnalistice, caracterizate prin noteledeﬁnitorii ale genului: subiectivitate sensibilă şi asumată, naraţiune, tehnica “feature”,adică atenţia îndreptată spre un eveniment mai puţin relevant ca ştire propriu-zisă, darsingular prin importanţa acordată de ziar şi modalitatea colorată/implicată de abordare.Este şi motivul pentru care avem atîţia reporteri, dar atît de puţine reportaje. Nu e însăcazul să ne jeluim. În toată lumea, ziarele se micşorează, iar pozele tipărite în ele semăresc. “Reportajul” nu mai are nimic de-a face cu ilizibila bibliograﬁe propusă lafacultăţile de jurnalism, constînd în divagaţiile lui Bogza sau lamentaţiile stîngiste ale luiBrunea-Fox. La fel cum Internetul determină o cultură a fragmentului, presa devine şi eaun bric-a-brac. Anecdota ia locul poveştii, paragraful, pe cel al textului. Ne-am puteaîngrijora din acest motiv, dar chiar şi “materialul” de faţă riscă să devină unul... prea lung. 11 11.Nr. 140/28 septembrie 2006 12 12.CÎINELE CARE MIORLĂIE NU MOARE DE DRUM LUNGDe cîtăva vreme visez agitat un nou tip de tabloid. La întrebarea "de ce scad tirajele?",răspund: ﬁindcă tabloidul ăsta încă nu s-a tipărit. Sau nu: pus pe Internet. Dar, ca săînţelegeţi ce vreau să spun, trebuie ca întîi să ascultaţi nişte utopii.A fost odată ca niciodată, mai exact în viitorul omenirii şi în trecutul literaturii, o societate încare specia umană s-a divizat în două varietăţi radical diferite. În Maşina timpului a luiH.G. Wells, proletariatul a evoluat către un soi de creaturi luxofobe, numite morloci, careîşi duc traiul în subterane, unde muncesc pentru asigurarea necesarului de hrană şi alteproduse ale Omenirii. Pătura superpusă a rămas la lumina zilei, unde a dus timp de sutede mii de ani o viaţă de plăceri lipsite de griji, iar în viitorul în care se desfăşoară cea maimare parte a acţiunii, s-a transformat în copilăroşii eloi. În timp, eloii de la lumina zilei audevenit dependenţi de morlocii întunericului. Sistemul a funcţionat timp de milenii atît debine, încît foştii asupritori şi-au pierdut orice control asupra foştilor asupriţi, iar aceştia îicondiţionează nu din umbră, ci de-a dreptul de la întuneric, prin resursele pe care li leasigură. Deznodămîntul este inevitabil: morlocii au ajuns să se hrănească cu eloi, pe careîi cresc şi apoi îi sacriﬁcă.Suta şi mai bine de ani scursă din 1894, anul apariţiei Maşinii timpului, a contrazis viziunealui H.G. Wells, cam la fel cum a contrazis-o pe cea de sens invers a lui Marx. Morlocii nuau devenit nişte canibali SF, iar echivalentul lor marxist, proletariatul, nu a preluat controlulasupra Omenirii, ﬁindcă revoluţia bolşevică, după ce s-a extins asupra unui sfert de lume,s-a răzgîndit şi s-a întors de unde a pornit, în limbul utopiilor.NEVOIA DE AMUZAMENT. Pe limba lui Marx, forţele de producţie şi-au pierdut conştiinţade clasă (pe care nici nu o prea cîştigaseră) şi au devenit... resurse umane. În dialectul luiWells, s-a întîmplat altceva: morlocii s-au transformat în eloi. Iar în termeni mult mai seci,de talk-show economic, muncitorimea a migrat în societatea modernă către servicii, iarasta a consacrat istoric eşecul ideilor marxiste.Fără conştiinţă de clasă şi atinşi rău de tot la nobilele idealuri ale comunismului, exponenţiiclasei de mijloc contemporane lucrează în servicii sau comunicare, preocupaţi de interesemic-burgheze, cum ar ﬁ creditele la bancă, excursiile, produsele trendy, distracţia,consumul, consumul şi, în ﬁne, consumul. Orele de lucru petrecute la serviciu scad, iarveniturile obţinute de pe urma lor, cresc. De unde loc pentru amuzament sau plictiseală. Şicum nimeni nu cumpără plictiseală, de aceea se vinde media, care poate nu doar săamuze prin ea însăşi, ci şi să recomande alte prilejuri de amuzament. Transformaţi în eloi,morlocii s-au căţărat unu-două nivele pe piramida lui Maslow, după ce bunicii lor oropsiţile-au tocat indignarea din moştenirea genetică şi, acum, nu mai sînt frustraţi. Ocupe-seguvernanţii cu oricîte porcării! Noi, eloii, nu ne mai plîngem, ﬁindcă diseară e un ﬁlm bun laTV, iar tabloidul de mîine ne oferă, pe Internet, un nud artistic înfometat. Hrănească-se cuheroină, dimineaţa, la prînz şi seara, megastarul X, cu sex în grup între mese. Noi, eloii,n-o să ne mai spunem: uite, şi bogaţii ăştia îşi umplu viaţa cu mizerii, ﬁindcă tindem cătreea, către ele şi, din cînd în cînd, mai căpătăm cîte o fărîmitură. 13 13.SCENARIU SF. Şi cu asta ajungem la mass-media viitorului. Ea nu va mai ﬁ violentă,prost-dispusă, "bine combatantă" ca Rică Venturiano, ci pe dos. Indignările sﬁnte,opozanţii mahmuri cu CV-uri distruse de comunism, lupii moralişti nu se mai poartă. Presaera pe vremuri cîinele de pază al democraţiei. Acum însă ea încetează a lătra şi începe sămiorlăie îmbietor: consumă. Consumă-mă pe mine şi ceea ce îţi spun eu să consumi. Iaun sîn dezgolit, o glumă, ba chiar şi o reclamă.De aceea, în curînd, păianjenul Văduva neagră nu va mai ataca litoralul românesc, iarRegele nu ne va mai cere bani pentru Castelul Peleş. Munţii din Buzău n-o s-o mai ia lavăile lor de cîte ori a plouat puţin, iar sîngele se va zvînta din ştirile de ora 5. Însă patroniide gazete nu pricep asta, iar Cristian Tudor Popescu încearcă să deﬁnească statutulprofesiei de ziarist, acum, că ziariştii nu mai există. Ei, direcţiunea, continuă să mizeze pevechile pofte ale publicului, deşi eloii sînt vegetarieni şi nu canibali, ca morlocii. Sau,dimpotrivă, să se refugieze în cavoul adevărului, atunci cînd cititorul adormit are chef de oﬁcţiune scurtă, un banc, o minciună nevinovată.MASS-MEDIA — O LITERATURĂ DE BUZUNAR. Pare sumbru, jignitor pentru public? Nueste aşa, ﬁindcă pentru ﬁecare bombă atomică apare şi cîte-o centrală nucleară. În loc dea pune paie pe focul unor false silogisme din categoria "are bani, deci a furat", în loc deinsipide pledoarii docte, media devine o glumă planetară, o culegere de bancuri, oliteratură de buzunar. Iar buzunarul e cel în care încape Palm PC-ul, care, poate, va ﬁrăsfoit precum cartea de nisip a lui Borges. Cine mai toacă hîrtie, îngrijorat de viitoruleloilor, o face degeaba: s-a tocat deja destulă. Putem ﬁ serioşi şi pe Internet şi, neapărat,la modul glumeţ.De aceea, de data asta, cred că prorocirea cu privire la un "ceva" care distruge alte mediimai vechi, de comunicare, se adevereşte, chiar dacă nu s-a veriﬁcat cînd cucinematograful, radioul, televiziunea sau în copilăria Internetului. Eşecul e al mentalităţii şinu al suportului de hîrtie, iar ecranul calculatorului e o tentaţie nu ﬁindcă e mai grozavdecît celuloza, ﬁindcă pe el licăresc spirite vii, neîmbătrînite de calcule contabile, fărăobligaţii maﬁote, necocoşate de termene de predare şi presiunea unui public numeros.Presa "de la ei" — marile trusturi străine — e incapabilă să înţeleagă că, pentru a vindeziare, trebuie să încerci ceva temerar, creativ, nemaivăzut. Iar asta se întîmplă ﬁindcă aîncăput pe mîna unor conţopişti care taie o fîşie din pagina de ziar ca să facă economii,atunci cînd tirajele scad, în loc să taie nodul gordian. Presa de la noi de-abia a început săaﬂe că trebuie să vinzi cuiva ceva pentru ca să poţi dormi cu conştiinţa împăcată, ﬁe şi cucapul pe genunchii fetei de la pagina 5.Presa pentru eloi nu e aşadar un mecanism de tîmpire. Pandantul neseriozităţii, aldisputatei abordări de tip "tabloid relaxat" e libertatea ludică, non-proﬁtul, deliciuldiletantului care se profesionalizează găsindu-şi adepţi. Să nu uităm că singurul mod încare proletariatul lui Marx şi-a putut realiza idealurile a fost prin sinucidere colectivă. La fel,şi ziarele vor ﬁ cu adevărat bune, poate, doar atunci cînd nu vor mai ﬁ.Nr. 149/1 decembrie 2006 14 14.PORTRETUL-ROBOT AL FORUMISTULUI ROMÂNAcum vreo 17 ani, se plimba prin Piaţa Universităţii la braţ cu o pancartă a Liceului Lazăr.Alegerile din 1992 l-au prins într-o cîrciumă ieftină, prea scîrbit ca să mai voteze încă odată, inutil, împotriva lui Iliescu. 17 noiembrie 1996, Duminica Ţapului, a apucat-o înschimb în stradă, unde mărşăluia de data asta fără pancartă, dar cu o sticlă de şampanie,bucuros de victoria lui Constantinescu. Prin ʼ98, înainte de mineriadele de la Costeşti şiStoeneşti, şi-a făcut un SRL, pentru ca apoi să-l privească cum se stinge. Acum, aşteaptăliniştit să vină Garda şi să-l lege, ﬁindcă a pierdut actul constitutiv al SRL-ului prin 2001,într-o ceartă cu nevasta pe care l-a părăsit. Cum, unde aşteaptă liniştit? Păi, pe Internet.Îl cheamă BrainEraser sau Ghionoaia, 4play sau Ricică. S-a născut (a doua oară, subaceste nume, pe forumuri), pe la sfîrşitul anilor ʼ90, în lipsă de altă ocupaţie mai bună.Tranziţia tranzita şi vremurile vremuiau, iar Ricică n-avea nici guvern şi nici alte pîrghii deputere la îndemînă, aşa că a preferat să chibiţeze pe Internet mersul înainte, în lături sauîndărăt al ţării.Pare cam trecut, dar, ca şi cărţile, forumurile au soarta lor, în sensul că s-au fumat puţin şiele.Aşa cum se ştie, forumul a fost în Roma antică oarecum acelaşi lucru, locul unde sediscuta despre guvernare, la fel ca în greceasca agoră, care îndeplinea şi funcţia de piaţăpublică. Pe Internet, începînd de prin 1995 — ne spune Wikipedia — a căpătat răspîndireo idee de pagini în care oricine îşi poate spune părerea, polemiza, informa, nuanţa.Ideea a prins instantaneu, ﬁindcă se potrivea la multe. Puteai discuta despre lucruri destulde obscure, cum ar ﬁ reţeaua de calculatoare de acasă sau modul optim de curăţare ainelelor de argint. Alţi oameni care se întîlniseră cu aceeaşi problemă îţi puteau da sfaturi,iar tu îi puteai lumina, la rîndul tău, pe alţii, odată ce ţi-ai rezolvat problemele punctuale.Forumul însă este, ca şi în antichitate, un loc în care poţi spune ce te roade. E foarte uşorsă începi o discuţie, pînă la urmă nu e mare scofală nici să iei un software gratuit şi să-lpui undeva, pentru ca întreaga comunitate să înﬂorească sub ochiul tău patern. De aici,Ricică al nostru s-a putut ipostazia în cîteva varietăţi.INGINERUL. Este versiunea esenţializată, pînă la asceză (inversă) a frecătorului dementă generic. A început Politehnica pe vremea lui Ceauşescu şi a terminat-o atunci cîndRomânia nu mai avea industrie. Oricum, la Mecanică Fină sau Electrotehnică îl trimiseserăpărinţii, deşi lui îi plăcea SF-ul, ca lui Rigid Aurel, cel din cîntecul „Sarmalelor Reci”, şi ofăcuseră ca nu cumva să se ducă la Litere, de unde ar ﬁ ajuns într-un sat, însurat cu fatapopii. Între timp, şi-a găsit un locşor la o ﬁrmă de asigurări sau montează antene de GSM,dar ceva-ceva îi lipseşte din traseul existenţial. De aceea, pe forumuri, Inginerul e bapatern, că doar a văzut multe, ba furios, din acelaşi motiv, ba beat, ﬁindcă nu poate ﬁ înacelaşi timp patern şi furios. Etalează un bric-à-brac de cunoştinţe din cele mai diferitedomenii, uneori semidocte, alteori surprinzătoare, ca şi proza lui, caracterizată pe alocuride umor studenţesc. 15 15.SUPĂRATUL. E tot un fel de Inginer, dar mai beat decît acesta, cu certe problemesentimentale, profesionale sau de altă natură. Atunci cînd Inginerul te-ar ﬁ consolat,Supăratul te va înjura, ﬁindcă problemele lui sînt mai importante decît ale tale şi, faţă de el,tu eşti naiv, dacă nu de-a dreptul prost sau proastă. Faţă de Inginer, care le-a văzut petoate, Supăratul le-a trăit, dar nu ţine minte că le-a văzut.TROLL-UL. Internetul de limbă engleză desemnează delicat, prin această creaturămitologică, de sorginte nordică, ceea ce în România se numeşte psihopat, nebun, imbecil.E mult mai tînăr decît Inginerul şi mai supărat decît Supăratul şi, de fapt, a intrat peInternet ca să deranjeze cursul discuţiilor, să îi atace pe ceilalţi forumişti şi să cîştigecelebritate prin această tactică. A-i scoate pe ceilalţi din minţi e principala lui ocupaţie, iarpentru a atinge acest scop are un întreg arsenal de mijloace. Habar n-are de majoritatealucrurilor care se discută acolo unde intră, dar ştie multe despre modul cum ar puteadeturna conversaţia. E mai tot timpul off-topic, adică pe lîngă subiect.PRINŢESA. Nici un forum, mai puţin cele de gay bărbaţi, nu are haz fără o femeie. Deobicei, forumista e o versiune mai copilăroasă, alintată, dar în acelaşi timp deocheată aEvei. Alintul se transformă cel mai adesea în ﬂirt, iar atunci Prinţesa are mai multeposibilităţi de a înﬂori decît acasă sau la birou. Găseşte mari satisfacţii, ca şi interlocutoriiei, în erotismul difuz, dar plasat în limite admise în lumea de dincoace şi foloseşte extensivPM-urile. Adică mesajele private, schimbate între doi forumişti. Nu, nu pentru cybersex, cipentru cybersecrete. Fleacuri trandaﬁrii a căror armonie e tulburată din cînd în cînd decîte-o obscenitate.SPAMMERUL. Mai toată lumea a fost obligată să aﬂe pe pielea proprie ce-i aceea spam.Se spune că vine de la un cîntecel al Monty Python, în care cineva era presat de ofertecomerciale pe care nu le solicitase. Sau că e numele unei conserve de carne fade şirăspîndite în SUA, acum mai mulţi ani. Oricare-ar ﬁ etimologia, spam-ul apare şi peforumuri, sub forma mesajelor neaoş comerciale („Cumpăraţi cutare tip de laptop!”) sauprin strategii mai elaborate, în care intervine factorul uman. Pe forumurile specializate, tepoţi agăţa de discuţie şi poţi face bine sau rău unei mărci, aducîndu-i pe ceilalţi la oile tale.Din Inginer, Supărat sau Troll, Spammer-ul păstrează doar consistenţa himerică. E pejumătate robot, pe jumătate om şi la fel de departe de viaţa din afara calculatorului ca şiceilalţi.Tipologia de mai sus este desigur restrînsă şi nu acoperă toată masa utilizatorilor. O bunăparte din ceea ce se vorbeşte are cap, coadă şi de multe ori scop. Însă creaturile înşiratemai sus reprezintă într-o oarecare măsură speciﬁcul românesc. Trolli şi pseudonime cu unpahar în plus la bord există peste tot. Însă o grămadă intră pe Web din România. Motivul:tranziţia a amestecat straturile sociale şi categoriile profesionale. De aceea, umorul trist,timpul liber şi lipsa de scop se văd mai des pe Internetul „nostru”.Acum, Ricică e prea bătrîn ca să-şi mai facă blog şi să strălucească, în chip de giuvaierindividual, în Sahara Web-ului. Sau ca să-şi găsească un drum în viaţă. Dar prea tînăr casă tacă, pur şi simplu, şi, vorba poetului, să se pituleze în carne. De aceea există forumul.Nr. 167/23 aprilie 2007 16 16.CYBEROMUL ÎN CYBERSPAŢIUSpaţiul îşi pierde din atribute, dar în acelaşi timp se multiplică şi a început o expansiuneaiuritoare, pe Internet şi în alte medii tehnologice caracteristice prezentului. Toţi, cîndjucăm Second Life sau cînd parcurgem o fereastră de browser, nu ne mai putem bizui pestabilitatea newtoniană a spaţiului ﬁzic. Baudrillard a vorbit despre pierderea uneicaracteristici esenţiale a acestuia, dimensiunea sau măsurabilitatea. Pierre Lévy şi GillesDeleuze au spus că virtualizarea nu este o specie de mistiﬁcare a realităţii, ci o prelungireşi augmentare a ei pînă la proporţii care pun grele şi pasionante probleme ﬁlozoﬁce.William Gibson a avansat, pentru această densă şi totuşi fantomatică porţiune de realitate,cea virtuală, termenul de cyberspaţiu.Mai puţin teoretic, putem spune că atunci cînd deschidem o fereastră de calculator,parcurgem diferite spaţii "moi", puţin contondente chiar şi, în cazul unui joc cu împuşcături,lipsite de dimensiuni, aşa cum le cunoşteam pînă la apariţia calculatorului cu conexiune deWeb, ecran şi ferestre în el. Pagina de Internet Explorer, de pildă, stă într-o fereastră careemulează o deschidere 2D spre lume, însă lungimea aproape inﬁnită a ei şi modul în careo parcurgem cu scroll-ul fac inutile ideile de măsură, etalon.Dacă facem o socoteală a timpului petrecut în drumuri propriu-zise, faţă de cel în carecălătorim stînd pe loc, dinaintea computerului, vedem că ultimul răstimp începe săcrească, în timp ce deplasările ﬁzice sînt tot mai rare. În loc să ne îmbogăţească, ele devino bătaie de cap şi o piedică, ca în aglomeraţia oraşului. Uneori, mai rar, călătoriile rămînun lux şi o distracţie, în sensul turismului, dar şi acest gen de plăcere ambulatorie are unsubstitut virtual, pe Google Earth şi altele.ETICA CYBERSPAŢIULUI ŞI VIAŢA CA JOC. Fixîndu-ne în faţa ecranului, calculatorul,dar şi seamănul nostru aﬂat la celălalt "capăt" al Internetului, ne limitează deci posibilitateade mişcare ﬁzică, cea care după Piaget ne predispunea din faşă la gîndirea cauzalităţii,din clipa în care, bebeluşi, am dobîndit conştiinţa reversibilităţii mişcărilor.Diluarea cauzalităţii înseamnă în cheie etică lipsa consecinţelor, de unde şi viaţa noastrăîn chip de joc adult, fără genul de responsabilitate indusă de spaţiul newtonian. Pe Internetputem săvîrşi crime, acte de eroism, referendumuri paralele, putem face sex, fărăsavoarea ne-virtualului, dar şi fără consecinţele aceluiaşi. E relevantă polemica referitoarela ce poţi spune şi ce nu pe Web, care se petrece pe mai multe bloguri sau forumuriromâneşti. Apărători ai limitării libertăţii la ceea ce, în esenţă, face rău celor din jur selovesc de nepăsarea veselă a pseudonimelor care ştiu că îşi pot permite orice, aproapefără consecinţe. Altfel spus, o nouă intensitate a libertăţii, dezorientantă din punctul devedere al oricărei etici clasice, copleşeşte limitările morale. Scandalos sau nu, acest noutip de libertate se răspîndeşte din ce în ce mai mult şi, prin consecinţele lui reduse, ne vaface poate să regîndim religii şi coduri penale.TIMPUL TOT MAI OCUPAT. De la presocratici la Newton şi apoi la Kant şi Einstein,spaţiul şi timpul se văd din ce în ce mai intim legate. Dacă în noua lume a comunicării,primul îşi pierde dimensiunile, dar se multiplică, cel de-al doilea se prezintă, empiric, din ceîn ce mai aglomerat. Internetul e ceea ce ar ﬁ fost arhetipul dacă era o sublimare prin viscomună, o modalitate unanim acceptată de satisfacere lesnicioasă şi virtuală a oricărui felde dorinţe. Ele — dorinţele — sînt tot mai multe şi de tot mai multe feluri, iar continuatorul 17 17.cibernetic al satisfacţiei nu e neapărat un surogat, ci un mod de potolire paralelă a unorpulsiuni tot mai excentrice, noi şi iresponsabile în sens biblic. Sau, frumos spus, omaşinărie de vise care oferă şi îndeplinirea lor, e drept că într-un plan care poate ﬁ doaraltul decît cel al vechii realităţi. Ce rămîne din vechea ţesătură morală a omului încyberspaţiu? "Trebuie" şi "nu trebuie" sînt atît de lipsite de urmări, încît îşi pierd sensul.Codurile de bună purtare pe Internet sînt denumite cu termenul comun de "netichetă"("netiquette"), dar se referă mai curînd la bune maniere, precepte mai puţin esenţiale învechea lume, liste de "ce se spune" şi "ce nu se spune", în locul lui "ce se face" şi "ce nuse face".VICTORIA CUVINTELOR. Acţiunile sînt limitate din cauza caracterului difuz alcyberspaţiului şi, ca urmare, vorbele capătă proeminenţă. Cuvintele devin substitut alfaptelor, lumea e în tot mai mare măsură un hipertext, relaţiile se rezumă la limbaj şiparalimbaj, cu aşa-numiţii emoticoni: forme şi culori ajutătoare, care susţin comunicareaverbală. Vorbele sînt atît de puternice încît determină intrări şi ieşiri din anumite zone alereţelei, în funcţie de satisfacţie şi supărare, altfel spus, traseul în cyberspaţiu al individului.Te consideri "acasă" sau nu pe anumite forumuri, în funcţie de înţelegerea cu care ai fostîntîmpinat, simţi la rîndul tău satisfacţie şi aﬁnitate pentru colegii de spaţiu virtual, în funcţiede aceste lucruri, zăboveşti sau pleci mai departe, după chef. Obţinerea satisfacţiei esteatît de lesnicioasă într-un alt loc, încît devii repede o creatură mofturoasă şi tiranică,dispusă la a ceda un teren care nu contează atît de tare nici pentru tine, nici pentru alţii,pentru simplul motiv că este multiplicabil la inﬁnit. Marcarea teritoriului, pe chat-uri sauforumuri, e mai curînd o chestiune de orgoliu gratuit decît o necesitate existenţialăprofundă, care ţine de perpetuarea speciei sau de vechile imperative etice, adică de felulîn care binele comun determină un contract social, apoi un stat şi nişte graniţe.MULTIPLUL EU VIRTUAL. Aminteam nu de mult de un termen la modă în ultimii ani,"pseudonimitatea". E vorba de un regim intermediar, între anonimat şi asumarea identităţiicivile, o personalitate virtuală pe care ﬁecare şi-o construieşte în jurul unui nume inventat.Iar acest nume inventat poate ﬁ diferit, de la un spaţiu virtual la altul, pentru aceeaşipersoană. Multiplu de felul lui, cyberspaţiul determină aşadar şi o multiplicare a euluiﬁecăruia, care ar aduce a schizofrenie, dacă nu ne-am stăpîni remarcabil propriileidentităţi. E drept, unele dintre euri sînt "supape" etice şi sociale, care drenează dinpsihicul nostru porniri mai puţin acceptabile în lumea ﬁzică, newtoniană. Dar — aşa cumremarcam — consecinţele comportamentului asocial sînt mai blînde în cyberspaţiu, nudoar pentru noi, ci şi pentru celelalte pseudonime. E un proces care poate spune multedespre aşteptările pe care le avem de la clonarea umană şi care poate limpezi sau înteţicontroversele care au loc în jurul acestui subiect.CRISTALIZARE ŞI FLUIDITATE. Toate cele deja spuse seamănă cu un roman SF, dar sepetrec în prezent. Deşi această constatare ne poate prinde nepregătiţi, e cazul să ţinemcont de faptul că schimbările de acest fel sînt foarte recente — au de-abia 10-15 ani — şică o nouă ordine a lumii şi a eului mai are pînă să se cristalizeze. Asta, dacă nu cumvacaracteristica acestui nou tip de situare în (cyber)spaţiu şi timp nu este tocmai ﬂuiditateasau gratuitatea.Nr. 172/26 mai 2007 18 18.RAREŞ HOPINCĂ, TE URĂSC!