vineri, 24 decembrie 2010
marți, 14 decembrie 2010
luni, 13 decembrie 2010
vineri, 3 decembrie 2010
Omul si Povestiile lui
Peter Russell - "Orice om de stiinta onest, utilizand mijloacele stiintei, va descoperi substratul spiritual al universului"
De la stiinta la Dumnezeu
Peter Russell este matematician, fizician (Cambridge University) si expert in computere. Este fascinat de mintea omeneasca si de misterele constiintei. Studiaza de ani de zile psihologia experimentala, meditatia si filosofiile orientale. Este membru al consiliilor stiintifice din mai multe universitati celebre ale lumii. A scris multe carti pe tema Constiintei si a Universului, din perspectiva omului de stiinta care l-a descoperit pe Dumnezeu si care nu vede contradictie in acest lucru. Este considerat unul dintre cei mai importanti ganditori ai momentului, iar conferintele sale din ultimii ani s-au axat in special pe analiza acestor timpuri ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->
istorice, pe care le traim. Este un om de o deschidere extraordinara, iar zambetul si abordarile sale nu au nimic din rigiditatea traditionala a omului de stiinta, ba dimpotriva, emana caldura si emotie.
"L-am izgonit pe Dumnezeu din noi insine"
- Sunteti un om de stiinta care a facut pasul catre spiritualitate. Cum ajunge un matematician si fizician sa aleaga in cele din urma spiritualitatea? Pentru majoritatea oamenilor, ele par in contradictie.
- Stiinta nu numai ca nu este in contradictie cu spiritualitatea, dar poate fi o poarta catre aceasta, mai ales stiintele de varf, cum sunt matematicile sau fizica cuantica. Eu am fost intotdeauna un om de stiinta. M-a interesat natura universului si a fenomenelor, m-a pasionat latura ascunsa a lucrurilor. La 16 ani, devoram Einstein, descoperind lumea paradoxala a fizicii cuantice, si stiam de pe-atunci ca eu voi fi un cercetator al universului. Mai tarziu, am crezut ca matematicile vor fi acelea care imi vor deschide portile catre intelegerea suprema. Ma fascina felul in care o ecuatie, de pilda, una dintre cele mai simple si mai elegante din toate ecuatiile matematice, guverneaza propagarea luminii, vibratiile unei corzi de vioara, curba unei spirale si orbitele planetelor. Incepeam sa inteleg ca universul este vibratie in toate aspectele sale. Daca m-ar fi intrebat cineva, as fi zis ca Dumnezeu parea sa existe pe teritoriul abstract al matematicii. In cele din urma, descoperind limitarile modelului matematic al universului, am crezut ca pot descoperi adevarul in fizica cuantica, unde natura spirituala a universului incepe sa fie evidenta. Experimente,care acum sunt celebre dovedeau faptul ca mintea omeneasca, dorinta, intentia, asteptarile unui om influenteaza particule cum ar fi un foton. Mi se parea uluitor, pentru ca acest lucru rasturna tot ceea ce eram obisnuiti sa credem despre relatia dintre materie si spirit. Un "obiect neinsufletit" precum fotonul stia, simtea intentia mentala, nerostita a celui care facea experimentul. Mai mult decat atat, se comporta conform asteptarilor sale. Eram om de stiinta si a trebuit sa accept evidenta: dincolo de orice fenomen fizic, ceea ce creeaza realitatea este constiinta, cel mai misterios fenomen din univers. A concepe universul ca pe o realitate a constiintei este o abordare spirituala, pentru ca pune inefabilul deasupra materiei grosiere si spiritul deasupra carnii. Universul nu mai este facut din materia care ajunge sa gandeasca, ci din gandirea care se poate materializa.
Un matematician visator
Aceasta nu este o speculatie, ci un adevar profund, la care stiinta materialista a ajuns prin propriile ei puteri. Deci, nu numai ca stiinta nu este in contradictie cu spiritualitatea, dar orice om de stiinta onest, utilizand mijloacele stiintei, va descoperi substratul spiritual al universului. Nu vorbesc aici despre religia institutionala, care intra in contradictie flagranta cu stiinta, ci despre spiritualitate. Aceasta, spre deosebire de orice religie, este o chestiune personala, de viziune mistica. La baza oricarei religii a stat viziunea mistica a cuiva. Asta confirma stiintele moderne: vechile viziuni mistice asupra universului, nu dogma construita in timp imprejurul lor. Asadar, dupa ce am petrecut ani studiind matematica si fizica teoretica, acestea m-au condus catre psihologie experimentala si, in cele din urma, catre unul dintre cei mai mari mistici ai secolului 20, Ramana Maharshi. Cercul s-a inchis. Acest maestru traia direct mistere ale universului, pe care fizica cuantica abia daca incepea sa le intuiasca. Acesta a fost drumul catre Dumnezeu al unui om de stiinta care a ramas om de stiinta.
- Cu alte cuvinte, ne este greu sa-l primim inapoi pe Dumnezeu, dupa ce l-am izgonit din lume.
- L-am izgonit, nu din lume, si nu din univers, ci din noi insine. Stiinta descopera ca substratul intregului univers este o energie inteligenta, constienta, creatoare, purtatoare de informatie, vie, si ca tot ce exista in univers este facut din aceasta energie. Misticii o numesc lumina. Noi o putem numi Constiinta sau Dumnezeu. Nu-l putem izgoni pe Dumnezeu din univers, pentru ca el este natura interna, subtila a universului. Nu putem izgoni lumina, pentru ca singurul lucru care exista este aceasta lumina. Dar putem sa uitam acest adevar si sa traim o sub-realitate, perfect valabila pentru noi insine, din care adevarul a fost exclus. Aceasta sub-realitate va arata exact asa cum au creat-o mintile noastre, intunecata, teribila, aspra, lipsita de lumina, dar plina de substitute artificiale ale luminii. Este lumea in care traim. Dar lumea pe care am creat-o nu este viabila, pentru ca nu respecta liniile de forta cosmice ale universului. Este contra legilor universului. Am crezut la scara larga ca lumea materiala este "reala", iar Constiinta izvoraste din materie. Constiinta nu numai ca nu izvoraste din materie, dar pare sa aiba putere absoluta asupra materiei. Ba mai mult, pare ca materia este cumva generata de Constiinta. Acesta este punctul fundamental in care stiinta moderna confirma viziunile misticilor: Constiinta este fundamentul Universului observabil, iar spatiul, timpul si materia izvorasc din Constiinta. Experimentul unei lumi exclusiv materiale s-a sfarsit si orice incercare de a mentine o asemenea lume este sortita esecului. Aceasta lume este pe cale de a disparea, ca orice creatie a mintii umane, in fata creatiei unei Minti de un ordin superior de marime: mintea lui Dumnezeu. Acesta este si punctul in care stiinta, asa cum o cunoastem, nu poate merge mai departe sa cerceteze. Mai departe este o cercetare a Constiintei si este domeniul psihologiei si al spiritualitatii. Stiinta a avut un succes extraordinar in a explica structura si functionarea lumii materiale. Dar atunci cand vine vorba despre lumea interioara a mintii, despre ganduri, sentimente, senzatii, vise si intuitii, stiinta are foarte putine lucruri de spus. Iar cand e vorba despre Constiinta propriu-zisa, stiinta pur si simplu tace. Nu exista nimic in fizica, chimie, biologie sau in oricare alta stiinta, care sa poata explica faptul ca avem o lume interioara, subiectiva. Aceasta subiectivitate are capacitatea uluitoare de a influenta materia. Gandirea, imaginatia, visele, dorintele, tot ceea ce tine de aspectul nostru launtric, au harul "supranatural" de a influenta tot ceea ce ne inconjoara. Cand vom accepta complet acest adevar ca fiind al nostru, acela va fi momentul in care il vom fi "acceptat" pe Dumnezeu inapoi in universul nostru, adica in noi insine.
"Esenta omului este sufletul"
- In cartile dvs. exista un anumit sentiment de... urgenta, ca si cum am fi intr-o cursa contracronometru, ca si cum nu am mai avea timp. Are legatura cu "sfarsitul timpurilor" despre care vorbeau Ervin Laszlo, Stan Grof si... profetiile mayase?
- Da, aceasta este "revolutia constiintei", o schimbare constienta a modului in care ne vedem pe noi insine si universul, ceea ce este echivalent cu crearea la propriu a unei noi lumi. Sentimentul de "urgenta" pe care il percepeti este acela al datelor provenind din stiinta, dar nu numai, care indica prabusirea lumii in care traim. Crezand ca materia este totul si ca universul este gol de sens si de Dumnezeu, am creat o lume dupa acest model. O lume cladita pe criteriile "stiintifice" ale eficientei lipsite de sentimente si de comunicare, rupte de restul universului, in care oamenii sunt niste "unitati" independente, facute sa supravietuiasca cu orice pret. Am creat o societate agresiva, fara scrupule, o economie pe masura, o medicina care trateaza corpul omenesc ca pe o bucata de carne, un invatamant care ne pregateste copiii sa supravietuiasca in aceasta lume dura, mutiland insa esenta a ceea ce inseamna un om: sufletul. Umanitatea a uitat ca este o parte din univers si din aceasta planeta si este pe cale sa-si distruga caminul si pe sine insasi. Aceasta este "criza" in care ne aflam astazi, ecologica, economica, politica, sociala, culturala si mai ales spirituala. Tot mai multi oameni se trezesc din cosmar si isi dau seama ca valorile si scopurile in care au crezut au fost gresite, intorcandu-se acum catre valorile spirituale si catre ceea ce ne uneste, nu catre ceea ce ne dezbina. Dar sistemul pe care l-am creat pe aceasta planeta are o inertie enorma. Stim ca lumea, asa cum am construit-o, se prabuseste rapid. Cele mai optimiste estimari vorbesc despre 20-30 de ani pana la colaps. Dar avem motive sa credem ca acest lucru este mult mai apropiat. In acelasi timp, stim ca se petrec schimbari cosmice, care influenteaza constiinta umanitatii si, din acest punct de vedere, schimbarea este inevitabila. Intrebarea care se pune este aceea daca umanitatea va reusi sa schimbe ceva esential inainte ca un colaps al sistemelor fizice si ecologice ale planetei sa se produca. Nimic nu garanteaza acest lucru. Pentru planeta Pamant in sine, la scara cosmica, nu ar fi nici o problema un colaps al unei civilizatii omenesti. Asemenea intamplari s-au mai petrecut in istoria planetei, iar capacitatea acesteia de refacere este inimaginabila pentru o minte omeneasca. La scara cosmica, disparitia unei civilizatii este un eveniment minor. Am putea disparea ca specie, pentru un timp. Dar Constiinta speciei noastre pare acum suficient de evoluata cat sa decida singura viitorul. Cat despre profetiile mayase, nu sunt singurele care, dupa ce au facut estimari care se intind pe milioane de ani, se opresc in 2012. Eu nu sunt dintre aceia care cred in "sfarsitul lumii". Dar cred ca misticii tuturor timpurilor si tuturor sistemelor mistice, inclusiv preotii maya, au vazut schimbarile majore la nivelul Constiintei cosmice si au stiut ca umanitatea nu poate scapa acestei schimbari.
Orice viitor este posibil. Cu cat vom fi mai multi aceia care vom experimenta o constiinta spirituala, cu atat sansele de ramanere a umanitatii in spatiul material al acestei planete vor fi mai mari. Viitorul asteapta sa fie scris de noi insine. Provocarile pe care le avem de infruntat la acest inceput de mileniu sunt formidabile. Nu stiu daca ceea ce omenirea a declansat poate fi oprit. Ceea ce stiu insa cu siguranta este ca perspectiva mea interioara nu depinde de ceea ce se petrece "in afara". Aceia care, in aceste timpuri, se indreapta catre o perceptie spirituala a Universului, vor fi pregatiti pentru orice eventualitate si o vor primi cu acceptare, ca pe un proces transformator profund, care a inceput deja. Intrebarea "cine suntem" se transforma, treptat, in "ce suntem", pe masura ce intelegem ca suntem alcatuiti din aceeasi "substanta" diafana ca tot restul Universului perceput. Pentru mine, 2012 este un prag al transformarii din interior, o transformare care va continua mult dupa acest varf.
Stefan Banica - "Cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele"
Patru ani de ritm si succes
- Interviul pe care-l acorzi revistei "Formula AS" in preajma Craciunului a devenit o traditie. Ai, printre cititorii nostri, fani multi si entuziasti, care abia iti asteapta "raportul" de la capat de an. Si, slava domnului, ai ce le povesti. De pilda, despre cea mai televizibila activitate a ta, "Dansez pentru tine". O emisiune ce tocmai a incheiat al optulea sezon. Ai ceva de declarat la aniversare?
- Anul acesta, "Dansez pentru tine" a adus noutati. Concurentii s-au dovedit mult mai bine pregatiti in materie de dans decat vedetele. Desi nici unul nu-si castiga existenta din dan s. Abilitatile lor au dat insa nastere unor rasturnari spectaculoase de situatie: echipa care termina saptamana pe primul loc, in saptamana urmatoare ajungea la duel. A fost o situatie neobisnuita, care a sporit emotia competitiei.
- Emisiunea are, in continuare, un rating extraordinar. V-ati asteptat sa aveti un asemenea succes?
- "Un asemenea succes" e poate mult spus. E vorba, mai curand, de un succes constant. Unul dintre putinele exemple de succes constant din televiziunile post-decembriste, ca audienta si ca interes, in randul unui public format din toate categoriile sociale. Asta se vede nu doar in cifre, ci si in calitatea emisiunii. "Dansez pentru tine" a pornit ca un show de calitate si asa s-a si mentinut.
- Calitatea e ingredientul principal al retetei succesului? Multi realizatori TV mizeaza, dimpotriva, pe kitsch si vulgaritate.
- Lucrurile stau in felul urmator: opt saptamani la rand, vezi niste oameni obisnuiti, care evolueaza in fata publicului telespectator, pe ringul de dans. Cei mai multi dintre ei n-au mai aparut niciodata, pana in acest moment, in fata camerei de luat vederi. Oamenii acestia sufera transformari prin costume, prin machiaj si, de ce nu, chiar si la nivel psihic, pentru ca, in emisiune, se munceste, nu gluma, iar cand una dintre echipe cade la duel, mai ales cele care se apropie de finalul concursului, nu e deloc usor. Toate aceste lucruri se vad in direct si constituie principala miza a formatului. E o competitie netrucata, cu multe componente emotionale. Da, cred ca putem vorbi despre calitate.
- Dar emotia ta ce temperatura mai are? Te mai bucuri de ceea ce faci?
"Dansez pentru tine" - acelasi ritm si succes de patru ani
- La "Dansez pentru tine" eu sunt un catalizator de energii: primesc energie si dau inapoi. In fiecare sezon apar oameni noi, cazuri noi, se nasc tot felul de situatii neprevazute. Ceea ce e incitant. Dar televiziunea nu e marea mea dragoste, recunosc cinstit lucrul asta. Imi place, dar nu e ceea ce-mi place sa fac cel mai mult. Acum sa nu se inteleaga gresit! Ca s-a mai speculat c-as sta la "Dansez" din motive financiare. Nu! Pana acum, in cariera mea, motivele financiare n-au fost niciodata atat de convingatoare, incat sa ma faca sa renunt la principiile mele, legate de profesie. Iar unul dintre aceste principii e ca in clipa in care consider ca nu mai am nimic de spus intr-un proiect, ca nu ma mai emotioneaza nimic in legatura cu el, ma retrag. Cum a fost cazul si cu musicalul "Chicago", de la Teatrul National, unde, dupa un an de zile, chiar daca financiar nu aveam de ce sa ma plang, am spus stop, pentru ca, exact cum am explicat, nu mai credeam in acel spectacol, simteam nevoia ca el sa evolueze. Asta nu inseamna ca nu m-am bucurat vazand ca restul colegilor mei au continuat sa joace si inca repurtand succes. Insa, pentru mine, energia creatoare se epuizase.
Descult in parc
- Ti-ai regasit-o, in schimb, la "Descult in parc", piesa lui Neil Simon, in care nu apari doar ca actor, dar pe care ai si regizat-o. Cum ti-a venit ideea acestui proiect?
- In '96, Paul Ioachim - Dumnezeu sa-l ierte! - a propus piesa aceasta, a adus-o pentru prima data in Romania si asa am deschis cu ea teatrul "George Ciprian" din Buzau, unde el era director. Acolo am jucat douazeci de spectacole in regia regretatului Dinu Manolache. Apoi am mai jucat piesa si la Teatrul Mic, unde a fost preluata de Leopoldina Balanuta - Dumnezeu s-o odihneasca! -, pe atunci directoarea teatrului. "Descult in parc" e o piesa exceptionala, fara greseala de scriitura, dupa parerea mea. E o comedie de situatie pe care trebuie doar s-o joci cu credinta. Eu cochetam de mult cu ideea de a regiza un spectacol, iar genul asta de comedie bulevardiera spumoasa cred ca a fost cea mai buna alegere pentru mine, luand in considerare posibilitatile mele din acest moment.
- Ti-a fost usor sa intri in pielea regizorului?
Nici ca rocker nu-i sta rau
- Nu, nu pot sa spun ca mi-a fost usor, pentru ca un actor are tendinta sa joace, nu sa explice. Ca actor, forma asta de exprimare iti e mult mai la indemana. Ei, greseala asta am facut-o si eu, pana cand mi-am dat seama ca trebuie sa-i lasi si pe ceilalti sa joace, ca nu trebuie sa joci tu singur toate personajele, atunci cand vrei sa le explici celorlalti. Dar, lucrand, m-am temperat si am vazut, privind de pe scaun la ceilalti, frumusetea intregului: cum cade lumina, unde pica bine o anumita replica din text, cum interactioneaza personajele, care e scopul lor scenic, ce vrei sa spui, ce mesaj vrei sa transmiti publicului, dincolo de descoperirea situatiei scenice etc. Le multumesc colegilor mei actori ca au avut incredere in mine, ca au avut rabdare si m-au suportat (rade). Am reusit sa inchegam o echipa foarte buna: Stefan Caragiu s-a ocupat de decoruri, Adriana Popa de costume, iar distributia e formata din colegii mei dragi, Mitica Popescu, Ileana Cernat si Oana Ioachim. Sunt oameni cu care am mai lucrat si cu care m-am inteles foarte bine. Ba chiar am avut curajul sa-l chem in spectacol si pe un coleg de-al meu, fost component al grupului "The 50's", Bogdan Tudor, care nu e actor profesionist. El a terminat Conservatorul. Ne-am asumat un risc amandoi, pentru ca e o mare diferenta intre actorul-amator, care joaca in filme sau telenovele - unde unii pot sa fie chiar excelenti - si cel care vrea sa urce pe scena de teatru, unde nu se mai trage nici o dubla, nu mai exista o a doua sansa. Momentul acela e unic si irepetabil. Bogdan s-a descurcat insa foarte bine. Iar pentru mine, una peste alta, experienta asta a fost extrem de benefica. Ma bucur ca piesa are un mare succes la public. In dubla mea calitate, de actor si regizor, as fi foarte fericit daca oamenii ar pleca de la acest spectacol destinsi, bine dispusi si cu pofta de viata.
- Ati inceput si un turneu prin tara, daca am inteles eu corect.
Cu Oana Ioachim, in "Descult in parc"
- "Descult in parc" e un proiect particular, si deocamdata nu jucam decat la Teatrul de Opereta din Bucuresti. Ceea ce ai auzit, ai auzit bine, numai ca informatia e gresita. Concret, spectacolul a fost afisat si la Cluj, Constanta si Brasov, desi actorii nu si-au dat acceptul pentru aceste deplasari. A fost o greseala mare de organizare si, desi nu a fost vina mea, am cerut scuze public, in numele meu si al colegilor mei, in emisiunea pe care o prezint, spectatorilor care au cumparat bilete in Cluj, Brasov si Constanta. Niciodata pana acum, in cariera mea, nu s-a suspendat vreun spectacol din cauza mea, de aceea doresc ca oamenii sa stie care a fost situatia reala si, prin intermediul vostru, sa-i asigur, inca o data, de tot respectul meu.
Hotul de diamante
- La sfarsitul lui noiembrie, a avut loc premiera filmului "Ho Ho Ho", in care joci rolul principal. Ce te-a atras la acest proiect?
- Faptul ca este prima comedie de Craciun facuta in Romania. Eu am mai pus umarul si la un alt fel de premiera romaneasca: serialul "Baieti buni", un serial politist, un alt gen de produs decat cele cu comisarul Moldovan ale lui Sergiu Nicolaescu. "Ho Ho Ho" e si el ceva nou. Recunosc ca la inceput am ezitat, dar, pana la urma, am zis: "De ce nu? Hai sa-l facem! E un proiect care merita si e si interesant". Mai ales ca nu e tocmai comod sa faci un film despre Craciun, la peste 35 de grade Celsius. (rade)
Impreuna cu micul lui partener din filmul "Ho Ho Ho"
- Ce ne poti spune despre personajul tau?
- E un Mos Craciun atipic. De fapt, Ion e un inginer care s-a ratat in profesie, dar care are un talent deosebit in a sparge coduri. Asa ca a intrat in lumea interlopa si, dupa ce a furat din bancomate, acum se pregateste sa dea lovitura, furand un diamant dintr-un mall. Ion e despartit de familia lui, sotia si copilul sunt in Italia, are probleme si cu bautura... Porneste ca un personaj a carui singura miza este sa livreze diamantul, sa-si ia banii si cu asta basta. Intamplarea face insa ca, in timpul jafului, sa intalneasca un copil care s-a ratacit de mama lui, un pusti foarte simpatic, care-i schimba total traiectoria: il face sa vada viata altfel, sa se gandeasca la copilul lui si la familie si, pana la urma, sa renunte la furtul diamantului. Ceea ce mi-a placut la acest personaj este evolutia lui: salvandu-l, practic, pe pusti, in finalul filmului, devine un erou fara voie.
Cu masca si fara masca
- Sa ramanem in atmosfera Craciunului. Se zvoneste ca scoti un album de colinde.
- "Un Craciun cu Stefan Banica" e un album cu zece piese: o parte sunt compozitii proprii, dintre care cea mai noua este piesa care poarta si titlul filmului "Ho Ho Ho", dar am si melodii clasice de Craciun, pe care le-am cantat in concerte in varianta noastra. E un album de care sunt mandru, care sper sa ajunga la inima oamenilor si sa ramana in casele lor inca multi ani de-acum inainte. Se spune ca viata unui album de Craciun, pe piata discurilor, e foarte scurta: el nu traieste, in esenta, decat o luna de zile, in decembrie. Dar e important daca place intr-atat incat omul sa-l pastreze si sa-l mai scoata sa-l asculte si anul urmator. Si-apoi, eu n-am mai scos un album din anul 2000 si mi-era dor. In primul rand, aveam foarte mult material - zeci de cantece de Craciun, iar in al doilea rand, a fost vorba de starea pe care o ai atunci cand inregistrezi un album de genul asta. Sunt armonii si texte care te sensibilizeaza intr-un mod special, stai in studio si-ti imaginezi ca esti langa brad, cu cei dragi alaturi, cantand sau ascultand impreuna cu ei melodiile alea... Albumele de Craciun aduc un soi de caldura sufleteasca pe care nici un alt gen de muzica nu poate sa ti-o transmita. Tot anul acesta am mai scos un disc de colectie, cu "Jurnalul National", un album live, din concert, numit "Toata lumea danseaza". Si aici a fost vorba tot de stare, desi de un alt fel. Cred ca e foarte important ca oamenii care n-au ajuns inca la concertele mele sa simta macar o parte din atmosfera care e acolo, in sala. E ceva total diferit de albumele inregistrate in studio.
- Nu putem sa nu vorbim si despre concertele tale de sarbatori, devenite, si ele, o traditie. Anul acesta sunt anuntate pentru zilele de 10, 11, 12, 13 si 14 decembrie (data de 14 decembrie, la cererea publicului), tot la Sala Palatului. Vii cu ceva nou? In fiecare an inventezi ceva ca sa-ti bucuri spectatorii.
- Asa e. Mereu incercam sa aducem ceva nou, dar, in acelasi timp, pastram melodiile pe care oamenii vor sa le asculte de fiecare data. Nu pot sa-ti spun in ce va consta noutatea, pentru ca as strica surpriza. Descoperirea ei e privilegiul spectatorilor care vor fi acolo. Si in acest an o sa am invitati si vom canta si melodii de pe acest nou album de Craciun. Ceea ce tin, totusi, sa spun este ca, uite, am ajuns la al optulea an consecutiv de cand sustinem aceste concerte de sarbatori, si oamenii vin sa ne vada nu doar din Bucuresti, ci din toata tara, iar asta inseamna totul pentru mine: e recunoasterea muncii mele si a echipei cu care lucrez de atatia ani. Iar celor care anul asta se codesc, poate de teama gripei porcine, le transmit ca noi o sa cantam si cu masca si fara masca. S-a facut atata tevatura pe tema gripei asteia! Cum a fost si cu gripa aviara. Eu intreb numai atat: la alegeri cum o sa fie? Ca si acolo, la sectiile de votare, se strange multa lume. O sa vina toti cu masti?
"Sa traiti cum vreti si cu cine vreti"
- In finalul interviului nostru ma invit nepoftita la Craciunul tau de acasa. Ce planuri ai? O sa fie tot un Craciun in familie?
- La mine, Craciunul se sarbatoreste numai in familie. E o traditie. Cu atat mai mult acum, cand Violeta face doi ani si deja intelege mai multe lucruri. E esential pentru mine sa fiu alaturi de copiii mei. Pe copii nu-i intereseaza cine esti tu pentru altii, ci ii intereseaza cine esti tu pentru ei. Iar eu, pentru ei, sunt tata. Asa ca nu vor de la mine decat sa fiu alaturi de ei. Fiecare varsta are frumusetea si prioritatile ei si trebuie sa realizezi lucrul asta. Eu si acum mai am imboldul de la 20 de ani sa fac multe lucruri deodata. Dar se pune problema eficientei. Indiferent cat de mult iti place sa faci un lucru, indiferent cat de mult ai tu senzatia ca poti sa le faci pe toate, trebuie sa-ti acorzi si momente de respiro. Altfel, viata trece pe langa tine, avand doar impresia ca o traiesti. La 20 de ani, puteam sa filmez si trei zile fara intrerupere. Sau tin minte primele show-uri cu Popeasca: filmam o zi si-o noapte, dupa care imediat plecam in turneu. Si nu conta. Era un iures nebun, dar nu-mi pasa. Pentru ca nu aveam alte responsabilitati: eram numai eu cu meseria mea. Atat! Nu exista nimic altceva. Acum, situatia nu mai sta chiar asa. Fetita mea e nascuta pe 15 decembrie si eu, de obicei, pe 15 sunt in concert. Nu pot sa-i cer sa inteleaga asta. N-as putea sa-i cer sa inteleaga nici lui Stefan, care are 8 ani, daramite unui copil de 2 ani. Asadar, macar de Craciun sa le fiu alaturi.
- Ce ai vrea sa-ti aduca Mosul, Stefan?
- Imi doresc sa-mi dea capacitatea de a sti cum sa aleg lucrurile in asa fel incat sa fie bine, si pentru familia mea, si pentru meseria mea. Imi doresc sa-mi dea puterea sa tin acest echilibru intre profesie si familie. E foarte important. Pentru ca in momentul in care echilibrul e distrus, nu mai e bine in nici o parte. Pentru mine, fiecare an ar trebui sa insemne o evolutie, ca om.
Viata e foarte scurta si e bine sa constientizezi tot timpul ca vrei s-o traiesti frumos. Dar nu e de-ajuns numai s-o spui: "Vreau sa traiesc frumos!". Urmeaza si pasul doi: ce faci pentru asta? E foarte buna replica lui Puck, din "Visul unei nopti de vara": "Cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele!". Nu trebuie sa tii lucrurile rele in tine, nu te-ajuta la nimic. N-ai cum sa schimbi ceva ce s-a intamplat. Tot ce poti sa faci e sa remediezi rezultatul. Iar ca sa-l remediezi, trebuie sa ai o atitudine pozitiva. Eu chiar incerc, pentru binele meu si al celor din jurul meu, sa nu ma incarc cu lucruri negative si inutile, desi nu e usor.
- Cititorii revistei noastre asteapta, cu siguranta, o urare din partea ta.
- Le spun, ca in fiecare an, sa fie sanatosi, ca asta e cel mai important lucru din lume. Mereu am avut credinta asta, dar cu atat mai mult acum, dupa mai multi ani de "Dansez pentru tine", in care am vazut oameni grav bolnavi, care din cauza problemelor de sanatate nu se pot bucura de frumusetea vietii. Iar pe langa sanatate, le urez, asa cum spun la fiecare final de concert: "Sa va iubiti, sa traiti cum vreti si cu cine vreti!".
Bun venit . Dacă doriți să contribuiți vă recomandăm să vă înregistrați/autentificați.
Mihai Eminescu
Membru post mortem al Academiei Române
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1869, la Viena
Naștere – 15 ianuarie 1850
Botoșani sau Ipotești
Deces – 15 iunie 1889 (39 ani)
București
Profesiune – poet, jurnalist
Naționalitate – român
Activ ca scriitor – 1866-1888
Genuri – poezie, nuvelă
Mișcare literară – Romantism
Operă de debut – „La mormântul lui Aron Pumnul”
Influențe – Folclorul românesc, Poezia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Goethe, Vede, Budism, Creștinism ortodox,
A influențat pe – Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)
Semnătură –
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1] Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Biografie
Data și locul nașterii
Statuia lui Mihai Eminescu din CernăuţiÎntr-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.
Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi EminescuÎn 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debut
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" IaşiLa 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
Timbru poştal românesc din 1958În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
Timbru poştal din Republica Moldova din 1996În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
Boala
Poesii - 1884Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Mormântul lui Mihai EminescuEminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [5] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din Bucurest
De la stiinta la Dumnezeu
Peter Russell este matematician, fizician (Cambridge University) si expert in computere. Este fascinat de mintea omeneasca si de misterele constiintei. Studiaza de ani de zile psihologia experimentala, meditatia si filosofiile orientale. Este membru al consiliilor stiintifice din mai multe universitati celebre ale lumii. A scris multe carti pe tema Constiintei si a Universului, din perspectiva omului de stiinta care l-a descoperit pe Dumnezeu si care nu vede contradictie in acest lucru. Este considerat unul dintre cei mai importanti ganditori ai momentului, iar conferintele sale din ultimii ani s-au axat in special pe analiza acestor timpuri ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->
istorice, pe care le traim. Este un om de o deschidere extraordinara, iar zambetul si abordarile sale nu au nimic din rigiditatea traditionala a omului de stiinta, ba dimpotriva, emana caldura si emotie.
"L-am izgonit pe Dumnezeu din noi insine"
- Sunteti un om de stiinta care a facut pasul catre spiritualitate. Cum ajunge un matematician si fizician sa aleaga in cele din urma spiritualitatea? Pentru majoritatea oamenilor, ele par in contradictie.
- Stiinta nu numai ca nu este in contradictie cu spiritualitatea, dar poate fi o poarta catre aceasta, mai ales stiintele de varf, cum sunt matematicile sau fizica cuantica. Eu am fost intotdeauna un om de stiinta. M-a interesat natura universului si a fenomenelor, m-a pasionat latura ascunsa a lucrurilor. La 16 ani, devoram Einstein, descoperind lumea paradoxala a fizicii cuantice, si stiam de pe-atunci ca eu voi fi un cercetator al universului. Mai tarziu, am crezut ca matematicile vor fi acelea care imi vor deschide portile catre intelegerea suprema. Ma fascina felul in care o ecuatie, de pilda, una dintre cele mai simple si mai elegante din toate ecuatiile matematice, guverneaza propagarea luminii, vibratiile unei corzi de vioara, curba unei spirale si orbitele planetelor. Incepeam sa inteleg ca universul este vibratie in toate aspectele sale. Daca m-ar fi intrebat cineva, as fi zis ca Dumnezeu parea sa existe pe teritoriul abstract al matematicii. In cele din urma, descoperind limitarile modelului matematic al universului, am crezut ca pot descoperi adevarul in fizica cuantica, unde natura spirituala a universului incepe sa fie evidenta. Experimente,care acum sunt celebre dovedeau faptul ca mintea omeneasca, dorinta, intentia, asteptarile unui om influenteaza particule cum ar fi un foton. Mi se parea uluitor, pentru ca acest lucru rasturna tot ceea ce eram obisnuiti sa credem despre relatia dintre materie si spirit. Un "obiect neinsufletit" precum fotonul stia, simtea intentia mentala, nerostita a celui care facea experimentul. Mai mult decat atat, se comporta conform asteptarilor sale. Eram om de stiinta si a trebuit sa accept evidenta: dincolo de orice fenomen fizic, ceea ce creeaza realitatea este constiinta, cel mai misterios fenomen din univers. A concepe universul ca pe o realitate a constiintei este o abordare spirituala, pentru ca pune inefabilul deasupra materiei grosiere si spiritul deasupra carnii. Universul nu mai este facut din materia care ajunge sa gandeasca, ci din gandirea care se poate materializa.
Un matematician visator
Aceasta nu este o speculatie, ci un adevar profund, la care stiinta materialista a ajuns prin propriile ei puteri. Deci, nu numai ca stiinta nu este in contradictie cu spiritualitatea, dar orice om de stiinta onest, utilizand mijloacele stiintei, va descoperi substratul spiritual al universului. Nu vorbesc aici despre religia institutionala, care intra in contradictie flagranta cu stiinta, ci despre spiritualitate. Aceasta, spre deosebire de orice religie, este o chestiune personala, de viziune mistica. La baza oricarei religii a stat viziunea mistica a cuiva. Asta confirma stiintele moderne: vechile viziuni mistice asupra universului, nu dogma construita in timp imprejurul lor. Asadar, dupa ce am petrecut ani studiind matematica si fizica teoretica, acestea m-au condus catre psihologie experimentala si, in cele din urma, catre unul dintre cei mai mari mistici ai secolului 20, Ramana Maharshi. Cercul s-a inchis. Acest maestru traia direct mistere ale universului, pe care fizica cuantica abia daca incepea sa le intuiasca. Acesta a fost drumul catre Dumnezeu al unui om de stiinta care a ramas om de stiinta.
- Cu alte cuvinte, ne este greu sa-l primim inapoi pe Dumnezeu, dupa ce l-am izgonit din lume.
- L-am izgonit, nu din lume, si nu din univers, ci din noi insine. Stiinta descopera ca substratul intregului univers este o energie inteligenta, constienta, creatoare, purtatoare de informatie, vie, si ca tot ce exista in univers este facut din aceasta energie. Misticii o numesc lumina. Noi o putem numi Constiinta sau Dumnezeu. Nu-l putem izgoni pe Dumnezeu din univers, pentru ca el este natura interna, subtila a universului. Nu putem izgoni lumina, pentru ca singurul lucru care exista este aceasta lumina. Dar putem sa uitam acest adevar si sa traim o sub-realitate, perfect valabila pentru noi insine, din care adevarul a fost exclus. Aceasta sub-realitate va arata exact asa cum au creat-o mintile noastre, intunecata, teribila, aspra, lipsita de lumina, dar plina de substitute artificiale ale luminii. Este lumea in care traim. Dar lumea pe care am creat-o nu este viabila, pentru ca nu respecta liniile de forta cosmice ale universului. Este contra legilor universului. Am crezut la scara larga ca lumea materiala este "reala", iar Constiinta izvoraste din materie. Constiinta nu numai ca nu izvoraste din materie, dar pare sa aiba putere absoluta asupra materiei. Ba mai mult, pare ca materia este cumva generata de Constiinta. Acesta este punctul fundamental in care stiinta moderna confirma viziunile misticilor: Constiinta este fundamentul Universului observabil, iar spatiul, timpul si materia izvorasc din Constiinta. Experimentul unei lumi exclusiv materiale s-a sfarsit si orice incercare de a mentine o asemenea lume este sortita esecului. Aceasta lume este pe cale de a disparea, ca orice creatie a mintii umane, in fata creatiei unei Minti de un ordin superior de marime: mintea lui Dumnezeu. Acesta este si punctul in care stiinta, asa cum o cunoastem, nu poate merge mai departe sa cerceteze. Mai departe este o cercetare a Constiintei si este domeniul psihologiei si al spiritualitatii. Stiinta a avut un succes extraordinar in a explica structura si functionarea lumii materiale. Dar atunci cand vine vorba despre lumea interioara a mintii, despre ganduri, sentimente, senzatii, vise si intuitii, stiinta are foarte putine lucruri de spus. Iar cand e vorba despre Constiinta propriu-zisa, stiinta pur si simplu tace. Nu exista nimic in fizica, chimie, biologie sau in oricare alta stiinta, care sa poata explica faptul ca avem o lume interioara, subiectiva. Aceasta subiectivitate are capacitatea uluitoare de a influenta materia. Gandirea, imaginatia, visele, dorintele, tot ceea ce tine de aspectul nostru launtric, au harul "supranatural" de a influenta tot ceea ce ne inconjoara. Cand vom accepta complet acest adevar ca fiind al nostru, acela va fi momentul in care il vom fi "acceptat" pe Dumnezeu inapoi in universul nostru, adica in noi insine.
"Esenta omului este sufletul"
- In cartile dvs. exista un anumit sentiment de... urgenta, ca si cum am fi intr-o cursa contracronometru, ca si cum nu am mai avea timp. Are legatura cu "sfarsitul timpurilor" despre care vorbeau Ervin Laszlo, Stan Grof si... profetiile mayase?
- Da, aceasta este "revolutia constiintei", o schimbare constienta a modului in care ne vedem pe noi insine si universul, ceea ce este echivalent cu crearea la propriu a unei noi lumi. Sentimentul de "urgenta" pe care il percepeti este acela al datelor provenind din stiinta, dar nu numai, care indica prabusirea lumii in care traim. Crezand ca materia este totul si ca universul este gol de sens si de Dumnezeu, am creat o lume dupa acest model. O lume cladita pe criteriile "stiintifice" ale eficientei lipsite de sentimente si de comunicare, rupte de restul universului, in care oamenii sunt niste "unitati" independente, facute sa supravietuiasca cu orice pret. Am creat o societate agresiva, fara scrupule, o economie pe masura, o medicina care trateaza corpul omenesc ca pe o bucata de carne, un invatamant care ne pregateste copiii sa supravietuiasca in aceasta lume dura, mutiland insa esenta a ceea ce inseamna un om: sufletul. Umanitatea a uitat ca este o parte din univers si din aceasta planeta si este pe cale sa-si distruga caminul si pe sine insasi. Aceasta este "criza" in care ne aflam astazi, ecologica, economica, politica, sociala, culturala si mai ales spirituala. Tot mai multi oameni se trezesc din cosmar si isi dau seama ca valorile si scopurile in care au crezut au fost gresite, intorcandu-se acum catre valorile spirituale si catre ceea ce ne uneste, nu catre ceea ce ne dezbina. Dar sistemul pe care l-am creat pe aceasta planeta are o inertie enorma. Stim ca lumea, asa cum am construit-o, se prabuseste rapid. Cele mai optimiste estimari vorbesc despre 20-30 de ani pana la colaps. Dar avem motive sa credem ca acest lucru este mult mai apropiat. In acelasi timp, stim ca se petrec schimbari cosmice, care influenteaza constiinta umanitatii si, din acest punct de vedere, schimbarea este inevitabila. Intrebarea care se pune este aceea daca umanitatea va reusi sa schimbe ceva esential inainte ca un colaps al sistemelor fizice si ecologice ale planetei sa se produca. Nimic nu garanteaza acest lucru. Pentru planeta Pamant in sine, la scara cosmica, nu ar fi nici o problema un colaps al unei civilizatii omenesti. Asemenea intamplari s-au mai petrecut in istoria planetei, iar capacitatea acesteia de refacere este inimaginabila pentru o minte omeneasca. La scara cosmica, disparitia unei civilizatii este un eveniment minor. Am putea disparea ca specie, pentru un timp. Dar Constiinta speciei noastre pare acum suficient de evoluata cat sa decida singura viitorul. Cat despre profetiile mayase, nu sunt singurele care, dupa ce au facut estimari care se intind pe milioane de ani, se opresc in 2012. Eu nu sunt dintre aceia care cred in "sfarsitul lumii". Dar cred ca misticii tuturor timpurilor si tuturor sistemelor mistice, inclusiv preotii maya, au vazut schimbarile majore la nivelul Constiintei cosmice si au stiut ca umanitatea nu poate scapa acestei schimbari.
Orice viitor este posibil. Cu cat vom fi mai multi aceia care vom experimenta o constiinta spirituala, cu atat sansele de ramanere a umanitatii in spatiul material al acestei planete vor fi mai mari. Viitorul asteapta sa fie scris de noi insine. Provocarile pe care le avem de infruntat la acest inceput de mileniu sunt formidabile. Nu stiu daca ceea ce omenirea a declansat poate fi oprit. Ceea ce stiu insa cu siguranta este ca perspectiva mea interioara nu depinde de ceea ce se petrece "in afara". Aceia care, in aceste timpuri, se indreapta catre o perceptie spirituala a Universului, vor fi pregatiti pentru orice eventualitate si o vor primi cu acceptare, ca pe un proces transformator profund, care a inceput deja. Intrebarea "cine suntem" se transforma, treptat, in "ce suntem", pe masura ce intelegem ca suntem alcatuiti din aceeasi "substanta" diafana ca tot restul Universului perceput. Pentru mine, 2012 este un prag al transformarii din interior, o transformare care va continua mult dupa acest varf.
Stefan Banica - "Cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele"
Patru ani de ritm si succes
- Interviul pe care-l acorzi revistei "Formula AS" in preajma Craciunului a devenit o traditie. Ai, printre cititorii nostri, fani multi si entuziasti, care abia iti asteapta "raportul" de la capat de an. Si, slava domnului, ai ce le povesti. De pilda, despre cea mai televizibila activitate a ta, "Dansez pentru tine". O emisiune ce tocmai a incheiat al optulea sezon. Ai ceva de declarat la aniversare?
- Anul acesta, "Dansez pentru tine" a adus noutati. Concurentii s-au dovedit mult mai bine pregatiti in materie de dans decat vedetele. Desi nici unul nu-si castiga existenta din dan s. Abilitatile lor au dat insa nastere unor rasturnari spectaculoase de situatie: echipa care termina saptamana pe primul loc, in saptamana urmatoare ajungea la duel. A fost o situatie neobisnuita, care a sporit emotia competitiei.
- Emisiunea are, in continuare, un rating extraordinar. V-ati asteptat sa aveti un asemenea succes?
- "Un asemenea succes" e poate mult spus. E vorba, mai curand, de un succes constant. Unul dintre putinele exemple de succes constant din televiziunile post-decembriste, ca audienta si ca interes, in randul unui public format din toate categoriile sociale. Asta se vede nu doar in cifre, ci si in calitatea emisiunii. "Dansez pentru tine" a pornit ca un show de calitate si asa s-a si mentinut.
- Calitatea e ingredientul principal al retetei succesului? Multi realizatori TV mizeaza, dimpotriva, pe kitsch si vulgaritate.
- Lucrurile stau in felul urmator: opt saptamani la rand, vezi niste oameni obisnuiti, care evolueaza in fata publicului telespectator, pe ringul de dans. Cei mai multi dintre ei n-au mai aparut niciodata, pana in acest moment, in fata camerei de luat vederi. Oamenii acestia sufera transformari prin costume, prin machiaj si, de ce nu, chiar si la nivel psihic, pentru ca, in emisiune, se munceste, nu gluma, iar cand una dintre echipe cade la duel, mai ales cele care se apropie de finalul concursului, nu e deloc usor. Toate aceste lucruri se vad in direct si constituie principala miza a formatului. E o competitie netrucata, cu multe componente emotionale. Da, cred ca putem vorbi despre calitate.
- Dar emotia ta ce temperatura mai are? Te mai bucuri de ceea ce faci?
"Dansez pentru tine" - acelasi ritm si succes de patru ani
- La "Dansez pentru tine" eu sunt un catalizator de energii: primesc energie si dau inapoi. In fiecare sezon apar oameni noi, cazuri noi, se nasc tot felul de situatii neprevazute. Ceea ce e incitant. Dar televiziunea nu e marea mea dragoste, recunosc cinstit lucrul asta. Imi place, dar nu e ceea ce-mi place sa fac cel mai mult. Acum sa nu se inteleaga gresit! Ca s-a mai speculat c-as sta la "Dansez" din motive financiare. Nu! Pana acum, in cariera mea, motivele financiare n-au fost niciodata atat de convingatoare, incat sa ma faca sa renunt la principiile mele, legate de profesie. Iar unul dintre aceste principii e ca in clipa in care consider ca nu mai am nimic de spus intr-un proiect, ca nu ma mai emotioneaza nimic in legatura cu el, ma retrag. Cum a fost cazul si cu musicalul "Chicago", de la Teatrul National, unde, dupa un an de zile, chiar daca financiar nu aveam de ce sa ma plang, am spus stop, pentru ca, exact cum am explicat, nu mai credeam in acel spectacol, simteam nevoia ca el sa evolueze. Asta nu inseamna ca nu m-am bucurat vazand ca restul colegilor mei au continuat sa joace si inca repurtand succes. Insa, pentru mine, energia creatoare se epuizase.
Descult in parc
- Ti-ai regasit-o, in schimb, la "Descult in parc", piesa lui Neil Simon, in care nu apari doar ca actor, dar pe care ai si regizat-o. Cum ti-a venit ideea acestui proiect?
- In '96, Paul Ioachim - Dumnezeu sa-l ierte! - a propus piesa aceasta, a adus-o pentru prima data in Romania si asa am deschis cu ea teatrul "George Ciprian" din Buzau, unde el era director. Acolo am jucat douazeci de spectacole in regia regretatului Dinu Manolache. Apoi am mai jucat piesa si la Teatrul Mic, unde a fost preluata de Leopoldina Balanuta - Dumnezeu s-o odihneasca! -, pe atunci directoarea teatrului. "Descult in parc" e o piesa exceptionala, fara greseala de scriitura, dupa parerea mea. E o comedie de situatie pe care trebuie doar s-o joci cu credinta. Eu cochetam de mult cu ideea de a regiza un spectacol, iar genul asta de comedie bulevardiera spumoasa cred ca a fost cea mai buna alegere pentru mine, luand in considerare posibilitatile mele din acest moment.
- Ti-a fost usor sa intri in pielea regizorului?
Nici ca rocker nu-i sta rau
- Nu, nu pot sa spun ca mi-a fost usor, pentru ca un actor are tendinta sa joace, nu sa explice. Ca actor, forma asta de exprimare iti e mult mai la indemana. Ei, greseala asta am facut-o si eu, pana cand mi-am dat seama ca trebuie sa-i lasi si pe ceilalti sa joace, ca nu trebuie sa joci tu singur toate personajele, atunci cand vrei sa le explici celorlalti. Dar, lucrand, m-am temperat si am vazut, privind de pe scaun la ceilalti, frumusetea intregului: cum cade lumina, unde pica bine o anumita replica din text, cum interactioneaza personajele, care e scopul lor scenic, ce vrei sa spui, ce mesaj vrei sa transmiti publicului, dincolo de descoperirea situatiei scenice etc. Le multumesc colegilor mei actori ca au avut incredere in mine, ca au avut rabdare si m-au suportat (rade). Am reusit sa inchegam o echipa foarte buna: Stefan Caragiu s-a ocupat de decoruri, Adriana Popa de costume, iar distributia e formata din colegii mei dragi, Mitica Popescu, Ileana Cernat si Oana Ioachim. Sunt oameni cu care am mai lucrat si cu care m-am inteles foarte bine. Ba chiar am avut curajul sa-l chem in spectacol si pe un coleg de-al meu, fost component al grupului "The 50's", Bogdan Tudor, care nu e actor profesionist. El a terminat Conservatorul. Ne-am asumat un risc amandoi, pentru ca e o mare diferenta intre actorul-amator, care joaca in filme sau telenovele - unde unii pot sa fie chiar excelenti - si cel care vrea sa urce pe scena de teatru, unde nu se mai trage nici o dubla, nu mai exista o a doua sansa. Momentul acela e unic si irepetabil. Bogdan s-a descurcat insa foarte bine. Iar pentru mine, una peste alta, experienta asta a fost extrem de benefica. Ma bucur ca piesa are un mare succes la public. In dubla mea calitate, de actor si regizor, as fi foarte fericit daca oamenii ar pleca de la acest spectacol destinsi, bine dispusi si cu pofta de viata.
- Ati inceput si un turneu prin tara, daca am inteles eu corect.
Cu Oana Ioachim, in "Descult in parc"
- "Descult in parc" e un proiect particular, si deocamdata nu jucam decat la Teatrul de Opereta din Bucuresti. Ceea ce ai auzit, ai auzit bine, numai ca informatia e gresita. Concret, spectacolul a fost afisat si la Cluj, Constanta si Brasov, desi actorii nu si-au dat acceptul pentru aceste deplasari. A fost o greseala mare de organizare si, desi nu a fost vina mea, am cerut scuze public, in numele meu si al colegilor mei, in emisiunea pe care o prezint, spectatorilor care au cumparat bilete in Cluj, Brasov si Constanta. Niciodata pana acum, in cariera mea, nu s-a suspendat vreun spectacol din cauza mea, de aceea doresc ca oamenii sa stie care a fost situatia reala si, prin intermediul vostru, sa-i asigur, inca o data, de tot respectul meu.
Hotul de diamante
- La sfarsitul lui noiembrie, a avut loc premiera filmului "Ho Ho Ho", in care joci rolul principal. Ce te-a atras la acest proiect?
- Faptul ca este prima comedie de Craciun facuta in Romania. Eu am mai pus umarul si la un alt fel de premiera romaneasca: serialul "Baieti buni", un serial politist, un alt gen de produs decat cele cu comisarul Moldovan ale lui Sergiu Nicolaescu. "Ho Ho Ho" e si el ceva nou. Recunosc ca la inceput am ezitat, dar, pana la urma, am zis: "De ce nu? Hai sa-l facem! E un proiect care merita si e si interesant". Mai ales ca nu e tocmai comod sa faci un film despre Craciun, la peste 35 de grade Celsius. (rade)
Impreuna cu micul lui partener din filmul "Ho Ho Ho"
- Ce ne poti spune despre personajul tau?
- E un Mos Craciun atipic. De fapt, Ion e un inginer care s-a ratat in profesie, dar care are un talent deosebit in a sparge coduri. Asa ca a intrat in lumea interlopa si, dupa ce a furat din bancomate, acum se pregateste sa dea lovitura, furand un diamant dintr-un mall. Ion e despartit de familia lui, sotia si copilul sunt in Italia, are probleme si cu bautura... Porneste ca un personaj a carui singura miza este sa livreze diamantul, sa-si ia banii si cu asta basta. Intamplarea face insa ca, in timpul jafului, sa intalneasca un copil care s-a ratacit de mama lui, un pusti foarte simpatic, care-i schimba total traiectoria: il face sa vada viata altfel, sa se gandeasca la copilul lui si la familie si, pana la urma, sa renunte la furtul diamantului. Ceea ce mi-a placut la acest personaj este evolutia lui: salvandu-l, practic, pe pusti, in finalul filmului, devine un erou fara voie.
Cu masca si fara masca
- Sa ramanem in atmosfera Craciunului. Se zvoneste ca scoti un album de colinde.
- "Un Craciun cu Stefan Banica" e un album cu zece piese: o parte sunt compozitii proprii, dintre care cea mai noua este piesa care poarta si titlul filmului "Ho Ho Ho", dar am si melodii clasice de Craciun, pe care le-am cantat in concerte in varianta noastra. E un album de care sunt mandru, care sper sa ajunga la inima oamenilor si sa ramana in casele lor inca multi ani de-acum inainte. Se spune ca viata unui album de Craciun, pe piata discurilor, e foarte scurta: el nu traieste, in esenta, decat o luna de zile, in decembrie. Dar e important daca place intr-atat incat omul sa-l pastreze si sa-l mai scoata sa-l asculte si anul urmator. Si-apoi, eu n-am mai scos un album din anul 2000 si mi-era dor. In primul rand, aveam foarte mult material - zeci de cantece de Craciun, iar in al doilea rand, a fost vorba de starea pe care o ai atunci cand inregistrezi un album de genul asta. Sunt armonii si texte care te sensibilizeaza intr-un mod special, stai in studio si-ti imaginezi ca esti langa brad, cu cei dragi alaturi, cantand sau ascultand impreuna cu ei melodiile alea... Albumele de Craciun aduc un soi de caldura sufleteasca pe care nici un alt gen de muzica nu poate sa ti-o transmita. Tot anul acesta am mai scos un disc de colectie, cu "Jurnalul National", un album live, din concert, numit "Toata lumea danseaza". Si aici a fost vorba tot de stare, desi de un alt fel. Cred ca e foarte important ca oamenii care n-au ajuns inca la concertele mele sa simta macar o parte din atmosfera care e acolo, in sala. E ceva total diferit de albumele inregistrate in studio.