Încercînd să limpezească polemica dintre susţinătorii artei pentru artă şi cei ai artei cutendinţă, Caragiale spunea că atît un găgăuţă, cît şi un artist pot vibra, la fel, la un răsăritfrumos de lună. Diferenţa dintre artist şi găgăuţă este însă că numai artistul arecapacitatea de a exprima fascinaţia pe care i-o induce clarul de lună, în timp ce găgăuţărămîne moﬂuz.Caragiale e mare, genial, actual, un coşmar din care nu ne putem trezi şi tot restul, dar închestia asta, de cînd au apărut blogurile, e clar că a dat-o-n bară: mai curînd artistul tace,pe cînd găgăuţă încearcă să se exprime. Găgăuţă, în chip de cetăţean planetarLiveJournal.com, unul din site-urile acelea pe care îţi poţi face un blog gratuit, printre celemai mari de acest fel, are cam 13 milioane de membri înscrişi. Dintre aceştia, doar vreo200 de mii, adică 1,5%, au postat (scris o însemnare) în ultimele 24 de ore. Aproape 600de mii, adică 4%, au scris în ultima săptămînă. Şi vreun milion, adică 7,5%, au scris înultimele 30 de zile. Cei care au făcut vreodată ceva mai mult decît să îşi deschidă un contsînt în număr 8,3 milioane, adică puţin peste 60%. Dar, din aceştia, în momentul de faţă,cei mai mulţi sînt ca şi cînd n-ar ﬁ: 1,7 milioane, adică 13%, sînt "activi într-un feloarecare". Adică şi-au pus măcar mutra acolo, au colorat numele blogului cu roşu sauastfel de lucruri. Totalul blogurilor deschise în întreaga lume se ridică la peste o sută demilioane, conform Wikipedia.org. Nimeni nu a făcut o socoteală exactă. Se spune că 2007e anul de vîrf al blogului şi primele semne de stingere a furiei încep să apară: numărulconturilor active începe să scadă. Procentele de pe LiveJournal.com, cu cele 13 milioanede înscrişi ai lui, sînt relativ relevante: din cele 100 de milioane de bloguri, doar vreo 1,5milioane au însemnări noi zilnic. Iar din acestea, cîte sînt citite?Răspunsul e greu de găsit. Technorati.com e o platformă de ierarhizare şi căutare pebloguri, care încearcă să cuantiﬁce inﬂuenţa. Aceasta se exprimă prin numărul de link-uri(trimiteri) pe care îl obţine X pe site-urile lui Y, Z şi aşa mai departe. Un site care a începutsă "mişte", la care s-au referit alte două bloguri cu alte cuvinte, are cam rangul 2.000.000.E cît de cît băgat în seamă. Asta înseamnă că a scris ceva, iar cineva l-a citit. Nu se ştiecine, cîţi, cum, de ce.Probabil, din cele un milion şi jumătate-două de bloguri care funcţionează cît de cît pelumea asta, vreo 50.000 au un OARECARE succes, care se traduce prin cîteva sute devizitatori pe zi.În 1836, presa s-a democratizat din punctul de vedere al publicului, prin apariţia Lapresse, ziar făcut de Emile Girardin, care costa numai 40 de franci pe an. Prin 1995, cîndau început blogurile, a urmat o democratizare din punctul de vedere al exprimării. Toatălumea poate comunica. Publicul e însă o altă chestie. El se va uita mai curînd pe undescendent tîrziu al lui La presse. Libertatea are cam 1,4 milioane de cititori pe zi. Ziarulde hîrtie. Libertatea.ro nu are "decît" vreo 570.000 de vizitatori unici.GĂGĂUŢĂ, AUTOHTONUL. În România, socoteala e oarecum mai simplă. Traﬁc.rolistează vreo 200 de bloguri care au mai mult de 350 de vizitatori unici pe săptămînă,adică 50 pe zi. Sub numărul ăsta de vizitatori, chiar dacă eşti specialist în domnia lui 19 19.Teodosie al II-lea, scrii în sanscrită sau te cheamă Cozmin Guşă şi te adresezi propriuluielectorat (apropo, CozminGusa.Weblog.ro), probabil că e mai rentabil să vorbeşti latelefon cu cunoscuţii, dacă ai să le spui ceva. RoBlogFest, un vot de Internet care s-aîncheiat în martie, a avut 1446 de înscrieri/nominalizări. Pare ciudat, mai ales că paginile97-112 (locurile 970-1120) din Traﬁc.ro conţin bloguri cu mai puţin de un vizitator pe zi.Însă nu toată lumea s-a putut înscrie în Traﬁc.ro, ﬁindcă platformele gratuite nu permittotdeauna asta, iar mulţi dintre nominalizaţii de la RoBlogFest s-au propus ei înşişi la vot,fără să obţină preferinţele cuiva. În plus, e posibil ca una şi aceeaşi persoană să apară lamai multe categorii, dacă nu cumva RoBlogFest a eliminat această suprapunere.AM GĂSIT VINOVATUL. Rareş Hopincă (şi nu Raresh Opinca, aşa cum am putea crededupă adresa blogului lui, Rareshopinca.blogspot.com) a scris pe 30 mai despre PNL şiBăsescu, pe 29 mai despre Dumnezeu şi pe 23 mai despre toate partidele. Eforturile lui aufost încununate de sosirea unui vizitator în săptămîna 3-10 iunie. Recordul absolut a avutloc pe 23 mai, cînd pe site-ul lui au sosit 10 vizitatori. Probabil că Dumnezeu se căutasingur pe Google, ca toţi şeﬁi, a dat clic, i-a plăcut şi a trimis la Rareş cîţiva îngeri amatoride editoriale. După apariţia acestui articol, va scrie o însemnare furibundă la adresa mea,va face un link către blogul meu de la Hot News.ro, îl voi găsi în interfaţa de administrareşi mă voi lua la harţă cu el. Destinele noastre se vor împleti. Vom trăi precum Dueliştii luiConrad şi Ridley Scott, aruncînd priviri în spate, aşteptînd cu groază şi nerăbdare oprovocare de la celălalt. Cearta va atrage o mulţime de vizitatori, vreo patru la Hopincă şirestul la mine, mai ales dacă o vom presăra cu porcării, vom încerca să ne dăm jossite-urile, ne vom lua pseudonime pentru a ne înjura ﬁecare pe blogul celuilalt, de pe uncalculator de Internet Café, aşa, ca să nu ne aﬂăm unul altuia adresa şi celălalt să creadăcă sîntem mai mulţi.Dumnezeu va închide laptopul, plictisit, şi va deschide televizorul. Pe Euforia TV e ZodiaFluturelui, pe Realitatea TV Mihai Tatulici face o nouă ediţie specială, la masa lui deplastic. Şi uite-aşa se va supăra şi va suna sfîrşitul lumii.Treaba lui. Eu şi cu Hopincă o să ne tăvălim în continuare într-un şanţ virtual, plin de noroivirtual, aruncîndu-ne blesteme virtuale şi cărîndu-ne pumni virtuali în gurile noastrevirtuale, spurcate. Dar, cum revista Dilema veche e una de ţinută, serioasă, mă oprescaici, ca să n-o antrenez în disputa noastră.Nr. 175/16 iunie 2007 20 20.RĂZBOAIE VIRTUALE ŞI ADRENALINĂ REALĂPsihologii ne învaţă că una din emoţiile umane cele mai apropiate de animal este furia. Ease întemeiază pe secreţia de adrenalină, care apare în situaţiile potenţial periculoase şidetermină un cuplu numit frică-agresivitate. Animalul — dar şi omul — întîmpină pericolelecu o reacţie chimică destul de simplă, după care are un moment de ezitare, referitor lafugă sau atac. Urmează un soi de deliberare, dar nu raţională şi conştientă, după careanimalul din noi atacă sau o ia la sănătoasa, desigur în mod metaforic. Secreţia deadrenalină ne îndeamnă pe noi, oamenii, mai puţin la agresiuni imediate, ﬁzice, şi mai multla cuvinte şi acţiuni premeditate, complexe, vizînd o anihilare tardivă sau, dimpotrivă,asumarea unei carenţe şi unor eforturi de autoperfecţionare. Societatea este mai blîndă —sau mai puţin crudă ﬁzic — decît confruntarea din haită sau de pe lanţul troﬁc. În formemediate ale realităţii, precum cea virtuală, situaţia este cu atît mai diferită de animalitate.Acţiunile din lumea virtuală înseamnă, în mare măsură, vorbe. Dincolo de trecerea dintr-ofereastră a cyberspaţiului într-alta, pe Internet "a face" e foarte des "a spune", iar cuvintelesînt în mai mare măsură temeiul, decît pe lumea ceastălaltă. De aceea, forumurile,blogurile şi celelalte spaţii virtuale sînt un loc predilect pentru descărcările de furiereprimate în viaţa diurnă. De aici şi omniprezenţa rolului de "moderator" în astfel decomunităţi, cu alte cuvinte, un personaj nu doar cu virtuţi de arbitru, ci şi cu darul de atempera pseudonimele cu potenţial conﬂictual. Cine şi-a asumat vreodată acest rol nupoate să nu se mire de marea cantitate de răutate, insulte elaborate, tehnici consacrate descoatere din minţi a adversarului, de morala "troll-ului", personajul disruptiv care stricăpagini de Wikipedia, discuţii pe forumuri şi cam tot ce poate strica. Pare că Internetul esălaşul demenţilor, al sociopaţilor, al beţivilor şi al altor proﬁluri psihologice refuzate delumina zilei, mai ales în România, unde tranziţia a însemnat răsturnări sociale şi preapuţine satisfacţii chiar pentru oameni inteligenţi şi pregătiţi, care acum 10 ani păreau că auşanse bune în viaţă. Însă nu e aşa: demenţii, sociopaţii, beţivii sîntem chiar noi. Cei carecredem că nu ne vede nimeni. Şi care am găsit în spaţiul virtual — ﬁe acesta Second Life,pe forumuri sau pe site-urile ziarelor — un loc în care putem spune ceea ce vrem,conspirativ şi neadmonestaţi de nimeni. Atunci cînd furia, dispreţul şi obscenitatea noastrăse întîlnesc cu o reacţie asemănătoare a vreunui adversar autoproclamat, ne cutremurăm.Urmează alţi nervi, din nou furie, la proporţiile din viaţa "analoagă", de parcă paroxismeleceluilalt ne-ar putea afecta direct. Repede ne dăm apoi seama că e o luptă între fantome,că ne putem "mînui" pseudonimul ca pe pistolarul din Wolfenstein sau şoferul sadic dinCarmageddon, fără urmări. Nici victimele noastre nu suferă ﬁzic şi nici violenţa noastră nueste temperată de un cadru legal, opinia publică şi altele.La timpul tot mai mare petrecut în cyberspaţiu, ne-am putea îngrijora de explozia depulsiuni primare — şi de adrenalină — de aici. Am putea crede că omul se copilăreşte înlumea contemporană, compusă tot mai mult (timp) din spaţiile necontondente aleInternetului, dar dacă ne amintim de sinapsă şi adrenalină, ne dăm seama că omul edestul de solid ﬁziologic ca să nu-şi schimbe brusc natura morală, doar ﬁindcă gesturile luiîn cyberspaţiu sînt (mai) lipsite de consecinţe. Asta, cel puţin, e perspectiva evoluţionistă,biologică. Dar pe noi, românii, ne mai consolează ceva: trăim oricum o ţară virtuală.Distanţa dintre România şi modul cum se petrec lucrurile într-o societate guvernată deeﬁcienţă şi bunele maniere e considerabilă. Locuim oricum într-o copie de ţară, într-un 21 21.spaţiu al furiei lipsite de consecinţe, al agresiunii ratate, al negaţiei ineﬁciente şi al crimeiludice. Probabil că, dacă ar avea capăt, Internetul ar putea ﬁ al nostru. Am putea ﬁ dispuşisă începem şi un război de anexare.Nr. 176/23 iunie 2007 22 22.SPOVEDANIA UNUI ANALISTDragă cititorule, dacă ai o cît de vagă idee despre numele meu, ai mai citit un text de-almeu sau m-ai văzut pe la televizor, atunci eşti victima mea. Mai exact, a malversaţiunilorpe care am început să le fac acum vreun an şi jumătate, în beneﬁciul propriei imagini.Probabil că e consolator să citeşti comentarii în care se spune că "analiştii naţiei" sîntplătiţi, pretind că se pricep la orice, ne mănîncă zilele şi aşa mai departe. Însă —recunoaşte — nu te aşteptai să dai piept chiar cu una dintre aceste ﬁare care prosperă peseama propriei imagini. Dar cum fac ele să prospere? Păi, notorietatea noastră setransformă în autoritate, iar autoritatea poate ﬁ la rîndul ei transmutată în beneﬁciimateriale, dacă ştii ce să faci cu ea.Da, mărturisesc, m-a pus naiba să "mă fac" analist. Fac, probabil, parte dintr-o generaţiede tranziţie, ﬁindcă am ales să mă specializez într-un domeniu, spre deosebire de alţianalişti. Adică sînt analist media. După ce am făcut presă scrisă (de la cotidian quality larevistă pentru femei), televiziune şi Internet, timp de vreo 14 ani, m-am considerat suﬁcientde stăpîn pe situaţie ca să-mi inventez o ﬁrmă de consultanţă care se joacă cu conceptenoi de media şi le ameliorează pe cele vechi. Am învăţat să jonglez cu cifrele de audienţăşi tiraj şi am încercat să cresc în jurul meu un număr de colaboratori împreună cu care,uneori, semnez în presă. Şi, ceea ce e mai rău, îmi dau cu părerea despre aceste cifre.Şi ai ghicit că nu o fac numai ca să gust din dulcile şi imbecilele plăceri ale faimei. Am unmic business de comunicare, o ﬁrmă de consultanţă. E clar la ce-ţi serveşte, într-un astfelde business, o semnătură pusă sub un articol bine scris în Dilema veche ori în Adevărulsau un blog sub nume propriu pentru Internet. Lumea va înţelege, la un moment dat, că aiun grad de competenţă în domeniul respectiv şi te va căuta pentru proiecte proﬁtabile.Circumstanţă atenuantă: pînă pe la 40 de ani, nu m-a interesat deloc cine sînt. Eramziarist. Şeﬁ, şedinţe, închideri de ediţie. Acum, bilanţul malversaţiunilor mele e clar pozitiv.Nu sînt o persoană cunoscută, dar am mai ales o specie de notorietate fantomatică peInternet, prin intermediul blogului meu de la HotNews, citit de foştii mei colegi, plasaţiuneori în managementul unor grupuri masive de media româneşti sau străine. Am mai pus"sus", cum se zice pe Internet, un site de ﬁrmă, Comanescu.ro, unde public texte mai rareşi mai consistente, în engleză, interesante pentru potenţialii clienţi străini. La televiziuni măduc rar, iar acolo strugurii sînt acri pentru mine, în primul rînd, ﬁindcă nu-mi dau cupresupusul despre politică sau fotbal. Emisiuni specializate de media, despre care vorbesceu, nu prea există. În plus, nu sînt proprietatea nici unui imperiu de presă, a căruiteleviziune să ﬁe tentată să mă promoveze, deşi încercarea mea de a-mi păstraindependenţa şi a colabora cu cît mai multe "grupuri de interese" mi-a atras numeroaseacuzaţii că aş ﬁ vîndut mai tuturor clienţilor mei. Ceea ce e adevărat, în sensul că amcontracte cu ei, dar fals, în sensul că aici, de pildă, aş face ceva în folosul lor. Poftim: Jos,Patriciu, huo, “Dilema veche”! Acum mă crezi? În al doilea rînd, am întîlnit cîţivamoderatori imbecili, în cele vreo 20 de ori cît m-am dus la TV, iar emisiunile respectivem-au lăsat cu impresia că am fost o povară pentru telespectatori şi, în acelaşi timp, mi-amalterat ceea ce se numeşte "brand-ul personal". 23 23.Iar acum, cititorule, a sosit momentul să mă căiesc şi să te bucuri că mă căiesc. Înprincipiu, dacă aş lua-o de la capăt, nu mi-aş mai spune "analist media", ci ceva gen"expert în comunicare", ﬁindcă genul proxim scoate din minţi pe destui, inclusiv, pe alocuri,pe tine şi pe mine. Majoritatea confraţilor mei, analiştii, n-au căutat şi o diferenţă speciﬁcăsau — dacă au avut-o la început — au renunţat la ea şi au vorbit despre orice au fostîntrebaţi. Totuşi, nu mi-e ruşine să-mi construiesc un "brand personal", care în termenitehnici se deﬁneşte ca o imagine premeditată, nemincinoasă, dar vandabilă, a ta însuţi.Uneori, îmi vine cheful să scriu despre Balzac sau despre Dueliştii lui Conrad, dar astami-ar dilua percepţia oarecum publică. Ca să înţelegi de ce, dragă cititorule, o să închei cuo poveste care te unge pe suﬂet: am făcut un pas în lături acum vreun an şi ceva.“Evenimentul zilei”, ziarul de unde plecasem, mi-a propus să merg acasă la IrinelColumbeanu, care se aﬂa pe culmea valului-scandalului cu emisiunea de pe B1 TV,bacalaureatul şi nunta Monicăi Gabor. Habar n-aveam cu ce se mănîncă exact cei doi,ﬁindcă nu pot să mă uit la show-ul lor, ca şi la altele, şi de vedete nu-mi mai pasă de cîţivaani, de cînd am înţărcat-o cu ghidurile TV şi cu revistele pentru femei. Mi-am făcut lecţiileîn 15 minute, după care am pornit-o alături de Laurenţiu Ciornei, de la “Evenimentul zilei”,spre căsoiul lui Columbeanu.Acolo, am reuşit un gag vizual. Columbeanu spunea că a fost ghid turistic înainte de 1989şi l-am întrebat dacă ştie jocuri de cabană. A susţinut că juca "Monopoly", dar "Monopoly"nu era un joc de cabană, ci de români cu plecări multe în străinătate, în acele vremuri. Lalibrărie se găsea doar "Piticot". În consecinţă, i-am propus lui "Iri" un joc de cabanăadevărat: să spargă un ou cu ligheanul, fără a-l atinge cu mîna. Dacă aţi fost pe munte,ştiţi povestea: am pus oul în colţul camerei (era un soi de sală de sport-piscină-sălaş deorgii la subsol). "Iri" s-a enervat şi, pînă la urmă, a reuşit să înceapă omleta, ﬁindcă afolosit un lighean de plastic, pe care l-a făcut ferfeniţă, la fel ca şi zidurile sălii de orgii, înapropierea colţului. Pe vremuri, la cabană, erau lighene de-alea smălţuite, indestructibile.Dar, mă rog, toată povestea a fost ﬁlmată de echipa de la B1 TV, care se aﬂa acolo pentrureality show, şi dată în buclă de postul familiei Păunescu.Era la vreo şase luni de cînd scriam pe blog şi în diverse alte locuri poveşti binefundamentate, pline de cifre, despre piaţa media şi publicitate. A doua zi, m-am dus săcumpăr apă şi ţigări de la buticul de lîngă mine. Buticarul m-a privit lung şi m-a întrebat:"Domnu, sînteţi ziarist?". I-am dat un răspuns evaziv: "Da". "De vreo 15 ani", am adăugatîn gînd. "V-am văzut aseară la teve" — s-a bucurat el.V-am spus toată povestea ca să aveţi dovada că noi, analiştii, nu sîntem deloc ceea cepretindem că sîntem. De fapt, sîntem nişte spărgători de ouă, cu ligheane de vorbe. Ouăpe care ni le alegem mici şi albicioase, de Avicola, ca singuraticul de mai sus, răposatul. Allui Columbeanu.Nr. 183/13 august 2007 24 24.DE CE SCAD RATINGURILE. ARTICOL SCRIS CU TELECOMANDATristan Tzara spunea că, pentru a face un poem dadaist, trebuie să iei o pereche defoarfece şi să tai un articol din ziar, cam de lungimea pe care ai vrea s-o aibă poemul. Peurmă tai articolul în cuvinte, le pui într-un săculeţ şi le amesteci bine. După aceea le scoţişi ordinea în care le scoţi dă poemul.Nu ştiu cum ai putea, de pildă, să scrii poeme de-astea cu Internetul, dar cu televizorul esimplu: iei telecomanda şi începi să butonezi. Dacă ai ceva de înregistrat lîngă, iese cevaasemănător cu ce mi-a ieşit mie într-una din serile acestei veri, de pe la ora 20,49:...încercam să explic, ăăă... eu cînd am intrat în politică domnia sa tocmai ieşea... dar areintrat... a reintrat... şi v-a regăsit... ăăă... e foarte bi... ZAP... am fost foarte atentă laceea ce s-a spus aici şi vreau să-i spun dlui Preda, care făcea aﬁrmaţia că a doua zi dupăce ai plecat de la putere, trebuie să intri în opoziţie, asta-i ca-n povestea aia cu poliţistulcare se amenda singur, din lipsă de clienţi la amenzi, pentru că PD-ul a fost alături de noila guvernare o mare parte din ceea ce s-a întîmplat acolo, i se datorează... ZAP... if wewere on a vacation... in the mountains... that would have killed every day... ZAP ...hăi! Aţiieşit?! Genial! Sînteţi doi! Cum aţi făcut?... Ăsta nu-s eu, Emile, este politicianul perfect,băi! Hă, hă, hă! Ce-mi plac glumele mele! Uită-te, mă, că mi-a ieşit şi vraja asta! Hă, hă,hă, hă, hă, hă, hă!... Blea! Dacă mă gîndesc, valiza... ZAP...trebuie să te înţelegi, dacăsînt anum... ZAP...sari, atît! Adversari politici de foarte multă vreme, dar a... ZAP Davie...Dave... ha ha ha! I missed you so much! ZAP...de zahăr şi grăsimi. I like to move it, moveit... ZAP Ar ﬁ interesant de făcut odată o dezbatere şi cu oameni din popor, dar şi cupoliticieni, cum văd ei România peste 30 de ani. Şi-o să vedeţi că nimeni nu se gîndeştedecît la România de marţea viitoare. Această absenţă dăăă, dă proiect şi dăăă încrederepe un termen mai lung, dăăă acţiune şi dă viaţă mi se pare dramatică. Şi credeţi că auintelectualii vreun rol de a forja această viziune? E totuşi greu să crezi că la un momentdat poporul începe să împărtăşească un proiect, nu? Intelectualii trebuie să-l propună, săconvingă poporul... Da, dar pentru asta trebuie... ZAP...sediul. Firma AX Consultingrămîne cu un beneﬁciu net de peste patru milioane de euro fără să facă nimic de aceştibani. ZAP...în realitate. Discount de pînă la 1500 de euro la toată gama Sang Yong.Sang... ZAP Am vorbit azi cu un coleg. De la maternitatea la care am lucrat. Se fac niştecursuri pentru asistenţi maternali, de o lună jumate. ZAP Stai! Unde sînt ale mele? Mimi,trebuie să-ţi spun ceva. Cred că maestrul te-a hipnotizat în timpul duetului. A fost chiar bi...ZAP Şi-atunci, normal că oamenii înşală. Şi e bine că înşală, atunci, pentru că altfel s-ardescărca nervii într-un mod neplăcut. Deci tu spui că bărbatul înşală în mod special dinlipsa de interes pe care o arată la un moment dat partenera. ZAP The worst of the rainyseason is over. And the falls of Iguacu are back to normal. ZAP Conducerea oﬁciului decadastru recunoaşte că, din cauza lipsei de angajaţi şi de spaţiu, de cele mai multe orilucrurile se mişcă prea greu. Funcţionara nu era la o cafea cu prietenele, ci la medic, undefăcea nişte analize obligatorii, conform Codului muncii. În ceea ce priveşte... ZAP...menţine calciul în oase şi dinţi. Deer Antler este bun în suferinţele articulare. Deer Antler teajută să ai un corp sănătos. ZAP Naaaa, na-na-na-na-na-na naaa! ZAP Foreisci grilasceto hoci cim, bracia na kurito kurceac sos, pser Tortila prosto zgoronţevo grilla ZAP...myheart to keep you satisﬁed... ZAP...susţine performanţa... ZAP...te invită la Sibiu, în 2007...ZAP...descoperă frumuseţea părului tău şaten. Reﬂexe pline de viaţă! Nuanţe inten... 