- Nu putem sa nu vorbim si despre concertele tale de sarbatori, devenite, si ele, o traditie. Anul acesta sunt anuntate pentru zilele de 10, 11, 12, 13 si 14 decembrie (data de 14 decembrie, la cererea publicului), tot la Sala Palatului. Vii cu ceva nou? In fiecare an inventezi ceva ca sa-ti bucuri spectatorii.
- Asa e. Mereu incercam sa aducem ceva nou, dar, in acelasi timp, pastram melodiile pe care oamenii vor sa le asculte de fiecare data. Nu pot sa-ti spun in ce va consta noutatea, pentru ca as strica surpriza. Descoperirea ei e privilegiul spectatorilor care vor fi acolo. Si in acest an o sa am invitati si vom canta si melodii de pe acest nou album de Craciun. Ceea ce tin, totusi, sa spun este ca, uite, am ajuns la al optulea an consecutiv de cand sustinem aceste concerte de sarbatori, si oamenii vin sa ne vada nu doar din Bucuresti, ci din toata tara, iar asta inseamna totul pentru mine: e recunoasterea muncii mele si a echipei cu care lucrez de atatia ani. Iar celor care anul asta se codesc, poate de teama gripei porcine, le transmit ca noi o sa cantam si cu masca si fara masca. S-a facut atata tevatura pe tema gripei asteia! Cum a fost si cu gripa aviara. Eu intreb numai atat: la alegeri cum o sa fie? Ca si acolo, la sectiile de votare, se strange multa lume. O sa vina toti cu masti?
"Sa traiti cum vreti si cu cine vreti"
- In finalul interviului nostru ma invit nepoftita la Craciunul tau de acasa. Ce planuri ai? O sa fie tot un Craciun in familie?
- La mine, Craciunul se sarbatoreste numai in familie. E o traditie. Cu atat mai mult acum, cand Violeta face doi ani si deja intelege mai multe lucruri. E esential pentru mine sa fiu alaturi de copiii mei. Pe copii nu-i intereseaza cine esti tu pentru altii, ci ii intereseaza cine esti tu pentru ei. Iar eu, pentru ei, sunt tata. Asa ca nu vor de la mine decat sa fiu alaturi de ei. Fiecare varsta are frumusetea si prioritatile ei si trebuie sa realizezi lucrul asta. Eu si acum mai am imboldul de la 20 de ani sa fac multe lucruri deodata. Dar se pune problema eficientei. Indiferent cat de mult iti place sa faci un lucru, indiferent cat de mult ai tu senzatia ca poti sa le faci pe toate, trebuie sa-ti acorzi si momente de respiro. Altfel, viata trece pe langa tine, avand doar impresia ca o traiesti. La 20 de ani, puteam sa filmez si trei zile fara intrerupere. Sau tin minte primele show-uri cu Popeasca: filmam o zi si-o noapte, dupa care imediat plecam in turneu. Si nu conta. Era un iures nebun, dar nu-mi pasa. Pentru ca nu aveam alte responsabilitati: eram numai eu cu meseria mea. Atat! Nu exista nimic altceva. Acum, situatia nu mai sta chiar asa. Fetita mea e nascuta pe 15 decembrie si eu, de obicei, pe 15 sunt in concert. Nu pot sa-i cer sa inteleaga asta. N-as putea sa-i cer sa inteleaga nici lui Stefan, care are 8 ani, daramite unui copil de 2 ani. Asadar, macar de Craciun sa le fiu alaturi.
- Ce ai vrea sa-ti aduca Mosul, Stefan?
- Imi doresc sa-mi dea capacitatea de a sti cum sa aleg lucrurile in asa fel incat sa fie bine, si pentru familia mea, si pentru meseria mea. Imi doresc sa-mi dea puterea sa tin acest echilibru intre profesie si familie. E foarte important. Pentru ca in momentul in care echilibrul e distrus, nu mai e bine in nici o parte. Pentru mine, fiecare an ar trebui sa insemne o evolutie, ca om.
Viata e foarte scurta si e bine sa constientizezi tot timpul ca vrei s-o traiesti frumos. Dar nu e de-ajuns numai s-o spui: "Vreau sa traiesc frumos!". Urmeaza si pasul doi: ce faci pentru asta? E foarte buna replica lui Puck, din "Visul unei nopti de vara": "Cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele!". Nu trebuie sa tii lucrurile rele in tine, nu te-ajuta la nimic. N-ai cum sa schimbi ceva ce s-a intamplat. Tot ce poti sa faci e sa remediezi rezultatul. Iar ca sa-l remediezi, trebuie sa ai o atitudine pozitiva. Eu chiar incerc, pentru binele meu si al celor din jurul meu, sa nu ma incarc cu lucruri negative si inutile, desi nu e usor.
- Cititorii revistei noastre asteapta, cu siguranta, o urare din partea ta.
- Le spun, ca in fiecare an, sa fie sanatosi, ca asta e cel mai important lucru din lume. Mereu am avut credinta asta, dar cu atat mai mult acum, dupa mai multi ani de "Dansez pentru tine", in care am vazut oameni grav bolnavi, care din cauza problemelor de sanatate nu se pot bucura de frumusetea vietii. Iar pe langa sanatate, le urez, asa cum spun la fiecare final de concert: "Sa va iubiti, sa traiti cum vreti si cu cine vreti!".
Bun venit . Dacă doriți să contribuiți vă recomandăm să vă înregistrați/autentificați.
Mihai Eminescu
Membru post mortem al Academiei Române
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1869, la Viena
Naștere – 15 ianuarie 1850
Botoșani sau Ipotești
Deces – 15 iunie 1889 (39 ani)
București
Profesiune – poet, jurnalist
Naționalitate – român
Activ ca scriitor – 1866-1888
Genuri – poezie, nuvelă
Mișcare literară – Romantism
Operă de debut – „La mormântul lui Aron Pumnul”
Influențe – Folclorul românesc, Poezia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Goethe, Vede, Budism, Creștinism ortodox,
A influențat pe – Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)
Semnătură –
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1] Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Biografie
Data și locul nașterii
Statuia lui Mihai Eminescu din CernăuţiÎntr-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.
Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi EminescuÎn 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debut
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" IaşiLa 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
Timbru poştal românesc din 1958În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
Timbru poştal din Republica Moldova din 1996În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
Boala
Poesii - 1884Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Mormântul lui Mihai EminescuEminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [5] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din Bucurest
bdm: Povesti de credinta.
Credeti in Mos Nicolae. E o poveste Foarte Frumoasa. Mos Nicolae venea in fiecare an, punctual, cu aromele primelor portocale care inmiresmau zilele de iarna ale copilariei noastre. Acum, din tara sau din departari - uniti de www.desprecopii.com, ne simtim din nou legati, prin firul amintirilor de acele vremuri calme ale copilariei. Ati pregatit cizmele? Mos Nicolae vine si in acest an....
Iata cum a venit intr-un an Sfantul Nicolae, trimis special de Desprecopii.com: Mos Nicolae are ochi de copil
Seara lui Mos Nicolae
In noaptea de 5/6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sint cuminti, lasindu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sf. Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata. De altfel, povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.
Se spune ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planuia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor.
De atunci si pina in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfintului Nicolae, cei dragi noua, si in special copiii, primesc daruri, de la Mosul care nu li se arata niciodata.
Cine e Mos Nicolae?
Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfintul Nicolae este cel mai popular sfint in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor, de la darurile de ”Mos Neculai” si pina la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (in limba greaca ”biruitor de popor”) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, Nicolae si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de linga Mira, capitala Lichiei, calatorind ca prelat la Ierusalim.
Despre Craciun si traditiile Craciunului
Poezii de Craciun
Cadouri de Craciun pentru o viata intreaga!
Despre Craciun cu un inger
Poveste de Craciun...
Arta de a face daruri
Desene de colorat cu tema Craciunului la desprecopii.com
Perfect potrivite pentru serile minunate di-naintea Craciunului
Sfaturi practice de Craciun:
Ce pregatim de Craciun
Pomana porcului
Reteta testata de COZONAC PUFOS
Idei de impodobit bradul
Comunitate, forumuri recomandate:
Clubul scutecelor (0-4 ani)
Generatia in blugi de maine - deocamdata in scutece. De la 0 la 4 ani
Discutii generale
In discutii generale puteti posta orice doriti!
Crestinii acelor timpuri au pastrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viata a unui corabier cazut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugaciune si post, a furtunii de pe mare s.a.). In ultima parte a vietii s-a retras la manastirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost inmormintat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, imparatul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserica, in cartierul Vlaherne, cu hramul numelui sau. Ducindu-se vestea ca din mormintul sau izvoraste mir, crestinii din intreaga lume au facut pelerinaj, vindecindu-se de boli incurabile.
Din veacul al XIX-lea, mina dreapta a Sfintului Nicolae se pastreaza la Biserica Sf. Gheorghe Noi din Bucuresti, unde se gaseste si mormintul Sfintului voievod martir Constantin Brincoveanu cu cei patru fii ai sai. Numeroase biserici din tara si mai ales din Ardeal au hramul Sfintului Nicolae.
Le Père Fouettard In Franta, Sfintul Nicolae este insotit de un personaj pe care oamenii din Metz il dispretuiesc. Pina in 1552, Mos Nicolae venea singur pe 6 decembrie si aducea jocuri si dulciuri copiilor cuminti, dar si celor mai putin cuminti. In anul acela, Imparatul Carol al V-lea a asediat orasul Metz. Messienii au fost nevoiti sa ceara ajutor regelui Frantei pentru a face fata asediului care a tinut, cu toate acestea, pina in ianuarie 1553. Breasla tabacarilor a inventat chiar in timpul asediului un personaj grotesc pentru a-i imbarbata pe locuitorii din Metz. Personajul il reprezenta pe Carol al V-lea si purta cu el un bici cu care incerca sa pedepseasca tinerii si tinerele, alergindu-i pe strazi. Anul urmator, pentru a se bucura de libertate, breasla a reinnoit ideea acestui personaj urit, dezagreabil. Trecerea lui prin oras coincide oarecum cu aceea a Sfintului Nicolae.
Anii au trecut si, cu timpul, a devenit un obicei ca Sfintul Nicolae sa aduca dulciuri, iar caricatura lui Carol al V-lea sa apara pedepsind copiii neascultatori cu nuielusa usturatoare. Oameni pasnici, locuitorii din Metz l-au uitat pe Carol al V-lea si l-au botezat Père Fouettard (mosul care vine cu biciul) pe cel care-l insotea pe Mos Nicolae, patronul copiilor.
Imaginea acestui personaj s-a raspindit putin cite putin spre Nord si astfel Père Fouettard a fost acceptat in Germania, Olanda, Belgia, rezolvind uneori problemele educative ale unor parinti, prin aparitia sa, care speria copiii neascultatori. Ideea nuielusei care pedepseste a ajuns pina pe meleagurile noastre.
Ce aduce Mos Nicolae
La noi, de Mos Nicolae, copiii cuminti primesc, pe linga dulciuri si jucarii, o legatura de nuieluse frumos colorate, iar cei mai putin cuminti primesc o nuielusa adevarata care sa le aminteasca de o eventuala pedeapsa. Sfintul Nicolae si aghiotantul sau Ideea de mos care aduce daruri copiilor a aparut in Scandinavia, cu multe mii de ani inainte de Hristos. Vikingii aveau un zeu, Odin, care calatorea prin toata lumea, in timpul iernii, calare pe un cal cu opt picioare, oferind daruri celor buni si pedepsindu-i pe cei rai. Desi in crestinism s-au pierdut aceste povesti, in constiinta oamenilor ele au ramas prin existenta unor personaje cum ar fi Sfintul Nicolae si Mos Craciun.
La crestinii din Republica Ghana, mosul care aduce daruri vine din jungla, in timp ce in Hawaii el coboara din barca. In districtul german Berchtesgaden, 12 tineri imbracati in paie si avind masti care reprezinta animale danseaza in urma Sfintului Nicolae, sunind din talangi. Dupa ce ofera daruri fiecarei case in parte, tinerii dau gazdele afara facindu-se ca le bat, un fel de pedeapsa simbolica pentru eventualele rele savirsite. Si in Germania, Sfintul Nicolae vine cu un aghiotant care poarta nume diferite. Sfintul Nicolae are aici un sac in spate si un bat in mina, in timp ce aghiotantul este o fiinta inspaimintatoare.
In Danemarca, cel care aduce daruri cara un sac in spinare si este purtat de reni. Copiii pregatesc o farfurie cu lapte sau o budinca de orez, in speranta ca aceasta va fi mincata de elfi, personaje despre care se crede ca il ajuta pe aducatorul de daruri.
Polonezii cred ca darurile vin de la stele, in timp ce ungurii spun ca ele sint aduse de ingeri.
In Siria, cadourile vin cu o camila tinara in data de 6 ianuarie. Copiilor italieni le aduce daruri personajul La Befana, despre care se crede ca a refuzat sa-i conduca pe intelepti la Bethleem cind acestia i-au trecut pragul, motiv pentru care La Befana isi petrece timpul mergind din casa in casa pentru a-l gasi pe copilul Hristos.
Alte ipostaze ale Sf. Nicolae
O alta ipostaza a Sf. Nicolae este cea de iscoada la diavol. Se spune ca Dumnezeu a facut un contract cu Necuratul ca cei vii sa fie ai lui Dumnezeu, iar cei morti, ai lui Necuratu’. Vazind insa Dumnezeu ca e rau, a trimis pe Sf. Nicolae sa intrebe cine poate sa ia contractul acela de la Necuratul. Si a stat Sf. Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pina a reusit sa puna unui drac intrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a raspuns: ”Numai acel ce se va naste din Duh Sfint va putea sa-l ia”. Dumnezeu a trimis duhul sau de s-a nascut Hristos. Cind a implinit Hristos treizeci de ani, a mers si a luat contractul si de atunci au ramas oamenii sa fie judecati dupa pacatele lor. Iarna incepe in noaptea de Sf. Nicolae Expresia populara ”S-a dat Sf. Nicolae jos din cui” are radacini in credinta ca sfintul ii ajuta pe hoti in ispravile lor si exprima faptul ca parintii ameninta copiii obraznici, aratind nuiaua doar cu degetul.
Tot in popor se spune ca iarna incepe la Sf. Nicolae. Mos Nicolae este batrin si are barba alba, iar in aceasta zi Mosul isi scutura barba, deci trebuie sa ninga. In aceasta zi, se spune: ”A intinerit Sf. Nicolae”. De regula, de ziua lui apare pe un cal alb, aluzie la zapada care cade in luna decembrie, si se spune ca daca Sf. Nicolae a venit pe un cal alb, Sf. Ion va merge pe un cal negru, adica va intoarce iarna. In ziua de Sf. Nicolae incepe ziua sa se mareasca: ”La Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cit se intoarce puiu-n gaoace”, zice poporul. De ziua lui se fac vraji, farmece si pronosticuri meteorologice, se pun crengute de pomi fructiferi in apa pentru a inflori de Anul Nou, ocazie cu care se prognozeaza si rodul livezilor pentru anul viitor.
Acum iar o Poveste ce a cutremurat Tara.
Crucea de leac si povestile Dadei Anica
Crucea de la Coslogeni
Sfanta Cruce izvoratoare de mir de la Coslogeni
Crucea izvoratoare de mir de la Coslogeni - Calarasi sta infipta pe o mica temelie de piatra, chiar la marginea drumului prafos, de tara. Nimic nu anunta ca aici s-ar afla un loc sfant, in care s-au savarsit multe vindecari miraculoase. Cine crede ca minunile se implinesc trufas, ca un spectacol stralucitor in vazul lumii, se inseala. Ca si nasterea Mantuitorului in iesle, Crucea izvoratoare de mir traieste in smerenia saraciei, lucrand cu mare si bogata mila doar pentru cei care cred cu adevarat, care se ostenesc in rugaciune, fara a pierde cumpana dreapta a sperantei.
Veche de aproape jumatate de mileniu si pomenita de mai toti mari i nostri istorici, Crucea de la Coslogeni ramane pe mai departe o enigma deschisa.
Batranii din Coslogeni stiu multe povesti despre Cruce si dau ca marturie uimitoarele vindecari ce s-au implinit aici, in vazul poporului adunat la rugaciune. Printre ei se afla si Dada Anica, o batrana la fel de veche ca veacul, dar cu tinere buna de minte si de povesti.
Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios, cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete. Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca, in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului. Mai tarziu, Dada Anica s-a maritat, a facut copii si in cele din urma a parasit satul aflat intre Campia Baraganului si duhul apelor Dunarii, si a plecat (dupa ce comunistii au luat pamanturile taranilor) sa-si caute de lucru tocmai in nordul tarii, in Bucovina. Unul din fratii sai, tractorist la IAS-ul din sat, a fost pus de activistii comunisti sa scoata Crucea de leac din locul ei. Au legat-o cu lanturi si au tras-o si dintr-o parte, si din alta, dar n-au reusit, oricat s-a opintit masina. Cand a vazut asa, fratele Dadei Anica s-a dat jos de pe tractor, si-a scos basca, si-a facut cruce si a zis ca el nu poate sa faca asa un pacat. Si crucea a ramas mai departe acolo, singura, pe marginea drumului.
"Era crucea in camp liber, pe un damb, pe marginea drumului. Din vechime, de pe vremea turcilor, se pomeneste crucea acolo. La inceput, lumea nu stia de puterea ei lecuitoare. Babele din sat povesteau ca pe un drumet l-a prins noaptea pe camp si a dormit la adapostul crucii. Si in vis i-a aparut un om imbracat in straie albe si cu o lumina mare in jurul lui, de buna seama vreun sfant, si i-a spus ca cine va avea credinta si se va ruga la crucea aceea si se va unge cu mirul care izvoraste din piatra crucii, se va tamadui de orice boala, trupeasca sau sufleteasca. Si omul care visase era bolnav, si cand s-a sculat, dimineata, nici o durere nu mai avea. Si pe urma s-a aflat de puterea crucii si a inceput lumea sa vie. Ne duceam acolo, si copiii, si oamenii mari, in fiecare an, de Izvorul Tamaduirii, in prima vineri de dupa Pasti. Mama ne dadea camasi albe, curate, din borangic, flori si lumanari si mergeam acolo de cu seara si stateam toata noaptea si vegheam si ne rugam langa cruce. Si venea lumea, cu cardurile, din toata tara si statea acolo in rugaciune, toata noaptea. Si care avea vreo boala in trup sau avea pe Necuratul, om sau animal, sau care avea farmece facute, dimineata se ungea cu mirul de pe cruce - ca izvora de pe ea ca niste brobonele mici de roua, iar oamenii puneau pe bratele crucii candele si pahare cu ulei, care ardeau toata noaptea - si se ungeau si cu uleiul acela, ca se facea mir sfant peste noapte. Si am vazut odata o fata, ca de 16 ani: trei femei se cazneau sa o lipeasca de cruce si ea amarnic se mai zbatea si tipa si racnea asa cu glas gros, parca grohaia, zicea ca nu vrea la cruce. Aceea avea pe Necuratul in ea!
Altadata, am vazut un baiat ca de 20 de ani, am aflat ca era venit tocmai de prin partile Craiovei, si noi, deh, ca si copiii, ne zgaiam la el, ca era tare frumos si ne intrebam de ce-o fi venit el acolo. Si la 12 noaptea, cand au cantat cocosii de miezul noptii, baiatul acela a cazut din picioare, ca bolovanul, si a inceput sa se zbata si sa faca spume la gura. Si toata lumea s-a rugat pentru el, si parintii lui l-au uns cu mir, si dimineata a plecat pe picioarele lui, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am aflat apoi ca parintii au venit si au facut danii drept multumire pentru vindecarea baiatului".
Coslogeniul se afla intr-o zona pe cat de saraca si aspra, pe atat de bogata in vestigii istorice. La Pacuiul lui Soare, la Borcea sau Radovanu, Dunarea sapa neostenit malurile, descoperind urme de ziduri si obiecte din neolitic, din epoca bronzului, din primele secole ale crestinarii noastre. Manati de un imbold launtric, oamenii strang toate aceste daruri neasteptate ale apei, fiecare avand acasa un mic muzeu, pe care il tine fara nici un gand anume, de fala sau imbogatire. Pur si simplu, simt ca acele lucruri fac parte din istoria, din viata lor, si ca asa ceva nu se cade sa se piarda. Nu se mandresc niciodata cu ceea ce au. Precum Crucea izvoratoare de mir, darurile pamantului sunt darurile lui Dumnezeu. Datoria noastra e sa nu le schimbam menirea, ci sa le pretuim cum se cuvine, asa cum le-am mostenit.
Iata cum a venit intr-un an Sfantul Nicolae, trimis special de Desprecopii.com: Mos Nicolae are ochi de copil
Seara lui Mos Nicolae
In noaptea de 5/6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sint cuminti, lasindu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sf. Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata. De altfel, povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.
Se spune ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planuia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor.
De atunci si pina in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfintului Nicolae, cei dragi noua, si in special copiii, primesc daruri, de la Mosul care nu li se arata niciodata.
Cine e Mos Nicolae?
Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfintul Nicolae este cel mai popular sfint in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor, de la darurile de ”Mos Neculai” si pina la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (in limba greaca ”biruitor de popor”) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, Nicolae si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de linga Mira, capitala Lichiei, calatorind ca prelat la Ierusalim.
Despre Craciun si traditiile Craciunului
Poezii de Craciun
Cadouri de Craciun pentru o viata intreaga!
Despre Craciun cu un inger
Poveste de Craciun...
Arta de a face daruri
Desene de colorat cu tema Craciunului la desprecopii.com
Perfect potrivite pentru serile minunate di-naintea Craciunului
Sfaturi practice de Craciun:
Ce pregatim de Craciun
Pomana porcului
Reteta testata de COZONAC PUFOS
Idei de impodobit bradul
Comunitate, forumuri recomandate:
Clubul scutecelor (0-4 ani)
Generatia in blugi de maine - deocamdata in scutece. De la 0 la 4 ani
Discutii generale
In discutii generale puteti posta orice doriti!
Crestinii acelor timpuri au pastrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viata a unui corabier cazut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugaciune si post, a furtunii de pe mare s.a.). In ultima parte a vietii s-a retras la manastirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost inmormintat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, imparatul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserica, in cartierul Vlaherne, cu hramul numelui sau. Ducindu-se vestea ca din mormintul sau izvoraste mir, crestinii din intreaga lume au facut pelerinaj, vindecindu-se de boli incurabile.
Din veacul al XIX-lea, mina dreapta a Sfintului Nicolae se pastreaza la Biserica Sf. Gheorghe Noi din Bucuresti, unde se gaseste si mormintul Sfintului voievod martir Constantin Brincoveanu cu cei patru fii ai sai. Numeroase biserici din tara si mai ales din Ardeal au hramul Sfintului Nicolae.
Le Père Fouettard In Franta, Sfintul Nicolae este insotit de un personaj pe care oamenii din Metz il dispretuiesc. Pina in 1552, Mos Nicolae venea singur pe 6 decembrie si aducea jocuri si dulciuri copiilor cuminti, dar si celor mai putin cuminti. In anul acela, Imparatul Carol al V-lea a asediat orasul Metz. Messienii au fost nevoiti sa ceara ajutor regelui Frantei pentru a face fata asediului care a tinut, cu toate acestea, pina in ianuarie 1553. Breasla tabacarilor a inventat chiar in timpul asediului un personaj grotesc pentru a-i imbarbata pe locuitorii din Metz. Personajul il reprezenta pe Carol al V-lea si purta cu el un bici cu care incerca sa pedepseasca tinerii si tinerele, alergindu-i pe strazi. Anul urmator, pentru a se bucura de libertate, breasla a reinnoit ideea acestui personaj urit, dezagreabil. Trecerea lui prin oras coincide oarecum cu aceea a Sfintului Nicolae.
Anii au trecut si, cu timpul, a devenit un obicei ca Sfintul Nicolae sa aduca dulciuri, iar caricatura lui Carol al V-lea sa apara pedepsind copiii neascultatori cu nuielusa usturatoare. Oameni pasnici, locuitorii din Metz l-au uitat pe Carol al V-lea si l-au botezat Père Fouettard (mosul care vine cu biciul) pe cel care-l insotea pe Mos Nicolae, patronul copiilor.
Imaginea acestui personaj s-a raspindit putin cite putin spre Nord si astfel Père Fouettard a fost acceptat in Germania, Olanda, Belgia, rezolvind uneori problemele educative ale unor parinti, prin aparitia sa, care speria copiii neascultatori. Ideea nuielusei care pedepseste a ajuns pina pe meleagurile noastre.
Ce aduce Mos Nicolae
La noi, de Mos Nicolae, copiii cuminti primesc, pe linga dulciuri si jucarii, o legatura de nuieluse frumos colorate, iar cei mai putin cuminti primesc o nuielusa adevarata care sa le aminteasca de o eventuala pedeapsa. Sfintul Nicolae si aghiotantul sau Ideea de mos care aduce daruri copiilor a aparut in Scandinavia, cu multe mii de ani inainte de Hristos. Vikingii aveau un zeu, Odin, care calatorea prin toata lumea, in timpul iernii, calare pe un cal cu opt picioare, oferind daruri celor buni si pedepsindu-i pe cei rai. Desi in crestinism s-au pierdut aceste povesti, in constiinta oamenilor ele au ramas prin existenta unor personaje cum ar fi Sfintul Nicolae si Mos Craciun.
La crestinii din Republica Ghana, mosul care aduce daruri vine din jungla, in timp ce in Hawaii el coboara din barca. In districtul german Berchtesgaden, 12 tineri imbracati in paie si avind masti care reprezinta animale danseaza in urma Sfintului Nicolae, sunind din talangi. Dupa ce ofera daruri fiecarei case in parte, tinerii dau gazdele afara facindu-se ca le bat, un fel de pedeapsa simbolica pentru eventualele rele savirsite. Si in Germania, Sfintul Nicolae vine cu un aghiotant care poarta nume diferite. Sfintul Nicolae are aici un sac in spate si un bat in mina, in timp ce aghiotantul este o fiinta inspaimintatoare.
In Danemarca, cel care aduce daruri cara un sac in spinare si este purtat de reni. Copiii pregatesc o farfurie cu lapte sau o budinca de orez, in speranta ca aceasta va fi mincata de elfi, personaje despre care se crede ca il ajuta pe aducatorul de daruri.
Polonezii cred ca darurile vin de la stele, in timp ce ungurii spun ca ele sint aduse de ingeri.
In Siria, cadourile vin cu o camila tinara in data de 6 ianuarie. Copiilor italieni le aduce daruri personajul La Befana, despre care se crede ca a refuzat sa-i conduca pe intelepti la Bethleem cind acestia i-au trecut pragul, motiv pentru care La Befana isi petrece timpul mergind din casa in casa pentru a-l gasi pe copilul Hristos.
Alte ipostaze ale Sf. Nicolae
O alta ipostaza a Sf. Nicolae este cea de iscoada la diavol. Se spune ca Dumnezeu a facut un contract cu Necuratul ca cei vii sa fie ai lui Dumnezeu, iar cei morti, ai lui Necuratu’. Vazind insa Dumnezeu ca e rau, a trimis pe Sf. Nicolae sa intrebe cine poate sa ia contractul acela de la Necuratul. Si a stat Sf. Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pina a reusit sa puna unui drac intrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a raspuns: ”Numai acel ce se va naste din Duh Sfint va putea sa-l ia”. Dumnezeu a trimis duhul sau de s-a nascut Hristos. Cind a implinit Hristos treizeci de ani, a mers si a luat contractul si de atunci au ramas oamenii sa fie judecati dupa pacatele lor. Iarna incepe in noaptea de Sf. Nicolae Expresia populara ”S-a dat Sf. Nicolae jos din cui” are radacini in credinta ca sfintul ii ajuta pe hoti in ispravile lor si exprima faptul ca parintii ameninta copiii obraznici, aratind nuiaua doar cu degetul.
Tot in popor se spune ca iarna incepe la Sf. Nicolae. Mos Nicolae este batrin si are barba alba, iar in aceasta zi Mosul isi scutura barba, deci trebuie sa ninga. In aceasta zi, se spune: ”A intinerit Sf. Nicolae”. De regula, de ziua lui apare pe un cal alb, aluzie la zapada care cade in luna decembrie, si se spune ca daca Sf. Nicolae a venit pe un cal alb, Sf. Ion va merge pe un cal negru, adica va intoarce iarna. In ziua de Sf. Nicolae incepe ziua sa se mareasca: ”La Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cit se intoarce puiu-n gaoace”, zice poporul. De ziua lui se fac vraji, farmece si pronosticuri meteorologice, se pun crengute de pomi fructiferi in apa pentru a inflori de Anul Nou, ocazie cu care se prognozeaza si rodul livezilor pentru anul viitor.
Acum iar o Poveste ce a cutremurat Tara.
Crucea de leac si povestile Dadei Anica
Crucea de la Coslogeni
Sfanta Cruce izvoratoare de mir de la Coslogeni
Crucea izvoratoare de mir de la Coslogeni - Calarasi sta infipta pe o mica temelie de piatra, chiar la marginea drumului prafos, de tara. Nimic nu anunta ca aici s-ar afla un loc sfant, in care s-au savarsit multe vindecari miraculoase. Cine crede ca minunile se implinesc trufas, ca un spectacol stralucitor in vazul lumii, se inseala. Ca si nasterea Mantuitorului in iesle, Crucea izvoratoare de mir traieste in smerenia saraciei, lucrand cu mare si bogata mila doar pentru cei care cred cu adevarat, care se ostenesc in rugaciune, fara a pierde cumpana dreapta a sperantei.
Veche de aproape jumatate de mileniu si pomenita de mai toti mari i nostri istorici, Crucea de la Coslogeni ramane pe mai departe o enigma deschisa.
Batranii din Coslogeni stiu multe povesti despre Cruce si dau ca marturie uimitoarele vindecari ce s-au implinit aici, in vazul poporului adunat la rugaciune. Printre ei se afla si Dada Anica, o batrana la fel de veche ca veacul, dar cu tinere buna de minte si de povesti.
Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios, cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete. Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca, in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului. Mai tarziu, Dada Anica s-a maritat, a facut copii si in cele din urma a parasit satul aflat intre Campia Baraganului si duhul apelor Dunarii, si a plecat (dupa ce comunistii au luat pamanturile taranilor) sa-si caute de lucru tocmai in nordul tarii, in Bucovina. Unul din fratii sai, tractorist la IAS-ul din sat, a fost pus de activistii comunisti sa scoata Crucea de leac din locul ei. Au legat-o cu lanturi si au tras-o si dintr-o parte, si din alta, dar n-au reusit, oricat s-a opintit masina. Cand a vazut asa, fratele Dadei Anica s-a dat jos de pe tractor, si-a scos basca, si-a facut cruce si a zis ca el nu poate sa faca asa un pacat. Si crucea a ramas mai departe acolo, singura, pe marginea drumului.
"Era crucea in camp liber, pe un damb, pe marginea drumului. Din vechime, de pe vremea turcilor, se pomeneste crucea acolo. La inceput, lumea nu stia de puterea ei lecuitoare. Babele din sat povesteau ca pe un drumet l-a prins noaptea pe camp si a dormit la adapostul crucii. Si in vis i-a aparut un om imbracat in straie albe si cu o lumina mare in jurul lui, de buna seama vreun sfant, si i-a spus ca cine va avea credinta si se va ruga la crucea aceea si se va unge cu mirul care izvoraste din piatra crucii, se va tamadui de orice boala, trupeasca sau sufleteasca. Si omul care visase era bolnav, si cand s-a sculat, dimineata, nici o durere nu mai avea. Si pe urma s-a aflat de puterea crucii si a inceput lumea sa vie. Ne duceam acolo, si copiii, si oamenii mari, in fiecare an, de Izvorul Tamaduirii, in prima vineri de dupa Pasti. Mama ne dadea camasi albe, curate, din borangic, flori si lumanari si mergeam acolo de cu seara si stateam toata noaptea si vegheam si ne rugam langa cruce. Si venea lumea, cu cardurile, din toata tara si statea acolo in rugaciune, toata noaptea. Si care avea vreo boala in trup sau avea pe Necuratul, om sau animal, sau care avea farmece facute, dimineata se ungea cu mirul de pe cruce - ca izvora de pe ea ca niste brobonele mici de roua, iar oamenii puneau pe bratele crucii candele si pahare cu ulei, care ardeau toata noaptea - si se ungeau si cu uleiul acela, ca se facea mir sfant peste noapte. Si am vazut odata o fata, ca de 16 ani: trei femei se cazneau sa o lipeasca de cruce si ea amarnic se mai zbatea si tipa si racnea asa cu glas gros, parca grohaia, zicea ca nu vrea la cruce. Aceea avea pe Necuratul in ea!
Altadata, am vazut un baiat ca de 20 de ani, am aflat ca era venit tocmai de prin partile Craiovei, si noi, deh, ca si copiii, ne zgaiam la el, ca era tare frumos si ne intrebam de ce-o fi venit el acolo. Si la 12 noaptea, cand au cantat cocosii de miezul noptii, baiatul acela a cazut din picioare, ca bolovanul, si a inceput sa se zbata si sa faca spume la gura. Si toata lumea s-a rugat pentru el, si parintii lui l-au uns cu mir, si dimineata a plecat pe picioarele lui, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am aflat apoi ca parintii au venit si au facut danii drept multumire pentru vindecarea baiatului".
Coslogeniul se afla intr-o zona pe cat de saraca si aspra, pe atat de bogata in vestigii istorice. La Pacuiul lui Soare, la Borcea sau Radovanu, Dunarea sapa neostenit malurile, descoperind urme de ziduri si obiecte din neolitic, din epoca bronzului, din primele secole ale crestinarii noastre. Manati de un imbold launtric, oamenii strang toate aceste daruri neasteptate ale apei, fiecare avand acasa un mic muzeu, pe care il tine fara nici un gand anume, de fala sau imbogatire. Pur si simplu, simt ca acele lucruri fac parte din istoria, din viata lor, si ca asa ceva nu se cade sa se piarda. Nu se mandresc niciodata cu ceea ce au. Precum Crucea izvoratoare de mir, darurile pamantului sunt darurile lui Dumnezeu. Datoria noastra e sa nu le schimbam menirea, ci sa le pretuim cum se cuvine, asa cum le-am mostenit.
vineri, 26 noiembrie 2010
Povesti de credinta.
Minuni ale credintei - Cei 7 tineri din Efes
Biserica "Mihai Voda" din Bucuresti
Biserica salvata
* In fiecare an, pe 22 octombrie, se praznuieste la biserica "Mihai Voda" din Bucuresti, hramul Celor sapte tineri din Efes, treziti dupa un somn de 200 de ani *
Asa cum sta in lumina blanda si pastoasa a toamnei, biserica "Mihai Voda" din Bucuresti apare neclintita si dreapta, ca un tron voievodal. E cu neputinta sa nu o admiri. Ascunsa printre cele doua randuri de blocuri de la Podul Izvor, biserica este, prin ea insasi, un adevarat miracol, multi bucuresteni amintindu-si ca, in urma cu treizeci de ani, Ceausescu s-a razgandit in ultima clipa sa o darame si a acceptat ca niste ingineri inim epage(1) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->
osi sa o decupeze din temelii si sa o poarte pe niste sine imense, pana in spatele noilor cladiri din zona. Nimeni nu poate sti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta bisericii, de ce ideea salvatoare a translarii a aparut atat de tarziu. Se spune doar ca, in preziua demolarii, Ceausescu a avut un vis anume si ca asta l-ar fi facut sa renunte. Se mai spune ca, tot in preziua demolarii, enoriasii din cartier - de la copiii nou nascuti, pana la batranii grav bolnavi - au postit negru si s-au rugat fara incetare, iar Dumnezeu i-a ascultat, intarind o mai veche credinta a locului, anume - ca de ctitoria lui Mihai Viteazul nu se putea atinge nimeni si nimic.
Cu greu gasesti in tot Bucurestiul o biserica mai aparata si mai bineplacuta lui Dumnezeu ca "Mihai Voda", o biserica ce adaposteste, pe langa minunate icoane cu puteri vindecatoare, o mare si nestiuta comoara de sfintenie: particele de moaste (extrem de rare) ale Celor sapte tineri din Efes, martirizati si ziditi de vii pentru credinta lor, pentru ca, 200 de ani mai tarziu, Dumnezeu sa-i trezeasca din somnul in care ii cufundase, drept marturie si credinta in marele adevar al Invierii.
Ziditi de vii
Povestea celor Sapte martiri din Efes incepe pe vremea Imparatului Deciu (250), care obligase intreaga populatie a Imperiului Bizantin sa se adune in temple, pentru a se inchina idolilor.
Icoana greceasca
Desigur ca multi crestini din acea perioada au cedat sub amenintarea torturilor, iar aceia care nu au vrut sa se supuna au fost excutati fara mila, in adevarate procesiuni ale mortii, organizate in pietele celor mai importante cetati ale imperiului. Vazand toate aceste cruzimi, Maximilian, fiul prefectului din Efes, si alti sase tineri crestini, desi proveneau din familii bogate si, ca militari, erau obligati sa asculte orbeste ordinele primite, au refuzat sa participe la adoratiile pagane poruncite de marele conducator. Urmariti si prinsi asupra faptului (cu genunchii aplecati in fata icoanei Mantuitorului), cei sapte prieteni ostasi au fost legati in lanturi grele si dusi chiar la judecata Imparatului. Degeaba a insistat Deciu ca tinerii sa se lepede de Hristos. Cu cat amenintarile erau mai mari, cu atat crestea si hotararea lor de a nu se inchina la idoli, pentru ca, intru sfarsit, Maximilian sa ia cuvantul in fata multimii si sa marturiseasca pentru ceilalti sase frati de credinta motivul pentru care nu se inchinau la idoli: "Noi avem deja un Dumnezeu, a carui slava umple cerul si pamantul. Noi Ii dam in dar jertfa tainica a marturisirii credintei noastre si a neincetatelor noastre rugaciuni!".
Cu greu stapanindu-si furia, dar si impresionat de faptul ca tinerii faceau parte din cele mai importante familii ale imperiului, Deciu le va acorda cateva zile pentru a se razgandi si a se salva astfel de la moarte. Tinerii, insa, au ramas neclintiti. In ciuda potopului de lacrimi si rugaminti ale parintilor si ale celor mai dragi prieteni, cei sapte tineri s-au sfatuit intre ei si au hotarat sa se retraga departe de lume, intr-o pestera situata in partea de rasarit a orasului, pentru a se pregati in liniste si rugaciune pana sa fie adusi din nou in fata tiranului, lasandu-l doar pe Iamvlih, cel mai tanar dintre ei, sa coboare in oras si sa aduca de acolo ultimele vesti si ceva de-ale gurii.
Cei sapte sfinti - pictura islamica
Nu a trecut mult timp si, revenit in Efes, Imparatul a dorit neintarziat sa auda raspunsul celor sapte crestini, pregatindu-se sa-i vada cu ochii lui cum li se inchina si aduc ofrande idolilor din templul zeitei Isis. Mare ii va fi insa dezamagirea sa afle ca tinerii, in loc sa se bucure de marinimia lui, s-au ascuns in munte si acum refuzau sa coboare de acolo.
Parca nevenindu-i sa creada ca niste tineri renunta atat de usor la viata lor, Deciu a mai facut o ultima incercare si i-a trimis pe parintii celor sapte sa discute si sa-si induplece fiii, dar, vazand incapatanarea lor, s-a infuriat si a inceput sa caute o pedeapsa cat mai cumplita, pe masura indraznelii de a nu i se respecta porunca. Ar fi putut sa-i atarne in carlige, sa le smulga carnea cu fiare inrosite si, dupa cateva zile, sa le taie capetele. Ar fi putut, deci, sa imagineze alte si alte cazne, dar nimic nu i s-a parut mai potrivit si mai razbunator pentru mandria lui ranita decat sa-i zideasca de vii, blocand cu pietre si caramizi intrarea in pestera, in asa fel incat nimeni sa nu afle despre martirajul lor si, in acest fel, sa-i transforme in eroi. Nici prin gand nu-i trecea Imparatului ca tocmai Theodor si Barabos, zidarii trimisi sa inchida definitiv intrarea in pestera, erau ei insisi crestini, drept pentru care, implinind cu greu porunca imparateasca, au sapat, totusi, pe sapte placi de plumb, povestea celor sapte mucenici, si le-au ascuns in mare taina intr-o groapa facuta nu departe de locul supliciului.
Icoana ruseasca
In cele cateva ore cat a durat inchiderea intrarii in pestera, tinerii crestini nu s-au pierdut cu firea. Stiau ca vor avea parte de o moarte lenta, plina de chin si neputinta fizica, de ganduri si ispite cumplite, dar la fel de bine stiau ca Dumnezeu nu-i va lasa nici o clipa lipsiti de ajutor si mangaiere. Au stat in genunchi, privind cu lacomie la razele de lumina ce se stingeau pe rand, ca o ultima amintire a ceea ce a fost si ca o vestire a ceea ce ii astepta in viata fara de sfarsit. Au stat cu demnitate. Au stat tacuti si neclintiti ca niste ostasi ai lui Hristos. Adanc si nemilos ca vesnicia, intunericul a cuprins treptat pestera. Fara a inceta vreo clipa rugaciunea lui Iisus, cei sapte au gustat ultima bucatica de paine, adusa de Iamvlih cu cateva zile in urma, s-au imbratisat frateste, cerandu-si iertare unul altuia, si, cuprinsi brusc de un somn greu, au adormit cu mierea rugaciunii pe buze. Aveau sa doarma cel mai lung somn pe care il putea trai vreodata un pamantean. Un somn ca boarea unei morti, ca amintirea unei uitari fara sfarsit. Un somn lung, de doua veacuri.
Uimirea imparatului Teodosie cel Tanar si a tuturor efesenilor
Dupa ani si ani, dupa mai multe molime, razboaie si domnii, un pastor oarecare, pe nume Adatiu, hotarandu-se sa-si faca staul pentru mica lui turma chiar in munte, s-a gandit ca cel mai lesne ar fi sa largeasca o grota aflata in preajma. Astfel, a inceput sa indeparteze pietrele si trunchiurile de copaci ce-i stateau in cale, a curatat si a trudit o zi intreaga, pana cand a dat peste un brau de caramizi zidite in pestera, pe care a inceput sa le sparga, una cate una, manat de o curiozitate nefireasca. Astfel, ciobanul Adatiu va zari la lumina tremuratoare a tortei improvizate trupurile celor sapte tineri si, apropiindu-se cu oarece teama si precautie, se va inspaimanta descoperind ca trupurile acelea sunt vii, se misca si dau a se ridica in picioare. Marturia lui Adatiu si a altor efeseni din timpul acela nu lasa loc nici unei indoieli. Trezirea la viata a Celor sapte tineri din Efes s-a savarsit, cu adevarat, pe vremea lui Teodosie cel Tanar (anul 446 d.Hr.).
Pestera
Sigur ca tinerii, sculati din somnul lor de moarte, n-au banuit nimic din ce se intamplase cu ei vreme de 200 de ani. Ca in fiecare zi, s-au rugat si i-au multumit lui Dumnezeu pentru toate si, venind ora pranzului, l-au trimis pe Iamvlih sa cumpere paine, dar acesta s-a intors speriat si uimit si, in loc sa le dea painea mult asteptata, s-a pornit sa le spuna fratilor lucruri cu totul incredibile: ca la portile caselor si pe cupola bisericilor se afla semnul crucii; ca oamenii si-au schimbat imbracamintea, ca din strazile Efesului nu mai recunosti nimic. Degeaba il intrebau fratii unde este painea pentru care fusese trimis. Iamvlih repeta intruna ca, atunci cand a intins banii pentru paine, brutarul nu a vrut sa-i ia, aratandu-i efigia de pe moneda si zicand ca acum la Constantinopole domneste un alt imparat, nu Deciu. Mai mult chiar, crezandu-se ca a descoperit cine stie ce comoara veche, Iamvlih a fost dus la proconsulul cetatii si apoi la marele episcop Stefan, care a inceput sa-l descoasa cu intrebari, pana ce acesta si-a dat seama ca tanarul nu era nici nebun si nici inselator, ci era chiar dovada vie a unei mari minuni facute de Dumnezeu, fapt deplin confirmat si de placutele de plumb gasite la intrarea in pestera. Cronicile vremii pomenesc despre Iamvlih si aventurile prin care a trecut el, dar cel mai mult se opresc la vizita imparatului Teodosie facuta Celor sapte tineri din munte, cu mare alai de slujitori, si la faptul ca in dreptul pesterii se aduna zi de zi multime de oameni, tulburand linistea tinerilor, pana intr-o zi cand, ascultandu-le rugaciunea, Dumnezeu s-a milostivit inca o data de ei si, cufundandu-i in somn, nu i-a mai tr
Muntele cu pestera
ezit niciodata.
Ce s-a intamplat cu trupurile Celor sapte tineri din Efes nu se stie prea bine, mai ales ca, in urma unui vis tulburator, imparatul Teodosie a renuntat sa-i mai aseze in cele sapte sarcofage de aur pregatite special, preferand sa-i ingroape intr-un loc nestiut de nimeni si apoi sa zideasca, din nou, intrarea in pestera Efesului, care a devenit intre timp loc de pelerinaj. Putine lacasuri sfinte din lume se pot mandri macar cu o farama din moastele celor sapte mucenici. Biserica "Mihai Voda" e una din ele, dar nu-si face din asta nici un motiv de lauda. Pastreaza pe mai departe sfintele moaste intr-o raclita de argint si continua sa fie singura biserica din tara care cinsteste pe 22 octombrie, in dragoste si discreta reculegere, ziua Tinerilor din Efes, lasand, fara pic de ostentatie sau mandrie desarta, ca fiecare credincios sa descopere singur minunata poveste a celor Sapte sfinti efeseni si sa ia aminte la pilda lor vie, de incredere in ziua Mantuirii si a Invierii de apoi.
*
Trezirea celor 7 sfinti (manuscris medieval, sec. 14)
Sunt multe lucruri frumoase la "Mihai Voda". Daca intri, ai ce vedea. Icoanele si odoarele sfinte par sa te astepte. Le privesti si iei aminte, citesti micul istoric din pridvor si te minunezi de vechimea constructiei, pentru a te opri apoi in prag, constatand cu un frison de ingrijorare ca, la ora vecerniei, biserica e aproape goala, cum se mai intampla uneori in cartierele nou aparute, cu sedii de banci si apartamente rezidentiale, cu oameni elegant imbracati, fara timp si fara liniste sufleteasca; oameni grabiti si atenti mai mult la soneria telefonului celular decat la chemarea clopotului de slujire, de sub fereastra casei lor.
Pusa discret intr-un colt, raclita Celor sapte tineri din Efes nu se grabeste nicaieri. Icoana fara egal a rabdarii lui Dumnezeu, mica racla ii asteapta pe toti - credinciosi si mai putin credinciosi. Ii asteapta pana in ultimul ceas, pana in ultima clipa. Pentru Hristos, nimic nu e prea tarziu - cu atat mai mult pocainta si intoarcerea omului la faptele cele bune.
CARTE CRESTINA
Sorin Dumitrescu
"PACHETUL FORMATIV - ANASTASIA"
A trecut prea putin observat un eveniment editorial remarcabil, semnalat doar de cateva reviste culturale cu tiraje restranse, eveniment care continua si astazi sa uimeasca publicul avizat. Este vorba despre lansarea pe piata romaneasca de carte a unui corpus compact de autori si titluri din literatura crestina, numit "Pachetul form ativ al Editurii Anastasia". Initiativa ii apartine lui Sorin Dumitrescu si a debutat inca de la sfarsitul anului trecut.
Fondata in 1990 de pictorul Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia a fost botezata astfel dupa numele Sfintei Mari Mucenite Anastasia, pe care Biserica Ortodoxa Romana o praznuie ste in fiecare an pe 22 decembrie, data la care, cu mai bine de doua decenii in urma, romanii si-au castigat libertatea cu pretul sangelui. Inca de la bun inceput, aceasta casa editoriala, oarecum singulara in peisajul romanesc contemporan, si-a asumat rolul delicat, si deloc profitabil, de a tipari exclusiv literatura religioasa, eseistica si teologie ortodoxa. Spre bucuria editorului Sorin Dumitrescu, incercarea a avut succes, dovada ca editura continua sa existe dupa 20 de ani, iar catalogul editorial a adunat o colectie impresionanta de titluri si autori, fie ca este vorba de traduceri sau carti romanesti.
Editorul a luat hotararea de a initia acest proiect numit "Pachetul formativ - Anastasia", ca urmare a solicitarilor tot mai insistente adresate de librari pentru volumele aparute mai ales in prima jumatate a anilor '90, si ale caror tiraje se epuizasera de mult. Dar acelor volume, de mare succes la vremea respectiva, editura le-a adaugat titluri si autori mai noi sau carti inca netraduse in limba romana pana acum. Seria a fost deschisa cu volumul de "Epistole" ale Sfantului Grigorie Palamas si a continuat cu aparitii periodice destul de frecvente, amestecand intr-un dozaj bine articulat reeditarile cu noutatile editoriale. In clipa de fata, colectia a ajuns la 31 de aparitii si continua sa se imbogateasca.
Printre autorii sau titlurile cu mare impact la public se numara: Vladimir Lossky - "Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit", Maica Alexandra (Principesa Ileana) - "Sfintii Ingeri", Paul Evdokimov - "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu", Leonid Uspensky - "Teologia Icoanei in Biserica Ortodoxa", Sandu Tudor - "Imnul - Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului", Pavel Florensky - "Iconostasul", Christos Yannaras - "Heidegger si Areopagitul" sau Nichifor Crainic - "Dostoievski si crestinismul rus". Desi tiparite in conditii grafice remarcabile, majoritatea cartilor au preturi modice, fapt ce demonstreaza ca editorul nu urmareste sa faca profit pe seama unei astfel de initiative culturale, mai mult decat laudabile.
Unul dintre marile succese ale Editurii Anastasia il reprezinta eseul "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu" de Paul Evdokimov, probabil cel mai important filosof rus al crestinismului modern. Prima editie in limba romana, aparuta la aceeasi editura si reeditata acum, dupa 17 ani, a vazut lumina tiparului inca din 1993, in traducerea actualului ministru de Externe, Teodor Baconsky, si cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintiei Sale dr. Laurentiu Streza, astazi Mitropolit al Ardealului. Alaturi de Nicolai Berdiaev, Vladimir Lossky, Leon Chestov, Dimitri Merejkovsky, Serghei Bulgakov, Vasili Rozanov si Vladimir Soloviev, Paul Evdokimov a facut parte din stralucita generatie de ganditori religiosi rusi emigrati in apusul Europei dupa revolutia bolsevica din 1917. Alegand Franta ca loc al exilului pana la capatul vietii, cei mai multi dintre acesti intelectuali crestini, ca si Evdokimov insusi, au tinut cursuri la Institutul de Teologie Ortodoxa "Saint Serge" si au format ceea ce s-a numit mai tarziu "Scoala de la Paris".
"Iubirea nebuna a lui Dumnezeu" este un eseu de o frumusete asemanatoare cu aceea a unui poem clasic. El pleaca de la ideea de baza, exprimata de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani, anume ca Tatal si-a dat Fiul pe mana lumii, ingaduind suferinta si sacrificiul Acestuia pe cruce, din iubire pentru noi, creaturile Sale. Daca un Parinte este in stare sa Isi sacrifice propriul Fiu, din iubire si dorinta de mantuire, adica de salvare a sufletelor creaturilor Sale, atunci aceasta iubire devine, dupa expresia lui Nicolae Cabasila din secolul al XIV-lea la interpretarea aceleiasi epistole pauline, "manikon eros", adica iubirea nebuna a lui Dumnezeu pentru om!