25 25.Vă place? Nu prea. Nici mie. E poetic? Nu prea. Adevărul e că voiam să scriu un articoldespre faptul că ratingurile televiziunilor româneşti sînt în vrie şi mă tot gîndeam cum să-ncep. Tristan Tzara, mulţumesc. Robert Adler, plecăciune! (Ăsta a inventat telecomanda...)Nr. 188/13 septembrie 2007 26 26.ARTICOL COLECTIV DESPRE PRIMUL BLOG"România arată tare rău de aproape. Praf, drumuri proaste (mi-a şi picat o plombă pedrum, dacă o ﬁ vreo legătură), oamenii sînt la fel de fără orizont ca şi ultima dată... Nu ştiude ce am aşteptat să ﬁe altfel, dar, ca de obicei, cînd mă întorc acasă, mă loveştedezamăgirea. Ce naiba se întîmplă aici?" Acestea sînt unele dintre primele cuvintecunoscute, scrise în româneşte pe un blog, Troniu.blogspot.com, pe 16 septembrie 2001.Întrebarea "Care a fost primul blog românesc?" are un răspuns greu şi important poatedoar pentru pasionaţii şi actorii fenomenului. Pentru toată lumea e însă interesant cum amajuns la praf şi la plombă: într-un fel posibil numai pe Internet. Pe 29 noiembrie 2007,lansam, cu titlu de "leapşă cognitivă", pe "Media lui Comanescu”(Comanescu.HotNews.ro) o întrebare care mai fusese pusă, şi de alţii, şi de mine: ceareferitoare la primul blog românesc. Carmen Holotescu (Timsoft.ro/weblog) venea cu douăadrese dintre care una (Jurnaldemunte.blogspot.com) cuprindea o însemnare datată cu unnăucitor 12 iulie 1989, despre primul contact cu muntele — în speţă, cu Bucegii — al lui"Vali".DESPRE DATARE ŞI LINKBACK. Pînă aici, lucrurile par pe cît de simple, pe atît desurprinzătoare, dar nu e aşa. Blogspot, platforma pe care se aﬂă însemnarea din 1989, afost lansat, conform Wikipedia, 10 ani mai tîrziu, pe 23 august 1999. Reiese că "Vali" afolosit facilitatea care permite să dai data înapoi, transcriind probabil însemnări mai vechi,pe care le avea pe hîrtie sau în calculator. În 1989, de altfel, nici nu exista Internet, iarblogurile apăruseră doar în embrion, sub forma unor însemnări de pe un newsgroup numitmod.ber.Dincolo de această încurcătură, o astfel de întrebare are şanse să primească răspuns şi înacelaşi timp să se propage pe Internet ca pe nici un alt mediu. Blogurile au o facilitate careconferă poate în cea mai mare măsură blogosferei caracterul ei unitar, de hăţiş de micisite-uri legate între ele prin nenumărate conexiuni: aşa-numitul linkback. Atunci cînd scrii opostare şi te referi la — să zicem — blogul lui Emil Stoica, acesta vede în interfaţa deadministrare (dashboard) că tu te-ai legat de blogul lui, iar dacă e vorba de o întrebare, eavertizat şi poate răspunde.MEME, LEAPŞA, TAG. În postarea din 29 noiembrie, adresam întrebarea referitoare laprimul blog lui Brăduţ Ulmanu (Jurnalismonline.ro), George Popescu (Cyberculture.ro),Sorin Adam Matei (Pagini.com), Alex Mihăileanu (Subiectiv.ro), Alex Brie (Alexbrie.net),Cristi Manafu (Manafu.ro) şi Carmen Holotescu (Timsoft.ro/weblog). O astfel de tehnică senumeşte în limbaj familiar "leapşă" sau "tag" şi se leagă de conceptul de "meme", lansatde Richard Dawkins, autorul lui The Selﬁsh Game. Un "meme" este un fel de genăculturală, o unitate de conţinut de felul unei piese muzicale, al unui stil vestimentar sau alunei expresii verbale care se propagă de la individ la individ, trecînd prin transformări maisubstanţiale sau mai reduse, la fel ca în darwinism. Aici survine forţa speciﬁcă Internetuluişi blogurilor: sînt un mecanism foarte adecvat pentru astfel de propagări, prin linkback, darşi prin reacţii în subsolul postării respective sau preluări benevole ale unor bloguri alteledecît cele de pe lista iniţială (decît cele şapte amintite mai sus, cu alte cuvinte). Amicii meierau avertizaţi şi pe mail, iar Alex Brie răspundea cu un link către o însemnare care ducea,la rîndul ei, către "Scandinavian Troniu", omul cu plomba şi praful. Carmen răspundea cu 27 27.Jurnaldemunte.blogspot.com şi cu Mateilaudoniu. blogspot.com, un alt blogger care şi-aaşezat însemnările realizate altundeva pe Internet, începînd din 1994, iar Cristi Manafu îşiamintea de "unul, Mişu", care avea un site personal foarte popular la sfîrşitul anilor 90 —chiar dacă nu un blog propriu-zis.În subsolul întrebării mele din 29 noiembrie, Oliver Simionescu de la Kiss FM(Olixbolix.blogspot.com) spunea că primele bloguri româneşti trebuie să ﬁ apărut pe Yahoo360, pentru a ﬁ contrazis de "Notarul anonim al regelui Bela", care arăta că acest serviciua fost lansat în martie 2005. Tot acolo găsim linkback-uri şi de la Digitallights.net,Gramos.Wordpress.com, MariusSescu.com şi Chinezu.eu, pe care i-a interesat spontanproblema, împreună cu diferite link-uri către bloguri care datează de prin 2003, caDbrom.ro sau Tase.ro. "Hdevil" dă în schimb un link care ar putea certiﬁca un blog maitimpuriu de limbă română, al Magdalenei Donea, însă link-ul nu aﬁşează nimic.CONCLUZIILE ŞI METODA. Atît cît se poate spune, rezultatele "lepşei cognitive" lansatepe 29 noiembrie sînt următoarele: însemnarea cel mai timpuriu datată e a lui "Vali", de peJurnaldemunte.blogspot.com (12 iulie 1989), obţinută prin darea ceasului înapoi. Cea maiveche postare "în timp real", contemporană cu propria dată, pare a ﬁ cea cu praful şiplomba, a lui Troniu, din 16 septembrie 2001. Rămîn de găsit şi de văzut cu ochii noştripostările Magdalenei Donea. E mult sau puţin? Din punctul de vedere al istoricului literar— să zicem — răspunsurile noastre sînt destul de vagi. Să ne imaginăm însă cum s-ar ﬁputut petrece cercetarea cu mijloace clasice: o suită de interviuri cu veteranii blogurilor,poate împreună cu încercări de ordonare cronologică a rezultatelor la întrebarea "primulblog românesc" pe motoarele de căutare şi platformele colective de blogging, acolo undeaşa ceva e posibil. Sau evidenţierea unor rezultate în cache (imagini mai vechi alepaginilor), care, şi ea, se apropie de o metodă clasică, dat ﬁind caracterul unidirecţional alei.În practică, acest bruion istoric a fost obţinut cu un minimum de efort personal (cîtevaminute pentru însemnarea din 29 noiembrie şi alte cîteva, pentru mail-ul scris), dar cuaportul substanţial al lui Alex Brie, Carmen Holotescu şi al tuturor bloggerilor citaţi. Efortulscăzut al iniţiatorului justiﬁcă aşadar pe deplin titrarea acestui articol ca ﬁind unul colectiv,cu cel puţin atîţia semnatari cîte adrese de blog au fost menţionate în cuprinsul lui.Concluziile referitoare la primul blog românesc sînt departe de a ﬁ deﬁnitive: Troniu ar ﬁputut să-şi dea ceasul înapoi, Magdalena Donea ar putea exista sau, pe lîngă cei doi, arputea apărea un al treilea candidat la titlul de cel mai vechi blogger român/din România/înlimba română. Cele referitoare la modul cum funcţionează Internetul sînt însă mult maicerte şi interesante. Joc de copii la origine, "leapşa" de bloguri poate fundamenta oricîndun studiu colectiv, mai uşor decît ar face-o o echipă de cercetători desemnată de uninstitut. Oricine a căutat pe Internet un lucru greu de găsit ştie că ajutorul pe care îlprimeşti de la necunoscuţi cu aceleaşi preocupări e mai preţios decît scormonitul oreîntregi în arhive.Nr. 201/15 decembrie 2007 28 28.PRESA ROMÂNEASCĂ, ATUNCI ŞI ACUMPlecarea lui Sorin Roşca Stănescu şi a lui Cristian Tudor Popescu încheie o epocă apresei româneşti. E oarecum ultimul act sau chiar epilogul unei piese în care spiritulantreprenorial al cîtorva ziarişti-manageri maturi în 1989 a pierdut războiul cu investiţiilemasive, româneşti sau străine, care au concentrat proprietatea media în cinci mari grupuri:Ringier, Voiculescu, Sîrbu/CME, Patriciu şi Vîntu.Se va vedea în cele ce urmează că această schimbare de temelii nu înseamnă că, demîine, presa românească va ﬁ ori una de nivelul celei anglo-saxone, ori una aservită"mogulilor".Biroul român de Audit al Tirajelor (BRAT) este o asociaţie a breslei, care atestă tirajeletipărite sau vîndute ale publicaţiilor care ţin să ﬁe în rînd cu lumea, altfel spus, să vîndăpublicitate pe baza tirajului şi să se laude, dacă e cazul, cu propriile realizări. Cele maivechi date de pe site-ul instituţiei sînt de acum aproape 10 ani, adică din 1998. 11cotidiene şi 3 săptămînale cu încărcătură politică sau semniﬁcaţie socială supravieţuiesc,chiar dacă nu există cifre pe exact aceleaşi perioade. Tirajele lor spun o poveste agitată şicam lipsită de catharsis.ACADEMIA CAŢAVENCU. A ajuns de la aproape 62.000 de exemplare vîndute îniulie-decembrie 1999 la aproximativ 35.000, în al treilea trimestru din 2007. O publicaţiecare a jucat şi încă mai joacă singură pe segmentul ei, remarcabilă prin faptul că"academicienii" au reuşit să-şi păstreze reputaţia de luptători împotriva comunismului, acorupţiei ş.a. vînzînd revista de vreo patru ori: de două ori lui Sorin Ovidiu Vîntu, o dată luiMircea Dinescu şi o dată lui Sorin Marin, dacă nu cumva unii dintre aceşti cumpărători sesuprapun. Cel dintîi e proprietarul actual şi, posibil, cel deﬁnitiv.ADEVĂRUL. 188.000 de exemplare în semestrul al doilea din 1998, faţă de 34.500 îniulie-septembrie 2007. Succesorul Scînteii înjura imediat după Revoluţie (la propriu)partidele istorice şi pe Regele Mihai, iar după 1996 s-a reorientat radical: a început săînjure pe toată lumea, ceea ce era perfect posibil şi justiﬁcat în epoca guvernărilorCiorbea-Vasile. Totuşi, site-ul BRAT ascunde un detaliu: din aproape 200.000 deexemplare vîndute de "nava-amiral a presei româneşti" pe atunci, doar vreo 50.000 sedădeau la chioşc. Restul erau abonamente moştenite de la Scînteia, cu privire la care s-auzvonit diferite lucruri. Se ştie ce s-a întîmplat din 2005 încoace: plecarea echipei CTPpentru a fonda nereuşitul Gîndul, apoi preluarea de către Dinu Patriciu.CAPITAL. 49.433 de exemplare iulie-decembrie 1998 / 34.458 — iulie-septembrie 2007."Găina cu ouă de aur" a lui Ringier, primul titlu achiziţionat de elveţieni. Pe acolo au trecutoameni remarcabili, ca Valentin Negoiţă, Ionuţ Popescu sau Ioan Mărgărit. Cel de-al doileas-a întors la revistă, dar cu titlu onoriﬁc, după o scurtă şi eclatantă carieră de ministru alFinanţelor în primul guvern Tăriceanu. Capital e în momentul de faţă o redacţie goală carescrie poveşti de succes. Cu toate acestea, nici un atac din piaţă, ﬁe el Săptămînaﬁnanciară sau Business Magazin, nu a reuşit să detroneze săptămînalul de pe primul loc.Se va întîmpla curînd, dacă nu cumva noul manager al revistei, Claudiu Şerban, nu îşi vadovedi şi aici succesul. 29 29.COTIDIANUL. Unul dintre primele ziare apărute după 1990, sub patronajul lui Ion Raţiu.Nu se ştie exact cît vindea acum 10 ani, dar în trimestrul trei al anului trecut avea aproape17.000 de exemplare. Curios, la cîrma ziarului au fost oameni atît de diferiţi, pe la sfîrşitulanilor 90, ca Ion Cristoiu sau Dan Diaconescu,. Aceştia nu au reuşit totuşi nimic, în lipsaunei investiţii masive şi a unui patronat profesionist. Mai apoi, familia Raţiu a cedat 50%din acţiuni grupului Caţavencu, aﬂat atunci la Sorin Marin. Posibil, cei doi proprietari nus-au putut înţelege în privinţa strategiei. Semne bune au apărut doar de cînd ziarul a fostcumpărat de acelaşi Sorin Ovidiu Vîntu. Rămîne de văzut dacă board-ul editorial care sepregăteşte nu va strica ceea ce s-a făcut bun (dublarea, aproape, a tirajului, din 2006încoace).CURENTUL. A fost prima tentativă a aceluiaşi S.O. Vîntu de a face un ziar serios. Dupăcrahul FNI, Vîntu i-a vîndut “Curentul” lui Mihai Iacob, cu care probabil a avut un diferend,pentru că ulterior ziarul a publicat numeroase "dezvăluiri" (cu, dar şi fără ghilimele) despreprimul proprietar. Ultimele cifre spun 88.000 de exemplare distribuite (gratuit), pe primulsemestru din 2007. Mihai Iacob încearcă să repoziţioneze în ultima vreme ziarul, în chipde cotidian gratuit de business.EVENIMENTUL ZILEI. 111.000 de exemplare în iulie-decembrie 1998 / 56.500 îniulie-septembrie 2007. Ziarul a scăzut continuu de la plecarea lui Ion Cristoiu, în 1996. Nuau reuşit să facă nimic cu el Mihail Cîrciog, Gruner&Jahr, Cornel Nistorescu şi nici Ringier.În decembrie 2004, la sfîrşitul epocii Năstase, a izbucnit un scandal monstru întreproprietarul elveţian şi redacţia, care acuza "pedeserizarea" publicaţiei. Mai mult dejumătate din jurnalişti au plecat, ziarul e orice altceva decît pesedist, dar declinul continuul-a dus în "zona gri", a proﬁtului problematic. Iar Ringier a dovedit odată, în 2004, că nucrede în lacrimi. Ci în cifre.JURNALUL NAŢIONAL. 62.390 de exemplare în iulie-decembrie 1999 / 72.264 îniulie-septembrie 2007. Al doilea cotidian generalist din România în prezent, după ce laînﬁinţare i s-a spus "ziarul atît de mic, încît îl poţi citi şi în coşciug". “Jurnalul naţional”vinde, miraculos, în ciuda proastei reputaţii a fondatorului său, Dan Voiculescu. Explicaţiastă, probabil, în numeroasele exclusivităţi şi în formula, în acelaşi timp narativă şi "departea celor mulţi", a ziarului.LIBERTATEA. 29.066 de exemplare în iulie-decembrie 1998 / 255.698 în iulie-septembrie2007. Liderul de piaţă de azi nu "se vedea" deloc acum 10 ani. Interesant e că cifrele dinprezent au fost atinse în 2006 de aceeaşi echipă din 1998, cu aportul consultantuluigerman Peter Prior. Şi, din nou, aceeaşi echipă, transferată la Adevărul/Patriciu, a crescutAverea transformată în Click! pînă către 100 de mii de exemplare, fără a lua din tirajulziarului de unde plecaseră. Adrian Halpert, Cristian Stancu, Sorin Golea sau Elena Alexasînt nume legate de această performanţă, dar care nu spun multe cititorului. Despre ei nuse va zice vreodată că sînt "cei mai mari ziarişti din România", dar nici că "sînt plătiţi" decutare sau cutare. Cel care îi plăteşte este publicul.ROMÂNIA LIBERĂ. 69.842 de exemplare în iulie-decembrie 2002 / 55.359 îniulie-septembrie 2007. Se menţine miraculos (scăderea e mai mică decît a întregii pieţe),cu o formulă învechită, diferite tentative de relansare şi un scandal paralel cu cel de laEvenimentul zilei, în 2004. Atunci, Petre Mihai Băcanu a făcut un adevărat circ pentru a seopune încercărilor de modernizare ale grupului german WAZ, proprietarul titlului. Acuzaţiilede "pedeserizare" au fost şi ele simetrice cu Evenimentul zilei, şi la fel de adevărate, adică 30 30.deloc. Miliardarul Dan Adamescu a preluat o parte din ziar şi conducerea operaţiunilor,fără succes.ZIARUL FINANCIAR. 9305 de exemplare în iulie-decembrie 2001 / 16.707iulie-septembrie 2007: puţin şi pe vremuri, şi acum, însă toate sursele neoﬁciale vorbescdespre proﬁtul pe care primul cotidian de business al României îl realizează la asemeneatiraje, dar cu un preţ de copertă şi tarife de publicitate ridicate. Asta, după mulţi ani în care"Zefeul" a fost pe pierderi: cu alte cuvinte, o idee care a aşteptat să-i vină vremea.ZIUA. 44.183 de exemplare în iulie-decembrie 1999 / 16.926 în iulie-septembrie 2007. Opoveste care a început frumos şi s-a sfîrşit prost. În anii 90 era cel mai modern, mai viu şimai bine scris cotidian de opoziţie, puţin altceva decît dominatorul Evenimentul zilei.Preşedintele Băsescu i-a dat o lovitură letală însă fostului său amic şi susţinător SorinRoşca Stănescu, atunci cînd, în vara lui 2005, a spus că acesta l-ar ﬁ ameninţat. Cele17.000 de exemplare vîndute înseamnă mult mai puţin decît la Ziarul ﬁnanciar, ﬁindcăformula de business e a unui ziar generalist, cu un preţ mult mai mic, ca să nu mai vorbimde trend-ul descrescător. Plecarea "ameninţătorului" SRS se impunea.Numai 5 dintre cele 14 titluri erau în 1998 proprietatea "celor cinci mari". Acum, dimpotrivă,ziarele nedeţinute de aceştia sînt doar 3. Băcanu, Popescu, Nistorescu, Stănescu sîntistorie ca manageri de presă. Totuşi, ziarele nu vor ﬁ de mîine altele. Fiecare din numelede mai sus a format şi cultivat cîteva zeci sau sute de subalterni, care au rămas pe piaţă şiîn unele cazuri la comandă. Marile infuzii de capital care s-au petrecut din 2005 încoaceau dus la descompletarea echipelor. Mulţi ziarişti foarte buni de presă scrisă au eşuat înteleviziuni cu audienţă modică, pe salarii mari, la fel cum prin unele grupuri media directoriisînt aproape mai mulţi decît reporterii. Probabil că patronatul va trage linie şi va aduna, lasfîrşitul lui 2008 sau 2009, iar unele dintre gazetele care pierd se vor închide. Baniiaruncaţi în piaţă s-au mai dus pe relansări graﬁce şi campanii de marketing. Generaţiaactuală încă n-a dovedit că poate face ziare pe gustul publicului, cu cîteva excepţii. Încurînd însă, va ﬁ neapărat s-o facă.Nr. 208/9 februarie 2008 31 31.VĂDUVA NEAGRĂ, MEDICAMENTELE ŞI APOCALIPSAVă e frică de poluare? Probabil că da. Şi asta nu ﬁindcă aţi vorbit cu un specialist în emisiede carbon, ci ﬁindcă aţi aﬂat de la cineva care a vorbit cu un atare specialist. Adicădintr-un ziar sau de la un post TV. Acest exemplu banal demonstrează suﬁcient faptul căuna dintre cele mai pregnante însuşiri ale mass-mediei este aceea de a induce frica. Oînsuşire nu tocmai onorabilă, am putea spune. Dar, înainte de a ne grăbi cu aceastăconcluzie, e cazul să detaliem puţin modul cum ea, mass-media, se ocupă de temerilenoastre. În primul rînd, s-a spus că ziarele scriu nu de trenurile care vin la timp, ci de celecare întîrzie. Deci e normal ca ele să includă o anumită cantitate de aşteptări negative cuprivire la viitor, iar frica e un soi de încununare a acestor aşteptări, ﬁindcă nu poate ﬁsimţită la trecut. Pat Moynihan, senator american, de formaţie sociolog, spunea: "Dacăziarele unei ţări sînt pline de ştiri bune, puşcăriile aceleiaşi ţări sînt pline de oameni buni".Noi, românii care am prins ceva din timpurile dinainte de 1989, pricepem foarte bine acestadevăr. Totuşi, nu cumva ziarele publică prea multe crime, dezastre, scenarii apocaliptice?Publică. Iar asta, din două motive. În primul rînd, ﬁindcă a ﬁ suspicios, interogativ, a vedeapartea proastă a lucurilor ţine de metodă, în cazul jurnalismului. Iar în al doilea rînd, ﬁindcămetoda devine crampă mentală, de la un punct încolo. Sau, cum spunea un alt politicianamerican, Newt Gingrich: "Dacă Thomas Edison ar ﬁ inventat azi becul electric, DanRather ar spune, la CBS, că piaţa producătorilor de lumînări e ameninţată".Avem, prin urmare, trei ﬁltre care lasă să treacă în media, şi la noi înşine, frica: interesulpublicului (pe alocuri, chiar cel public), metoda jurnalistică şi stereotipul cognitiv în care setransformă, de la un punct încolo, aceeaşi metodă. Dar mai există şi altele. Următorul nivel— sau ﬁltru — e cinismul. Am scris în alte locuri despre un personnage réapparaissant înpresa românească, păianjenul Văduva neagră. Acesta scoate capul din nisip (precumcîrtiţa, şi nu ca struţul) la ﬁnalul ﬁecărui sezon estival, cînd e penurie de ştiri, şi ameninţăcu diferite rele litoralul. Nici o televiziune nu a vorbit pînă acum nici cu păianjenul Văduvaneagră, nici cu vreo victimă a lui, dar, slavă Domnului, despre el s-a vorbit destul. Totuşi, elar putea apărea foarte probabil şi prin august 2008, urmat de acelaşi alai de dermatologi,specialişti în înﬁpt băţu-n nisip şi corespondenţi pe litoral, care atenţionează, numără pedegete măsuri proﬁlactice ş.a.m.d. Ei bine, de ce naiba fac asta ziariştii? Nu le e ruşineobrazului? În primul rînd, ﬁindcă dumneavoastră n-aveţi nici un interes pentru faptul că lamare e cald şi bine, nimeni n-a muşcat pe nimeni şi berea nu-i chiar atît de scumpă. Iarapoi, în deﬁnitiv, păianjenul Văduva neagră n-a făcut nici un rău nimănui. Un vechi (atît cîtse poate în România) custode al fricii de la un cotidian central spune, sub protecţiaanonimatului, în lipsa căruia ar ﬁ desigur belit de şeﬁ: "Trebuie să aibă lumea ce citi/bîrﬁ. Ecărniţă pentru automatul de cafea. La români, capra vecinului funcţionează: «Aha, a datmaşina peste ăia? Bravo!» Ştirile «fricogene» nu provoacă, de fapt, frica".Cinic, pro domo, superﬁcial. Totuşi, cum adică — ştirile înspăimîntătoare nu provoacăfrica? "Ce vreau să zic e că azi e la modă «prăpăstioşenia». Şi, drept urmare, lumea s-avaccinat" — conchide acelaşi bau-bau jurnalistic. Aha, deci noi, jurnaliştii, nu sîntem azivinovaţi că înspăimîntăm lumea, ﬁindcă voi, publicul, v-aţi obişnuit cu noi, în urmaspaimelor pe care vi le-am injectat ieri. E în continuare iresponsabil, dar, pe de altă parte,din 30 octombrie 1938, cînd Orson Welles a provocat un puseu de isterie naţională în 32 32.SUA, cu adaptarea radio la Războiul lumilor, nu s-au prea văzut cazuri de oameni care auluat-o razna de la mass-media.Sau s-au văzut? Noam