Pana la prabusirea comunismului, in lumea rasariteana, din pacate, aceasta capodopera a fost mai putin cunoscuta, pentru ca a circulat doar sub forma literaturii "samizdat", cum se spunea in URSS pana in 1990, dar in Apus ea a avut un ecou impresionant, provocand chiar o polemica de idei intre existentialistul Jean-Paul Sartre si autorul rus. Cel dintai sustinea, conform spiritului sau ateu si determinist, ca "daca Dumnezeu exista, omul nu este liber", iar cel de al doilea a raspuns ca "daca omul exista, atunci Dumnezeu devine Acela care nu mai este liber", ca si orice creator constrans la iubire si purtare de grija pentru creatia sa. Din acest punct de vedere, in crestinismul apusean, omul isi castiga mantuirea prin credinta, iar in crestinismul rasaritean, conform lui Evdokimov, omul isi salveaza sufletul si se mantuieste prin iubire, atat fata de Creatorul sau, cat si fata de semeni, el avand liberul arbitru de a alege singur calea. Asadar, desi Dumnezeu este constrans sa-si iubeasca intreaga Creatie, El nu le cere totusi in mod imperativ creaturilor Sale sa-L iubeasca, iar aceasta libertate absoluta pe care Cel de Sus o daruieste oamenilor este cea mai frumoasa idee din opera lui Paul Evdokimov si din gandirea crestina a secolului XX.
Multumim, Sorin Dumitrescu! Felicitari Editura Anastasia!
Apa cea minunata de la Manastirea Izbuc
Prima manastire ortodoxa din Ardeal a fost ctitorita la poalele Muntelui Craisorul, in padurea seculara Muma Codrului, langa un izvor ale carui ape vindecatoare sunt cunoscute de oamenii locului inca din cele mai vechi timpuri. "Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut... si am decis sa raman pentru totdeauna", marturiseste cel mai tanar calugar, parintele Serafim ...
Taramul lui Horea si Iancu
"Acest izvor l-a poreclit poporul de "izvor al minunilor", pentru ca nu curge incontinuu, ci izbucneste periodic din pamant. Izbucnirii ii premerge un zgomot subteran, dupa care apa tasneste peste alvia izvorului si se revarsa clocotind peste trei cascade. Dupa putine minute, apa ramasa in alvie se retrage iarasi in pamant, cu acelasi zgomot cu care izbucnise. Nu numai din satele dimprejur, ci si din departari mari vin bolnavi sa se scalde in apa acestui izvor, asa incat de primavara pana in toamna, padurea ce-l imprejmuieste furnica de bolnavi, cari aici isi cauta alinarea dure rilor trupesti. Numarul vizitatorilor se ridica la o suta de mii pe an", scrie intaiul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu, la 27 octombrie 1924, intr-o scrisoare adresata ministrului Agriculturii din acea perioada, prin care cerea improprietarirea cu "600 de jughere din padurea seculara din jurul izvorului Izbuc", in vederea ctitoririi primei manastiri ortodoxe din Ardeal.
"In intreg cuprinsul metropoliei noastre, avem o singura manastire, "Hodos-Bodrog", situata in Banatul Timisan, iar aici, la noi, in vecinatatea locurilor sfinte, pe unde au trait si au umblat pe vremuri Horea si Avram Iancu, n-avem nici un schit sau manastire, incat urmasii acestor eroi, cand vin sa-si caute leac la izvorul minunilor de la Izbuc, isi fac metaniile si isi rostesc rugaciunile la o simpla cruce din lemn necioplita, din preajma izvorului", spune mai departe Roman Ciorogariu, unul dintre cei mai intelepti si patrioti episcopi pe care i-a avut ortodoxia romaneasca.
O crima nedezlegata
"Ingerii care, in mod nevazut, vor fi de fata pururi la rugaciunile din biserica, vor tulbura izvorul precum apa Vitezdei, pentru a primi puterea tamaduitoare. Izvorul acesta fi-va de acum un colt de raiu pamantesc, un loc de refugiu al sufletelor zdrobite, un loc de inaltare pe scara lui Iacov la cer.
Icoana Maicii Domnului, vesnic incununata de flori
Spala, Doamne, in apa tamaduitoare a acestui izvor minunat, slabiciunile trupesti si pacatele celor ce se vor marturisi aici.
Fa, Doamne, ca toti cei ce vor alege acest locas sfant, sa duca de aici, la casele lor indepartate: pace sufleteasca in mijlocul furtunii vietii, credinta, iubire, nadejde in Tine, ca foc de pe vatra sfanta, samanta cuvantului dumnezeiesc ce lumineaza si hraneste viata lor, cu cunostinta adevarului". Aceste cuvinte au fost rostite de Prea Sfintitul Arhiereu Andrei Crisanul, in 15 august anul una mie noua sute treizeci si doi, in ziua de praznuire a Adormirii Maicii Domnului, odata cu sfintirea lacasului de cult.
Pana la ridicarea bisericii si a chiliilor au trecut inca zece ani. Constructia a stagnat in perioada celui de-al doilea razboi mondial. In 1947, pe vatra manastirii a avut loc prima varsare de sange. Doi calugari au fost impuscati miseleste, de o mana criminala, asasinul ramanand pe veci necunoscut. Apoi viata monahala si-a reluat cursul, iar pe masura ce cladirile erau extinse, manastirea devenea din ce in ce mai neincapatoare.
La oamenii rai apa se retrage
"Veneau aici bolnavi din toate judetele din jurul Bihorului, din Cluj, Satu-Mare, Arad, Hunedoara si multi dintre ei s-au intors dupa aceea spunand ca s-au facut bine si s-au tamaduit. Am vazut oameni schilozi adusi cu targa sau caruta, copii purtati de parinti in spate ori altii abia umbland sprijiniti in baston. A tunci drumul era rau, oamenii veneau 15 km pe jos, de la gara din Vascau. Doamne, multe minuni s-or facut la acest izvor. Si n-a secat decat o singura data, atunci s-a oprit de tot. Era pe vremea ungurilor, cand eram sub ocupatie austro-ungara. Atunci n-a mai curs timp de sapte ani. S-au aciuat pe langa el niste calugari catolici si-au pus taxa la intrare.
Parintele Serafim
Na, asta pare sa nu fi fost pe placul lui Dumnezeu. Izvorul s-a razbunat pe ei. Se mai intampla si acum, daca-i in preajma lui un om rau la suflet, apa se retrage si nu mai iese din pamant zile bune, poate chiar si luni intregi", povesteste Ilie Novac, un batran de 75 de ani din Calugari, primul sat de langa manastire.
Credinciosi din toate colturile tarii si, in ultimii ani, foarte multi din strainatate, vin la manastire sa se roage si sa se ude la izvorul minune, ca in lacul Vitezdei din Ierusalim, spun calugarii. Pe 15 august, de Sfanta Marie, peste 20.000 de pelerini au trecut prin tinda manastirii, cautandu-si alinare in apele tamaduitoare ale izvorului de la Izbuc. Zilnic, aproape 100 de persoane raman peste noapte sub adapostul manastirii.
Viata-ntre pravila si constructii
Aflati sub ascultarea staretului Mihail Tarau, exarhul manastirilor Bihorului, cei cinci preoti de la Izbuc, un schimonah si patru calugari, isi impart ziua intre pravila de rugaciune si constructii. Staretul a decis sa ispraveasca lucrarile la corpul de cladire destinat pelerinilor ca, de la anul, sa inceapa ridicarea unei noi biserici, pe locul celei sfintite de arhiereul Andrei Crisanul, in urma cu 78 de ani.
Biserica veche
Ziua, manastirea toata-i ca un furnicar. Credinciosi din toate partile vin si dau o mana de ajutor, se ofera voluntari.
La marginea unei poieni, langa o plita incinsa, trei maicute impreuna cu cateva femei din Arad si Oradea pregateau zarzavaturile pentru muraturi. De cealalta parte, calugarii, preotii si tamplarii ciopleau grinzile pe acoperisul noii cladiri. O silueta zvelta, in vesminte monahale, se desprinse din multime si incepu sa-mi vorbeasca cu ingaduinta, raspunzand la orice intrebare, cu acelasi zambet binevoitor. Parintele Serafim, Ionut, cum ii spuneau prietenii, cel mai tanar preot din manastire, abia implinise 26 de ani, cand s-a hotarat sa imbrace rasa calugareasca. "Mi-am dat seama care-i viata pe care vreau s-o traiesc, cand am ajuns prima data aici, la Izbuc", raspunse tanarul, intrebat daca nu regreta ca a "renuntat la lume" prea devreme. "Asta s-a intamplat in urma cu sase ani. Eram la seminarul teologic din Beius, si in vacanta de vara, le-am spus parintilor ca plec pentru trei zile la Manastirea Izbuc. Trei zile s-au facut trei saptamani si, dupa o luna, mi-am sunat familia si le-am spus ca nu ma mai intorc acasa", povesteste parintele.
Chemarea si lacrimile mamei
Fotografie din 1931
Ionut nu a intrat in manastire din pricina unor lipsuri materiale, handicapuri fizice ori a vreunei dezamagiri sentimentale. "Sa stiti ca am facut de toate. Am umblat pe la discoteci, am dansat..., am avut si prietene, iar acasa aveam tot ce-mi trebuie. Mai am doar o sora, iar nadejdea parintilor mei eram eu. Tata, care era mai mult plecat, ca lucreaza la Caile Ferate, a cumparat un tractor, tocmai in ideea ca, fiind acum destul de matur, ma voi ocupa eu, in continuare, de muncile campului. Ei, ... nici nu va pot spune ce a fost in sufletul bietilor mei parinti, cand le-am spus ca ma calugaresc. Mi-amintesc si acum de lacrimile mamei". Adevarul este ca hotararea lui avea, totusi, o radacina. De mic i-au placut rugaciunile si si-a petrecut ore intregi in biserica din sat, inchinandu-se cu credinta si ascultand Sfanta Scriptura rostita de preotii din altar.
De Sfanta Maria, peste 20.000 de credinciosi au urcat dealul manastirii
In vara anului 2004, a imbracat haina monahala, pur si simplu pentru ca a dorit sa traiasca tot restul vietii in comuniune cu Dumnezeu. Intre timp, a absolvit Facultatea de Teologie si a fost hirotonisit.
"Viata calugareasca este total diferita de viata obisnuita, din familie. Un calugar nu-si face planuri materiale, nu-i macinat de ambitii si de orgolii lumesti, el trebuie sa-si gaseasca mai mult timp pentru a sta in fata lui Dumnezeu. Cu o carte pe masa, cu o lumanare aprinsa, cu o candela si cu inima deschisa pentru Dumnezeu, cu gandul la Dumnezeu", zice cu emotie in glas tanarul parinte.
Ispita si sfanta cruce
In spatele nostru, toaca porni ca o rapaiala de ploaie. Era semnul ca incepea slujba de vecernie. Apoi se pornira si clopotele, si dangatul lor adusera cerul inspre pamant. "Aici este tinda raiului. Aici este casa lui Dumnezeu. Aici este poarta cerului si locul implinirilor. Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut ... si am decis sa raman pentru totdeauna", mai spuse parintele Serafim, grabind pasul spre sfanta biserica.
Lacul Vitezda este situat in partea de nord a Templului Sfant din Ierusalim. Se spune ca in acest loc vine Ingerul Domnului o data pe an si tulbura apa. "Cine intra primul in apa, dupa ce a fost tulburata, se face sanatos de orice boala este tinut".
______________________
Manastirea Izbuc este situata la o distanta de circa 200 de km de Vama Bors, pe DN 76, Oradea-Deva. In dreptul localitatii Carpinet, un drum asfaltat de 15 km duce direct la poarta manastirii.
Izvorul cu puteri minunate
Potrivit documentelor istorice, pana la Unirea cea Mare din 1918, la intregirea Tarii Romanesti, Ardealul, implicit si judetul Bihor, a fost vaduvit de asezamintele duhovnicesti de rit ortodox. Timp de trei secole, in vreme ce capii Bisericilor Europei Occidentale isi intareau pozitiile, construind catedrale si infrumusetand manastiri, neamul romanesc a tinut piept invaziei turcesti. Dar asezarile romanesti dispareau si reapareau cu aceeasi ireductibila, misterioasa incapatanare a vegetatiei. Trei decenii, intre 1660-1692, Oradea si intreg Bihorul s-au aflat sub ocupatie turceasca. Anul urmator, dupa pasalacul turcesc, intreg tinutul a trecut sub stapanire habsburgica. "Principii straini care au subjugat poporul roman din Principatul Transilvan nu vedeau cu ochi buni infiintarea manastirilor ortodoxe. Imparatii habsburgi de la Viena au dispus, in 1760, distrugerea, cu tunurile, a aproape tuturor manastirilor ortodoxe din Transilvania. Papa i-a cerut episcopului catolic din Oradea sa aduca sub ascultarea Romei toata populatia din aceasta parte a tarii", se arata in documentele Eparhiei ortodoxe.
"Istoria neamului romanesc e alcatuita din atata sange si atata nenoroc, din cauza Occidentului, in primul rand, a neputintei occidentalilor de a se uni impotriva unui dusman comun", scrie Mircea Eliade. "Timp de secole, am luptat singuri, si Apusul ne-a scos din istoria universala".
"Istoria e alcatuita din evenimente implinite si trebuie s-o acceptam ca atare, caci numai ceea ce s-a intamplat si se intampla exista in mod concret, istoric. A nu accepta istoria inseamna a evada din concret, a trai in abstract, deci, in cele din urma, a nu trai deloc".
"Cine il are in casa pe Dumnezeu are si fericirea"
PUTEREA RUGACIUNII
Draga mea prietena "Formula AS",
Te consider prietena mea, pentru ca sunt multi ani de cand te cunosc, inca de la primele aparitii. Stiu ca primesti zeci de scrisori cu cuvinte frumoase la adresa ta, in care si eu ma regasesc. Doresc de mult sa-ti scriu, multumindu-ti pentru tot ajutorul primit in toti acesti ani. M-ai a jutat sa inteleg cata fericire iti poate aduce credinta in Dumnezeu, fiind aspectul cel mai important in viata unui om. M-ai ajutat sa cunosc si sa-mi iubesc tara, natura, oamenii. Am cunoscut fericirea de a darui, ajutandu-mi aproapele, impartasind din aceasta bucurie tuturor celor ce erau dispusi sa ma ascu lte. Cand citesc revista, fericirea pe care o am in acel moment imi doresc sa o simta toti oamenii si sa pot face cunoscut tuturor cat bine aduceti in viata noastra. Va multumesc.
De-a lungul anilor, am avut o viata obisnuita, cu bune si cu rele, ignorandu-l pe Dumnezeu. Am pacatuit in toti acesti ani, ca si cum ar fi fost normal. Dumnezeu era cu mine, dar eu nu-l vedeam, am realizat ca ma iubeste cand am inceput sa am probleme de sanatate grave, cu cei dragi. Atunci am inteles ca El s-a milostivit de mine, dandu-mi o sansa la mantuire. De ce spun ca era cu mine tot timpul? Pentru ca m-am nascut intr-o familie cu parinti buni si iubitori, pentru ca am avut cei mai buni bunici din lume, pentru ca am cunoscut dragostea alaturi de iubirea vietii mele, care m-a insotit timp de 30 de ani, si sper ca bunul Dumnezeu sa ne mai daruiasca inca multi ani de fericire impreuna, pentru ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu cel mai frumos si sanatos copil, pentru ca am avut parte de o familie deosebita din partea sotului, pentru ca am vecini minunati pe strada unde locuiesc de 30 de ani, in care ne simtim ca o familie, pentru ca in ciuda faptului ca nu am avut studii superioare, am avut parte de locuri foarte bune de munca, unde am fost respectata si apreciata. Ca multora dintre noi, si mie mi se parea normal sa beneficiez de atatea minuni, fara sa-i multumesc lui Dumnezeu, pana cand
Acum 5 ani, sotul meu a avut tumora maligna la rinichi. A fost operat, extirpandu-i-se rinichiul si tumora. In iunie, anul trecut, la tomograf au iesit metastaze la ficat si plamani. Eram distrusa, pentru ca in acelasi timp baiatul meu, care are diabet zaharat de 18 ani, a inceput sa aiba probleme cu vederea. Am alergat la bunul Dumnezeu si mi-a raspuns. Cumparand "Formula AS", am descoperit medicamentul Bio Bran, si am sperat din tot sufletul sa-l ajute pe sotul meu. L-a luat 11 luni, urmand instructiunile, si anul acesta, cand si-a repetat analiza la ecograf, nu mai avea nici o metastaza, analizele iesind foarte bune. Baiatul meu s-a operat la ochi si e bine si el, analizele sunt bune, chiar daca nu a urmat un regim adecvat bolii.
Cunoscandu-l tot din "Formula AS" pe parintele Arsenie Boca, am ajuns cu ajutorul bunului Dumnezeu la Prislop, la mormant, sa ne rugam, cu convingerea vie ca ne va ajuta. Ne-am rugat la Maica Domnului, Sfantului Nectarie, Sfintei Paraschiva, Sfantului Mina, convinsa ca ne vor ajuta si pe noi, chiar daca nu meritam. Minunea s-a intamplat. Pentru toate aceste intamplari miraculoase din viata noastra, multumim neincetat Maicii Domnului, tuturor sfintilor si bunului Dumnezeu, care s-a milostivit de noi. Mi-as dori ca toti sa aiba fericirea pe care ti-o da credinta. Este o diferenta mare fata de ce am trait inainte.
Imi pare rau de toti acesti ani pierduti, traiti in intuneric, de pacatele facute, dar "niciodata nu e tarziu", cum mi-a spus duhovnicul meu. Unui om cu credinta in Dumnezeu nu ii e frica de nimic. Criza si toate problemele care iti apar in viata altfel le vei intelege, cand il ai pe Dumnezeu cu tine. Fericirea se afla in casa celor cu credinta in Dumnezeu, indiferent de locul unde esti.
Ne tot vaitam de cei care ne conduc tara. Vom avea conducatori buni cand si noi vom fi la fel. Viata ne da ce meritam. Suntem rai unii cu altii, nu pretuim un bun comun, distrugem si umplem de gunoaie pe unde trecem, suntem egoisti, gandindu-ne numai la binele nostru, pierdem timp pretios, alergand peste mari si tari, dupa o viata mai buna, dupa averi. In snobismul nostru, iubim casoaiele acelea mari, care ne-au distrus identitatea, facand imprumuturi uriase pentru a le avea, inselandu-ne amarnic ca asa vom fi fericiti. Si atunci, de ce credem ca politicienii si conducatorii tarii noastre ar trebui sa fie mai buni?
In speranta ca nu v-am plictisit prea mult, sper din suflet ca povestea mea de viata sa fie invatatura si altora. Doamne ajuta!
O fereastra spre Dumnezeu
Despre icoane, cu parintele iconar Pantelimon, de la Manastirea Oasa
Stam inconjurati de ape, pe muntele cel inalt. Vazduhul e plin de pasari. Calugarul tanar din fata mea are in el strafunduri de pace si liniste. Ochii lui la fel de albastri precum cerul de vara scanteiaza atunci cand imi vorbeste de Dumnezeu, de sfinti si icoane. Nu m-as mai opri sa-l ascult. Stam de vorba ca-ntr-un sfarsit de ev, la Oasa, departe de lumea dezlantuita, cu tot universul asternut la picioarele noastre. Parintele Pantelimon e absolvent al facultatii de arte plastice din Timisoara si-un "zugrav" de icoane care-si inmoaie penelul nu doar in culori minunate, ci si in har. O tehnica inalta, care se invata numai la scoala credintei, fata in fata cu Dumnezeu.
Prima icoana a lui Hristos
- Parinte Pantelimon, icoanele dvs. ard precum soarele. Siroiesc de lumina. Cum le faceti asa de desavarsite? Le visati, cumva, inainte?
- Ca sa poti izbandi o icoana, trebuie sa intri intr-o stare de comuniune cu Dumnezeu. Tu, pictorul, nu esti singurul autor al icoanelor, tu esti colaborator al lui Dumnezeu in lucrarea lor. Te poti institui si tu, ca singur autor, dar se vede cumva o lipsa. Trebuie sa intri intr-o stare spirituala in care sa-I lasi loc lui Dumnezeu sa lucreze prin tine. Si aceasta se realizeaza prin post, prin rugaciune, printr-o stare plina de ganduri. Daca lucrezi la icoana unui sfant, de pilda, te gandesti la sfantul acela, te rogi la el, comunici cu sfantul.
- Dar cand il pictati pe Hristos? Fiecare credincios are despre el o alta reprezentare.
- Icoana Mantuitorului este pictata dupa originale de pe vremea vietii lui! La baza lor se afla o icoana principala, nefacuta de mana. Despre ea exista o poveste, povestea regelui Edessei, Abgar. Totul s-a intamplat pe vremea cand Iisus traia si propovaduia in Cana Galileii. Regele acela a trimis un sol la Mantuitor, rugandu-l sa vina sa-l vindece, fiindca era rau bolnav de lepra. In schimb, regele s-a oferit sa-i puna Fiului lui Dumnezeu cetatea toata la picioare. Iar daca nu putea sa vina, il ruga pe Mantuitor sa-si lase zugravit chipul cel dumnezeiesc, fiindca solul pe care il trimisese era pictor. Dar pictorul din Edessa n-a izbutit sa picteze chipul Domnului Hristos. Incerca intruna, dar nu reusea. Atunci i-a vorbit Hristos, spunandu-i ca nu va veni in cetatea Edessei, dar va trimite un Apostol, acolo, in locul lui. Dupa ce a terminat vorba, Iisus a voit sa se spele pe fata si a cerut un stergar. Si cand s-a sters, pe stergar a ramas intiparit chipul Sau Sfant, chipul cel adevarat al Mantuitorului, care a fost dus mai apoi la Edessa. Imediat ce a atins stergarul, regele s-a vindecat de lepra. Ii ramasese numai o singura rana, o pata pe trup. Apoi, traditia spune ca a sosit la Edessa apostolul Filip, asa cum promisese Mantuitorul. Si apostolul l-a botezat pe regele Abgar, care abia in clipa aceea s-a vindecat cu totul de lepra. Dupa rege, s-a increstinat si toata cetatea Edessei, iar Abgar a pus sa se construiasca o firida deasupra portii de intrare in cetate, unde a asezat stergarul cu Chipul cel adevarat si sfant. L-a pus ca sa protejeze cetatea, si toti cei care intrau il puteau vedea. Dar dupa cateva veacuri, cetatea Edessei a cazut in mainile musulmanilor. Si, ca sa nu se piarda Chipul lui Iisus, crestinii au zidit stergarul chiar in firida in care statuse netulburat, pana atunci. Dar chiar si asa, zidita si inconjurata de pagani, vestea icoanei dintai a Mantuitorului, nefacuta de mana omeneasca, s-a imprastiat in toata lumea. Era de-acum prin secolul VII, in vremea Bizantului, cand s-a facut un schimb: imperiul a eliberat niste ostatici musulmani de vaza, in schimbul icoanei. Asa ca icoana a stat la Constantinopol mult timp. Asta pana la prima Cruciada. Atunci cavalerii apuseni au devastat Constantinopolul, si de-atunci s-a pierdut si urma Icoanei Primordiale. Dar ea a fost in mod constant in traditie modelul dupa care au fost pictate icoanele Mantuitorului. N-a fost nicicand o fractura in traditia pictarii icoanelor. Exista modelul. Nu trebuia sa inventezi. Erminia, cartea de capatai a iconarului, ne spune, de exemplu, despre Sf. Ioan Botezatorul, ca era ca un paianjen, slab ca un paianjen. Pe cand despre Mantuitor spune ca avea ochii caprui si parul saten.
- Dar Maicii Domnului i se cunoaste adevaratul chip?
- Da. Despre Maica Domnului se spune ca primele icoane ale ei au fost pictate de Sf. apostol Luca. Si asta se vede din Evanghelie. Sf. apostol Luca da cele mai multe detalii despre Maica Domnului, dintre toti evanghelistii. Si mai este apoi o lege. Cea a respectarii modelului.
Sfanta Treime
Trebuie sa existe o corespondenta intre pictura si modelul sfant. In biserica ortodoxa s-a pastrat fidelitatea, cat a fost posibil: sa existe o legatura cu originalul. De aceea, pictura icoanelor nu e foarte naturalista. Nu poti sa-l reproduci fotografic pe Hristos. Ar fi o impostura. Se fac trasaturi esentializate ale chipului Domnului Hristos. Asta si din motive teologice. Caci icoana vrea sa arate un trup eshatologic, nu un trup biologic. Un trup transfigurat. De aceea, buzele, narile sunt facute mai mici. Nu se intra in detalii anatomice, pentru ca icoanele sunt niste deschideri, nu-s niste inchideri. Icoanele sunt ferestre catre nevazut. Asa ca eu am o datorie fata de biserica, la fel ca orice iconar adevarat: sa nu deformez mesajul icoanei. Sa nu gresesc, fie printr-o viata nepotrivita, fie printr-o neintelegere a mesajului teologic. Asta ma face sa duc o viata spirituala mai buna, mai curata. Iar pe de alta parte, sa aprofundez invatatura de credinta a Bisericii, pentru a nu produce erori in imagine. Asa cum s-a intamplat in Biserica catolica, de pilda. Catolicii au tablouri religioase, nu icoane. Ei au introdus o fractura foarte mare in intelegerea icoanei, fractura care s-a datorat unei traduceri gresite. Actele din anul 787 ale sinodului al 7-lea Ecumenic de la Niceea, care a stabilit cinstirea sfintelor icoane, au fost traduse din greaca in latina gresit. Datorita greselilor de traducere, Biserica Apuseana a tratat cu totul altfel imaginea sacra decat Biserica Rasariteana. A fost o abordare care a dus la erori. De pilda, ei au negat icoanei functia mistica. Au retinut pentru icoana numai functia pedagogica. Au zis ca icoana este o Biblie pentru analfabeti, o Biblie in imagini. In Biserica Ortodoxa, s-a pastrat aceasta conceptie adevarata, ca dincolo de functia educativa, icoana are functie mistica, sfintitoare. Estimp, in Biserica de Apus, pictarea scenelor religioase a fost incredintata oamenilor laici, care nu mai aveau o traire religioasa, erau doar buni profesionisti. Si neavand o traire teologica, au introdus o gramada de erori duhovnicesti. Au deturnat stilul de pictura catre o reprezentare naturalista. Iar aceasta se pune ca un zid intre credinciosi si Dumnezeu, in loc sa fie o fereastra inspre Dumnezeu.
Dumnezeu lucreaza prin ochi
- Cum se vede Dumnezeu prin fereastra icoanei?