Chomsky şi Michael Moore spun altceva. Că frica indusă prinpropagandă e un mijloc optim şi larg răspîndit de a controla electoratul. George W. Bushhrăneşte spaima de terorişti a americanilor, pentru a alimenta — cu fonduri şi carne de tun— războiul din Irak. Sarkozy încalecă vitejeşte pe magrebienii din suburbii, pentru a spunealegătorului francez că mîine ar putea muri de mîna unui imigrant. Alegătorul îl votează şiel ajunge preşedinte. Se poate gîndi aşa şi la noi: Traian Băsescu vorbeşte desprecorupţie, moguli şi "cei 322", pentru a-şi legitima programul, a obţine voturi, a eradicaclasa politică şi a reînnoi corupţia. Mircea Geoană vorbeşte despre hitlerismul lui Băsescupentru a-şi cataliza electoratul, iar Călin Popescu Tăriceanu tace suspect. Raţionamentulse aplică şi la entităţi impersonale: corporaţiile care ﬁnanţează presa de consum prinreclamă, pentru ca s-o îndoape cu lucruri care ne fac rău. Asta, ca să ne îndoape pe noichiar cu lucrurile care ne fac rău, şi pe ele, cu bani. Corporaţiile de medicamente sînt celemai ale naibii, nu se ştie dacă nu cumva chiar ele au pus boli în circulaţie, ca să seîmbogăţească cu remediile, iar toată treaba asta se face, desigur, prin intermediulmass-mediei. În ﬁne, în ultimii 10-15 ani, au apărut două pretexte noi sau aproape. Existăeco-frica (gaura de ozon, extinderea deşeurilor, peştii morţi) şi milenarismul, cu care nus-a sfîrşit după anul 2000 şi care pare a ﬁ cuprins nu numai zona creştină, a cititorilorApocalipsei Sfîntului Ioan. Mai există, dintotdeauna, confreriile oculte, masonii, sataniştii,Liga Secretă a Dobitocilor, cu care s-a întîlnit Ostap Bender pe o plajă din Crimeea, Ligăcare e atît de secretă, încît nici nu ştii că eşti membru al ei.De la savante la ilare, toate aceste teorii ale conspiraţiei prin mass-media au în comundouă puncte: sînt procese de intenţie, ﬁindcă nici un mason n-a recunoscut vreodată căvrea să distrugă lumea, la fel cum nici un dobitoc nu ştie că şi cît e de dobitoc. Iar apoi,chiar ele sînt declanşatoare de spaimă. Or, ar ﬁ stupid şi neelegant să ne înspăimîntăm defaptul că ne înspăimîntăm, nu? Frica, pînă la urmă, e în noi. Nu în ziare.Nr. 214/24 martie 2008 33 33.POVEŞTI DELOC BELFEREŞTI CU TABLOIDE"Aaa, să vă ajutăm", dondăne tipul în raiaţi jerpeliţi şi vestă, ars de soare şi bărbierit cudrujba, pe cînd aşez valizoiul pe poliţa pentru bagaje, în vagonul spălăţel de Intercity dintrenul de Suceava. Are şi el o geantă, bleumarin, de umăr, plină cu nişte chestiidreptunghiulare. "Doriţi reviste?" Păi, nu. "Cum nu?! Star, Story, VIVA, Unica, Bolero,integrame, Libertatea, Click!" Uite-aşa, nu! În gară, la o sută de metri de noi, cum ieşi de lacasele de bilete, e un magazin curat unde poţi găsi “Newsweek” şi “Dilema veche”, bachiar şi cîte-un bestseller lizibil, nu numai brambureli cu masoni şi fă-te-milionar-peste-noapte. De ﬁecare dată cînd sînt în trecere e închis, cred că a pierdut deja vreo 200 de leide la mine, îmi plac revistele frumoase, străine, şi, din cînd în cînd, cîte-o publicaţieprăfuită a scriitorilor din Constanţa sau Timişoara, cu care mai încerc să iau pulsullucrurilor din puţin productiva lume a literelor româneşti. Restul e nu tăcere, ci Internet.Omul cu raiaţi mai face o tentativă de vînzare şi după aceea o ia la pas prin vagonul lungşi verde, fără compartimente, de Intercity. Peste 10 minute, trenul pleacă din gară şi pemăsuţele călătorilor — oameni civilizaţi — se aﬂă Star, Story, Libertatea, integrame.Unde-s ziarele "de referinţă"? Cine se "referă" sau raportează la ele? Călătorii din jurulmeu nu se referă/raportează la nimic, stau cuminţi, cu nasul în incredibila poveste apurtătorului de cuvînt al PSD luat prizonier în Haiti, de rebeli, în luna de miere (apropo,tipul ăsta chiar există — l-am cunoscut, îl cheamă Marius Lazăr, sper că rebelii haitienierau de dreapta, ca să nu îi provoace lui Marius dileme ideologice).Ziarele serioase, mai vechi (atît cît se poate în România, adică “Evenimentul zilei”,“România liberă”, “Ziua”) au un public mai bătrîn, mai puţin educat, mai puţin ﬁdel decîtziarele neserioase, mai noi, adică “Libertatea” (a devenit ceea ce este prin 2001), “Click!”sau “Cancan”. Directorii lor şi redactorii-şeﬁ au plecat sau n-o duc prea bine din motive detiraj, care e sub 60.000. “Libertatea” vinde 250-270.000 de exemplare, cît ocupanţiilocurilor 2, 3 şi 4 laolaltă, şi la mai puţin de un an de la lansare, celelalte două tabloide pecare le-am numit au ajuns şi ele sus în top, cu tiraje între 70.000 şi 100.000 de exemplare.Tot vîndute.Ce-ar putea găsi, azi, 1 mai, oamenii civilizaţi din jurul meu, în ziarele serioase?Ping-pongul cu Oprescu, care ba a fost nedreptăţit ﬁindcă n-a fost lăsat să candideze, baa deschis uşa biroului electoral cu piciorul, ﬁindcă semnăturile pe care le-a strîns erauﬁctive. Pietrele de la rinichii lui Emil Boc, dacă ţinem neapărat să trecem asta la ştiriserioase (pietrele, nu pe Emil Boc), raportul anual al Departamentului de Stat american(iranienii sînt răi rău, zice), românul care s-a sinucis într-o celulă din Italia. Unde-i justiţiadin România? Unde-i mîna lui Dumnezeu? Pe Trinitas TV te ceartă ﬁindcă fumezi. În trene interzis. Fumatul. Prin vagon trece chelnerul de la bar, cu cafele şi răcoritoare.În magazinul închis pe care l-ai lăsat în gară, o mulţime de editorialişti se strîmbă dinpozele lor făcute la kil de fotograful redacţiei, deoarece campania pentru locale a începutînainte de a începe, ceea ce nu e bine, ﬁindcă politicienii nu ştiu ce să mai facă pentru casă ne scoată din minţi, dar e bine, ﬁindcă se preﬁgura o mare amorţeală. Cristian TudorPopescu, fostul bau-bau al presei de referinţă din România, mai scoate din cînd în cîndcîte-un scîncet slab, din cauza dictaturii cititorului, care l-a lăsat fără coledzi, cu blogurile, 34 34.forumurile şi webdoizerourile lui. In illo tempore, acolo de unde vine Cristian TudorPopescu, cititorul te lăsa să faci ce vrei şi îţi cumpăra ziarul, citea articolele în care îiserveai ceea ce ştiai tu că e bine. Ai priceput, mă, cititorule? Nu ﬁ dictator! Citeşte maideparte. O fată pe care o văd printre scaune, cu o mutră de personaj din Ice Age, mănîncăo căpşună. Bătrînelul de vizavi a primit şi el una cadou, a molfăit-o, s-a şters cuviincios lagură cu singura batistă de pînză din tot trenul şi acum moţăie visînd stabilizarea din 52.Pentru cine se scriu ziarele? La început, prin secolul al XVII-lea, erau nişte buletine cuinformaţii comerciale. Le citeau negustorii. Au urmat pamﬂetele Revoluţiei de la 1789,publicaţii fără periodicitate certă, dar cu un ton apăsat şi miros de proaspăt, scrise dedomnii cu vederi radicale pentru uzul poporului, dar citite mai curînd de alţi domni cuvederi radicale şi, desigur, de poliţie. Apoi, pe vremea lui Ludovic Filip, primul ziareuropean de tiraj, ﬁnanţat din reclamă şi un preţ modic. Ziarele au devenit, oarecum, alepoporului, cu La presse.De atunci şi pînă acum, gazetarii cu pretenţii s-au îmbătat cu propria misiune de păstori aimaselor şi ciobăneşti ai democraţiei, criticii presei au ricanat pe seama felului cum presaface un scandal din orice, publicul a spus că vrea să se educe şi să se informeze, dar, celmai adesea, a căutat să se distreze. Cu ziarele, cu telecomanda sau, mai nou, pe Internet.Altfel, ﬁecare ziar încearcă să se deosebească de altele. Fiecare pretinde, în diferitegrade, că e respectabil. Ziarele se poziţionează prin preţ, public-ţintă declarat (cel atins eadesea o masă amorfă), sumar. Mai e şi povestea cu formatul — dimensiunile — care înultima vreme e tot mai mic, de nu mai poţi deosebi tabloidele serioase de cele neserioase,scandaloase. Presa se împarte mai degrabă în presă care se citeşte şi în presă care nu seciteşte, şi nu în bună şi rea. Cea care se citeşte poate ﬁ mai urbană, educativă,interesantă, preocupată de binele public. Sau nu. Şi chiar cînd ziariştii nu scriu pătrunşi devreo misie înaltă, cititorii au tot dreptul să se distreze benign cu aventurile purtătorului decuvînt al PSD în Haiti. Tabloid a însemnat, înainte de a desemna un ziar, pastilă. Un fel deceea ce se numeşte în prospectele noastre de doctorii "comprimate". Dincolo demicşorarea ziarului şi scurtarea poveştilor, asta înseamnă şi medicament. Pentruplictiseală, proastă dispoziţie, minte obosită. Sau, dacă vreţi, în Intercity-ul de Suceava,ziarele sînt un fel de căpşuni.Nr. 222/17 mai 2008 35 35.ÎNGRIJORĂRI TARDIVE DESPRE MOARTEA CĂRŢILOR"Văleu, sînt mort! sînt mort! strigă acesta, cu o vioiciune care arăta pe deplin contrariul."Lamentaţiile privind moartea ziarelor şi a tiparului sună exact ca Bringuenarilles,personajul lui Théophile Gautier din “Căpitanul Fracasse”, mai ales că ele au loc, sinistru,chiar în mormînt, adică în pagina tipărită. Avem tendinţa de a ne îngrijora mai mult decît ecazul cu privire la deﬁcitul de atenţie cu care tinerii întîmpină producţia editorială, ﬁe ea decarte sau de presă. Cam 1,4 miliarde din cei 6,7 miliarde de cetăţeni ai planetei au intratmăcar o dată pe Internet, prin urmare — spun îngrijoraţii — oamenii încep să fugă de"print".Internetul pare a înlocui tiparul, dar nu este aşa. În plină "criză a ziarelor", WorldAssociation of Newspaper raporta, la Congresul mondial de la începutul acestei luni, ocreştere globală a tirajelor ziarelor cu plată, de 2,6%, în 2007. Asta, fără a pune lasocoteală publicaţiile gratuite, care nu sînt chiar visul de aur, culturalizant şi mobilizator, alcomunismului, ci mai curînd divertisment de metrou, şi totuşi proliferează galopant.E drept, tirajele au scăzut în 2007 cu 3% în SUA şi 1,9% în Europa. Creşterea globală vinedin China şi India, care sînt şi două dintre pieţele explozive de Web. Dacă, aşa cum aspus Lenin, comunismul e puterea sovietelor plus electricitate, democraţia e putereavotului plus Internet. O mare parte din consumul digital actual e pornograﬁe, divertismentsau altă hrană nemetaﬁzică. Totuşi, într-o cultură nu tocmai centrală, ca a noastră,Internetul face mult bine. Cablarea aduce studenţilor comentariile lui Deleuze la Kant, înlocul greoaiei ediţii Bagdasar. Fragmentele presocraticilor sînt de găsit în clar, în engleză,în locul şleampetei ediţii a lui Gheorghe Vlăduţescu. La fel se întîmplă în mai toatedisciplinele, unde textele clasice şi traducerile lor mai vechi de 50 sau 75 de ani, domeniupublic, ajung rapid pe Internet, graţie softurilor de tip OCR (optical character recognition),care extrag literele din poza obţinută prin scanare. Scările de valori intelectuale autohtone,osiﬁcate aşa cum au vrut Dumnezeu, Ceauşescu şi tranziţia, sînt permanent relativizatede achiziţiile culturale obţinute de tineri şi foarte tineri în călătoriile virtuale.Lumea digitală reprezintă un catalizator şi pentru sistemul media. Presa românească nu etocmai mare scofală, dar ce-ar ﬁ fost ea fără termenii de comparaţie numiţiTheAtlantic.com, TheGuardian.co.uk sau ALDaily.com, accesibili oricui ştie engleza?În toată lumea, cifrele de mai sus arată că presa scrisă nu cade în ritmul în care creşte ceaelectronică. Peste mai mulţi ani, publicaţiile tipărite vor ﬁ mai curînd un obiect de lux saude savurat în linişte, presă-obiect, aşa cum e pentru noi, românii, azi, un număr de QMagazine, Wired sau The Economist, achiziţionat din aeroportul de la Frankfurt. Marilegrupuri de media clasică au toate motivele să se îngrijoreze. Însă inamicii lor nu sîntYouTube.com sau Google News, ci chiar rutina şi funcţionarismul cărora le-ar ﬁ căzutpradă oricum, şi fără apariţia Internetului. Criza de prestigiu şi de identitate a mass-media,ca instituţie, vine din accentul pe proﬁt, dispariţia redactorilor-şeﬁ şi a publisher-ilor cuvocaţie din poziţia de decizie, unde sînt înlocuiţi de manageri preocupaţi de volumul dereclamă şi reducerea costurilor. Blogurile valoroase, agregatoarele bine puse la punct saucollective tagging-ul sînt mai curînd un colac de salvare al vechii prese, prin exemplul pecare îl dau, acela că poţi avea succes şi respect în media mileniului al treilea. 36 36.Dispariţia hîrtiei ca suport ar putea avea efecte negative asupra calităţii discursului — semai zice. Dar pagina de Internet e un suport mai bun — pe lîngă text, are şi link-uri, dar şipoze "mişcătoare" şi alte facilităţi care nu se găsesc pe hîrtie. Iar suportul, oricum,contează prea puţin. Ediţia alb-negru din Căpitanul Fracasse, Editura Tineretului, cumasca aceea bizară pe copertă, pe care o citeam în copilărie s-a pierdut pe undeva, numai e, a murit. Cît trăieşte o carte, ca obiect? Dacă sîntem îngrijoraţi de moartea cărţilor,ar trebui să ne gîndim tocmai la asta.Pentru că, la ora la care noi ne speriam de decesul iminent, acesta se petrecuse deja. Şide mai multe ori. Cărţile au murit o dată atunci cînd tăbliţele de lut sumeriene, apăruteînainte de anul 2000 î.Hr., au fost înlocuite de papirusuri egiptene. Acestea au intrat înagonie prin secolul al V-lea, odată cu declinul culturii romane, pentru a ﬁ înlocuite depielea de viţel din Pergam. Pe la 1120, şi aceasta a fost ucisă de prima fabrică de hîrtie,apărută la Xàtiva, după modelul inventat în China, în timpul Dinastiei Han, adică pe la 105d.Hr. Gutenberg a schimbat lumea la 1450 cu tiparul mobil, adică realizarea unei matriţedin litere separate, care puteau ﬁ refolosite. Dar, uitîndu-ne înapoi, acum, că plumbul şizeţarul au dispărut pînă şi din România, nu a durat mult mai mult decît tăbliţa de lut,papirusul sau pergamentul. Iar pe lîngă acestea, ca suport de scris au mai existat osul,piatra, tăbliţa de ceară, frunza de palmier sau bambusul.Însuşirea comună a tuturor acestor decese a fost că nu a existat rubrică de ziar în care săﬁe cuprinse. Presa a apărut de-abia acum patru sute de ani, în 1605, odată cu Relationaller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien, a lui Johann Carolus. Probabil că şiatunci cînd Imperiul Roman s-a făcut bucăţi, iar papirusul nu a mai ajuns în Europa, dinEgipt, ca urmare a întreruperii legăturilor politice şi comerciale, a existat vreun nemulţumitde pergament. Să nu uităm însă că pe atunci, o mănăstire care avea o colecţie de 100 decărţi se putea lăuda cu ea. Astăzi, pe un stick de USB (breloc) intră vreo 3-4.000 devolume. Pe un laptop ieftin, în jur de 200.000. Exact cîte manuscrise se spune că ar ﬁoferit Marc-Antoniu ca dar de nuntă pentru Cleopatra, cu destinaţia Biblioteca dinAlexandria. Se spune că, la apogeu, aceasta ar ﬁ avut 400.000 pînă la 700.000 de suluride papirus. Pentru ea trebuie să vă cumpăraţi un laptop nou.Nr. 226/14 iunie 2008 37 37.MINIMAX, TEROAREA MOGULILORÎn colţul roşu: Mihai Tatulici. În cel verde: Koala Brothers. Al treilea colţ, la primire: roş-albastru, ca Steaua: Gîdea şi Stan. Cine credeţi că va cîştiga din această bătălie? Şicine-s Koala Brothers?Pe termen mediu, necunoscuţi, în cele din urmă, cîştigători. Fraţii Koala sînt verii FamilieiLarge (de elefanţi), surorile lui Leo şi Fred, nepoţii lui Publicitate şi ﬁnii lui ÎnchidereaProgramului, pe un post de copii, numit Minimax. Toate aceste personaje pericliteazăserios status-ul lui Tatulici şi laptopul lui Valentin Stan, ca şi o bună parte dintre somităţileTV autohtone.Cum vine asta? Postul l-am ales doar de dragul titlului şi, ca el, în momentul ăsta, mai sîntcîteva zeci. Cablurile TV s-au umplut din 2005 încoace de televiziuni româneşti de nişă.Există o zonă de ştiri, formată din Realitatea TV, Antena 3 şi N 24, o alta de sport, una defemei, una de muzică, iar The Money Channel pare a ﬁ deschizător de drumuri pe zona debusiness, în funcţie de criză. Însă şi numeroase altele.Desene animate, ştiinţă, ﬁlme, sport (din nou, dar canale internaţionale), lifestyle, muzică(tot ca posturi externe), în ﬁne " dar să nu spuneţi la nimeni " adulţi. De-ăia dezbrăcaţi. Ei,nu noi. Ce sens are toată enumerarea asta? E vorba de nişe, peste tot. Dar, identice dinpunctul de vedere al telespectatorului, telecomenzii şi ghidurilor TV, programele dincategoria B sînt nişte afaceri radical diferite de cele din categoria A. Primele reprezintăinvestiţiile temeinice sau, dimpotrivă, echivalentul audiovizual al vanity publishing-uluipentru cîţiva mari proprietari de media români, aşa-numiţii "moguli". Piaţa de publicitateTV, care se zice că va scădea anul acesta de la un promiţător 350 de milioane de euro la300-310 milioane, hrăneşte majoritatea acestor canale, la care se adaugă PRO TV,Antena 1, Acasă TV şi alte posturi de categorie (mai) grea, care iau partea leului.Problema, în aceşti ani, e însă că partea leului se micşorează.Prin 2003-2004, oferta cabliştilor includea în jur de 50 de canale TV. Acum, cu pacheteopţionale şi în diferite conﬁguraţii, poţi trece, pe unele platforme digitale, de 80 de posturi.O parte dintre ele sînt difuzate în sistem "pay TV", adică broadcaster-ul percepe o taxă dela cablişti, care la rîndul lor strîng bani de la abonaţi. De aceea, de exemplu, DiscoveryScience costă, în timp ce Discovery-pur-şi-simplu e în pachetul de bază. Socoteala eclară: puţin de la mulţi egal mult. Un "mult" deocamdată nu foarte cunoscut şi care seadaugă celor 300 de milioane din reclamă. Ceva bani ar ﬁ pentru toţi, după rating şipoziţionare. E loc, cu alte cuvinte, pînă şi " sau mai ales " pentru TVR, care se adapă înplus din taxele plătite de noi indiferent de rating şi gradul în care producţiunile angajaţilorse cuplează cu interesul public. Orice afacere e însă compusă, iertaţi truismul, din veniturişi costuri. Aici lucrurile încep să se complice.Un talk-show slab, de post de nişă, costă în jur de 1000-1500 de euro pe ediţie (sau peoră), bani care includ ceva mărunţiş pentru o producătoare bovarică, decoruri pe sponci şiapă plată, dar mai ales un salariu confortabil pentru gazdă. Un documentar de "o orăcomercială" (şaizeci de minute fără pauzele de publicitate), pe Discovery, costă în schimbîntre 200 şi 800 de mii de euro. Cum de rezistă posturile străine pe cablu? Întrebarea 38 38.trebuie, mai curînd, inversată. Documentarul Discovery se face o dată şi se dă în cîtevazeci de ţări. Astfel, cei 800 de mii se împart " sau, dacă preferăm, Vînătorii de Mituri, dar şiFraţii Koala ajung în România gata amortizaţi. Stan şi Tatulici sînt, prin urmare, în acelaşitimp ieftini şi foarte scumpi.Aţi înţeles? Dacă nu, s-o luăm altfel. Ultimele date de pe site-ul Asociaţiei române pentruMăsurarea Audienţelor cuprind 46 de posturi şi nu 80, cît are un DTH cu cîteva pacheteopţionale. Acum cîţiva ani, posturile măsurate erau mult mai puţine, cele interesate săvîndă spaţiu publicitar. Între timp, în competiţie (adică cei 46) au intrat canaleinternaţionale cu rating destul de mic, gen MGM, Movies 24, Zone Reality, NationalGeographic Wild. Ele pot vinde punctul de rating oricît de ieftin, deoarece costurile lor înRomânia se rezumă în cel mai bun caz la un staff minimal, localizarea promo-urilor (voceîn română) şi un PR inteligent, ca în cazul Discovery. Asta înseamnă o concurenţăredutabilă pentru business-urile româneşti, unde, oricum, publicul migrează către nişe, decîtăva vreme, luînd după el şi veniturile din publicitate. Cît timp mişcarea are loc în acelaşigrup, de pe Antena 1 pe Euforia TV (Voiculescu), nu e atît de rău. Ce te faci însă cîndconcurenţa oferă programe de 800 de mii de euro, dar nu cheltuieşte nimic pe ele?În jurul acestei zone de piaţă se adaugă diferenţa dintre 46 şi 80 de canale. Acolo existămulte posturi cu plată, dar şi alte posibile ameninţări pentru autohtoni. Datele dindecembrie arată că posturile măsurate au o cotă de piaţă însumată de 88,4%. Rămînaproape 12 procente la rubrica "ce-or ﬁ alea?". Foarte probabil, vom aﬂa nu peste multăvreme.Nr. 264/6 martie 2009 39 39.CUM AM SUPRAVIEŢUIT PATRU ANI LA O REVISTĂ DE FEMEIPrin 1999, prin vară, căscam cam fără ţel în redacţia nou-nouţă a “Libertăţii” de laAeroﬁna, clădirea unde Ringier ne mutase din impregnatul de amintiri şi de praf palatUniversul, unul din centrii de putere ai presei interbelice. O cunoştinţă m-a întrebat dacănu vreau să ﬁu redactor-şef adjunct la Unica. De ce n-aş încerca ceva nou? mi-am zis. Amacceptat.