- Icoana nu este un lucru facut numai de om. Icoana este locul in care noi ne intalnim cu Dumnezeu. Ne intalnim cu Dumnezeu chiar si daca este reprezentat in icoana un singur sfant. Pentru ca dincolo de sfant este Dumnezeu. Dumnezeu lucreaza asupra omului prin icoana, il sfinteste prin icoana, sfintind ochii omului. Prin ochi, omul se poate murdari. Imaginile trezesc in noi fie virtuti, fie patimi. Mai abitir decat natura, icoana nu numai ca ofera un mediu curat si nepoluat ochiului, nu numai ca nu murdareste ochiul, dar il si curateste. Si prin ochi, se curata sufletul omului. Pentru ca Dumnezeu lucreaza prin ochi! Prin icoana care ne sfinteste ochiul, Dumnezeu ne sfinteste sufletul! Asta e functia liturgica a icoanei. Icoana isi propune sa prezinte realitatea transfigurata de vesnicie, realitatea contaminata de Imparatia Cerurilor. Pentru aceasta, pentru a putea exprima adecvat aceasta realitate transfigurata, este folosit un limbaj pictural simbolic, in care anatomia, chiar daca se respecta proportiile, este redusa la minim, in care transpare o lumina din dedesubtul culorilor. Culorile sunt puse in lumina. Exista un hieratism al pozitiilor in icoana. Intotdeauna icoana ne priveste, ne fixeaza. Cel care este reprezentat in icoana, Maica Domnului sau Hristos, ne fixeaza cu privirea. De ce? Pentru ca prin privire se instituie un dialog. Omul comunica prin privire cu cel care-l priveste. Si atunci, icoana ni se adreseaza, ne vorbeste in chip tainic, intra in sufletul nostru.
Icoanele facatoare de minuni
- Unele icoane sunt facatoare de minuni. Ce le deosebeste de celelalte, obisnuite?
- Orice icoana bine facuta sporeste evlavia si il ajuta pe om sa intre intr-o atmosfera de sfintire si de traire religioasa. Dar exista o diferenta intre evlavie si minuni. Una sunt minunile pe care le fac anumite ico ane, pentru care nu exista regula, si alta este functia liturgica pe care o are o icoana, chiar daca nu-i facatoare de minuni. Orice lucrare prin care omul este sfintit, prin care este ajutat sa se depaseasca pe sine, este o minune. In acest sens, orice icoana e facatoare de minuni. Pentru ca ne aduce in viata o Putere ce nu tine de lumea aceasta, ci de vesnicie.
Pictand-ul pe Sf. Pantelimon
- Ati fost o vreme in Muntele Athos, un loc sfant, plin de icoane facatoare de minuni. Povestiti-ne despre ele.
- Da, pe Athos sunt multe icoane facatoare de minuni. Maica Domnului Prodomita, de pilda, s-a pictat si ea singura. S-a intamplat in secolul XIX, cand mesterul roman care o facea se tot chinuia sa zugraveasca chipurile Maicii Domnului si al Pruncului. Si nu-i reuseau. Ii ieseau strambe, de parca si-ar fi uitat mestesugul. Bietul pictor nu mai stia ce sa faca, plangea si ajunsese sa nu mai manance nimic. Si, intr-o buna dimineata, a gasit pe icoana chipurile: se pictasera singure! Si icoana aceasta, aparuta printr-o minune, a continuat sa faca foarte multe minuni. Dar mai sunt in Muntele Athos inca multe icoane ale Maicii Domnului care fac minuni. Cum este si icoana Maicii Domnului Portarita, de la manastirea Iviron. Icoana aceasta a venit pe apa la Muntele Athos.
- Cum?
- A venit pe apa, in picioare. La inceput, calugarii au vazut o lumina mare pe mare si au mers acolo sa vada ce-i. Si cand au ajuns la tarm, au vazut icoana. Si au incercat toti, pe rand, sa o ia, dar n-a izbutit nimeni. Numai cand au venit calugarii de la manastirea Iviron, doar ei au putut-o lua! Si au dus icoana la ei, in manastire, si au pus-o in biserica. Dar a doua zi dimineata, au gasit icoana mutata la poarta. Si iar au pus-o in biserica, si iar au gasit-o la poarta. Atunci li s-a aratat Maica Domnului in vis si le-a spus sa lase icoana la poarta, pentru ca ea ii binecuvinteaza pe toti cei care intra si ies din manastire. De asta i se zice Maica Domnului Portarita.
Si mai sunt si alte icoane facatoare de minuni la Muntele Athos, multe vindecatoare de cancer. Aproape fiecare manastire de pe Muntele Sfant are cate o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni. Bunaoara, o icoana de la manastirea Vatoped a fost impuscata de cineva cu un pistol. Si nu dupa mult timp, de-acolo de unde a lovit glontul, a inceput sa curga sange. Era o icoana fresca, icoana pe zid. Acum este icoana facatoare de minuni. Si toate minunile pe care le-a facut Maica Domnului prin icoane ne arata ca sfintii sunt alaturi de noi, se implica in mod real si concret in viata noastra. Dar totul e la pronia lui Dumnezeu.
Sa ne imprietenim cu sfintii
- Sunt diferente in modul in care pictati? Il pictati intr-un fel pe Sf. Nicolae si altfel pe Sf. Vasile cel Mare? Culorile exprima si ele o anumita stare?
- Cum pictez eu un sfant? Mai intai, trebuie sa intri intr-o comunicare cu sfantul pe care-l pictezi, trebuie sa te rogi lui, trebuie sa-i citesti, sa-i cunosti viata, trebuie sa-i cunosti scrierile. Trebuie sa-ti construiesti o imagine interioara, adica sa-l vezi pe sfant cu ochii tai, sa-ti construiesti chipul sfantului in tine. Sa intri in Taina Maicii Domnului, inainte de a o picta, sa incerci sa patrunzi smerenia Maicii Domnului, sa-i patrunzi virtutile si milostivirea. Sa intelegi lucrurile acestea si sa ti le interiorizezi. Si abia dupa aceea, slujindu-te de repere imagistice din traditie, sa pictezi.
Pe varful lui Patru, in "ograda" manastirii
- Aveti sfinti care va sunt dragi in mod special? Cum va alegeti tema?
- N-as putea sa spun ca mi-s dragi anumiti sfinti, ci ca mi-s dragi sfintii. Si orice crestin trebuie sa inteleaga ca trebuie sa se imprieteneasca cu sfintii. Acum, incerc si eu sa am sfinti pe care sa mi-i apropii ca prieteni. Am incercari timide cu Sf. Pantelimon, al carui nume il port, si incerc sa mi-l apropii, sa ma imprietenesc cu el. Mai vedem o lucrare a Sf. Iustin cu manastirea noastra. Vedem ca Sf. Iustin s-a implicat foarte mult in viata manastirii noastre, in mersul ei. De exemplu, manastirea a fost intemeiata de ziua Sf. Iustin si dupa aceea, prin niste coincidente, am ajuns sa primim moastele Sf. Iustin in manastire. Fiecare credincios poate sa descopere ca un anumit sfant ii este mai aproape si se implica mai mult in viata lui. Noi suntem mult mai nepregatiti in a avea o relatie cu sfintii, decat ei cu noi. Sfintii vin mult mai mult in intampinarea noastra. Maica Domnului vine mai mult in intampinarea noastra, Domnul Iisus Hristos vine mai mult in intampinarea noastra decat mergem noi in intampinarea lor. Ei sunt mult mai deschisi unei prietenii. Trebuie sa fim prieteni cu Domnul Hristos, in primul rand. Domnul Hristos le-a spus sfintilor apostoli: "De-acum, nu va mai numesc pe voi ucenici, ci va numesc pe voi prieteni". Si noi trebuie sa ajungem ca Domnul Iisus Hristos sa ne poata numi si pe noi prieteni, pentru ca noi suntem chemati sa-L iubim pe Dumnezeu. E prima si cea mai mare porunca. Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau. Dar nu poti sa iubesti pe cineva pe care nu-l cunosti. Trebuie sa-l cunosti, sa te apropii de El, sa te imprietenesti cu El si-apoi o sa-L iubesti.
Culoarea lui Dumnezeu
- Parinte, aveti anumite culori preferate pentru o icoana?
- Icoanele trebuie sa aiba o sobrietate anume, lucru care se reflecta si in gama cromatica. Culorile dintr-o icoana sunt niste culori delicate, nu sunt culori care sa bruscheze privirea. Si atunci, si noi preferam culorile naturale, pamanturile, sunt tot felul de pamanturi colorate - dar fara tonuri puternice, agresive, si nici cu alaturari de culori care sa creeze contraste puternice.
- Si totusi, Icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov se scalda in albastru intens!
Parintele Pantelimon slujind in biserica de la Oasa
- Da, pentru ca albastru este culoarea Dumnezeirii. Si atunci, in icoana Dumnezeirii, este plimbata culoarea albastru prin toate vesmintele, la cei trei ingeri. De aceea Mantuitorul este reprezentat cu doua culori: albastru si caramiziu. Albastrul reprezinta Dumnezeirea, si rosul, caramiziul, reprezinta umanitatea. Cele doua firi ale Domnului Hristos, cea umana si cea dumnezeiasca, unite intr-o singura ipostaza. Pe cand culoarea verde este culoarea Duhului Sfant. Verdele e culoarea Vietii, culoarea prin care este reprezentata viata. Dar n-am gasit explicitari la toate culorile, caci in biserica nu se merge pe o directie initiatica.
- Si aurul? Icoanele dvs. sunt pline de aur.
- Aurul este vesnicia. Este un metal care nu rugineste, si atunci a fost intotdeauna un atribut al Divinului, in toate religiile. El era cel neschimbator. Asa si in iconografie, fondul de aur arata ca icoana nu tine de lumea aceasta, ci de vesnicie. Icoana este locul in care ne intalnim cu vesnicia, cu Imparatia Cerurilor. Este o fereastra catre vesnicie.
- De ce au sfintii aura in icoane, parinte?
- Aura ii arata pe sfinti ca fiind uniti cu vesnicia si ca fiind patrunsi de Lumina Necreata, de energia necreata a lui Dumnezeu, ca traind in ambianta Raiului. Aurul este o lumina, este luminos. Cand cade lumina pe aur, el o reflecta. Exact ca si raiul, este nepieritor si luminos. Auriul arata energia necreata de care sunt patrunsi sfintii si pe care ei o emana.
"Un calugar trist e un calugar cu luminile stinse"
- Intr-o icoana e voie sa intre si starea ta sufleteasca? Sa se vada daca esti fericit sau nefericit?
- In general, in icoane, nu se introduc stari emotionale. Nu se introduc stari sentimentale. Dar ceea ce ajuta foarte mult la icoana este experienta spirituala pe care o castiga iconarul, prin trairea suferintei. Experienta asumata a suferintei da profunzime gandului si simtirii. Dau o patrundere spirituala mai adanca, in icoana. Tristetea, in schimb, n-are valoare. Zice parintele Arsenie Boca: "Un calugar trist e un calugar cu luminile stinse". Este o diferenta intre tristete, melancolie, nostalgie si suferinta. Suferinta este o experienta care il cutremura pe om si il pune in situatia de a-si reconsidera toate principiile de viata. Iar bucuriile pe care le traieste un om duhovnicesc sunt lucruri care se exprima in icoana, care se imprima in icoana, de fapt. Se imprima invizibil. Cum spunea parintele Teofil Paraian: "Crestinismul este o religie a bucuriei". Si atunci, prin tot ceea ce pune Biserica la indemana pentru o traire religioasa trebuie sa-l intareasca pe om pe calea bucuriei. Astfel si icoanele, nu sunt vesele ca expresie, nu zambesc. Dar ii dau omului pace, ii aduc nadejde si din nadejde rasar bucuria si speranta.
Icoana din padurea de tei
- Cum si cand ati fost atras de arta icoanei, parinte Pantelimon?
- In timpul facultatii, dupa convertire, m-a atras. Vedeti, eu tot incercam pe atunci sa inteleg rostul artei. Si abia aici, in biserica, l-am inteles. Anume, ca arta are un caracter soteriologic, de vindecare. Nu e numai cultura. Arta trebuie sa-l schimbe pe om, sa-i comunice o putere mantuitoare, sa-i comunice o putere vindecatoare. De aceea implinirea artei, a picturii, am vazut-o in icoane. Este arta care vindeca trupul si sufletul. O arta in slujba transcendentului, nu in slujba imanentului. Omul face partea lui, dar vine Dumnezeu cu puterea Lui. De aceea o icoana nu se semneaza. Pentru ca nu este opera pictorului. Icoana este in slujba lui Dumnezeu. E facuta de om, insa Dumnezeu e cel care lucreaza prin icoana. De aceea pictorul trebuie sa duca o viata spirituala intensa: ca sa prinda in icoana transparenta lui Dumnezeu.
- Cum ati invatat sa pictati icoane?
Sa ne imprietenim cu sfintii
- Tehnica am invatat-o dupa facultate, studiind in principal icoanele vechi. Dupa aceea mi-am insusit niste tehnici, si de gandire, si de pictura, la Muntele Athos, la schitul romanesc Prodromu. Mi-a folosit si contactul cu cativa pictori mari ai Romaniei: Constantin Flondor, Horia Pastina, Paul Gherasim. Apoi am studiat carti vechi, de tehnica nemteasca a poleirii. Iar la Muntele Athos, la schitul Prodomu, e un parinte Matei care picteaza. Si eu m-am intalnit cu el, am pus intrebari, am luat notite. Dar cel mai mult am invatat tot de la vechii iconari.
- Cum faceti o icoana?
- Incep chiar cu lemnul din padure. Imi aleg singur lemnul, il aleg sa fie cel mai bun, si numai lemn de tei. Apoi aducem busteanul, il taiem la manastire, pentru ca-i important cum e taiata scandura. Lemnul trebuie sa-l tai in perioada de iarna, ca sa nu aiba seva in el, dupa care il lasam la uscat un an de zile, in ploaie si in vant, si dupa aceea, inca cativa ani in pod, ferit, sub acoperis. Apoi il ducem in uscatorie. Abia dupa asta imbin blaturile icoanei. Dupa care, peste lemn pun o panza, si peste ea grundul, pregatind lemnul pentru pictura. Apoi, in sfarsit, se aplica foita de aur. Este o arta cu mult mai veche de o mie de ani. Nici nu putem sti, n-avem un inceput al ei! Si foita de aur se scliviseste cu piatra de agat, de se face ca o oglinda. Pe cand in vechime, se foloseau colti de lup sau de mistret.
- Sunteti monah. Va ajuta asta mai mult cand pictati icoane?
- Da. Simt ca exista o legatura intre perioadele de post si calitatea icoanelor, intre rugaciune si pictura. Tot de aceea, mai cred ca icoanele vechilor zugravi sunt mai puternice. Pentru ca si ei erau mai puternici in credinta. Cei vechi traiau mult mai intens viata crestina. Si atunci, pictau cu dezinvoltura si siguranta in baza trairii lor, profund ortodoxe. Iata ce am tinut eu minte din viata sfantului Andrei Rubliov (marele pictor rus de icoane, care a fost canonizat ca sfant). Anume, ca in timpul liber, el si ucenicul sau mergeau in fata icoanelor vechi, se asezau si le contemplau. Sfantul Andrei Rubliov nu se oprea sa analizeze tehnic sau stilistic icoanele vechi, ci, pur si simplu, le contempla. Statea in rugaciune si vorbea prin intermediul icoanei cu cel reprezentat. Se lasa patruns de icoana veche pe care o avea in fata. Intra in duhul ei si dupa aceea putea si el sa picteze icoane in duhul iconarilor vechi, cei de dinainte. Si la fel am facut si eu, fiind incurajat si de staretul nostru, Iustin. Am facut multe calatorii. Am fost la Muntele Athos, la bisericile vechi din Serbia, din Macedonia, dar si pe la noi. M-am dus ca sa ma intalnesc prin icoane cu toti iconarii de demult, sa intru in comuniune cu pictorii dinainte. Acesta este chiar canonul Bisericii noastre: sa fim adunati la un loc, noi cei de azi, cu Maica Domnului, cu sfintii si cu toti cei care au trait pana la noi. Toti intr-un lant neintrerupt prin veacuri, trimitandu-ne arta si duhul din icoana in icoana, si privind toti cu ochi curat, dintre culori - spre Vesnicie...
Iisus, soarele Si luna
Biserica din Curechiu - Muntii Zarandului
Pe vaile cuprinse intre Muntii Zarand si Poiana Rusca, de o parte si de alta a soselei care merge de la Deva catre Arad, se afla 90 de biserici inscrise in patrimoniul national. Vechi de sute de ani, construite din lemn, pictate in culorile poienilor inflorite care le inconjoara, sunt minuni de frumusete si de credinta. Din pacate, minuni uitate, minuni pe care indiferenta le distruge mai tare decat ploile care le fac lemnul sa putrezeasca si decat vantul care le sterge culorile. Trecutul moare sub ochii nostri. Splendoarea vechilor biserici e lasata sa piara, inlocuita de hidosenia noilor biserici-conserva, invelite in tabla de staniol. Nu exista scuze pentru indiferenta oficiala. Nici o criza din lume nu ne da dreptul sa lasam sa dispara semnele identitatii noastre nationale. Locul lor e luat de NIMIC
CURECHIU. Fluturele din rama icoanei
De undeva, din varfurile salbaticite ale dealului, a coborat prima femeie, imbracata in negru. Mergea incet, cu pasi egali, acel mers de munte cu care oamenii de aici ar putea sa treaca, fara efort, cinci piscuri odata. Privind-o, simteam cum pasii ei fara graba coboara in sufletul meu si ma readuc la curgerea normala a universului. Ne-am asezat pe trunchiul de sub streasina bisericii de lemn. Departe se auzea apa raului sau erau doar salciile lovindu-si frunzele, in linistea adanca a satului Curechiu. Apoi au inceput sa se auda pasii infundati ai credinciosilor, urcand dealul, unul cate unul. "Ioi, c-o venit si epitropul nost", spune femeia de langa mine, ridicandu-se. Se deschide biserica. Se aprind lumanarile. Lumea e in asteptare. Fiecare om cu gandurile si rugaciunile lui. Pe chipurile arse de soare ale taranilor se vede emotia intalnirii ce va urma.
Sf. Nicolae - Curechiu
Biserica este impodobita ca o mireasa. Stergare vechi, tesute in razboi, imbraca zecile de icoane ce acopera peretii in chip de fresca. Fiecare este pictata altfel, ca un alt glas, din acelasi cantec. Privindu-le pe rand, asculti o muzica pe zeci de voci diferite. Un imn inaltator, cand in griurile sobre ale icoanelor de Sebes, strafulgerate pe ici si colo cu cate-o picatura de argint, cand in rosurile vii ale Fagarasului, cand naiv, cand studiat. In stanga altarului, Sfantul Nicolae pare un fluture urias asezat intre ramele icoanei, un sfant nascut din florile campului. Epitropul ma cheama cu voce joasa: "Veniti aici. Aceasta este probabil cea mai veche icoana pe sticla din Romania", spune, dand la o parte perdeaua altarului. "Nu mai exista asa pictura nicaieri. Si-aici e cea mai veche icoana a noastra". Aduce pe brate o icoana, ca si cum ar tine un prunc. E o icoana pe lemn a Fecioarei. "Se spune ca e de pe la 1500. A fost probabil donata de oamenii din sat, ca si toate celelalte icoane pe care le vedeti aici".
Una dintre cele mai vechi icoane pe sticla din Romania
Apar preotii. In seara asta vor fi doi, pentru ca se face slujba Sfantului Maslu. Sunt tata si fiu. Oamenii stau pe bancute. Rugaciunile puternice iti merg drept la inima. Batranele se inghesuie de fiecare data sa apuce un pic din patrafir, macar un colt, care sa le acopere capul imbrobodit. Stam cu totii chirciti sub panza aurita, ca si cum ar fi singurul loc sigur dintr-o furtuna ce te-ar putea smulge in abis.
Miroase a parfum ieftin si tamaie, un parfum "de tara", de trandafiri, miros dulce, aproape sufocant. Inghesuiti unii intr-altii, intr-o masa compacta de trupuri ingenuncheate, inima si sufletul calatoresc departe, in rugaciunea preotilor, in suvitele de fum de tamaie ce ies pe usa deschisa a bisericii, pentru a zbura peste sat si peste dealuri.
Cea mai veche icoana a bisericii Curechiu, anul 1500
Unele femei plang sub patrafir. Nu stiu care dintre ele. Le aud doar scancetul retinut. Dupa fiecare citire din Evanghelie, oamenii, in majoritate batrani, se ridica cu greu. Se tin unii de altii. Si cand fruntile se ridica din pamant, ochii gasesc icoanele. Esti inconjurat de sfinti.
Prin ferestrele mici, taiate primitiv in barnele groase ale bisericii, intra ultimele raze de soare ale zilei. Cad la intamplare pe icoane, le aprind intr-un foc magic, intr-o lumina ce pare esenta a tot ce stim si ce nu stim. Batranele au priviri curioase. Ma uit si eu atent la oamenii dimprejur. Sunt bucurosi sa vada printre ei un strain. Fiecare om care trece pragul bisericii ii sporeste viata, o tine vie. Vine la intalnirea cu Dumnezeu. Prezenta noastra acolo este semnul unei comuniuni. Cartile pe care le-am citit si locurile prin care am umblat nu au nici o valoare in fata acestor oameni, in fata acestei marturisiri tacite. Ne privim timid in ochi. E pudoare si e bucurie. Suntem impreuna. Preotul deschide iarasi Evanghelia. Pantofii noi si ieftini scartaie. Oamenii se pun in genunchi, imbracati cu hainele cele "bune". Si toate icoanele, desi nu le mai vedem, ne privesc in continuare, asa cum au facut-o cu generatii la rand, timp de aproape 400 de ani. Patru sute de ani de oameni asezati in genunchi. Mereu si mereu altii. Alte inimi fierbinti, alti ochi inlacrimati de dureri sau de bucurii ascunse prin ungherele sufletelor, alte trupuri ridicandu-se de sub patrafir mai greu, de la an la an. Icoanele vor privi insa mereu de-acolo, nemiscate, mereu aceleasi.
Biserica din Lapugiu de Jos
Lapugiu de Jos. Iisus cu luna si soarele
Pe soseaua ce duce de la Deva catre Lugoj, vezi un indicator banal, albastru cu alb: Lapugiu de Jos. Nimic altceva. Nici un semn de obiectiv cultural sau de sat cu vestigii istorice. Doar un indicator oarecare la marginea soselei, pe langa care trec vajaind camioanele. Am auzit ca acolo s-ar afla o bisericuta de lemn, de 300 de ani. Imediat ce ai facut stanga, fasia de asfalt se ingusteaza si huruitul soselei devine o panglica subtire-subtire, ce se pierde in cele din urma sus, in aer, pentru a fi inlocuita de catifeaua cantului de greieri si de cosasi. La rastimpuri, un gansac striga, si el, de pe malul rausorului ce clipoceste exact prin mijlocul Lapugiului. Un sat mare, cu un rausor taindu-l in doua, si case cu porti boltite, de caramida, corect aliniate de-o parte si de alta.
Se insereaza. Oamenii stau pe bancute, in fata casei, si ma petrec cu privirea in drumul meu catre postul local de politie. Cine sa viziteze la ora asta o biserica dintr-un sat pierdut in munti? Seful de post isi noteaza constiincios actele mele de identitate.
Iisus Pantocrator Lapugiu de Jos
Un cot al drumului. Inca unul. Si ma trezesc in fata uneia dintre cele mai frumoase biserici de lemn pe care am vazut-o vreodata. Nu este doar forma ei sau turnul cu foisor, tasnind zvelt deasupra caselor. Si nu este nici doar maroniul-brun ce ajunge, pe-alocuri, pana la auriu-rosiatic. Nu e nici macar dantelaria de sindrila de pe acoperis. Le-am mai vazut pe toate astea. E ceva dincolo de ele la biserica din Lapugiu de Jos. Toate la un loc, proiectate pe un gol de cer lasat de muntii din fundal, ce iti da senzatia de zbor. Te astepti ca dintr-un moment in altul, biserica sa se ridice si sa se mute pe varfurile de brazi ale muntilor din apropiere. Deocamdata pluteste pe iarba, asteptand adierea potrivita.
Preoteasa aduce cheile, descuie si imi explica unde este intrerupatorul in altar. Merg cu o lanterna, pe bajbaite. Nimeresc comutatorul. Rasucesc. Poate doar in noaptea Invierii mai poti avea o asemenea senzatie, cand din bezna te trezesti inconjurat de sfinti. Numai ca biserica din Lapugiu este una hristica: toata fresca veche a acestei biserici este cu scene din viata lui Hristos. M-am trezit brusc in timpurile Noului Testament. Ca si cum intunericul de dinainte fusese doar o trecere catre acele intamplari ce mi se infatisau acum aievea, in culorile fantastice, patinate de sute de ani. A fost ca si cum soarele insusi era intins pe zidurile bisericii si ma invaluia intr-o lumina colorata, altfel decat auriul stiut.
Pe drumul Golgotei
Nuante de gri, de la cel alburiu la albastrui si aproape negru, se amestecau cu un rosu, cand galben, cand brun, cu verde palid-odihnitor sau cu alb-cafeniu. "S-au rugat Hristos in gradina cu hiclenie", "Pilat si-au spalat mainile de sange nevinovat", "Au adus pre Iisus inaintea arhiereilor", "Punerea cununii de spini", "Ducand Crucea la Golgota, lui Hristos", "Invierea lui Hristos". Chipurile sfintilor din icoanele botezate cu explicatii naive emana bunatate si echilibru. Iar fata lui Iisus este simpla si curata. Un portret atat de expresiv, din doar cateva linii pe ovalul fetei. Pe masura ce privesti personajele desenate aproape naiv, curat, asa cum mi-am imaginat intotdeauna ca ar trebui sa fie pictata Evanghelia, simti cum sfintii se revarsa in tine. Toate acele culori iti aluneca in suflet, plutind intr-o vibratie abia distincta, dar de o putere imposibil de pus in cuvinte. Pe tavan, Iisus Pantocrator, urias, cu soarele sub El si luna deasupra. Un Iisus in culori perfect echilibrate, sters de timp, cu hainele dungate de lemnul ce a inceput sa putrezeasca, dar cu o privire ce revarsa iubire si bunatate. Timpul devine un sentiment, fara prezent, fara trecut, in care plutesti. In fierbinteala din piept pare ca se naste o noua culoare, nemaivazuta. Si ea vibreaza, se revarsa din interior catre culorile din fresca, intocmai ca intr-o oglinda magica.