Într-un colţ, o ochelaristă cu nişte beţişoare de la Wu Xing înﬁpte-n cap făcea horoscoape.O alta îşi număra agrafele din sertar. Două puştoaice mai drăguţe se hăhăiau într-un colţ.Mă simţeam ca un exponat de la British Museum pornit la plimbare printre vizitatori.Revista era-n calculator, calculatorul era pe birou, biroul era ca altele " dar, în rest, acolooamenii (fetele, femeile) făceau altceva decît ştiam eu că e cotidian, săptămînal,televiziune, presă. Şi totuşi, lucrurile alea pe care le făceau erau necesare.Treaba mea erau lucrurile celelalte. Să editez texte şi să am idei de subiecte. Textele eraupline de trei puncte, mărci de cosmetice, fascinaţie, ispită, răsfăţ şi greşeli de gramatică.M-am apucat să le editez. Am ajuns la Bianca Brad, care trimitea prin e-mail o rubrică defrumuseţe, prefaţată cu poezii gen: "Bătături, bătături / Trendy, glossy, juicy, glamour /Numai Unica îţi spune / cum să te prosteşti în spume". Asta-i o parodie răutăcioasă, faptulcă Bianca Brad scria poezii cu pile de unghii şi exfoliere " jur că nu. Am tăiat poezia şi oparte din fascinaţia, ispita şi răsfăţul din proză.După vreo săptămînă de corectat texte, pe uşă a intrat o doamnă înaltă de vreo trei metri,de la Publicitate, care mi-a dat c-o mătură-n cap şi mi-a explicat că "mascara" nuînseamnă "paiaţă de bîlci", ci rimel, iar cuvîntul rimel nu înseamnă nimic, ﬁindcă vine de laﬁrma Rimmel, şi nu poţi să-l foloseşti în nici un caz în textele de la ﬁrma ailaltă, că ne taiepublicitatea, idiotule. După încă vreo săptămînă, Bianca Brad a sunat indignată înredacţie, revista apăruse fără rimele ei şi a cerut "să ﬁe sancţionat drastic corectorul". Ălaeram eu. A fost începutul unui lung şir de necazuri care a durat ani de zile. Rimelul eramascara, chestiile alea ale Biancăi Brad erau poezii şi aşa mai departe.Habar n-am de ce nu mi-am dat demisia. De fraier, leneş, ﬁindcă n-aveam altceva maibun. Cert e că fraiereala asta a dat roade. După vreo doi ani, am ajuns la putere. BiancaBrad se dusese-n treaba ei (nu ştiu exact care), horoscopista cu furculiţe în cap plecasepe Alpha Centauri şi, uite-aşa, m-am trezit cu o mînă de puştoaice în redacţie. Puştoaicelemă credeau cînd le spuneam că... nu mai ştiu exact ce, dar aplicam oarecum axioma că şila revistele de femei se poate face presă.Bun, eram la Unica. A doua apărută pe piaţă, după Avantaje, lunarul Edipresse, care esteprima revistă de tip occidental din România. La început, textele erau stupide, blamul"adevăraţilor" jurnalişti " unanim, prestigiul " redus. Lucrurile s-au mai pus la punct ulteriorcu Elle, Cosmo, Joy, Bolero şi o mulţime de alte lucruri. Toate aceste reviste au un numeneruşinat-stîrnitor, glossy, adică lucios, care vine de la modul cum le percepem cu ochiul şile pipăim. Greu de înţeles şi dezirabile precum cititoarele lor, au invadat lumea odată cuhîrtia sclipitoare şi mătăsoasă pe care se tipăresc, sinonimă cu luxul şi calitatea. 40 40.Cei patru ani petrecuţi într-o redacţie de femei au fost pînă la urmă foarte interesanţi.Scriam pentru un public care diferea radical de mine (în primul rînd, ca sex), a trebuit sămă pun în locul cititoarelor şi am scăpat din toată povestea asta fără crize de identitatesexuală. Am învăţat, în schimb, ce înseamnă imaginea tipărită, şedinţele foto,poziţionarea, lupta cu clienţii de publicitate, iar un consultant elveţian, StéphaneCarpentier, mi-a arătat cît de şic şi, în acelaşi timp subtil, se poate opera în zona asta depresă. Lucruri care mi-au folosit din plin în cele mai surprinzătoare locuri, mai departe.După ﬁx patru ani, cînd am simţit că am început să mă anchilozez, mi-am luat tălpăşiţa dela Unica. Puştoaicele cărora le ţineam teorii au devenit femei, iar apoi redactori-şeﬁ laMarie Claire, Bolero, Glamour sau InStyle.Pînă în momentul în care intelighenţia va accepta şi va omologa revistele de femei, vormai trece poate vreo 15 ani. Deocamdată însă, ele plac şi publicului, şi, cum se spune,advertiserilor — cumpărătorilor de reclamă. Pe piaţa românească sînt cam multe, o săasistaţi la nişte anunţuri de decese în 2009, dată ﬁind criza. Însă necesitatea socială aglossy-urilor, ca şi cuminţenia lor deocamdată banală (nu stîrnesc umori negative, îmbie laperfecţionare, mai dau şi cîte-un pont cultural) nu sînt de contestat.Nr. 268/3 aprilie 2009 41 41.ŞTIRILE DE AZI DIN LUMEA DE IERIAugust 2009: România e înapoi în socialism, după ce evenimentelor din 1989 le-a urmat,în 1995, o contrarevoluţie. URSS nu mai există, dar lagărul socialist s-a regrupat înUniunea Statelor Socialiste Independente, cu capitala la Varşovia. Stînga de origineleninistă a mileniului al treilea seamănă cu regimurile autoritare din America de Sud:constrîngeri politice plus libertate economică. Informaţia circulă mai liber decît pe vremuri,în Scînteia sau Pravda, dar folosirea Internetului e prohibită. În locul lui, cetăţenii USSI potfolosi Gagarin 5, reţea electronică asemănătoare cu Internetul, dar cu acces monitorizat şiﬁltre de conţinut. Cum se spune, "pe Gagarin eşti liber să intri, dar trebuie să ﬁi foarteatent pe unde ieşi".Aşa cum stau lucrurile, libertatea de expresie e teoretic inexistentă. Totuşi, un număr desubterfugii ale utilizatorilor, de la paralimbaj (emoticoni) la substituţia caracterelor chirilicecu altele latine — nu echivalentul lor în alfabet, ci litere asemănătoare la formă, ca "3"pentru "Z" rusesc sau "B" cu valoarea lui "V" — reuşesc să păcălească ﬁltrele electroniceşi Supraveghetorii. Personaje detestate, aceştia nu fac în fond decît să şteargă din starttot ceea ce li se pare ciudat. Cu alte cuvinte, dacă oricine a intrat măcar o dată pe Gagarin5 a avut chef să ia gîtul unui Supraveghetor, aceştia sînt mai curînd enervanţi decîtresponsabili pentru dispariţiile dubioase despre care se speculează că se leagă dereţeaua estică.Dincolo de underground-ul de nestăpînit pe Gagarin, mijloacele de informare cu acoperirelargă sînt puţine şi controlate de stat. În România, Scînteia se distribuie gratuit, la fel ca şiSăptămîna, publicaţie a Fundaţiei Eugen Barbu, condusă de poetul laureat al Premiului deStat, Corneliu Vadim Tudor. Ziarele zac în teancuri, nimeni nu le mai vrea, sînt pline degunoi în loc de informaţie. Televiziunea de stat, singura, oferă nu mai puţin de cinci posturicu ştiri oﬁciale şi lung-metraje coproducţie cu Cuba lui Raul Castro. La ea se uită însă numai mult de două milioane de români zilnic. Restul, pînă la 18, cît e populaţia diminuată descăderea natalităţii şi fuga în afara Uniunii Statelor Socialiste Independente, preferă"proiecţiile spontane" de pe reţeaua Gagarin: într-un loc sau altul din reţea se dă cîte unﬁlm sau un concert de peste graniţa USSI, iar accesul se poate obţine destul de ieftinvirînd cîteva euruble într-un cont care circulă pe mesaje text. Se primesc înapoi unutilizator şi o parolă valabile o singură dată. Cifrele de audienţă nu se cunosc, dar mediulelectronic e oricum mult mai tentant decît presa şi televiziunea oﬁcială: nu există site-uri şinici bloguri, ci doar forumuri de discuţii, pentru ca participanţii egali ai acestora să nu seexpună în chip de autori. Pe ele se diseminează informaţii cu grade diferite de veridicitate.Sîntem în august 2009, dar un altfel de august al unui alt fel de 2009. Unde sîntcontemporanii noştri în acest prezent paralel?CONSPIRAŢIA INGINERILOR. Cristian Tudor Popescu, absolvent de Politehnică şi autorde SF, şi Dan Diaconescu, inginer şi creatorul cunoscutului personaj de benzi desenateMortul Viu din Lada Goală, au fost arestaţi pentru activităţi paranormale. Diaconescu şiCTP au iniţiat o serie întreagă de şedinţe de spiritism pe reţeaua Gagarin 5, dar şi în casebine păzite, încercînd să pună bazele unei biserici scientologice bi şi în acelaşi timpautocefale. 42 42.TELEVIZIUNEA PUBLICĂ INFESTATĂ. Cunoscutul autor de snoave şi abecedare IonCristoiu este suspectat de literatură subversivă, din cauza unei scenete, ajunsă cine ştiecum pe programul 5 al televiziunii. În scenetă, un chelner care fură la nota de plată areelemente de personalitate comune cu tovarăşul Ion Iliescu, conducătorul RepubliciiSocialiste Independente România. Supa de găină cu pui vii pe care o serveşte chelnerulpoate ﬁ interpretată ca o aluzie la terciul cu pansele plantat de mineri în 1990, în PiaţaUniversităţii. Ion Cristoiu s-a apărat însă spunînd că modelul chelnerului e Baba Dochia,nu Ion Iliescu.DELINCVENŢI NECONVINGĂTORI. Filozoﬁi Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au fostsurprinşi de o barcă de patrulare a Uniunii Ecologice a Lipovenilor pe cînd încercau sătraverseze Canalul Bîstroe cu o canoe galbenă, sub pretextul că pescuiesc pelicani, deşinu aveau la ei paşapoarte şi nici undiţe. Cei doi ﬁlozoﬁ au fost condamnaţi să participe lalecţii de reeducare în cadrul Cercului de Igienă şi Concupiscenţă condus de DragoşBucurenci, dar acesta nu s-a achitat personal de cursuri, întîrziind în repetate rînduri laorele de igienă, din motive de strîns castane din parc împreună cu preşcolarii. Reclamaţiaurmează să ﬁe soluţionată de forurile superioare.VÎRFUL AISBERGULUI. Amiralitatea României, prin persoana contraamiralului TraianBăsescu, e în conﬂict deschis cu Ministerul Comerţului Exterior, condus de DanVoiculescu. Producţia de export a României nu va mai pleca cu vapoarele, ci va ﬁîmbuteliată în sticle şi aruncată în Marea Neagră. "Mi-e teamă ca Băsescu să nu beaadidaşii originali şi untul", a declarat Dan Voiculescu. "Să-i împacheteze în aisberguri", areplicat Băsescu.FRAUDĂ LA SUBSOL. Rectorul Institutului de Arhitectură "Casa Poporului", Dinu Patriciu,a fost arestat după ce organele abilitate au descoperit un puţ de petrol în pivniţaInstitutului. Sau a Casei Poporului. Patriciu a încercat să se apere susţinînd că e unconcept urbanistic numit "Fîntîna Vieţii". Miliţienii care au descoperit Fîntîna Vieţii aveauuniforme gri petrol cînd au ieşit din pivniţă.PREA MULŢI POEŢI LA CÎTE RIME SÎNT. Scriitorul Sorin Ovidiu Vîntu, conducătorulCenaclului Stelian Tănase din Roman, e cercetat de autorităţi pentru Poemul Piramidal, unsamizdat distribuit iniţial la cinci apropiaţi, care trebuiau să-l copieze de cîte patru ori, săadauge un vers şi să-l dea mai departe altor cinci poeţi. Autorităţile îl acuză pe Vîntu că înacest mod a creat o penurie de versuri pe piaţă.AŞA-ZIS OM DE ARTĂ. Adrian Sîrbu, de formaţie regizor, a fost reţinut pentru expunereindecentă la Fabrica de Manechine Adesgo, în timp ce îi făcea ochi dulci numitei JanineŞtefan, de profesie gestionară. Aşa-zisul regizor a fost descoperit ascuns într-un mormande Căciuli Pro TV, îmbrăcat într-un maiou de staniol cu multe găurele. Autorităţile auinvestigat realizările artistice ale lui Sîrbu şi au descoperit că este autorul cîtorva ﬁlme deprotecţia muncii, printre care "Scamatoarea scamelor", avînd-o în prim-plan pe aceeaşiJanine Ştefan.TELEDON CU IDEI CIUCE. Directorul general al televiziunii române, Mihai Tatulici, acăzut în dizgraţie după teledonul prezentat de Mihai Tatulici în direct şi la o oră de vîrf, peprogramul 1, în care Fundaţia "Mihai Tatulici" şi televiziunea au strîns 1,3 milioane deeuruble pentru ﬁnanţarea experimentelor nucleare ale fraţilor din Coreea de Nord. Sezvoneşte că Partidul Nobilelor Idealuri şi conducătorul său Ion Iliescu i-au întins o capcanăcelebrului realizator, dîndu-i undă verde pentru teledonul nuclear şi apoi luîndu-i-o înapoi, 43 43.pentru a realiza o dezminţire publică şi convingătoare a apropierii (prea mari) de surseleradioactive de la Pyongyang. Pînă la urmă, prin huburile de pe Gagarin se zvoneşte că decele 1,3 milioane nu se mai cumpără plutoniu pentru fraţii coreeni, ci salam cu soia, careva ﬁ folosit în chip de combustibil solid în locul energiei nucleare. Conducerea de partid şide stat nord-coreeană a dezminţit energic faptul că salamul ar putea ﬁ folosit ca proiectilede Artileria Ciucă, aducînd dovezi convingătoare că nu se potriveşte calibrul. I pak, dinsalam cu soia nu se poate face coniac pentru Kim Jong Il, care nici nu se ştie dacă maitrăieşte.Nr. 285/29 iulie 2009 44 44.DE-A HOŢII ŞI TOLONTANIIInadmisibil! Primăria din oraşul X a cheltuit trei surcele pe deplasări, în vremuri de criză!Vine canicula. Cutare ministru şi-a luat maşină nouă din sudoarea poporului. Vinecanicula. Corupţie la nivel înalt: o babă a furat o găină. Vine canicula. Un primar are casăcu etaj, suspect! Vine canicula. PSD acuză PD-L de corupţie. Vine canicula. PD-L acuzăPSD de corupţie. Vine canicula. PSD şi PD-L se acuză reciproc de subminarea coaliţiei.Vine canicula. Situaţia ridică semne de întrebare. Vine canicula.PRESA ŞI POLITICIENII. Dacă Tolontan era meteorolog, ar mai ﬁ mers. Însă el este doarun redactor-şef de gazetă din România, care, a doua oară în viaţă, după scandalul sălilorde sport ale Guvernului Năstase, a pus pe roate o serie de investigaţii de impact. Numaide două ori? Alţii nu fac asta niciodată. Impactul a constat în demisia Monicăi Iacob-Ridzi,căutată acum de organele în drept pentru scene achiziţionate cu 70 de mii de euro şipentru ştiri despre tinereţea, antrenul şi veselia de 2 Mai, cumpărate nu se ştie de unde.Nu se ştie, dar cineva le-a vîndut, că banii s-au cheltuit, iar tinereţea, antrenul şi veselia aufost pe post. Aşa cum e el, mereu cu ochii pe mingea aia de fotbal, Tolontan e tot ceea ceare presa română mai aproape de modelul ziaristului-conştiinţă, al omului care seîntîlneşte cu interesul public.Presa românească este dependentă de politicieni. Politicienii o plătesc în campanie, pecontracte în regulă, ﬁindcă au votat legea electorală, care le permite asta. Atunci cîndajung la putere, aceiaşi politicieni o plătesc din bugetele ministerelor, prin contracte depublicitate şi de organizare de evenimente. Cînd se termină banii ministerelor, totpoliticienii pun mînă de la mînă şi fac contracte de "consultanţă" cu moderatorii TV. În locde concepte de comunicare, vizuale şi strategii, aceştia furnizează apariţii în emisiunea pecare o au în arendă: aşa, cel puţin, a spus preşedintele Băsescu, deloc străin de culiselepoliticii, şi nu numai el."SOLIDARIZAREA BRÎNZETURILOR". Tăvălindu-se în acest gen de complicitate saugrijulii doar să-şi ia salariile la timp şi să nu-i dea mogulii şi multinaţionalii afară, că e criză,ziariştii înşişi s-au mirat cînd Gazeta Sporturilor a început seria de investigaţii despreMonica Ridzi. Au căscat ochii mari, după care, cînd subiectul s-a făcut gras, cel mai grasdin ultimii ani, au început să-l preia şi să-l dezbată. Unii au numit asta cu emfază"solidarizarea presei", ca şi cum a încerca să faci brînză la fel de bună ca oierul concurents-ar numi "solidarizarea brînzeturilor". Pe urmă, aceiaşi oameni au uitat o clipă de salariuşi de mogul şi şi-au zis: e simplu, putem şi noi! Aşa s-a ajuns, vara asta, la cazuri decorupţie maximă, în loc de "păianjenul văduva neagră loveşte din nou" şi alte sperietori desezon. Canicula au lăsat-o la loc, că e caniculă, n-o bate nici Elena Udrea.JURNALIŞTII DE INVESTIGAŢII. Puţin după învestitură, premierul Boc şi ministrulBerceanu s-au apucat să-i dea afară pe directorii de agenţii guvernamentale pentru căaveau salarii mari. Cine are bani a furat, se ştie. Acum, ei şi colegii lor miniştri sînt vinovaţipentru cheltuirea banilor. Ai noştri, ai tuturor. Asta, cu excepţia cazului în care sînt vinovaţică nu au fost în stare să cheltuiască aceiaşi bani. 45 45.Sînt ceilalţi "jurnalişti de investigaţii", pur şi simplu, tembeli? Unii, da. Dar majoritatea ştiucă publicul cască ochii (şi gura) dacă îmbraci un fapt normal în vorbe mari şi tari. ElenaUdrea a sponsorizat o emisiune de la o televiziune. Ziarul celuilalt mogul face tapaj petema asta. Se dovedeşte că suma, împărţită la numărul de ediţii, dă ceva mic, cu patrucifre, normal pentru o producţie TV. Contează? Nu: aşa se construieşte o reputaţie. EleneiUdrea, care are destule păcate, i se reproşează mai ales ceea ce n-a făcut. Cotidianul areuşit să găsească şi la ea o scenă de 70 de mii de euro, ca în cazul Monicăi Iacob-Ridzi,punct lovit: în rest, minuni despre faptul că Ministerul Turismului nu poate ﬁ coproducătorla emisiune (ba poate, scrie-n ordonanţa de urgenţă prin care s-a înﬁinţat), poveşti desprerivalitatea Monicăi Ridzi cu Elena Udrea (îşi asumă cineva aceste spuse?), pac-pac, vorbalui Becali, se înﬁinţează o comisie parlamentară de anchetă. Ba Nemirschi de la PSD! —ţipă analiştii şi politicienii portocalii. PSD-ul tace şi mustăceşte: Aţi vrut ministereeconomice? V-am dat ministere economice. Noi n-avem: de unde corupţie?JOACA DE-A TOLONTANII. Pe vremea Guvernului Tăriceanu, conştiinţele justiţiare de lateleviziunea publică au dat pe post un ﬂagrant care fusese scurs de la DNA tocmai ﬁindcănu era ﬂagrant, cel cu ex-ministrul Remeş. Povestea a fost fardată cu nişte palincă şicaltaboşi, legaţi de "ﬂagrantul" cu pricina, numai şi numai prin legătura dintre personaje.Ideea că Remeş s-ar ﬁ vîndut pe cîteva kilograme de mezeluri e stupidă şi contradictorietocmai cu acuzaţiile de corupţie maximă: ce hoţ de calibru e ăla care îşi murdăreşte mîinilecu nişte cîrnaţi?Dar, în ﬁne, nu contează. Remeş, nu vreun simpatic şi nici vreun laureat al PremiuluiNobel pentru economie, altminteri, a fost "dovedit" de presă. De reﬂectat asupra sensuluiprovenind din logică şi a celui din basmele cu Zmeul, pe care îl are acest cuvînt în limbaromână. La fel şi cu alţi miniştri, prezenţi şi viitori. Degeaba e cineva capabil să planiﬁcede la un cap la altul o campanie care se lasă cu demisia unui ministru, în care faptele sîntfapte şi incriminează cu adevărat: după el vin 100 care dau cu "semne de întrebare".Deocamdată, angajaţii grupurilor media se joacă, pe prima pagină a ziarelor şi-ndeschiderea jurnalelor, de-a tolontanii. Fervoarea investigativă va mai ﬁ etalată, slobod,cîteva săptămîni. Dar, la un moment dat, unii îşi vor aduce aminte că presa e bună lademascat duşmani. Dac-o lăsăm să-i demaşte singură, uite ce face!, iese cazul Ridzide-aici! E cazul să preluăm problema, să scoatem dosarele alea de la naftalină...Ne paşte o toamnă plină de dezvăluiri, corupţie şi anchete. Mai ales că, la vremearespectivă, nu canicula va ﬁ brekin nius. Ci campania pentru prezidenţiale.Nr. 286/7 august 2009 46 46.SCANDAL: MITICĂ S-A APUCAT DE POLITICĂ!Creangă ne-a inventat trecutul, iar Caragiale ne-a inventat viitorul. Dacă povestitorul de laHumuleşti ne-a injectat, în istoria cam pustie de evenimente, steroizii basmelor şi ne-aajutat să ne sublimăm în fabulos, tipologia modernă şi istoriile "sudistului" din Haimanalepar ceea ce James Joyce numea un coşmar din care nu ne putem trezi. Pare că Româniaa fost predeterminată fatal în deceniile cînd Caragiale împărţea societatea autohtonă înZaharia Trahanache, Pristanda, Zoe, Miţa şi Crăcănel, Mache şi Lache, Rică Venturiano şiCoana Eﬁmiţa. Toate locurile sînt ocupate, cu alte cuvinte, dar nu ca la Mall, în sală, ci caatunci cînd vrei să urci din sală pe scenă. Bine că ne-a făcut Dumnezeu fără minte lanaştere, ﬁindcă, dacă aveam de pildă darul citirii din prima zi, ne era poate greu să nealegem inclusiv numele.Acestea ﬁind zise, ajungem la întrebarea care ne-a fost dată drept temă de Dilema veche:cine e Mitică în presă? În spiritul celor mai sus zise, vom spune că Mitică nu poate ﬁjurnalistul. Claritatea şi distincţia carteziană cu care şi-a construit Caragiale comediaumană (mult mai parcimonios decît Balzac, unde Rastignac şi De Rubempré au unelelucruri în comun, iar César Birotteau şi Vărul Pons, altele) ne fac să spunem că gazetarule, deﬁnitiv şi stereotip, Rică Venturiano. Spoiala de europenism, ticurile verbale, ipostazamahmură din care "combate bine" Venturiano se regăsesc la mai tot editorialistul român,indignat şi palavragiu întru aplauzele propriei galerii, care conﬁrmă prejudecăţi mai curînddecît luminează cititorii. La fel cum Venturiano prorocea moartea reacţiunii ca pe un vis deaur, strănepotul lui publicist de azi se sublimează precum copilul care suge lapte-n vis învictoria ﬁnală — sau înfrîngerea deﬁnitivă — a lui Traian Băsescu.Şi-atunci, dacă nu poate ﬁ jurnalist, ce e Mitică? Răspunsul e oarecum previzibil: obiectulmuncii jurnalistice, omul politic. Pare că spectrul politicienilor e cel mai complet acoperit deîngrijitul Caragiale, prin ipostaze gen Trahanache-Tipătescu-Caţavencu. Mitică e apoliticca un substantiv comun, fără opinii privind guvernarea, spiritual aşa cum Camil Petrescuspunea că sînt spirituali imbecilii, autor de panseuri-platitudine, postmoderneavant-la-lettre: "Viaţa este un vis, moartea o deşteptare!", "Nu există roză fără spini" şi aşamai departe. "Ineditele" lui Mitică din cele două texte pe care i le-a dedicat Caragiale sîntscrîşnite, elaborate, crude, dezumﬂate: cere chelnerului cîţiva centimetri de iaurt, încearcăsă prostească vatmanul tramvaiului că i-a căzut biciul, recomandă suferindului de măsea"rădăcină de cleşte", vrea să-şi facă soacra "moaşă militară". Conştiinţa politică a lui Miticănu prea reuşeşte, cumva, să treacă de uşierii instituţiilor, cum e Ministerul de Război, legatde care îşi imaginează petiţia cu soacra, sau Palatul de Justiţie, unde caută un avocat casă-l apere de muşte.De regulă, ne imaginăm omul politic de cealaltă parte a uşii devenite instanţătranscendentală pentru apolitismul lui Mitică. Aşa era la Caragiale, unde caracterele eraudistribuite mai clar decît miniştrii într-un guvern: rinocerul care sub aparenţa sclerozei dădovadă de multă viclenie (Trahanache), demagogul (Caţavencu), oportunistul (Tipătescu)şi încă vreo cîteva specializări. Totuşi, dacă ar ﬁ trăit azi şi ar ﬁ avut telecomandă,Caragiale s-ar ﬁ zăpăcit pînă la a ne lăsa o tipologie mai ﬂuidă şi întîmplări cu morala maipuţin univocă. Blestemul demiurgului din Haimanale ne-a afectat difuz şi imperfect, ﬁindcămarionetele nu îşi cunosc în general destinul. "Reforma clasei politice", "tînăra generaţie" 47 47.