Tisa. Biserica adusa cu pluta
"Pai sigur ca ati auzit de biserica noastra! A ajuns faima ei in America, d'apoi la Bucuresti!", spune batranul Gheorghe Furdui, cautand cheia bisericii, cu o privire un pic adormita. Pornim pe aleea asfaltata ce urca dealul din spatele casei sale. Biserica din Tisa se vede mica, in varf, inconjurata de cru ci albe, ca niste flori presarate la poalele ei. "Ii cam de pe la 1750 biserica. Era gata sa cada si nimeni nu facea nimic. Oamenii nu se pricepeau sa o repare, iar statul zicea ca nu are bani. In urma, au venit de la Petrosani, de la o fundatie, si-or facut-o".
Gheorghe Furdui se opreste respirand greu in poarta bisericii. De aici, cararea urca pieptis, serpuita printre morminte, pana sus. Gheorghe isi trage sufletul si imi spune: "Biserica asta, cat o vedeti de mare, a fost adusa la noi, in Tisa, cu pluta pe Mures! Ca raul curge la marginea satului. A fost adusa din satul Chelmac, de langa Arad, la 1815. Au inhamat boii la pluta si ea statea ca o printesa, pe ape. Mergeau boii pe malul Muresului, tragand biserica dupa ei. Pe-atunci, aveau oamenii stiinta de-a face asemenea lucrari, ca Muresul era drumul sarii, carau sare cu plutele si o asezau asa de bine ca nu se uda deloc. Tot asa au adus bisericuta noastra. Asta i-a si fost scaparea. Ai din fundatie, de la Petrosani, au scris petitii peste tot in lume, pana cand cineva le-a raspuns. O organizatie mondiala a plutasilor din America. Au zis ca daca povestea cu pluta este adevarata, ei gasesc banii sa repare biserica. Asa ne-am pomenit la noi in sat cu un domn de la Banca Mondiala. A venit si m-a chestionat chiar pe mine.
Dascalul Gheorghe
I-am spus ce m-am priceput si el a zis la sfarsit ca se face. Si s-a facut, dupa cum si vedeti!".
Gheorghe descuie usa. Pe-afara, biserica arata perfect. Sita e intreaga, barnele sunt rostuite si imbinate de parca ar fi un singur lemn, piatra din temelie e si ea rostuita cu grija. Cu cativa ani in urma, era un morman de lemne putrede, umezite. Banii americanilor au salvat-o. Dar a mai fost ceva. Rugaciunile oamenilor din sat. La fiecare slujba s-au rugat pentru biserica lor, ca la capataiul unui muribund. Li s-a propus sa caute o alta solutie, mai degraba sa construiasca o biserica noua, de zid, usor de ridicat si cu mesteri pe toate drumurile. Insa batranii clatinau din cap, se uitau mai intai la Muresul care le adusese darul pe apa lui, apoi isi fixau privirile lor motesti undeva, departe. Acolo era raspunsul lor, in orizontul Zarandului, in pamantul necuprins, ca si speranta lor. Pentru ca biserica avea ceva in ea.
Biserica de tara
In lemnul ei brun erau credintele lor, cuvintele lor, rugaciunile lor. Aproape 300 de ani de iubire, a unui neam incercat. Din pragul bisericii privesti spre Baia de Cris, spre Brad, Tomesti si Ribita. Vezi muntii inverziti si drumurile ce urca pieptis, intocmai ca vointa lor moteasca. Biserica din Tisa a existat odata cu Horea, Closca si Crisan, odata cu Avram Iancu, odata cu iobagia si umilinta, cu foametea, cu robia pe propriul pamant. Cum sa faca una noua, din zid? Americanul nu avea cum sa stie toate astea. Poate, printr-o alchimie a sufletelor, a simtit. Poate a stat exact unde sta acum Gheorghe Furdui si a privit in sus. Pe tavanul bisericii este pictata scena tragerii pe roata a lui Horea.
*
De cativa ani, echipa "Formulei AS" a strabatut judetul Hunedoara, din Retezat si Parang pana in Tara Zarandului si din Orastie pana la Vadu Dobrii. Am "haituit" realitatea, am vanat viata adevarata, asa cum fac reporterii. Bisericile din lemn hunedorene le-am descoperit intamplator. Pe langa cele de la Curechiu, Lapugiu de Jos si Tisa, mai sunt si altele: la Boz, Alun, Ociu, Caraci, Hartagani, Cerbia, Poganesti, Zam... In total, nu mai putin de 90 de biserici din lemn, toate monumente istorice! O comoara uriasa, chiar in curtea hunedorenilor! Despre acest tezaur splendid nu am auzit nimic, nu am vazut nici macar o pagina de album, nici o brosura turistica. Nu exista nici macar un indicator de tabla care sa iti spuna ca esti in apropierea uneia dintre aceste minunatii.
Biserica din Tisa
Un tezaur nestiut, ascuns parca dinadins de ochii si sufletul celor ce vor sa vada Romania adevarata. Majoritatea acestor biserici au fost declarate patrimoniu cultural. Supravietuind, ca prin miracol, de la 1600-1700. Unele au fost salvate si sunt in stare excelenta. Multe dintre ele au icoane si fresce superbe. Altele sunt in agonie. Sau sunt mutilate, cu acoperisuri de tabla argintie, in loc de sindrila, au turlele varate in cutii de conserve oribile. Biserici de patrimoniu bagate cu de-a sila in haine de tinichea. Dar ce este cel mai grav, indiferent de starea lor, este ca au fost afundate in uitare. Cele 90 de biserici de lemn ale Hunedoarei sunt un tezaur cultural si spiritual de prima marime pentru Romania. L-am descoperit cu uimire. Nu le putem ucide uitandu-le.
In satul Tarnavita, biserica de lemn este ridicata in anul 1610. La doar cativa metri de ea, s-a construit o biserica de zid. Mare, trufasa, cu picturi noi, in culori stralucitoare, stridenta ca o femeie fardata excesiv. Alaturi,, vezi o biserica de lemn ce se tine cu demnitate in picioare, inainte de a se prabusi. Interiorul insa este umed, peretii sunt umezi, ca si cum biserica isi plange lacrimile in ea insasi. Se mai vad cateva franturi de sfinti. Aici un picior, acolo o aripa, o pereche de ochi inca patrunzatori. Timp de 400 de ani, familia Oprean a dat sapte preoti pentru aceasta biserica. Generatie dupa generatie. Dascalul mi-a adus un catastif mare si vechi, in care preotii acestei familii si-au scris necazurile, pentru a le indura mai usor, pentru a avea taria de a ramane neclintiti. Grofii maghiari, apoi nazistii, apoi comunistii... Unii dintre ei au murit in biserica, altii la Canal. Biserica a ramas in picioare. Acum este depozit pentru materiale de constructii.
Biserica "Mihai Voda" din Bucuresti
Biserica salvata
* In fiecare an, pe 22 octombrie, se praznuieste la biserica "Mihai Voda" din Bucuresti, hramul Celor sapte tineri din Efes, treziti dupa un somn de 200 de ani *
Asa cum sta in lumina blanda si pastoasa a toamnei, biserica "Mihai Voda" din Bucuresti apare neclintita si dreapta, ca un tron voievodal. E cu neputinta sa nu o admiri. Ascunsa printre cele doua randuri de blocuri de la Podul Izvor, biserica este, prin ea insasi, un adevarat miracol, multi bucuresteni amintindu-si ca, in urma cu treizeci de ani, Ceausescu s-a razgandit in ultima clipa sa o darame si a acceptat ca niste ingineri inim epage(1) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->
osi sa o decupeze din temelii si sa o poarte pe niste sine imense, pana in spatele noilor cladiri din zona. Nimeni nu poate sti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta bisericii, de ce ideea salvatoare a translarii a aparut atat de tarziu. Se spune doar ca, in preziua demolarii, Ceausescu a avut un vis anume si ca asta l-ar fi facut sa renunte. Se mai spune ca, tot in preziua demolarii, enoriasii din cartier - de la copiii nou nascuti, pana la batranii grav bolnavi - au postit negru si s-au rugat fara incetare, iar Dumnezeu i-a ascultat, intarind o mai veche credinta a locului, anume - ca de ctitoria lui Mihai Viteazul nu se putea atinge nimeni si nimic.
Cu greu gasesti in tot Bucurestiul o biserica mai aparata si mai bineplacuta lui Dumnezeu ca "Mihai Voda", o biserica ce adaposteste, pe langa minunate icoane cu puteri vindecatoare, o mare si nestiuta comoara de sfintenie: particele de moaste (extrem de rare) ale Celor sapte tineri din Efes, martirizati si ziditi de vii pentru credinta lor, pentru ca, 200 de ani mai tarziu, Dumnezeu sa-i trezeasca din somnul in care ii cufundase, drept marturie si credinta in marele adevar al Invierii.
Ziditi de vii
Povestea celor Sapte martiri din Efes incepe pe vremea Imparatului Deciu (250), care obligase intreaga populatie a Imperiului Bizantin sa se adune in temple, pentru a se inchina idolilor.
Icoana greceasca
Desigur ca multi crestini din acea perioada au cedat sub amenintarea torturilor, iar aceia care nu au vrut sa se supuna au fost excutati fara mila, in adevarate procesiuni ale mortii, organizate in pietele celor mai importante cetati ale imperiului. Vazand toate aceste cruzimi, Maximilian, fiul prefectului din Efes, si alti sase tineri crestini, desi proveneau din familii bogate si, ca militari, erau obligati sa asculte orbeste ordinele primite, au refuzat sa participe la adoratiile pagane poruncite de marele conducator. Urmariti si prinsi asupra faptului (cu genunchii aplecati in fata icoanei Mantuitorului), cei sapte prieteni ostasi au fost legati in lanturi grele si dusi chiar la judecata Imparatului. Degeaba a insistat Deciu ca tinerii sa se lepede de Hristos. Cu cat amenintarile erau mai mari, cu atat crestea si hotararea lor de a nu se inchina la idoli, pentru ca, intru sfarsit, Maximilian sa ia cuvantul in fata multimii si sa marturiseasca pentru ceilalti sase frati de credinta motivul pentru care nu se inchinau la idoli: "Noi avem deja un Dumnezeu, a carui slava umple cerul si pamantul. Noi Ii dam in dar jertfa tainica a marturisirii credintei noastre si a neincetatelor noastre rugaciuni!".
Cu greu stapanindu-si furia, dar si impresionat de faptul ca tinerii faceau parte din cele mai importante familii ale imperiului, Deciu le va acorda cateva zile pentru a se razgandi si a se salva astfel de la moarte. Tinerii, insa, au ramas neclintiti. In ciuda potopului de lacrimi si rugaminti ale parintilor si ale celor mai dragi prieteni, cei sapte tineri s-au sfatuit intre ei si au hotarat sa se retraga departe de lume, intr-o pestera situata in partea de rasarit a orasului, pentru a se pregati in liniste si rugaciune pana sa fie adusi din nou in fata tiranului, lasandu-l doar pe Iamvlih, cel mai tanar dintre ei, sa coboare in oras si sa aduca de acolo ultimele vesti si ceva de-ale gurii.
Cei sapte sfinti - pictura islamica
Nu a trecut mult timp si, revenit in Efes, Imparatul a dorit neintarziat sa auda raspunsul celor sapte crestini, pregatindu-se sa-i vada cu ochii lui cum li se inchina si aduc ofrande idolilor din templul zeitei Isis. Mare ii va fi insa dezamagirea sa afle ca tinerii, in loc sa se bucure de marinimia lui, s-au ascuns in munte si acum refuzau sa coboare de acolo.
Parca nevenindu-i sa creada ca niste tineri renunta atat de usor la viata lor, Deciu a mai facut o ultima incercare si i-a trimis pe parintii celor sapte sa discute si sa-si induplece fiii, dar, vazand incapatanarea lor, s-a infuriat si a inceput sa caute o pedeapsa cat mai cumplita, pe masura indraznelii de a nu i se respecta porunca. Ar fi putut sa-i atarne in carlige, sa le smulga carnea cu fiare inrosite si, dupa cateva zile, sa le taie capetele. Ar fi putut, deci, sa imagineze alte si alte cazne, dar nimic nu i s-a parut mai potrivit si mai razbunator pentru mandria lui ranita decat sa-i zideasca de vii, blocand cu pietre si caramizi intrarea in pestera, in asa fel incat nimeni sa nu afle despre martirajul lor si, in acest fel, sa-i transforme in eroi. Nici prin gand nu-i trecea Imparatului ca tocmai Theodor si Barabos, zidarii trimisi sa inchida definitiv intrarea in pestera, erau ei insisi crestini, drept pentru care, implinind cu greu porunca imparateasca, au sapat, totusi, pe sapte placi de plumb, povestea celor sapte mucenici, si le-au ascuns in mare taina intr-o groapa facuta nu departe de locul supliciului.
Icoana ruseasca
In cele cateva ore cat a durat inchiderea intrarii in pestera, tinerii crestini nu s-au pierdut cu firea. Stiau ca vor avea parte de o moarte lenta, plina de chin si neputinta fizica, de ganduri si ispite cumplite, dar la fel de bine stiau ca Dumnezeu nu-i va lasa nici o clipa lipsiti de ajutor si mangaiere. Au stat in genunchi, privind cu lacomie la razele de lumina ce se stingeau pe rand, ca o ultima amintire a ceea ce a fost si ca o vestire a ceea ce ii astepta in viata fara de sfarsit. Au stat cu demnitate. Au stat tacuti si neclintiti ca niste ostasi ai lui Hristos. Adanc si nemilos ca vesnicia, intunericul a cuprins treptat pestera. Fara a inceta vreo clipa rugaciunea lui Iisus, cei sapte au gustat ultima bucatica de paine, adusa de Iamvlih cu cateva zile in urma, s-au imbratisat frateste, cerandu-si iertare unul altuia, si, cuprinsi brusc de un somn greu, au adormit cu mierea rugaciunii pe buze. Aveau sa doarma cel mai lung somn pe care il putea trai vreodata un pamantean. Un somn ca boarea unei morti, ca amintirea unei uitari fara sfarsit. Un somn lung, de doua veacuri.
Uimirea imparatului Teodosie cel Tanar si a tuturor efesenilor
Dupa ani si ani, dupa mai multe molime, razboaie si domnii, un pastor oarecare, pe nume Adatiu, hotarandu-se sa-si faca staul pentru mica lui turma chiar in munte, s-a gandit ca cel mai lesne ar fi sa largeasca o grota aflata in preajma. Astfel, a inceput sa indeparteze pietrele si trunchiurile de copaci ce-i stateau in cale, a curatat si a trudit o zi intreaga, pana cand a dat peste un brau de caramizi zidite in pestera, pe care a inceput sa le sparga, una cate una, manat de o curiozitate nefireasca. Astfel, ciobanul Adatiu va zari la lumina tremuratoare a tortei improvizate trupurile celor sapte tineri si, apropiindu-se cu oarece teama si precautie, se va inspaimanta descoperind ca trupurile acelea sunt vii, se misca si dau a se ridica in picioare. Marturia lui Adatiu si a altor efeseni din timpul acela nu lasa loc nici unei indoieli. Trezirea la viata a Celor sapte tineri din Efes s-a savarsit, cu adevarat, pe vremea lui Teodosie cel Tanar (anul 446 d.Hr.).
Pestera
Sigur ca tinerii, sculati din somnul lor de moarte, n-au banuit nimic din ce se intamplase cu ei vreme de 200 de ani. Ca in fiecare zi, s-au rugat si i-au multumit lui Dumnezeu pentru toate si, venind ora pranzului, l-au trimis pe Iamvlih sa cumpere paine, dar acesta s-a intors speriat si uimit si, in loc sa le dea painea mult asteptata, s-a pornit sa le spuna fratilor lucruri cu totul incredibile: ca la portile caselor si pe cupola bisericilor se afla semnul crucii; ca oamenii si-au schimbat imbracamintea, ca din strazile Efesului nu mai recunosti nimic. Degeaba il intrebau fratii unde este painea pentru care fusese trimis. Iamvlih repeta intruna ca, atunci cand a intins banii pentru paine, brutarul nu a vrut sa-i ia, aratandu-i efigia de pe moneda si zicand ca acum la Constantinopole domneste un alt imparat, nu Deciu. Mai mult chiar, crezandu-se ca a descoperit cine stie ce comoara veche, Iamvlih a fost dus la proconsulul cetatii si apoi la marele episcop Stefan, care a inceput sa-l descoasa cu intrebari, pana ce acesta si-a dat seama ca tanarul nu era nici nebun si nici inselator, ci era chiar dovada vie a unei mari minuni facute de Dumnezeu, fapt deplin confirmat si de placutele de plumb gasite la intrarea in pestera. Cronicile vremii pomenesc despre Iamvlih si aventurile prin care a trecut el, dar cel mai mult se opresc la vizita imparatului Teodosie facuta Celor sapte tineri din munte, cu mare alai de slujitori, si la faptul ca in dreptul pesterii se aduna zi de zi multime de oameni, tulburand linistea tinerilor, pana intr-o zi cand, ascultandu-le rugaciunea, Dumnezeu s-a milostivit inca o data de ei si, cufundandu-i in somn, nu i-a mai tr
Muntele cu pestera
ezit niciodata.
Ce s-a intamplat cu trupurile Celor sapte tineri din Efes nu se stie prea bine, mai ales ca, in urma unui vis tulburator, imparatul Teodosie a renuntat sa-i mai aseze in cele sapte sarcofage de aur pregatite special, preferand sa-i ingroape intr-un loc nestiut de nimeni si apoi sa zideasca, din nou, intrarea in pestera Efesului, care a devenit intre timp loc de pelerinaj. Putine lacasuri sfinte din lume se pot mandri macar cu o farama din moastele celor sapte mucenici. Biserica "Mihai Voda" e una din ele, dar nu-si face din asta nici un motiv de lauda. Pastreaza pe mai departe sfintele moaste intr-o raclita de argint si continua sa fie singura biserica din tara care cinsteste pe 22 octombrie, in dragoste si discreta reculegere, ziua Tinerilor din Efes, lasand, fara pic de ostentatie sau mandrie desarta, ca fiecare credincios sa descopere singur minunata poveste a celor Sapte sfinti efeseni si sa ia aminte la pilda lor vie, de incredere in ziua Mantuirii si a Invierii de apoi.
*
Trezirea celor 7 sfinti (manuscris medieval, sec. 14)
Sunt multe lucruri frumoase la "Mihai Voda". Daca intri, ai ce vedea. Icoanele si odoarele sfinte par sa te astepte. Le privesti si iei aminte, citesti micul istoric din pridvor si te minunezi de vechimea constructiei, pentru a te opri apoi in prag, constatand cu un frison de ingrijorare ca, la ora vecerniei, biserica e aproape goala, cum se mai intampla uneori in cartierele nou aparute, cu sedii de banci si apartamente rezidentiale, cu oameni elegant imbracati, fara timp si fara liniste sufleteasca; oameni grabiti si atenti mai mult la soneria telefonului celular decat la chemarea clopotului de slujire, de sub fereastra casei lor.
Pusa discret intr-un colt, raclita Celor sapte tineri din Efes nu se grabeste nicaieri. Icoana fara egal a rabdarii lui Dumnezeu, mica racla ii asteapta pe toti - credinciosi si mai putin credinciosi. Ii asteapta pana in ultimul ceas, pana in ultima clipa. Pentru Hristos, nimic nu e prea tarziu - cu atat mai mult pocainta si intoarcerea omului la faptele cele bune.
CARTE CRESTINA
Sorin Dumitrescu
"PACHETUL FORMATIV - ANASTASIA"
A trecut prea putin observat un eveniment editorial remarcabil, semnalat doar de cateva reviste culturale cu tiraje restranse, eveniment care continua si astazi sa uimeasca publicul avizat. Este vorba despre lansarea pe piata romaneasca de carte a unui corpus compact de autori si titluri din literatura crestina, numit "Pachetul form ativ al Editurii Anastasia". Initiativa ii apartine lui Sorin Dumitrescu si a debutat inca de la sfarsitul anului trecut.
Fondata in 1990 de pictorul Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia a fost botezata astfel dupa numele Sfintei Mari Mucenite Anastasia, pe care Biserica Ortodoxa Romana o praznuie ste in fiecare an pe 22 decembrie, data la care, cu mai bine de doua decenii in urma, romanii si-au castigat libertatea cu pretul sangelui. Inca de la bun inceput, aceasta casa editoriala, oarecum singulara in peisajul romanesc contemporan, si-a asumat rolul delicat, si deloc profitabil, de a tipari exclusiv literatura religioasa, eseistica si teologie ortodoxa. Spre bucuria editorului Sorin Dumitrescu, incercarea a avut succes, dovada ca editura continua sa existe dupa 20 de ani, iar catalogul editorial a adunat o colectie impresionanta de titluri si autori, fie ca este vorba de traduceri sau carti romanesti.
Editorul a luat hotararea de a initia acest proiect numit "Pachetul formativ - Anastasia", ca urmare a solicitarilor tot mai insistente adresate de librari pentru volumele aparute mai ales in prima jumatate a anilor '90, si ale caror tiraje se epuizasera de mult. Dar acelor volume, de mare succes la vremea respectiva, editura le-a adaugat titluri si autori mai noi sau carti inca netraduse in limba romana pana acum. Seria a fost deschisa cu volumul de "Epistole" ale Sfantului Grigorie Palamas si a continuat cu aparitii periodice destul de frecvente, amestecand intr-un dozaj bine articulat reeditarile cu noutatile editoriale. In clipa de fata, colectia a ajuns la 31 de aparitii si continua sa se imbogateasca.
Printre autorii sau titlurile cu mare impact la public se numara: Vladimir Lossky - "Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit", Maica Alexandra (Principesa Ileana) - "Sfintii Ingeri", Paul Evdokimov - "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu", Leonid Uspensky - "Teologia Icoanei in Biserica Ortodoxa", Sandu Tudor - "Imnul - Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului", Pavel Florensky - "Iconostasul", Christos Yannaras - "Heidegger si Areopagitul" sau Nichifor Crainic - "Dostoievski si crestinismul rus". Desi tiparite in conditii grafice remarcabile, majoritatea cartilor au preturi modice, fapt ce demonstreaza ca editorul nu urmareste sa faca profit pe seama unei astfel de initiative culturale, mai mult decat laudabile.
Unul dintre marile succese ale Editurii Anastasia il reprezinta eseul "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu" de Paul Evdokimov, probabil cel mai important filosof rus al crestinismului modern. Prima editie in limba romana, aparuta la aceeasi editura si reeditata acum, dupa 17 ani, a vazut lumina tiparului inca din 1993, in traducerea actualului ministru de Externe, Teodor Baconsky, si cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintiei Sale dr. Laurentiu Streza, astazi Mitropolit al Ardealului. Alaturi de Nicolai Berdiaev, Vladimir Lossky, Leon Chestov, Dimitri Merejkovsky, Serghei Bulgakov, Vasili Rozanov si Vladimir Soloviev, Paul Evdokimov a facut parte din stralucita generatie de ganditori religiosi rusi emigrati in apusul Europei dupa revolutia bolsevica din 1917. Alegand Franta ca loc al exilului pana la capatul vietii, cei mai multi dintre acesti intelectuali crestini, ca si Evdokimov insusi, au tinut cursuri la Institutul de Teologie Ortodoxa "Saint Serge" si au format ceea ce s-a numit mai tarziu "Scoala de la Paris".
"Iubirea nebuna a lui Dumnezeu" este un eseu de o frumusete asemanatoare cu aceea a unui poem clasic. El pleaca de la ideea de baza, exprimata de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani, anume ca Tatal si-a dat Fiul pe mana lumii, ingaduind suferinta si sacrificiul Acestuia pe cruce, din iubire pentru noi, creaturile Sale. Daca un Parinte este in stare sa Isi sacrifice propriul Fiu, din iubire si dorinta de mantuire, adica de salvare a sufletelor creaturilor Sale, atunci aceasta iubire devine, dupa expresia lui Nicolae Cabasila din secolul al XIV-lea la interpretarea aceleiasi epistole pauline, "manikon eros", adica iubirea nebuna a lui Dumnezeu pentru om!
Pana la prabusirea comunismului, in lumea rasariteana, din pacate, aceasta capodopera a fost mai putin cunoscuta, pentru ca a circulat doar sub forma literaturii "samizdat", cum se spunea in URSS pana in 1990, dar in Apus ea a avut un ecou impresionant, provocand chiar o polemica de idei intre existentialistul Jean-Paul Sartre si autorul rus. Cel dintai sustinea, conform spiritului sau ateu si determinist, ca "daca Dumnezeu exista, omul nu este liber", iar cel de al doilea a raspuns ca "daca omul exista, atunci Dumnezeu devine Acela care nu mai este liber", ca si orice creator constrans la iubire si purtare de grija pentru creatia sa. Din acest punct de vedere, in crestinismul apusean, omul isi castiga mantuirea prin credinta, iar in crestinismul rasaritean, conform lui Evdokimov, omul isi salveaza sufletul si se mantuieste prin iubire, atat fata de Creatorul sau, cat si fata de semeni, el avand liberul arbitru de a alege singur calea. Asadar, desi Dumnezeu este constrans sa-si iubeasca intreaga Creatie, El nu le cere totusi in mod imperativ creaturilor Sale sa-L iubeasca, iar aceasta libertate absoluta pe care Cel de Sus o daruieste oamenilor este cea mai frumoasa idee din opera lui Paul Evdokimov si din gandirea crestina a secolului XX.
Multumim, Sorin Dumitrescu! Felicitari Editura Anastasia!
Apa cea minunata de la Manastirea Izbuc
Prima manastire ortodoxa din Ardeal a fost ctitorita la poalele Muntelui Craisorul, in padurea seculara Muma Codrului, langa un izvor ale carui ape vindecatoare sunt cunoscute de oamenii locului inca din cele mai vechi timpuri. "Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut... si am decis sa raman pentru totdeauna", marturiseste cel mai tanar calugar, parintele Serafim ...