şi alte pseudoconcepte vehiculate de potentaţii zilei, în România, ascund un vid ideologicproporţional cu lipsa de crezuri a candidaţilor la primenirea trebilor publice. De aceea,curios, politicianul tînăr, reformist, e mai aproape de Mitică decît de modelele omologatedin coşmarul vesel şi proiectiv al lui Caragiale. O anumită stridenţă, "verva scînteietoare"repetată în faţa oglinzii pe care a brevetat-o răposatul Horia Rusu, bădărănia, aluziilecloacale ("gazometru" la Mitică), dispreţul pentru semeni, obsesia pentru "parale" sînt maiaproape de conştiinţa politică a nou-venitului în politica României decît cutare sau cutaretradiţie ideologică. Faţă de activistul de ieri, politicianul de azi e musai să facă gesturi deimpact, înarmat cu o costumaţie pe care Mitică ar ﬁ purtat-o în Dʼale carnavalului, dacă arﬁ fost distribuit de al său părinte (sau naş): andrele şi mop, uniformă ţanţoşă de husar (cuo svastică mică uitată pe ea), instrumente muzicale gen chitara lui Orban, gîdilate pînălampa se stinge singură. O altă serie de accesorii care ţin de ideologia parvenitului,inexistente pe vremea lui Caragiale, îl completează pe Mitică-contemporanul: maşinoi,mobil cu cotcodăceli, diferite alte gizmo-uri înnoite în ritmul în care apar, întru gloriaposesorului.Pe vremuri, a ﬁ "activist" era o ocupaţie, chiar dacă nu o profesie. Mitică-tînăra speranţă aliberalismului, socialismului, popularismului şi ecologiei române nu are nici una, nici alta. Ele "politician" aşa cum alţii sînt înalţi sau scunzi, cu inocenţa cu care vorbeşte MarianVanghelie limba română şi Traian Băsescu, engleza. Treaba lui Mitică e să se strecoareprin viaţă aşa cum alţii trec strada, atent la bolizii agresivi care i-ar putea curma baletul pezebră, dar şi, mereu, la "oportunităţi". Ajunge înaintea altora la destinaţie pentru că trecemereu pe roşu. Ricoşează de la un partid la altul şi dintr-un studio TV în celălalt ca o bilăde biliard, iar aspiraţiile pe care le posedă se rezumă la "parale". Ele merită acest numedoar datorită tenacităţii de gîză lacomă şi egocentrismului.Nr. 287/13 august 2009 48 48.O AFACERE DISCUTABILĂCîine de pază sau vacă de muls? De două sau trei decenii, presa pare a ﬁ într-o crizăglobală de identitate. Iar la modul mai întîi entuziast, apoi dubios cum s-a construit piaţamedia din România, problema presei-ca-afacere versus interes public-imparţialitate-independenţă este cu atît mai acută.Presa din România e clădită pornind de la două sau chiar trei tipuri de ﬁlozoﬁe. Primul, înordine cronologică, ar ﬁ optica făcătorilor de gazete din anii ʼ90, care uneori au ajuns la unsucces remarcabil pentru vremea respectivă. De la euforia lui 1990, cînd ziarişti cu state lapublicaţiile comuniste, dar şi nou-veniţi, se dedulceau la libertatea absolută de expresie,cu rezultate mai mult sau mai puţin pe gustul publicului, un Cristoiu, Nistorescu, SorinRoşca Stănescu, Petre Mihai Băcanu şi chiar Cristian Tudor Popescu au ajuns într-undeceniu la un punct de vedere destul de mercantil asupra modului cum se gestionează unziar sau un grup media. E drept, creatorul “Evenimentului zilei” a deţinut destul de sporadicpoziţii de decizie din 1996 încoace. Dar în rest, polemica referitoare la amestecareaatribuţiilor editoriale cu cele de vînzători de spaţiu publicitar, diferitele presupuneri şiacuzaţii al căror obiect au fost cunoscutele nume de mai sus şi destule altele sugerează oorientare către proﬁt mai puţin prezentă în intenţiile (cel puţin declarate) de la începutulanilor ʼ90.Cristoiu, Nistorescu, Stănescu, Băcanu sau Popescu au păcatele şi realizările lor, dar laun moment dat au fost cei care au decis pentru publicaţiile pe care le-au condus. Lucrurilese pot face însă şi altfel, cu calcule contabile şi estimări atente, la care se adaugă salariiceva mai mari, plătite regulat, angajaţilor, plus alte scheme motivaţionale din categoriateam buildinguri, stagii în străinătate şi altele. Asta a fost oarecum cea de-a doua şcoalăde gîndire în privinţa presei ca afacere, iar ﬁlozoﬁa despre care discutăm este apanajulgrupurilor media străine. Primele care au contat au fost RPG, devenit ulteriorEdipresse-A.S. — compania care editează “Elle”, “Avantaje”, “Joy” şi multe altele — şiRingier România, posesorul unor titluri diverse precum “Capital”, “Libertatea”, “Unica”, “TVmania” sau “Bolero”. Străinii care s-au implicat în piaţa media din România — iarEdipresse şi Ringier sînt concurate de alte business-uri masive ca Sanoma sau BurdaRomânia, Lagardère (Europa FM) şi ProSiebenSat.1 (Prima TV) — au fost mai puţininteresaţi de aşa-numita presă quality, care ar putea înseamna cotidiene serioase,televiziuni de ştiri sau încă absentul echivalent românesc al unui “Newsweek” sau “Lepoint”. Dacă acest gen de proprietar a fost cu siguranţă mai puţin interesat de valoriledemocraţiei, tematica sobră şi politică în conţinutul propriilor publicaţii, în schimb, tot lui ise datorează, curios, aşezarea business-ului numit presă pe baze curate, asemănătoarecu cele occidentale. Paradoxal, cei mai liberi jurnalişti din România lui 2009 sînt cei de latabloide, care pot spune ce vor în propria publicaţie, rentabilă şi populară. Ei însă nu-şiprea folosesc această libertate pentru subiectele zise serioase, şi poate că au motivele lor,legate nu de presiunea politicului, ci de public.În ﬁne, un al treilea tip de ﬁlozoﬁe legat de problema proﬁt versus relevanţă politicăaparţine aşa-numiţilor moguli. Dintr-un motiv sau altul, de prin 2005 încoace bătaia pentrudiferite segmente de piaţă media, de la televiziuni de femei la site-uri de business, s-aînteţit, iar investiţiile unui Sorin Ovidiu Vîntu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu sau Adrian 49 49.Sîrbu au fost substanţiale. Există o explicaţie care porneşte de la diferiţi politicieni, maiales de la preşedintele Băsescu, asupra intenţiilor acestui gen de proprietari. Pentru ei,zice-se, asseturile media sînt pîrghii de putere şi inﬂuenţă, poate cu excepţia lui AdrianSîrbu, care e mai interesat de business-ul global al CME, compania americană cu care afondat imperiul PRO şi al cărei Chief Executive Ofﬁcer este.Nu vom intra prea adînc în această discuţie, care e şi-aşa destul de stufoasă prin altelocuri. Ajunge să spunem că inﬂuenţa personală este vizibilă doar în unele din asseturilemedia ale grupului Voiculescu de ceva timp, şi că, recent, accentele hiper-critice la adresapreşedintelui şi a guvernului s-au răspîndit şi la Sorin Ovidiu Vîntu. Desigur că a criticapreşedintele şi guvernul e treaba presei, dar unii fac asta într-un mod bizar, care stîrneştesimpatia cititorului/telespectatorului onest pentru un executiv călcător în străchini şi un şefal statului care nu se mai poate lăuda cu vreo realizare politică de cîţiva ani.În afară de asta, lucrurile au arătat destul de mult şi bine a independenţă sau indiferenţăpolitică pe la marii proprietari români Ultima e vizibilă mai ales în Adevărul Holding, editorul“Dilemei”; aici, cotidianul “Adevărul” a luat decizia de a se dezinteresa de evoluţiile politice.Dincolo de lucrurile destul de jalnice care au ieşit la iveală în 2009 în privinţa complicităţiiunora dintre grupurile media cu politicul — campanie pe bani, scandalul legat de MinisterulTurismului, alegaţia repetată despre moderatorii care emit facturi de consultanţă invitaţilorîn emisiuni — ultimele luni au dovedit că marii proprietari români sînt interesaţi şi de proﬁt.Sau măcar de a nu pierde bani. Criza a adus după ea o scădere importantă a veniturilordin publicitate şi, odată cu aceasta, reduceri şi eventuale închideri de publicaţii sauteleviziuni. Cel mai frămîntat grup a fost, din acest punct de vedere, Realitatea-Caţavencu.Dacă la începutul anului, structura media a lui Sorin Ovidiu Vîntu anunţa măriri de salarii,ulterior managementul a operat reduceri drastice, de pînă la 50%, şi diferite disponibilizări.Criza a atins însă şi alte grupuri media, iar proprietarii au reacţionat destul de prompt,ceea ce arată că oricare le-ar ﬁ tenebroasele planuri de subjugare ale României, moguliisînt moguli pentru că îi interesează banii, adică proﬁtul.August este luna în care cifrele oﬁciale ale companiilor de media pentru anul anteriordevin publice pe site-ul Ministerului de Finanţe, dar cifrele contabile trebuie explicate. Lacapetele proﬁtului şi pierderii se aﬂă PRO TV SA, compania pe care operează televiziunilelui Adrian Sîrbu, cu un proﬁt de aproape 30 de milioane de euro în 2008. Pe minus,Realitatea Media, business-ul TV al lui Sorin Ovidiu Vîntu, a pierdut în jur de 21 demilioane. Ringier a realizat un proﬁt modest, din cauza crizei, de numai 1,8 milioane, iarAntenele 1 şi 3, care funcţionează pe societăţi diferite, au avut 6 şi 3,5 milioane proﬁt.Adevărul Holding a pierdut la rîndul lui aproximativ 13 milioane de euro, iar OTV-ul lui DanDiaconescu s-a situat şi el sub linie, cu minus 167,5 mii euro. Şi aşa mai departe. Ceînseamnă toate acestea? Cîteva diferenţe de strategie ajută la interpretarea lor.MOGULII BOBOCI ŞI MOGULII VETERANI. Dincolo de considerentele şi consideraţiilepolitice, e logic ca un Dinu Patriciu sau un Sorin Ovidiu Vîntu să piardă bani la început, întimp ce grupul Voiculescu realizează proﬁt în multe zone. E vorba de investiţii pe operioadă de cîţiva ani, la asemenea dimensiuni de business. Problema e cînd se vaajunge la visatul “break even”.ROMÂNII ŞI STRĂINII. Străinii veniţi în România au reuşit ceea ce numai un Adrian Sîrbu,dintre români, a reuşit la modul sonor, să creeze pieţe. De regulă, investiţiile companiilorglobale s-au concentrat în zonele “goale”. Prin contrast, proprietarii români s-au dus acolo 50 50.unde concurenţa era mai acerbă: pe piaţa de cotidiene, cea de site-uri de ştiri,fantomaticele televiziuni generaliste de buzunar gen Cosmos TV sau Flux TV şi aşa maideparte.MOGULII ORIZONTALI ŞI BUSINESS-URILE VERTICALE. Marii proprietari români şi-audezvoltat structurile media mai curînd ca structuri orizontale: portofoliu de televiziuni,publicaţii, site-uri de internet. Ringier şi Dinu Patriciu preferă modele verticale, care includşi business-uri conexe, cum ar ﬁ tipograﬁa, distribuţia şi achiziţia propriului sediu.Limpezesc cu ceva problema de început scurtul istoric şi taxonomia de mai sus? Nu foartetare. Totuşi, o doză de luciditate şi atenţia pentru detalii sînt utile într-o astfel de chestiune.Presa e aşa cum e şi imprecaţiile politicienilor sau ale altora nu prea pot s-o schimbe.Nr. 291/11 septembrie 2009 51 51.POLITICA URLETELOR1.052.000 de telespectatori. Teza prezidenţială, conform căreia mogulii vor să acaparezeRomânia pentru ca să o transforme într-o rotativă de tipărit bani (sau găină cu ouă de aur,cum vreţi să-i spuneţi) e în acelaşi timp aproximativă şi tardivă. Cifra de la care porneşteacest articol este semnul destul de clar că România e deja acaparată şi deturnată. Însă —ironie — nu numai de Sorin Ovidiu Vîntu şi Dan Voiculescu. În această campanie amasistat, curios, la apariţia, de nicăieri, a unei Românii pline de complicităţi şi furie.Complicităţile sînt subtile şi merită explicate. Furia o lăsăm furioşilor, ﬁindcă sîntem în“Dilema”. Cu riscul de a înfuria...Cei 1,05 milioane de telespectatori sînt ratingul mediu atins, în masa publicului urban, deRealitatea TV, la faimosul episod de joi, 26 noiembrie: Traian Băsescu confruntat cucaseta cu copilul. Pe limba specialiştilor, 9 puncte pe all urban, o audienţă-record pentruun post de ştiri, atinsă în general de jurnalele Andreei Esca, ﬁlmele de succes şi “Dansezpentru tine”. Punerea în circulaţie a incidentului este dubioasă din punct de vederejurnalistic, dar avem o concluzie clară: jurnalismul dubios face tiraje/rating/audienţă.Aşa e şi în cazurile de semn contrar. Difuzarea casetei cu copilul la Realitatea TV a pornitde la ziarul prieten, “Gardianul”. Atribuit de mai multe surse lui Sorin Ovidiu Vîntu, acestcotidian a făcut exact ceea ce a făcut un alt ziar mic şi vocal, “Curentul”, pe 9 noiembrie: a“intrat în posesia” unei înregistrări. Pe 9 noiembrie, era vorba de discuţia dintre SorinRoşca Stănescu, Cătălin Macovei şi Bogdan Chirieac, care ţintea spre “moguli” şimetodele lor, prin asocierea celor doi cu Realitatea TV şi Antena 3. Pe 26, despre TraianBăsescu, care ar ﬁ lovit copilul în cauză. Diferă numai ziarul mic şi vocal şi direcţia lovituriipolitice.Faptul că niciunul dintre cotidiene nu a contactat partea incriminată înaintea publicării, caşi direcţiile în care lovesc cele două dezvăluiri, la 180 de grade una faţă de alta, sîntsimptome clare ale complicităţii dintre politic şi presă. Cea de-a doua are tot dreptul să ia“ce i se dă”. Greşeşte şi se sinucide atunci cînd nu veriﬁcă, nuanţează, pune în context.Nimeni n-a făcut-o. În 2009, informaţia e cea care vine la jurnalist, şi nu pe dos. Nu numaiîn România Şi nu numai în campanie. Dar jurnalistul care o ia de-a gata nu mai e jurnalist.Faptele înşirate pînă acum permit o generalizare: presa şi politicul conlucrează (deşi parcă se nimicesc reciproc), iar publicul cască ochii. După ce cască ochii, se înfurie şi mergela vot. Pe 28 noiembrie, 53,5% dintre români au făcut asta, faţă de 39,6% dupăsomnolenta campanie de la uninominal. Furia “vinde”. Climatul social încărcat şi divizat dinaceste zile, invectivele reciproce, petardele de presă lansate — la Roşca Stănescu şicopilul lovit se adaugă şi cazul Hayssam, şi modul probabil exagerat în care televiziunileau insistat pe fraudele electorale în ziua primului tur, teză convenabilă pentru MirceaGeoană — sînt doar două indicii că există ceva numit un mecanism. Să mai facem un pasîn spate, pentru a vedea întregul tablou.Marii proprietari romani de media au şi, sau mai ales, alte interese de afaceri decît media.Preşedintele Băsescu a explicat în diferite moduri întreaga poveste, dar a omis numeleafaceriştilor care au (şi) media şi l-au favorizat în campanie: Silviu Prigoană şi fraţii 52 52.Păunescu, cel puţin. CNA a sancţionat pentru părtinire atît Etno TV şi Taraf TV(proprietatea celui dintîi, devenit membru PDL), cît şi B 1 TV, al proprietarilor Lido. SilviuPrigoană s-ar putea să ia contracte Rosal de la Liviu Negoiţă şi alţi primari PD, desprebanii fraţilor Păunescu nu ştim cum se intersectează cu statul şi politicul în 2009. Nu pareverosimil în momentul de faţă nici că afaceriştii menţionaţi şi alţii l-ar “controla” pe TraianBăsescu în maniera în care acesta a spus că o fac cu cealaltă parte a spectrului politicVîntu, Voiculescu şi Patriciu. Nici la adversari nu e foarte clar ce se întîmplă.Cert e că banii au circuitele şi logica lor speciﬁc românească. În zilele în care acesterînduri vor ﬁ publicate, Ministerul Turismului tocmai va ﬁ pus pe masă 400 de mii de europentru PRO TV, Antena 1 şi Realitatea TV, printr-o licitaţie legată de programul “Turist înRomânia”. Televiziunile nu sînt nominalizate, dar formula “primele două televiziunigeneraliste şi cea mai populară televiziune de ştiri” nu lasă loc de-ntors. Pînă şi suma erepartizată, procentual, prin caietul de sarcini: 45-35-20%, în ordinea menţionată. “Turist înRomânia” a mai avut o etapă, în vară, cînd s-a lăsat cu scandal şi două dintre televiziuniau refuzat banii: erau prea puţini...Raportat la costul pe punctul de rating, desigur. În alte dăţi, aceleaşi televiziuni i-au luat.Cazurile Ridzi şi Udrea sînt celebre. Într-un loc, a fost vorba nici mai mult, nici mai puţindecît de cumpărare de ştiri. Nişte intermediari minusculi au circulat sume de ordinul sutelorde mii prin nişte contracte ministeriale care stipulau asta. Altele se ştiu mai puţin: legat denumele lui Nicolae Nemirschi, ministru al mediului din partea PSD în guvernul Boc, aapărut o acuzaţie de încredinţare directă a unui contract de 500 de mii de euro. Cîţi bani acheltuit guvernul Boc pe media, în total? Încă nu ştim.E drept, cum spuneam şi altundeva, televiziunile centrale au făcut campanie electoralădezinteresat, pe gratis, deşi legea le permitea să ia bani. Partidele nu au cheltuit. Dar,înainte şi după, ministerele au plătit. Sume importante, pe criză.Contracte guvernamentale direcţionate către media, dezvăluiri direcţionate către media,dezvăluiri direcţionate către o parte a spectrului politic, editoriale direcţionate către o parte(sau alta) a aceluiaşi spectru: la toate acestea se adaugă zvonuri despre un stat de platăde la ﬁrma unui anume politician. Pe care se aﬂă mai mulţi editorialişti. Plus mai multejumătăţi de informaţii, ieşite la iveală în diferite momente, despre moderatorii care emitfacturi de aşa-zisă consultanţă politică unor oameni pe care ulterior îi invită în propriiletalk-show-uri. Au spus-o şi o Adriana Săftoiu, astăzi la PNL, şi un Traian Băsescu. De cen-au dat nume?Posibil, ﬁindcă nu aveau dovezi. Şi totuşi: unde sînt plătitorii? Numai la PSD, al treileamare partid?!Toate indiciile de mai sus duc la ideea unui sistem care scîrţîie strident, dar altfel, mergeca uns. La ce valoare se ridică unsoarea care circulă prin maşinăria descrisă? Imposibil despus. Există o “piaţă media”, în care marii advertiseri bagă bani din reclamă, probabil de350-400 de milioane de euro în 2009. Dar şi o alta.Cum-necum, sistemul de care vorbim e, cum se spune acum, sustenabil. Urleteledirecţionate de politicieni prin media produc rating şi voturi. Banii circulă în diferite modurinecontrolabile şi necontorizate. Dar, de ce nu?, adesea legale. Cei 400 de mii pentru“Turism în România” sînt, la urma urmei, o cheltuială necesară. 53 53.Întreaga poveste are o singură morală, care se întoarce la cifra din debutul articolului. 1,05milioane de telespectatori, 2,1 milioane de ochi căscaţi la incidentul cu copilul şipreşedintele, numai pe Realitatea TV. Se adaugă şi alte milioane de ochi, pe alte posturi.Cît timp publicul reacţionează la astfel de petarde şi nu la jurnalismul serios, se divizează,urăşte şi votează în consecinţă, el nu merită altceva. Sistemul trăieşte tocmai ﬁindcăperdanţii lui sînt aşa cum sînt. Furioşi şi manipulaţi. Mergeţi la vot duminică?Nr. 303/3 decembrie 2009 54 54.RELEVANŢA JURNALISTICĂ ŞI BLESTEMUL HÎRTIEIDispariţia din piaţă a cîtorva ziare (“Ziua”, “Cotidianul”, “Gardianul”) şi scăderea de vînzăria altora (“Jurnalul naţional”, “Evenimentul zilei”, “Gîndul”) au lansat pe spaţii mari discuţiadespre „moartea presei scrise“. De fapt, e vorba de o tendinţă pe care specialiştii ocunoşteau. De ce merg lucrurile atît de prost? E hîrtia blestemată?Cifrele de piaţă arată că necazul nu e acolo, ci într-altă zonă. Cel mai plîns dintre ziareledispărute, “Cotidianul”, vindea în septembrie 2009 cam 5100 de exemplare pe număr.Adică mai puţin de jumătate din cele 11.467 de exemplare ale “Dilemei vechi”, o revistăapăsat elitistă, deci cu potenţial de vînzări mai mic. Ce înseamnă cele 5100 de exemplarevîndute? Echivalentul cifric al numărului de vizitatori unici, pe zi, ai unui blog de top dinRomânia. Cu alte cuvinte, un public pe care îl poate atinge un singur om, fără a cheltui omulţime de bani pe hîrtie, redacţie, sediu şi toate celelalte care intră în structurapublishing-ului pe hîrtie.CRIZA PRESEI SCRISE. Merită să mai dai bani pe tipar? Cazul “Cotidianul” pare asugera că nu, dar Biroul român de Audit al Tirajelor (BRAT), de unde am luat cifrele de maisus, ne prezintă şi situaţii contrare. În aceeaşi lună septembrie, “Click!”, tabloidul care apreluat poziţia numărul 1 de la “Libertatea” anul trecut, vindea 206.729 exemplare pe zi.Adică de vreo 40 de ori mai mult decît “Cotidianul”. “Libertatea”, liderul detronat, realiza şiel un frumuşel 178.574 de exemplare. La asta se adaugă “Cancan”, al treilea tabloidputernic apărut din 2007 încoace, cu aproape 80 de mii de exemplare. Cu alte cuvinte,presa cotidiană pe hîrtie se vinde. Ne raportăm din nou la septembrie 2009, ﬁindcă eultima lună pentru care BRAT oferă rezultate, în care cotidienele centrale vindeau, în total,vreo 896 de mii de exemplare. În septembrie 2005, înaintea ofensivei media a lui Patriciuşi a lui Vîntu (care a deţinut majoritatea publicaţiilor închise sau oferite angajaţilor înultimele săptămîni), piaţa cotidienelor auditate, incluzînd ziarele sportive, economice şi untitlu maghiar, era de 749 de mii de exemplare. Cu alte cuvinte, în patru ani, septembrie vsseptembrie, vînzările cotidienelor au crescut cu vreo 20%.De unde impresia de parastas, atunci? Un mare proprietar român de media, Sorin OvidiuVîntu, a decis că nu mai merită să ţină în viaţă cîteva titluri care nu vindeau mai mult de15-20 de mii de exemplare la un loc. E ca şi cum ai scoate din priză aparatul de respiraţieasistată al unui muribund. Cu alte cuvinte, „criza presei scrise“ a devenit evidentă, dar încazurile citate, e vorba de decese nominale. “Gîndul”, de pildă, vindea în luna la carene-am tot raportat cam 13.900 de exemplare. “Evenimentul zilei”, 31.600 de cópii. E vorbade ziare cu o istorie îndelungată sau aspiraţii mari, proporţionale doar cu pantadescendentă a tirajelor. Altfel zis, raportat la populaţia de 21,6 milioane de locuitori aRomâniei, diferenţa dintre “Gîndul”, care se mai tipăreşte, şi “Cotidianul”, care nu maiapare, e modică. Cam asta e perspectiva reală. De fapt, cotidienele zise „de calitate“, „dereferinţă“ sau „serioase“ scad de multă vreme. Iar explicaţia nu e faptul că sînt tipărite.Aşa ajungem la problema relevanţei jurnalistice, relevanţă pe care, curios, o găsim întabloidele româneşti şi nu la „apostolii democraţiei“ din „marile“ ziare cu mai puţin de 50 demii de exemplare vîndute pe zi. S-ar putea ca nici dvs., nici eu să nu citim “Libertatea” sau“Cancan”. Dar, aşa cum sînt, tabloidele româneşti se vînd bine. Cine le cumpără? Ar ﬁ 55 55.foarte simplu să exclamăm: „Naţie de tîmpiţi! Nu ne interesează decît Nikita şi IonDolănescu!“. Există însă şi un alt raţionament. Oricît s-au plimbat pe la TV, Dolănescu şiNikita nu apar în “Click!” sau în “Cancan” cu aceleaşi lucruri pe care le-au spus sau făcutla televizor ieri.Lucrurile se petrec mai curînd pe dos. De regulă, “Cancan” lansează o temă, celelaltetabloide o preiau, dar ea ajunge şi la Mădălin Ionescu sau la Cătălin Măruţă. Cu altecuvinte, ziarele bulevardiere româneşti au relevanţă pentru că vin cu subiecte proprii,reale. Ce fac, între timp, ziariştii serioşi de la “Evenimentul zilei” sau de la “Gîndul”?Răspunsul e uşor de intuit şi pentru cititorul nespecialist: se uită la Realitatea TV. Sau peHotNews.ro. Iau ştirile zilei şi le regurgitează în ziarul de mîine, neglijînd deﬁniţiaelementară a ştirii — un fapt nou sau nou revelat. Altfel spus, cele mai multe „capete deziar“ din presa serioasă din România nu fac decît să apară cu „ştirea de ieri“. Căutaţipaginile I în format pdf, pe site-urile cotidienelor, şi vă veţi convinge că e aşa. Presa „decalitate“ din România este un fel de „ştirile de ieri“. Încremenită în proiect, ea vine, la o zidupă, cu aceeaşi abordare, acelaşi titlu, acelaşi sumar ca Internetul sau televiziunile deştiri de ieri.Mai putem vorbi în astfel de condiţii de relevanţă democratică, rolul de a patra putere şitoate celelalte? Circul din campania prezidenţială şi jelania de la căpătîiul “Cotidianului”arată că presa clasică e încă o miză. Politicienii au manevrat-o şi au folosit-o ca trambulinăde lansare pentru diferite scandaluri gen „Chirieac-SRS-ANI“ sau „Băsescu şi copilul“. Dar,atunci cînd nu dă „ştirile de ieri“ sau devine trambulină pentru petardele celor interesaţi,presa scrisă din România îşi gratulează cititorii cu tot felul de urlete partizane publicate înpaginile de opinii sub numele de „editoriale“. Apostolii conştiinţei politice a Românieipractică plini de aplomb iubirea de Băsescu şi ura de moguli — sau pe dos –, aşezîndu-sede bunăvoie într-o postură dizgraţioasă şi subalternă, iraţională şi suspectă. Probabil,componenta veroasă a acestei complicităţi dintre politic şi „liderii de opinie“ este mult subsuspiciunile referitoare la ziarişti cumpăraţi. E vorba de „convingeri“: mogulii sau politicieniicare manevrează jurnalişti ar trebui să ﬁe bătuţi în cap ca să cumpere şi să converteascăeditorialişti ostili. Au destui susţinători benevoli.MOARTEA PRESEI E SIMBOLICĂ. Aşa se face că moartea presei scrise e mai curînduna simbolică. E drept, criza economică a scăzut zdravăn veniturile din publicitate alepresei — poate la jumătate, nici unul dintre marile grupuri nu spune cu precizie cît. Darcîte din „marile“ ziare ar ﬁ mers bine într-un prezent paralel, în care veniturile din reclamăcontinuau să crească? Ar ﬁ fost „jurnalismul de calitate“ românesc mai de calitate decîteste azi? De fapt, criza şi explozia online-ului nu au făcut decît să accelereze mecanismulde triere a valorii intelectuale şi utilităţii publice a presei româneşti. Acum, lucrurile aratăpe-alocuri dezolant. Să ne gîndim însă că în spaţiul virgin rămas ar putea apărea oamenişi „marfă“ cu adevărat relevantă. Dacă ziariştii de tabloid îşi cîştigă pîinea cinstit, vînzîndceva care se caută, de ce n-ar putea face asta şi colegii lor cu pretenţii?Nr. 309/14 ianuarie 2010 56 56.SPECIALIŞTI, ACTIVIŞTI, PĂRERIŞTICe legătură este între Adrian Vasilescu, Marcel Hoară şi Bogdan Chirieac? Sînt cele treispecii de comentatori-analişti pe care-i vedem foarte des pe sticlă: specialistul, activistul şipăreristul. Primul ştie ce zice, al doilea e trimis de partid, iar cel din urmă e plătit să facăjocuri. Frazele de mai sus nu îmi aparţin. Le-am împrumutat de la prietenul MihneaMăruţă, jurnalist fără teamă, fără pată, şi tocmai de aceea fără (prea multă) plată din Cluj,cunoscut o vreme ca redactor-şef al Cotidianului, ziar pe care l-a dus la o efemerăcreştere. Motivul pentru care am împrumutat începutul de la el e acela că am scris de zecide ori despre analişti, somităţi media, lideri de opinie şi nu vreau să mă repet. Iar MihneaMăruţă a renunţat la notorietatea şi mijloacele pe care le avea la dispoziţie în presabucureşteană, tocmai din motivele care îi propulsează pe cei pe care îi vedeţi la televizoracolo unde îi vedeţi.Deci e în măsură să facă o clasiﬁcare cu care să pornim la drum. Cu prima categorie, aspecialiştilor, adrianvasileştilor, lucrurile sînt destul de clare. Astfel de oameni sînt de doritpe orice post TV, în orice emisiune, ﬁindcă vin nu doar cu un plus de cunoştinţe, ci şi cuunul de autoritate. Presa scrisă le tipăreşte articolele cu un portret atrăgător lîngă, iarteleviziunile îi intervievează nu numai ﬁindcă obţin un plus de informaţii. Ci şi pentru căpublicul e convins mai uşor de o autoritate. Aristotel remarca asta în a sa Retorică; unuldin cei trei constituenţi ai persuasiunii, ethosul, tocmai la asta se referă. Ar trebui să existe,prin urmare, cîte probleme, atîţia specialişti. Dar, dacă ar ﬁ aşa, Hoară şi Chirieac nu aravea ce căuta la televizor. Cînd apar ei? Hai să vedem cînd o face primul. Se înﬁinţeazăatunci cînd i-o cere partidul, deci cînd e campanie sau vreo altă problemă spinoasă, carecere ca politicienii să îşi arunce în cap cu zoaie sonore. Deşi a avut în campanie uncomportament comparabil doar cu al trollilor de forumuri, distrugînd discuţiile coerente şiscoţîndu-i din minţi pe moderatori, Marcel Hoară e totuşi un caz simplu de activist: ellucrează pentru partid şi face ce i s-a spus. A fost numai cel mai strident, dar nu şi singurultroll portocaliu de la televizor. Ne putem încumeta să facem un proces de intenţie şi săpresupunem în astfel de tentative de dinamitare a talk-show-urilor de la televiziunilemogulilor o strategie coerentă, dictată de echipa de campanie. Iar celelalte partide au avutşi ele „reprezentanţii lor democratici“, cu misiuni asemănătoare.Hoară e, prin urmare, trimis la televiziuni pe o listă de partid, cu o treabă care n-are nimicde-a face cu dreptul la informaţie al publicului şi nici cu binele naţiei, iar televiziunile îlînghit; ulterior, miniştri PD-L — ca Monica Ridzi sau Elena Udrea — pompează sute de miide euro în aceleaşi televiziuni. Se poate şi mai rău? Sugeram mai sus că da. Ca să arătcum, trebuie să revin aici la exemple pe care le-am dat în Cum să devii un Nimeni: Ghişeşi Mădălin Voicu. Penelistul din Braşov şi social-democratul (pînă cînd a fost dat afară dinpartid) sînt două ipostaze ale personajului politic „autonom“, care prosperă în contrapartidului şi, din punctul de vedere al telespectatorului, tulbură apele. Aţi auzit de vreo legedepusă de unul dintre cei doi? Eu, doar de cea a ştirilor pe teme pozitive, pe careteleviziunile ar ﬁ trebuit să le insereze în proporţie de 50% în programe, la iniţiativa lui IoanGhişe. O gogomănie pe care nici Stalin sau Goebbels n-au îndrăznit să o legifereze. Darasta nu importă. Ghişe şi Mădălin Voicu apar la televizor pentru un singur motiv: sîntconﬂictuali şi, de multe ori, critici la adresa propriului partid. Deşi au trecut pe la sediulacestuia mai rar decît Mircea Geoană pe la Sorin Ovidiu Vîntu sau Corneliu Vadim Tudor 57 57.pe la Bruxelles, au tot felul de probleme cu direcţia actuală a conducerii, cu candidatul Xde la Congres şi cu colegul Y. După ce îşi fac un capital media cu toate aceste bombănelipe care presa le iubeşte ﬁindcă iubeşte conﬂictul, pot să se înﬁinţeze în prag deuninominal cu respectivul capital în buzunar şi pot cere un colegiu bun sau alte avantaje.Dacă nu, bombănelile pot deveni săgeţi otrăvite şi „independenţa de gîndire“ — aﬁliere lagrupul parlamentar al independenţilor. Nu voi spune c-o fac, ﬁindcă n-am văzut cu ochiimei aşa ceva, chiar atunci cînd am fost în spatele uşilor închise. Dar, cînd am fost, amvăzut lideri de partid derutaţi de personajele din propriul aparat, apărute la TV, şi lucruriledebitate de acestea.A mai rămas ultima categorie, a chirieacilor, „plătiţi să facă jocuri“, cum spune prietenulMăruţă, care a refuzat să le facă, şi de aceea are credibilitate. Despre ei s-au spus multe,aşa că mă voi mărgini să constat că au revenit la modă după ce s-a stins tămbălăul cuscandalul Agenţia Naţională de Integritate — Cătălin Macovei şi înregistrările de laSnagov. Şi că, nu întîmplător, au revenit. În campania prezidenţială din 2009, media şi-adovedit potenţialul corupător şi disponibilitatea de a se lăsa coruptă; bani pe piaţa „liberă“a publicităţii nu prea sînt în continuare, anii electorali se îndesesc din cauza decalăriiparlamentarelor de prezidenţiale (urmează 2012 şi 2014), iar publicul cască gura la totfelul de petarde jurnalistice şi oameni cu spume la gură. Subsemnatul nu mai face presădecît pe ici-pe colo, şi nu că nu i-ar ﬁ plăcut, iar pe Mihnea Măruţă în nici un caz nu-lvedeţi la televizor. Citiţi-i măcar blogul. Nr. 324/29 aprilie 2010 58 58.DE CE NU PUTEM FI PRIETENI. CONTEXTUL ISTORICCred că undeva prin 1940, doctorul Mişu Teodorescu s-a înrolat în Armata română, carese pregătea să o pornească alături de nemţi către Răsărit. Era ofensiva către Est o cauzăpatriotică? Nu ştiu dacă doctorul Teodorescu o percepea aşa. Fiindcă Mişu era prieten cubunicul, Aurel Comănescu, iar acesta, tot medic, urma să aibă un copil, pe mama, născutăîn martie 1941. Doctorul Mişu a supravieţuit: l-am cunoscut în copilărie, cînta romanţe cu ovoce dogită, foarte amuzant. Dar bunicul a plecat şi el, la scurtă vreme, pe front, după ce anăscut bunica. S-a înrolat voluntar, la rîndul lui, pentru ca familia şi apropiaţii să nu spunăcă a fost un învîrtit de război. A ajuns pînă la Odessa, de unde a venit decorat, cu douăicoane ortodoxe şi o rană ulceroasă de şrapnel la picior, pentru ca să moară în 1973, cîndaveam şase ani.O astfel de povestioară pare astăzi science ﬁction, mai ales că nu garantez pentruacurateţea detaliilor, ca în orice istorie de familie. De ce e de spus? Fiindcă prietenia, înRomânia, e un tip de relaţie grevat de felurite impurităţi: interese, cîrdăşii, raporturiierarhice formale şi mai ales informale. De trădare şi egoism, violenţă, izbucniri deindividualism şi voinţă de putere. Cum am ajuns aici?ROMÂNIA E UN TERITORIU AL DUPLICITĂŢII. La început, au fost „bietul om sub vremi“şi „capul care se pleacă, sabia nu-l taie“. „În calea tuturor relelor“, cum a fost, românul aavut nevoie de un raport psihologic complicat cu societatea, pentru a supravieţui. Amputea vorbi şi de substratul bizantin, în măsura în care istoricii l-ar atesta şi în care acestas-a perpetuat în Imperiul turcesc, care tot de la Roma se revendica. E drept, duplicitatearomânească nu are toate conotaţiile cinice şi interesate ale francezei din care a venitcuvîntul. E mai curînd o complicaţie existenţială, un inhibitor de acţiune cu iz deprofunzime. Desigur, e incorect politic, demodat şi prăpăstios să spunem că o astfel detrăsătură s-a imprimat în ADN-ul românului, dar un context sociocultural există de sute deani. Cine îl neagă e superﬁcial. Sau duplicitar...CINE-A IEŞIT DE SUB VREMI? Lucrurile s-au complicat, după turci, în 1848 şi 1948.Oarecum, 1948 e un fel de 1848 cu capul în jos ca să parafrazăm vorba cu Marx şi Hegel.Revoluţia lui Bălcescu şi Kogălniceanu a fost o tentativă parţial reuşită de modernizareaccelerată a României, la comanda unei elite. Dar lucrurile s-au complicat, ulterior, într-unfel care avea să ducă la însemnările fulgurante, dar revelatoare ale lui Maiorescu şiEminescu, despre formele fără fond. 1948 a fost pe dos, în sensul unei răsturnări sociale:puterea a fost preluată de antielită, de coada satului, care a purces la cooperativizare, înnumele Anei Pauker, cu pistolul. Comunismul a fost adus de ruşi, dar impus de oameni cuo structură morală prea puţin complicată. O vreme, aceştia au putut ﬁ convinşi de ceea cefăceau, crezînd în ceva asemănător cu nişte idealuri. Destul de repede însă, visul leninista rămas cam fără aderenţi sinceri. A devenit o carcasă pentru pulsiuni ariviste primare. Auurmat alte cîteva decenii de duplicitate. Cîţi din cei care ţipau în şedinţele de partidcredeau ceea ce ţipau? Hegel cu capul în jos a dat o elită cu capul în jos.ASOCIERILE INFORMALE. Intră în scenă, previzibil, serviciile secrete. Posibilomniprezente pe vremea lui Ceauşescu, cel puţin în percepţia publică. Vinovatul deserviciu şi în 2010. Acelaşi bunic, Aurel Comănescu, care a primit o decoraţie pe Frontul 59 59.de Est, a impus în casă regula de a nu se vorbi de rău despre regim. Mai ascultam EuropaLiberă, dar cu spaimă şi de la o vîrstă la care aveam discernămînt, după ce Aurel a murit.Pavlik Moruzov, pionierul care şi-a trădat tatăl chiabur pentru propăşirea comunismului, sepreda la şcoală ca reper moral. Iar copiii n-au discernămînt. După 1989, cineva care acăutat sursa mitului a aﬂat că toarşuʼ Pavlik nu era blond-angelic, ci negru ca tăciunele şitatăl era mai mult beţiv şi violent decît kulak. Azi ar ﬁ un caz de competenţa Autorităţiipentru Protecţia Copilului.Pe vremea comunismului, bunicul şi-a protejat însă copiii de ei înşişi, cu duplicitate. Erasub vremi, n-avea ce face: mai greu ca la Odessa.În orice caz, românul a rămas o ﬁinţă mai curînd reactivă decît activă; la bagajul istoric şicultural s-a mai adăugat o problemă: lipsa de credinţă în „nobilele idealuri“ a generat oreţea subterană de relaţii. Partidul şi serviciile secrete au fost nu subminate, ci consolidatedinăuntru de diferite coterii. Economia subterană e numai o parte a structurii — saupseudostructurii — create. Însă cei care au ştiut să manevreze acest context s-au pus peagonisit: aur sub podea, lăzi cu sute-Bălcescu şi altele. Dacă s-ar putea scrie un tratat deeconomie subterană, el ar ﬁ caracterizat prin raporturi mult mai personale, imprevizibile şigreu de cuantiﬁcat, decît cele descrise de teoriile clasice. CUM A EXPLODAT MĂMĂLIGA ŞI CINE A MÎNCAT FIRIMITURILE? „Securişti“ sau nu,mandatarii, oamenii din serviciile externe şcoliţi pe la „contractările“ din RDG sau Cehia,gestionarii de aprozar şi alţii aveau să ﬁe beneﬁciarii lui 1989 — material vorbind. Azi,subterana e mai puternică decît formele occidentale, care clivează pe vechea şi perenapseudo- sau cvasi-structură, à la Maiorescu, dar puţin altfel. Aceasta e chiar un fel derealitate la lumina zilei, mai lipsită de structură, care nu se pretează la teoria conspiraţiei.Pentru aşa ceva, trebuie o descriere ierarhică, globală şi coerentă a unei entităţi de faptvolatile, endemice şi rudimentare, din punct de vedere organizaţional. Şi totuşi, România eplină de insucces(e), iar românii au tendinţa de a le pune pe seama altora, „ăştia“, „româniinoştri“ şi aşa mai departe. Recurgem din nou la istorie: principiul activ al trecutului l-aureprezentat „invadatorii“, pe care încercam să-i gonim cu „neatîrnare“. Chiar cuvîntulspune că înainte, in illo tempore, a fost „atîrnarea“. E drept, SUA au independenţa, deexemplu. Dar a depinde e puţin altceva decît a atîrna.DE FAPT, TEORIA CONSPIRAŢIEI SE ADEVEREŞTE NUMAI CÎND CREEAZĂCONSPIRAŢII. Există ceva asemănător în România: o credinţă comună că existăduşmani, ascunşi sau nu, care nu ne-au lăsat să ne propăşim. „Ăştia“ sînt întotdeaunaaltceva decît „noi“, în funcţie de centrul temporar al lui „noi“. Şi, oricum, o justiﬁcare pentruca „noi“ să încălcăm permanent regula jocului, pentru că, nu-i aşa?, cu „ăştia“ nu se maipoate.Atunci, ce mai putem spune despre prietenie? Doctorul Mişu Teodorescu şi bunicul au trăitdupă 1848, ba chiar şi după 1948. În 2010, românii se solidarizează pe Internet, în jurulunor cauze aparent pierdute şi uneori chiar reuşesc să răstoarne situaţia. Existăcompasiune, altruism şi inclusiv oameni de afaceri de succes, cu momente şi pulsiuni deonorabilitate. Există prietenie. Dar coteriile, maﬁoţeala, bizantinismul, ameninţareareciprocă, lucrurile pe care ﬁecare le ştie despre ﬁecare şi ţin relaţia în viaţă ca focoaselenucleare viciază teritoriul altruismului şi al iubirii de semeni. Prietenia a fost „sub vremi“ceva la care ajungeai atunci cînd nu mai erai bănuitor, conspirativ, agresiv, ipocrit şi, înRomânia, rămîne prin cărţi. Sau prin istoriile de familie. 60 60.Nr. 348/14 octombrie 2010 61 61.PRESA, DE LA SPERANŢĂ LA SCEPTICISMPe 11 septembrie 2001, eram redactor-şef adjunct la “Unica”, revista de femei. Cumva,după ce primul avion a intrat în World Trade Center, am ajuns şi noi pe CNN şi am privit cugura căscată cea de-a doua ciocnire, deşi prin “noi” se înţelegea o paşnică amestecăturăde femei, fete şi metrosexuali, de la “Unica”, “Lumea femeilor” şi “Bravo”. Cele trei paciﬁstereviste îşi făceau veacul în una şi aceeaşi hală a Ringier România, amplasată curios laetajul al patrulea din militarista Aeroﬁna, fostă întreprindere de armament din Fabrica deGlucoză.În timp ce Al-Qaeda dărîma zgîrie-nori la televizorul din colţul halei cu prinţese şimetrosexuali, o colegă se fîţîia agitată încoace şi-ncolo, cu cîteva pagini de revistă printateîn gheare. Am întrerupt-o: “Ei! Vino-ncoaʼ să te uiţi. Uite ce se-ntîmplă!” La care colega:“Lasă-mă, dragă, cu prostiile! Trebuie să trimitem în tipograﬁe şi eu n-am terminatreţetele.”REACŢIA COLEGEI, ALTFEL FATĂ DEŞTEAPTĂ, E SIMPTOMATICĂ PENTRU ACELEVREMURI. Învins de sistem, Emil Constantinescu se mutase de la Cotroceni, cu vreo 10luni înainte, adică pe 10 decembrie 2000, cînd îi cedase din nou locul lui Ion Iliescu. AdrianNăstase tocmai îşi începuse interminabilii ani de guvernare, iar Tucă şi Călinescu ieşeau,sau urmau să iasă, de pe post. Era o scîrbă totală — sau începutul unei astfel de scîrbe.Pe cifre, o comparaţie între mass media românească a anului 2000 şi cea a lui 2010 esteîn acelaşi timp uşor de făcut şi cu rezultate previzibile, încă neşterse din mintea publicului.În 2000, isteria semidoctă a echipei Petre Mihai Băcanu alimenta cu oarecare succestirajul “României libere” şi yin-yang-ul lui Dumitru Tinu şi al lui Cristian Tudor Popescurespectabiliza pînă cu puţin timp în urmă fesenistul şi dizgraţiosul “Adevărul”. Cristoiu,dacă-mi amintesc bine, încerca fără succes să relanseze “Cotidianul” sau mira pe toatălumea bătînd palma cu un ziar de partid, “Azi”, iar Cornel Nistorescu se cam împleticea înpropriile virgule pe prima pagină a “Evenimentului zilei”, ziar la acea vreme destul de înderivă şi lipsit de haloul de opozant romantic pe care l-a cîştigat în cearta cu Năstase din2004. În materie de televiziune, TVR încă mai aspira la top 3, în timp ce PRO TV era lazenitul perioadei în care fusese şi biserică, şi universitate, şi maşinărie de tipărit banipentru popor (cu cărţile poştale şi concursurile) şi cîte şi mai cîte visase Adrian Sîrbudespre el. Antena 1 dădea semne timide că ar putea ataca poziţia PRO-ului, iar în rest,piaţa TV era cam goală sau plină de generaliste pitice gen Tele 7abc. Cîte bordeie, atîteaobiceie, în sensul că toate brandurile media pomenite mai sus, şi multe altele, însemnaucîte o afacere separată.Acum, în 2010, ele sînt mult mai grupate din punct de vedere al proprietăţii şi în mod clarsegregate, în două tabere, ca orientare politică. Cotidienele menţionate, ca şi altele, auprobleme de subzistenţă şi poziţionare, în timp ce Antena 1 calcă în străchini cu tot felulde schimbări pe la Observator, iar PRO TV face exact atît cît trebuie ca să-şi păstrezeavantajul şi reputaţia.Rezist tentaţiei de a desena nişte “plăcinte” de Excel, gătiţi-le singuri, dacă vreţi, din cifreledisponibile la BRAT.ro şi Arma.org.ro, ﬁindcă eu vreau să vă spun altceva: cu puţin înainte, 62 62.Michael Ringier, proprietarul Ringier România, ne făcuse o vizită în Aeroﬁna. Cred că s-aupus pe pereţi nişte tablouri şi milionarul elveţian, fost component al echipei de Cupă Davisdin ţara lui, a jucat cîteva ghemuri cu Ion Ţiriac, lucru care a alimentat diferite speculaţiipolitice. Ringier Worldwide tocmai făcuse primul miliard (parcă de franci elveţieni, cifră deafaceri), iar chestia asta fusese sărbătorită ca atare în revista internă a grupului, ﬁindcă el,grupul, avea şi aşa ceva. Cu toate acestea, venit la Bucureşti la puţină vreme dupătriumfala revistă internă, Michael Ringier ne ţinuse un discurs mult mai sceptic, în care,printre altele, spunea că 2000 fusese un fel de an virtual. Cu alte cuvinte că, în cifre,lucrurile arătau prea bine, surprinzător de bine pentru felul cum erau de fapt.NU ŞI ÎN ROMÂNIA. De fapt, împreună cu RPG — cel cu “Avantaje”, creaţia lui AntoniosLiberis şi a celorlalţi elveţieni, de la Edipresse — Ringier inventase piaţa revistelorcolorate: de femei (luxuoase ca “Unica” şi mai populare, ca “Lumea femeilor”), deadolescenţi (“Bravo”), ghiduri TV şi multe altele. Pe astfel de lucruri mizau şi Adrian Sîrbu(“PRO TV Magazin”, “Madame Figaro”, “Playboy”), şi Axel Springer, care adusese “Olivia”în România, şi Sanoma-Hearst, care lansa “Cosmopolitan”, şi cîţiva alţii. Departamentelede marketing ale grupurilor multinaţionale începeau să cheltuiască, cam puţin şi otova, darîn creştere, în România.În radio, Europa FM, singurul deţinător privat al unei licenţe naţionale, prindea viteză, iaraspiraţiile culturale şi către diversitate ale staţiilor FM private se topeau în faţa modeluluizis CHR, de la contemporary hit radio, adică lălăiala greţoasă de pe Contact. Radioul emediul care s-a schimbat cel mai puţin în România: 10 ani mai tîrziu poţi spune doar căformula CHR a fost îmbogăţită cu glumele imbecile şi porcoase de dimineaţă.Întregul peisaj era acela al unei prese “cu misie” care se destructura, din motivulvicisitudinilor politice. Dincolo de diﬁcultăţi ﬁnanciare şi presiunile PSD, căderile lui Ciorbeaşi Vasile, gafele lui Emil Constantinescu, mineriadele de la Costeşti şi Stoeneşti, scandalulBancorex, FNI-ul lui Vîntu demonetizaseră într-o asemenea măsură ideea de ştire politicăsau de fapt de interes public, încît toată lumea căuta să evadeze cumva din mareadezamăgire/depresie căreia începea să-i pună capac Adrian Năstase. Oamenii carecontau dispăreau, ca Florin Călinescu, care s-a îngropat la Tele 7abc, cu obsesivuldescîntec “Eurom Bank”. Prin 2009, Antena 3 a scos la iveală nişte fragmente care arătaucam care era prestanţa moderatorului român de televiziune cu 10 ani mai devreme: pePRO TV, la o emisiune electorală din 2000, Florin Călinescu îi lua de guler pe SorinOprescu şi Traian Băsescu, aranjîndu-i pentru o poză. Băsescu şi Oprescu se conformaurînjind indicaţiilor lui Călinescu, cu prestanţa a doi pui de mîţă pescuiţi din rigolă.Cu cîţiva ani înainte, Ion Cristoiu îşi permisese să plătească informaţiile obţinute de lapoliticieni. La cîţiva după, Adrian Năstase acorda televiziunilor înlesniri la plata TVA, ataxelor pe salarii şi a altor impozite, de ordinul zecilor de milioane de dolari. Guvernul PSDpunea la dispoziţia unor ziare mici şi prietenoase, ca defunctul “Independent” al lui HoriaAlexandrescu, sume care totalizau tot cîteva zeci de milioane, sub forma unor contracte depublicitate pentru tot felul de agenţii de stat ca Nuclearelectrica sau CFR Vagoane-Marfă.Evident, acestea n-aveau niciun fel de interfaţă cu publicul, cel care consuma publicitatea.Bun, dar chiar totul era gri şi pesedeizat? Nu tocmai. “Academia Caţavencu” îşi continuatărăboiul, e drept, din ce în ce mai manierist. Un necunoscut pe nume Turcescu începeasă se joace surprinzător cu două bile pe Realitatea TV. Pe internet, Andreigheorghe.rogăzduia un forum foarte viu, alternativ şi dement cam ca emisiunile pe care acelaşiGheorghe încă le făcea la PRO FM. HotNews.ro se chema încă Revistapresei.ro, dar 63 63.obţinuse un vîrf de traﬁc şi de reputaţie de acelaşi 11 septembrie 2001, cînd actualizase întimp real site-ul cu informaţii din cele mai diverse surse, de la site-uri americane laechivalente pakistaneze — mărturisesc, cu contribuţia subsemnatului, prieten şi atunci, şiacum cu fondatorul. Şi cu asta, probabil că n-am ratat pe nimeni relevant. E cazul să măopresc cu amintirile, cărora le şade bine aşa, în hăinuţele lor anecdotice.CE S-A SCHIMBAT ÎN 2010? Dincolo de scandalurile cu moguli şi de dezamăgitoareavirare către portocaliu a unor televiziuni şi ziare, nu presa plăteşte politicienii, ci pe dos,ﬁindcă banii din publicitatea multinaţionalelor s-au făcut, din peste jumătate de miliard deeuro în 2008, vreo 300 de milioane în 2010. 300 de milioane care se împart între mai mulţijucători decît cei aproape 600 de-acum doi ani. Iar la capitolul politic-media, scandalulRidzi e doar vîrful aisbergului. Cu excepţia unor date apărute despre Elena Udrea şidespre fostul ministru al mediului, Nicolae Nemirschi, nimeni nu ştie cît şi pe cine a plătitGuvernul României. Cert e doar că legea privind achiziţiile publice, care trebuia să sedesfăşoare transparent şi cu licitaţie, a dispărut între timp şi lucrurile se fac din nou peşest. Presa — incluzînd televizuni, internetul şi toate celelalte — e împărţită în vreo cincigrupuri mari, din care trei sînt deţinute de aşa-numiţii moguli, înﬁeraţi de preşedinteleBăsescu în cupluri, prin excluderea cîte unuia, în funcţie de sezon şi interesele demoment.Împinşi dintr-o redacţie-ntr-alta ca un cărucior prin supermarket, ziarişti altădată redutabilise chivernisesc în 2010 pe la publicaţii sau televiziuni prietenoase cu subiectele şisubiecţii lor. Alţii, ca subsemnatul, s-au lăsat de meserie şi s-au făcut mic-întreprinzători,consultanţi, oﬁţeri de relaţii publice. Cîştigă mult mai mult, în condiţii mai clare, de respectreciproc cu beneﬁciarul.În timp ce presa scrisă, cu excepţia tabloidelor, face implozie, iar televiziunile de ştiri şi-aupierdut reputaţia fără a-şi ﬁ găsit vreun model de business, lucrurile arată oarecum maibine pe internet, care a început să se populeze cu conţinut dedicat. Totuşi, faţă de presaclasică, internetul e în acelaşi raport ca ping-pong-ul cu tenisul de cîmp.Cu sau fără internet, presiunea politicului va creşte cu cele patru ture de alegeri care vin.În ultimă instanţă, şi la asta se poate referi gafa postmodernă a Elenei Udrea, care a spuscă PDL se luptă cu televiziunile de mogul, şi nu cu opoziţia, care e ca vai de ea. Una dinarme e vizibilă: Ministerul Turismului s-a înﬁinţat printr-o ordonanţă de urgenţă care îiatribuie calitatea de producător de emisiuni, printre altele. Adică de cheltuitor de bani cupresa.În 2010, ca şi în 2000, politicul încearcă, sub diferite forme, paciﬁcarea mass media. Darîn 2000, editorii de ziare sperau într-o creştere a pieţei de publicitate, creştere care a dusmai apoi la nişte ani buni. În 2010, în loc de speranţe avem depresie sau cel multscepticism. Nu ne rămîne decît să aşteptăm.Nr. 359/30 decembrie 2010 64 64.UN DICŢIONAR MASS MEDIA— Recapitulare a lui 2011 pentru o temă numită “Vedere din 2061 spre azi şi spre ieri” —Văzute de la distanţa istorică, noţiunile legate de comunicare şi spaţiul public al societăţiiromâneşti din primul deceniu al milenului al III-lea ascund o serie de capcaneterminologice. Am socotit necesar să încercăm limpezirea unora dintre ele în cele de maijos.ANALIST — vietate itinerantă de la o emisiune la alta, însă foarte rar de la un post TV laaltul. Se pricepea la orice, dar nu la orice fel de “orice”, ci numai la cel care era pe placulunei anumite televiziuni. Treaba lui era să suplinească lipsa de informaţie cu palavre bineţintite împotriva unuia sau altuia din blocurile politice. Ştiinţa lui, să miroasă ce i-ar plăceapatronului să spună despre cutare sau cutare chestie, conform intereselor de moment, şis-o facă. Reporterii din “cealaltă” presă încercau cu înverşunare să-l prindă vorbind latelefon cu patronul lui, mogulul. Aiurea! Analistul era bine plătit tocmai ﬁindcă nu trebuiasă-şi pisălogească la telefon patronul ca să ştie ce are de zis.BLOGGER — termen-umbrelă pentru o persoană care făcea ceva neştiut de nimeni peinternet. În unele cazuri era vorba de un nepriceput care încerca să-şi mascheze lipsa uneiocupaţii anume într-o meserie. Alte dăţi era un tip foarte supărat, care în unele cazuripărea a avea potenţial de cetepeu (v.), dar n-a devenit aşa ceva ﬁindcă s-a ocupat maiales de înjurat televiziunea care ar ﬁ urmat să-l consacre. Oricum, refuza cu obstinaţieorice fel de încadrare şi se considera o ﬁinţă nepereche.CETEPEU — substantiv neutru (pl.: cetepéuri, accent pe ultima silabă la singular) animalsolitar specializat în intervenţii telefonice mahmure la TV. Conform unor lingvişti, cuvîntulvine de la CTP-Cristian Tudor Popescu, ziarist din ultimul deceniu al secolului al XX-leacare şi-a construit reputaţia mai curînd la televizor decît în propria gazetă, pe care n-areuşit s-o facă să depăşească 50 de mii de exemplare vîndute la chioşc.DEONTOLOG — vezi “tonomat”.DEONTOLOGIE — activitatea de a înjura mogulii (v.).EDITORIALIST — scrib specializat în mirări. El, editorialistul, se mira ori de cîte oripreşedintele făcea — sau dimpotrivă, nu făcea — ceva. El şi şeﬁi săi nu înţelegeau prin“editoriale” ceea ce se înţelege în toată presa, adică texte care explică numărul respectival publicaţiei, ci un fel de articole de opinie în care zăngănea perpetuu “aşa nu se maipoate”. Visul secret al oricărui editorialist era să se facă analist (v.), dar de multe ori elajungea tonomat (v.).ELODIA — ﬁcţiune media pusă în circulaţie de Dan Diaconescu (OTV), pe seama uneiavocate care ar ﬁ dispărut după o partidă de sex cu un poliţist. Singurul element real dinîntreaga poveste era o fotograﬁe difuzată îndelung la OTV, care s-a dovedit prin 2013 căaparţinea unei doamne parlamentar din Partidul România Mijlocie, Daniela Mătrăgună- 65 65.Calapodu. Doamna parlamentar s-a apucat de ﬁlme porno pentru pensionari după toatădezvăluirea.INVESTIGAŢIE — piesă care loveşte zdravăn la rădăcina duşmanului, introdusăobligatoriu prin “ziarul (televiziunea) X a intrat în posesia unei înregistrări”. Presa română aanilor 2006-2010 nu se mai chinuia cu săpături la un subiect şi alte prostii, avea totul de-agata conform unor metode foarte perfecţionate, care de altfel au şi transformat-o în scrum.MANAGER — vechil bine plătit, specializat în “am înţeles, să trăiţi” în relaţia cu patronul.Îşi căuta nişte băieţi buni, care nu creează probleme, ca redactori-şeﬁ. Banii pe care îitocase la mogulul X erau o bilă albă la CV, ﬁindcă mogulul Y era dispus să plăteascăpentru o aşa mîndreţe obedient-ﬁoroasă de reprezentant.MOGUL — bogătan nemernic, cu resurse nelimitate în a manevra opinia publică,politicienii şi întreaga Românie, în scopuri egoist-oneroase. Mogulii îşi dădeau arama pefaţă exact atunci cînd te-ai ﬁ aşteptat mai puţin, adică în momentele în care preşedintele(v.) le deconspira tentativele murdare, de doi lei, de a fura România. Cu alte cuvinte,mogulul era mai mogul tocmai atunci cînd/ﬁindcă nu era în stare să ﬁe mogul.NAOMI — cîntăreţ sau, posibil, cîntăreaţă care era adus(ă) la emisiunile de seara tîrziu,pentru ca să-şi dea în stambă şi a doua zi să mănînce bătaie de la nişte interlopi. A douazi seara tîrziu povestea cum mîncase bătaie şi-aşa mai departe.POET NAŢIONAL — La început, prin secolul al XIX-lea, a fost numai unul, pe numeEminescu. Apoi, la moartea lui Adrian Păunescu, s-au făcut doi. Ulterior a devenit odistincţie conferită ori de cîte ori greutatea corporală a poetului depăşea 100 de kilogramesau cea a operei, 10 kilograme. Prin 2014, Paraziţii ajunseseră şi ei poeţi naţionali.PREŞEDINTE — faţă de atribuţiile tipice într-un stat de drept, avea ca prerogativeconstituţionale lupta împotriva parlamentului şi a mogulilor, fără de care (luptă) Româniarisca să se ducă dracului. În rest, era vinovat de tot ce nu mergea bine.PUBLIC — scuză pentru difuzarea pe post sau tipărirea în ziar a celor mai macabre,agramate şi idioate lucruri, ﬁindcă el, publicul, era imbecil şi nu ar ﬁ citit lucrurile de înaltăţinută intelectuală pe care le-am ﬁ comis noi, profesioniştii, dacă nu ar ﬁ fost aşa.STENOGRAMĂ — rezultatul demersurilor de comunicare ale unui anume BogdanChirieac, repudiat de breaslă ca jurnalist, dar prezent prin toate dosarele gr(o)ase.TONOMAT — analist-kamikaze, obţinut prin grefa de coarde vocale în surplus şilobectomie. Trăia în simbioză cu DEONTOLOGUL, pe care îl înjura, scuipa, zgîria, muşca,cu orice prilej. Şi viceversa. Cei doi aveau o caracteristică comună: se sublimau la ﬁecarepas într-o viziune în care preşedintele Băsescu ﬁe că venea pe un cal alb şi salva planeta,ﬁe pierea într-o hecatombă de smoală şi ﬂăcări. Dacă-i contraziceai în privinţa acesteiviziuni de sugari politici, tonomatele şi deontologii începeau să spumege şi să te facăvîndut celorlalţi.TELEVIZIUNE DE ŞTIRI — televiziune de vorbe, păreri etc. A devenit astfel atunci cîndproprietarii şi-au dat seama că ştirile îi costă mai mult decît părerile. “Îi costă”, la propriu şila ﬁgurat. 66 66.TURISM — ramură ﬁctivă din economia României, pe marginea căreia se discuta la inﬁnitla televizor; exista şi un minister al turismului care nu exista (turismul, nu ministerul), care(ministerul) cheltuia o mulţime de bani cu presa. La un moment dat s-a presupus căturismul e activitatea în care se angrenează politicul atunci cînd a terminat cu opoziţia şise luptă cu trusturile mogulilor.ZIAR — prin 2006-2007 şi-a pierdut sensul de “publicaţie cotidiană, care cuprindeinformaţii proaspete” şi a devenit “hîrtie de la care te murdăreşti, în care poţi citi ştirile deieri de la TV sau de pe site-urile de informaţie”. Cei care îl făceau nu au părut să ia act detransformare şi în consecinţă au încetat destul de repede să-l mai facă.Nr. 360/6 ianuarie 2011 67 67.FOX, REALITATEA TV ŞI ANTENA 3Ceea ce fac Antena 3 şi Realitatea TV pare o invenţie tipic românească: ştiri cu bugetredus, tendenţiozitate politică, retorică simplistă şi violentă. Cine, într-o ţară civilizată, şi-arpermite aşa ceva la televizor? tindem să ne întrebăm, roşi de obsesii localiste. Ei bine, îşipermite. Şi mai precis, în SUA, cea mai liberală piaţă media din lume; iar televiziunea careface aşa ceva nu e prin vreo fundătură a cablului, ci se numeşte Fox, cea care a reuşit săbată zdravăn, ca ratinguri, CNN-ul de prin 2009 încoace.Stă în picioare analogia Antena 3-Realitatea-Fox? Înainte de a ne ocupa mai atent de ea,trebuie să menţionăm că nu e una autohtonă. A formulat-o un respectabil jurnalist şi autorgerman, Dirk Sager, de la foarte serioasa ZDF, într-un colocviu media recent desfăşurat laFrankfurt, “Days on Media Law”, ediţia a noua. Sager spunea, pe la jumătatea luinoiembrie, aşa: “Televiziunea scapă de sub control şi asta se leagă de Rupert Murdoch.Ceea ce Fox News consideră în aceste zile drept ştiri e incredibil, n-ar ﬁ putut ﬁ dat pepost acum zece ani. Cînd privim la evoluţiile din Europa de Est, trebuie să luăm înconsiderare faptul că unele distorsiuni, unele probleme pe care le descoperim au de-aface cu tendinţele generale ale timpurilor noastre.”Dar ce i se impută Fox şi care-s similitudinile cu România? Televiziunea lansată de RupertMurdoch în 1996 cu consultantul politic republican Roger Ailes la cîrmă se caracterizeazăîn linii mari printr-o retorică mai apăsată şi parti pris-uri pro-republicani. A fost numită “FauxNews”, “Fox Noise Channel” sau “Fixed News”. Mai multe organizaţii specializate, dar şigrupuri de acţiune liberale (opuse republicanilor), ca Media Matters for America sauFariness and Accuracy in Reporting, reproşează Fox News trunchierea/scoaterea dincontext a declaraţiilor, relatarea reducţionistă a evenimentelor, amestecul dintre opinie şiinformaţie, inadmisibil conform regulilor presei clasice de calitate.Un documentar care i se datorează realizatorului şi activistului liberal Robert Greenwald,“Outfoxed”, atrage atenţia asupra utilizării drapelului american în fundalurile video. Estediscutat şi statutul experţilor (analiştilor, am spune în România). Aceştia sînt plătiţi pentrucontribuţii, iar republicanii care apar pe Fox News sînt mai cunoscuţi decît omologii lordemocraţi, care sînt oponenţi slabi, centrişti sau ﬁguranţi aduşi să acrediteze anumitemăsuri politice ale republicanilor. Pe Fox se foloseşte cu largheţe atribuirea “some peoplesay”, un fel de “se pare că” sau “surse bine informate, care doresc să-şi păstrezeanonimatul” din presa românească. Acolo unde media serioasă ar trebui să ofere sursainformaţiei, cu nume şi funcţie, Fox foloseşte anonimatul ca pe o rampă de lansare a unorscenarii politice.În rest, un Ted Turner, de la mult mai potolitul, dar perdantul CNN a folosit termeni ca“dumbed down” (ceva între “reducţionist” şi “cretinizat”), legat de Fox, iar Matthew Freud,ginerele lui Rupert Murdoch, s-a arătat “ruşinat şi îngreţoşat” de modul cum Roger Alies,consultantul republican care conduce postul, încalcă standardele jurnalistice cu Fox.În apărarea Fox se poate spune că postul face oarecum opinie separată şi ﬁindcă altecanale media, mai prestigioase, precum CBS sau “New York Times” au o orientare(asumat) liberală, deci de sens contrar. Multe din criticile aduse postului vin de pe 68 68.platforme partizane, ca “Outfoxed”, ﬁlm distribuit de un grup de acţiune liberal,MoveOn.org.Deşi se aseamănă cu Antena 3 prin faptul că are mai ales un prime-time tendenţios, Foxaduce mai curînd cu Realitatea TV prin faptul că încearcă să-şi mascheze opţiunile politicecu sloganuri care promovează independenţa, ca: “We report. You decide”. Şi tot ca şiRealitatea, Fox a trecut printr-o epocă iniţială a relatărilor imparţiale.Dacă România ar ﬁ o piaţă normală a ideilor politice, un Fox autohton ar trebui să existe înzona conservator-populară, adică a PDL şi a preşedintelui Băsescu, rude prin alianţă alerepublicanilor. Ar trebui să ﬁe, cu alte cuvinte, un fel de super-B 1. Conservatorismulprezidenţial e însă un subiect complicat, iar în loc de asta, PSD e cel cu o încărcăturătradiţionalistă, chiar dacă prea puţin creştină, prin continuitatea cu partidul comunist. Aşacă Realitatea TV şi Antena 3 sînt oarecum la locul lor ca televiziuni apropiate de PSD şi destatu quo-ul economico-politic. Prezenţa PNL în combinaţie ţine mai curînd de echilibrulpolitic actual, la fel cum UDMR e alipit acum PDL.Dincolo de nuanţe ideologice, analogia cu Fox se susţine mai ales la nivel retoric. Prinechipa de prime-time, Antena 3 a impus un anumit gen de retorică primitivă dar apăsată,preluată ulterior şi în spaţii ca al Oanei Stancu şi al lui Adrian Ursu de la Realitatea TV, îndetrimentul neutralităţii de pe vremuri.Diferă, în schimb, modul cum Fox încearcă să păstreze o aparenţă de echilibru prinsistemul complicat de utilizare a unor comentatorilor liberali. Realitatea TV şi Antena 3 nuprea au nevoie de aşa ceva. Şi, probabil, dacă cele două televiziuni ar folosi prea multefundaluri tricolore (o idee altfel ciudată în România), s-ar putea isca probleme legate deregimul însemnelor naţionale.În orice caz, Fox funcţionează cu succes, ca maşinărie de dezinformare. Un studiu recent,realizat de Universitatea din Maryland arată că publicul acestei televiziuni şi-ar puteaforma mai frecvent decît telespectatorii altora opinii greşite despre evoluţiile politice,crezînd, de exemplu, că nu există încălzire globală, că marile companii producătoare deautomobile au fost ﬁnanţate de stat în mandatul Obama, că noua lege privind asistenţamedicală va duce la creşterea deﬁcitului bugetar şi aşa mai departe.La modul cum au relatat experţii media invitaţi la Frankfurt situaţia din diferite ţări estice,ﬁlozoﬁa Fox e nelegată de vreo ideologie şi poate apărea în orice parte a spectrului politic.Şi în România ar putea ﬁ la fel: după ce posturi ca B 1 sau Etno TV au avut o poziţionaresancţionabilă — şi sancţionată de CNA — în campania din 2009, e de văzut cum se vaalinia piaţa media înaintea alegerilor locale şi parlamentare din 2012. Filozoﬁa Foxfuncţionează şi la putere (mandatul George W. Bush), şi în opoziţie (acum, sub Obama,alintat de cineva “Osama”, pe post) şi diferă doar de optica de tip “totul e minunat” dindiferite regimuri (ex-)autoritare, în care presa prezintă realizările conducătorilor şi nu seprea ocupă de politică. Marea problemă e că o astfel de ﬁlozoﬁe bate aspiraţiilerespectabile ale altor canale media. Şi poate schimba lucrurile decisiv oriunde există unelectorat dornic de scandal şi lipsit de discernămînt politic.Nr. 361/13 ianuarie 2011 69

Dilemele lui Comanescu

View more documents from Iulian Comanescu

Table Cell	Table Cell
Table Cell	Table Cell

celulă de tabel	celulă de tabel
celulă de tabel	celulă de tabel target=_top>HTML Tables

vineri, 14 octombrie 2011

Birta Daniel Mihai