Taramul lui Horea si Iancu
"Acest izvor l-a poreclit poporul de "izvor al minunilor", pentru ca nu curge incontinuu, ci izbucneste periodic din pamant. Izbucnirii ii premerge un zgomot subteran, dupa care apa tasneste peste alvia izvorului si se revarsa clocotind peste trei cascade. Dupa putine minute, apa ramasa in alvie se retrage iarasi in pamant, cu acelasi zgomot cu care izbucnise. Nu numai din satele dimprejur, ci si din departari mari vin bolnavi sa se scalde in apa acestui izvor, asa incat de primavara pana in toamna, padurea ce-l imprejmuieste furnica de bolnavi, cari aici isi cauta alinarea dure rilor trupesti. Numarul vizitatorilor se ridica la o suta de mii pe an", scrie intaiul episcop al Oradiei, Roman Ciorogariu, la 27 octombrie 1924, intr-o scrisoare adresata ministrului Agriculturii din acea perioada, prin care cerea improprietarirea cu "600 de jughere din padurea seculara din jurul izvorului Izbuc", in vederea ctitoririi primei manastiri ortodoxe din Ardeal.
"In intreg cuprinsul metropoliei noastre, avem o singura manastire, "Hodos-Bodrog", situata in Banatul Timisan, iar aici, la noi, in vecinatatea locurilor sfinte, pe unde au trait si au umblat pe vremuri Horea si Avram Iancu, n-avem nici un schit sau manastire, incat urmasii acestor eroi, cand vin sa-si caute leac la izvorul minunilor de la Izbuc, isi fac metaniile si isi rostesc rugaciunile la o simpla cruce din lemn necioplita, din preajma izvorului", spune mai departe Roman Ciorogariu, unul dintre cei mai intelepti si patrioti episcopi pe care i-a avut ortodoxia romaneasca.
O crima nedezlegata
"Ingerii care, in mod nevazut, vor fi de fata pururi la rugaciunile din biserica, vor tulbura izvorul precum apa Vitezdei, pentru a primi puterea tamaduitoare. Izvorul acesta fi-va de acum un colt de raiu pamantesc, un loc de refugiu al sufletelor zdrobite, un loc de inaltare pe scara lui Iacov la cer.
Icoana Maicii Domnului, vesnic incununata de flori
Spala, Doamne, in apa tamaduitoare a acestui izvor minunat, slabiciunile trupesti si pacatele celor ce se vor marturisi aici.
Fa, Doamne, ca toti cei ce vor alege acest locas sfant, sa duca de aici, la casele lor indepartate: pace sufleteasca in mijlocul furtunii vietii, credinta, iubire, nadejde in Tine, ca foc de pe vatra sfanta, samanta cuvantului dumnezeiesc ce lumineaza si hraneste viata lor, cu cunostinta adevarului". Aceste cuvinte au fost rostite de Prea Sfintitul Arhiereu Andrei Crisanul, in 15 august anul una mie noua sute treizeci si doi, in ziua de praznuire a Adormirii Maicii Domnului, odata cu sfintirea lacasului de cult.
Pana la ridicarea bisericii si a chiliilor au trecut inca zece ani. Constructia a stagnat in perioada celui de-al doilea razboi mondial. In 1947, pe vatra manastirii a avut loc prima varsare de sange. Doi calugari au fost impuscati miseleste, de o mana criminala, asasinul ramanand pe veci necunoscut. Apoi viata monahala si-a reluat cursul, iar pe masura ce cladirile erau extinse, manastirea devenea din ce in ce mai neincapatoare.
La oamenii rai apa se retrage
"Veneau aici bolnavi din toate judetele din jurul Bihorului, din Cluj, Satu-Mare, Arad, Hunedoara si multi dintre ei s-au intors dupa aceea spunand ca s-au facut bine si s-au tamaduit. Am vazut oameni schilozi adusi cu targa sau caruta, copii purtati de parinti in spate ori altii abia umbland sprijiniti in baston. A tunci drumul era rau, oamenii veneau 15 km pe jos, de la gara din Vascau. Doamne, multe minuni s-or facut la acest izvor. Si n-a secat decat o singura data, atunci s-a oprit de tot. Era pe vremea ungurilor, cand eram sub ocupatie austro-ungara. Atunci n-a mai curs timp de sapte ani. S-au aciuat pe langa el niste calugari catolici si-au pus taxa la intrare.
Parintele Serafim
Na, asta pare sa nu fi fost pe placul lui Dumnezeu. Izvorul s-a razbunat pe ei. Se mai intampla si acum, daca-i in preajma lui un om rau la suflet, apa se retrage si nu mai iese din pamant zile bune, poate chiar si luni intregi", povesteste Ilie Novac, un batran de 75 de ani din Calugari, primul sat de langa manastire.
Credinciosi din toate colturile tarii si, in ultimii ani, foarte multi din strainatate, vin la manastire sa se roage si sa se ude la izvorul minune, ca in lacul Vitezdei din Ierusalim, spun calugarii. Pe 15 august, de Sfanta Marie, peste 20.000 de pelerini au trecut prin tinda manastirii, cautandu-si alinare in apele tamaduitoare ale izvorului de la Izbuc. Zilnic, aproape 100 de persoane raman peste noapte sub adapostul manastirii.
Viata-ntre pravila si constructii
Aflati sub ascultarea staretului Mihail Tarau, exarhul manastirilor Bihorului, cei cinci preoti de la Izbuc, un schimonah si patru calugari, isi impart ziua intre pravila de rugaciune si constructii. Staretul a decis sa ispraveasca lucrarile la corpul de cladire destinat pelerinilor ca, de la anul, sa inceapa ridicarea unei noi biserici, pe locul celei sfintite de arhiereul Andrei Crisanul, in urma cu 78 de ani.
Biserica veche
Ziua, manastirea toata-i ca un furnicar. Credinciosi din toate partile vin si dau o mana de ajutor, se ofera voluntari.
La marginea unei poieni, langa o plita incinsa, trei maicute impreuna cu cateva femei din Arad si Oradea pregateau zarzavaturile pentru muraturi. De cealalta parte, calugarii, preotii si tamplarii ciopleau grinzile pe acoperisul noii cladiri. O silueta zvelta, in vesminte monahale, se desprinse din multime si incepu sa-mi vorbeasca cu ingaduinta, raspunzand la orice intrebare, cu acelasi zambet binevoitor. Parintele Serafim, Ionut, cum ii spuneau prietenii, cel mai tanar preot din manastire, abia implinise 26 de ani, cand s-a hotarat sa imbrace rasa calugareasca. "Mi-am dat seama care-i viata pe care vreau s-o traiesc, cand am ajuns prima data aici, la Izbuc", raspunse tanarul, intrebat daca nu regreta ca a "renuntat la lume" prea devreme. "Asta s-a intamplat in urma cu sase ani. Eram la seminarul teologic din Beius, si in vacanta de vara, le-am spus parintilor ca plec pentru trei zile la Manastirea Izbuc. Trei zile s-au facut trei saptamani si, dupa o luna, mi-am sunat familia si le-am spus ca nu ma mai intorc acasa", povesteste parintele.
Chemarea si lacrimile mamei
Fotografie din 1931
Ionut nu a intrat in manastire din pricina unor lipsuri materiale, handicapuri fizice ori a vreunei dezamagiri sentimentale. "Sa stiti ca am facut de toate. Am umblat pe la discoteci, am dansat..., am avut si prietene, iar acasa aveam tot ce-mi trebuie. Mai am doar o sora, iar nadejdea parintilor mei eram eu. Tata, care era mai mult plecat, ca lucreaza la Caile Ferate, a cumparat un tractor, tocmai in ideea ca, fiind acum destul de matur, ma voi ocupa eu, in continuare, de muncile campului. Ei, ... nici nu va pot spune ce a fost in sufletul bietilor mei parinti, cand le-am spus ca ma calugaresc. Mi-amintesc si acum de lacrimile mamei". Adevarul este ca hotararea lui avea, totusi, o radacina. De mic i-au placut rugaciunile si si-a petrecut ore intregi in biserica din sat, inchinandu-se cu credinta si ascultand Sfanta Scriptura rostita de preotii din altar.
De Sfanta Maria, peste 20.000 de credinciosi au urcat dealul manastirii
In vara anului 2004, a imbracat haina monahala, pur si simplu pentru ca a dorit sa traiasca tot restul vietii in comuniune cu Dumnezeu. Intre timp, a absolvit Facultatea de Teologie si a fost hirotonisit.
"Viata calugareasca este total diferita de viata obisnuita, din familie. Un calugar nu-si face planuri materiale, nu-i macinat de ambitii si de orgolii lumesti, el trebuie sa-si gaseasca mai mult timp pentru a sta in fata lui Dumnezeu. Cu o carte pe masa, cu o lumanare aprinsa, cu o candela si cu inima deschisa pentru Dumnezeu, cu gandul la Dumnezeu", zice cu emotie in glas tanarul parinte.
Ispita si sfanta cruce
In spatele nostru, toaca porni ca o rapaiala de ploaie. Era semnul ca incepea slujba de vecernie. Apoi se pornira si clopotele, si dangatul lor adusera cerul inspre pamant. "Aici este tinda raiului. Aici este casa lui Dumnezeu. Aici este poarta cerului si locul implinirilor. Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut ... si am decis sa raman pentru totdeauna", mai spuse parintele Serafim, grabind pasul spre sfanta biserica.
Lacul Vitezda este situat in partea de nord a Templului Sfant din Ierusalim. Se spune ca in acest loc vine Ingerul Domnului o data pe an si tulbura apa. "Cine intra primul in apa, dupa ce a fost tulburata, se face sanatos de orice boala este tinut".
______________________
Manastirea Izbuc este situata la o distanta de circa 200 de km de Vama Bors, pe DN 76, Oradea-Deva. In dreptul localitatii Carpinet, un drum asfaltat de 15 km duce direct la poarta manastirii.
Izvorul cu puteri minunate
Potrivit documentelor istorice, pana la Unirea cea Mare din 1918, la intregirea Tarii Romanesti, Ardealul, implicit si judetul Bihor, a fost vaduvit de asezamintele duhovnicesti de rit ortodox. Timp de trei secole, in vreme ce capii Bisericilor Europei Occidentale isi intareau pozitiile, construind catedrale si infrumusetand manastiri, neamul romanesc a tinut piept invaziei turcesti. Dar asezarile romanesti dispareau si reapareau cu aceeasi ireductibila, misterioasa incapatanare a vegetatiei. Trei decenii, intre 1660-1692, Oradea si intreg Bihorul s-au aflat sub ocupatie turceasca. Anul urmator, dupa pasalacul turcesc, intreg tinutul a trecut sub stapanire habsburgica. "Principii straini care au subjugat poporul roman din Principatul Transilvan nu vedeau cu ochi buni infiintarea manastirilor ortodoxe. Imparatii habsburgi de la Viena au dispus, in 1760, distrugerea, cu tunurile, a aproape tuturor manastirilor ortodoxe din Transilvania. Papa i-a cerut episcopului catolic din Oradea sa aduca sub ascultarea Romei toata populatia din aceasta parte a tarii", se arata in documentele Eparhiei ortodoxe.
"Istoria neamului romanesc e alcatuita din atata sange si atata nenoroc, din cauza Occidentului, in primul rand, a neputintei occidentalilor de a se uni impotriva unui dusman comun", scrie Mircea Eliade. "Timp de secole, am luptat singuri, si Apusul ne-a scos din istoria universala".
"Istoria e alcatuita din evenimente implinite si trebuie s-o acceptam ca atare, caci numai ceea ce s-a intamplat si se intampla exista in mod concret, istoric. A nu accepta istoria inseamna a evada din concret, a trai in abstract, deci, in cele din urma, a nu trai deloc".
"Cine il are in casa pe Dumnezeu are si fericirea"
PUTEREA RUGACIUNII
Draga mea prietena "Formula AS",
Te consider prietena mea, pentru ca sunt multi ani de cand te cunosc, inca de la primele aparitii. Stiu ca primesti zeci de scrisori cu cuvinte frumoase la adresa ta, in care si eu ma regasesc. Doresc de mult sa-ti scriu, multumindu-ti pentru tot ajutorul primit in toti acesti ani. M-ai a jutat sa inteleg cata fericire iti poate aduce credinta in Dumnezeu, fiind aspectul cel mai important in viata unui om. M-ai ajutat sa cunosc si sa-mi iubesc tara, natura, oamenii. Am cunoscut fericirea de a darui, ajutandu-mi aproapele, impartasind din aceasta bucurie tuturor celor ce erau dispusi sa ma ascu lte. Cand citesc revista, fericirea pe care o am in acel moment imi doresc sa o simta toti oamenii si sa pot face cunoscut tuturor cat bine aduceti in viata noastra. Va multumesc.
De-a lungul anilor, am avut o viata obisnuita, cu bune si cu rele, ignorandu-l pe Dumnezeu. Am pacatuit in toti acesti ani, ca si cum ar fi fost normal. Dumnezeu era cu mine, dar eu nu-l vedeam, am realizat ca ma iubeste cand am inceput sa am probleme de sanatate grave, cu cei dragi. Atunci am inteles ca El s-a milostivit de mine, dandu-mi o sansa la mantuire. De ce spun ca era cu mine tot timpul? Pentru ca m-am nascut intr-o familie cu parinti buni si iubitori, pentru ca am avut cei mai buni bunici din lume, pentru ca am cunoscut dragostea alaturi de iubirea vietii mele, care m-a insotit timp de 30 de ani, si sper ca bunul Dumnezeu sa ne mai daruiasca inca multi ani de fericire impreuna, pentru ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu cel mai frumos si sanatos copil, pentru ca am avut parte de o familie deosebita din partea sotului, pentru ca am vecini minunati pe strada unde locuiesc de 30 de ani, in care ne simtim ca o familie, pentru ca in ciuda faptului ca nu am avut studii superioare, am avut parte de locuri foarte bune de munca, unde am fost respectata si apreciata. Ca multora dintre noi, si mie mi se parea normal sa beneficiez de atatea minuni, fara sa-i multumesc lui Dumnezeu, pana cand
Acum 5 ani, sotul meu a avut tumora maligna la rinichi. A fost operat, extirpandu-i-se rinichiul si tumora. In iunie, anul trecut, la tomograf au iesit metastaze la ficat si plamani. Eram distrusa, pentru ca in acelasi timp baiatul meu, care are diabet zaharat de 18 ani, a inceput sa aiba probleme cu vederea. Am alergat la bunul Dumnezeu si mi-a raspuns. Cumparand "Formula AS", am descoperit medicamentul Bio Bran, si am sperat din tot sufletul sa-l ajute pe sotul meu. L-a luat 11 luni, urmand instructiunile, si anul acesta, cand si-a repetat analiza la ecograf, nu mai avea nici o metastaza, analizele iesind foarte bune. Baiatul meu s-a operat la ochi si e bine si el, analizele sunt bune, chiar daca nu a urmat un regim adecvat bolii.
Cunoscandu-l tot din "Formula AS" pe parintele Arsenie Boca, am ajuns cu ajutorul bunului Dumnezeu la Prislop, la mormant, sa ne rugam, cu convingerea vie ca ne va ajuta. Ne-am rugat la Maica Domnului, Sfantului Nectarie, Sfintei Paraschiva, Sfantului Mina, convinsa ca ne vor ajuta si pe noi, chiar daca nu meritam. Minunea s-a intamplat. Pentru toate aceste intamplari miraculoase din viata noastra, multumim neincetat Maicii Domnului, tuturor sfintilor si bunului Dumnezeu, care s-a milostivit de noi. Mi-as dori ca toti sa aiba fericirea pe care ti-o da credinta. Este o diferenta mare fata de ce am trait inainte.
Imi pare rau de toti acesti ani pierduti, traiti in intuneric, de pacatele facute, dar "niciodata nu e tarziu", cum mi-a spus duhovnicul meu. Unui om cu credinta in Dumnezeu nu ii e frica de nimic. Criza si toate problemele care iti apar in viata altfel le vei intelege, cand il ai pe Dumnezeu cu tine. Fericirea se afla in casa celor cu credinta in Dumnezeu, indiferent de locul unde esti.
Ne tot vaitam de cei care ne conduc tara. Vom avea conducatori buni cand si noi vom fi la fel. Viata ne da ce meritam. Suntem rai unii cu altii, nu pretuim un bun comun, distrugem si umplem de gunoaie pe unde trecem, suntem egoisti, gandindu-ne numai la binele nostru, pierdem timp pretios, alergand peste mari si tari, dupa o viata mai buna, dupa averi. In snobismul nostru, iubim casoaiele acelea mari, care ne-au distrus identitatea, facand imprumuturi uriase pentru a le avea, inselandu-ne amarnic ca asa vom fi fericiti. Si atunci, de ce credem ca politicienii si conducatorii tarii noastre ar trebui sa fie mai buni?
In speranta ca nu v-am plictisit prea mult, sper din suflet ca povestea mea de viata sa fie invatatura si altora. Doamne ajuta!
O fereastra spre Dumnezeu
Despre icoane, cu parintele iconar Pantelimon, de la Manastirea Oasa
Stam inconjurati de ape, pe muntele cel inalt. Vazduhul e plin de pasari. Calugarul tanar din fata mea are in el strafunduri de pace si liniste. Ochii lui la fel de albastri precum cerul de vara scanteiaza atunci cand imi vorbeste de Dumnezeu, de sfinti si icoane. Nu m-as mai opri sa-l ascult. Stam de vorba ca-ntr-un sfarsit de ev, la Oasa, departe de lumea dezlantuita, cu tot universul asternut la picioarele noastre. Parintele Pantelimon e absolvent al facultatii de arte plastice din Timisoara si-un "zugrav" de icoane care-si inmoaie penelul nu doar in culori minunate, ci si in har. O tehnica inalta, care se invata numai la scoala credintei, fata in fata cu Dumnezeu.
Prima icoana a lui Hristos
- Parinte Pantelimon, icoanele dvs. ard precum soarele. Siroiesc de lumina. Cum le faceti asa de desavarsite? Le visati, cumva, inainte?
- Ca sa poti izbandi o icoana, trebuie sa intri intr-o stare de comuniune cu Dumnezeu. Tu, pictorul, nu esti singurul autor al icoanelor, tu esti colaborator al lui Dumnezeu in lucrarea lor. Te poti institui si tu, ca singur autor, dar se vede cumva o lipsa. Trebuie sa intri intr-o stare spirituala in care sa-I lasi loc lui Dumnezeu sa lucreze prin tine. Si aceasta se realizeaza prin post, prin rugaciune, printr-o stare plina de ganduri. Daca lucrezi la icoana unui sfant, de pilda, te gandesti la sfantul acela, te rogi la el, comunici cu sfantul.
- Dar cand il pictati pe Hristos? Fiecare credincios are despre el o alta reprezentare.
- Icoana Mantuitorului este pictata dupa originale de pe vremea vietii lui! La baza lor se afla o icoana principala, nefacuta de mana. Despre ea exista o poveste, povestea regelui Edessei, Abgar. Totul s-a intamplat pe vremea cand Iisus traia si propovaduia in Cana Galileii. Regele acela a trimis un sol la Mantuitor, rugandu-l sa vina sa-l vindece, fiindca era rau bolnav de lepra. In schimb, regele s-a oferit sa-i puna Fiului lui Dumnezeu cetatea toata la picioare. Iar daca nu putea sa vina, il ruga pe Mantuitor sa-si lase zugravit chipul cel dumnezeiesc, fiindca solul pe care il trimisese era pictor. Dar pictorul din Edessa n-a izbutit sa picteze chipul Domnului Hristos. Incerca intruna, dar nu reusea. Atunci i-a vorbit Hristos, spunandu-i ca nu va veni in cetatea Edessei, dar va trimite un Apostol, acolo, in locul lui. Dupa ce a terminat vorba, Iisus a voit sa se spele pe fata si a cerut un stergar. Si cand s-a sters, pe stergar a ramas intiparit chipul Sau Sfant, chipul cel adevarat al Mantuitorului, care a fost dus mai apoi la Edessa. Imediat ce a atins stergarul, regele s-a vindecat de lepra. Ii ramasese numai o singura rana, o pata pe trup. Apoi, traditia spune ca a sosit la Edessa apostolul Filip, asa cum promisese Mantuitorul. Si apostolul l-a botezat pe regele Abgar, care abia in clipa aceea s-a vindecat cu totul de lepra. Dupa rege, s-a increstinat si toata cetatea Edessei, iar Abgar a pus sa se construiasca o firida deasupra portii de intrare in cetate, unde a asezat stergarul cu Chipul cel adevarat si sfant. L-a pus ca sa protejeze cetatea, si toti cei care intrau il puteau vedea. Dar dupa cateva veacuri, cetatea Edessei a cazut in mainile musulmanilor. Si, ca sa nu se piarda Chipul lui Iisus, crestinii au zidit stergarul chiar in firida in care statuse netulburat, pana atunci. Dar chiar si asa, zidita si inconjurata de pagani, vestea icoanei dintai a Mantuitorului, nefacuta de mana omeneasca, s-a imprastiat in toata lumea. Era de-acum prin secolul VII, in vremea Bizantului, cand s-a facut un schimb: imperiul a eliberat niste ostatici musulmani de vaza, in schimbul icoanei. Asa ca icoana a stat la Constantinopol mult timp. Asta pana la prima Cruciada. Atunci cavalerii apuseni au devastat Constantinopolul, si de-atunci s-a pierdut si urma Icoanei Primordiale. Dar ea a fost in mod constant in traditie modelul dupa care au fost pictate icoanele Mantuitorului. N-a fost nicicand o fractura in traditia pictarii icoanelor. Exista modelul. Nu trebuia sa inventezi. Erminia, cartea de capatai a iconarului, ne spune, de exemplu, despre Sf. Ioan Botezatorul, ca era ca un paianjen, slab ca un paianjen. Pe cand despre Mantuitor spune ca avea ochii caprui si parul saten.
- Dar Maicii Domnului i se cunoaste adevaratul chip?
- Da. Despre Maica Domnului se spune ca primele icoane ale ei au fost pictate de Sf. apostol Luca. Si asta se vede din Evanghelie. Sf. apostol Luca da cele mai multe detalii despre Maica Domnului, dintre toti evanghelistii. Si mai este apoi o lege. Cea a respectarii modelului.
Sfanta Treime
Trebuie sa existe o corespondenta intre pictura si modelul sfant. In biserica ortodoxa s-a pastrat fidelitatea, cat a fost posibil: sa existe o legatura cu originalul. De aceea, pictura icoanelor nu e foarte naturalista. Nu poti sa-l reproduci fotografic pe Hristos. Ar fi o impostura. Se fac trasaturi esentializate ale chipului Domnului Hristos. Asta si din motive teologice. Caci icoana vrea sa arate un trup eshatologic, nu un trup biologic. Un trup transfigurat. De aceea, buzele, narile sunt facute mai mici. Nu se intra in detalii anatomice, pentru ca icoanele sunt niste deschideri, nu-s niste inchideri. Icoanele sunt ferestre catre nevazut. Asa ca eu am o datorie fata de biserica, la fel ca orice iconar adevarat: sa nu deformez mesajul icoanei. Sa nu gresesc, fie printr-o viata nepotrivita, fie printr-o neintelegere a mesajului teologic. Asta ma face sa duc o viata spirituala mai buna, mai curata. Iar pe de alta parte, sa aprofundez invatatura de credinta a Bisericii, pentru a nu produce erori in imagine. Asa cum s-a intamplat in Biserica catolica, de pilda. Catolicii au tablouri religioase, nu icoane. Ei au introdus o fractura foarte mare in intelegerea icoanei, fractura care s-a datorat unei traduceri gresite. Actele din anul 787 ale sinodului al 7-lea Ecumenic de la Niceea, care a stabilit cinstirea sfintelor icoane, au fost traduse din greaca in latina gresit. Datorita greselilor de traducere, Biserica Apuseana a tratat cu totul altfel imaginea sacra decat Biserica Rasariteana. A fost o abordare care a dus la erori. De pilda, ei au negat icoanei functia mistica. Au retinut pentru icoana numai functia pedagogica. Au zis ca icoana este o Biblie pentru analfabeti, o Biblie in imagini. In Biserica Ortodoxa, s-a pastrat aceasta conceptie adevarata, ca dincolo de functia educativa, icoana are functie mistica, sfintitoare. Estimp, in Biserica de Apus, pictarea scenelor religioase a fost incredintata oamenilor laici, care nu mai aveau o traire religioasa, erau doar buni profesionisti. Si neavand o traire teologica, au introdus o gramada de erori duhovnicesti. Au deturnat stilul de pictura catre o reprezentare naturalista. Iar aceasta se pune ca un zid intre credinciosi si Dumnezeu, in loc sa fie o fereastra inspre Dumnezeu.
Dumnezeu lucreaza prin ochi
- Cum se vede Dumnezeu prin fereastra icoanei?
- Icoana nu este un lucru facut numai de om. Icoana este locul in care noi ne intalnim cu Dumnezeu. Ne intalnim cu Dumnezeu chiar si daca este reprezentat in icoana un singur sfant. Pentru ca dincolo de sfant este Dumnezeu. Dumnezeu lucreaza asupra omului prin icoana, il sfinteste prin icoana, sfintind ochii omului. Prin ochi, omul se poate murdari. Imaginile trezesc in noi fie virtuti, fie patimi. Mai abitir decat natura, icoana nu numai ca ofera un mediu curat si nepoluat ochiului, nu numai ca nu murdareste ochiul, dar il si curateste. Si prin ochi, se curata sufletul omului. Pentru ca Dumnezeu lucreaza prin ochi! Prin icoana care ne sfinteste ochiul, Dumnezeu ne sfinteste sufletul! Asta e functia liturgica a icoanei. Icoana isi propune sa prezinte realitatea transfigurata de vesnicie, realitatea contaminata de Imparatia Cerurilor. Pentru aceasta, pentru a putea exprima adecvat aceasta realitate transfigurata, este folosit un limbaj pictural simbolic, in care anatomia, chiar daca se respecta proportiile, este redusa la minim, in care transpare o lumina din dedesubtul culorilor. Culorile sunt puse in lumina. Exista un hieratism al pozitiilor in icoana. Intotdeauna icoana ne priveste, ne fixeaza. Cel care este reprezentat in icoana, Maica Domnului sau Hristos, ne fixeaza cu privirea. De ce? Pentru ca prin privire se instituie un dialog. Omul comunica prin privire cu cel care-l priveste. Si atunci, icoana ni se adreseaza, ne vorbeste in chip tainic, intra in sufletul nostru.
Icoanele facatoare de minuni
- Unele icoane sunt facatoare de minuni. Ce le deosebeste de celelalte, obisnuite?
- Orice icoana bine facuta sporeste evlavia si il ajuta pe om sa intre intr-o atmosfera de sfintire si de traire religioasa. Dar exista o diferenta intre evlavie si minuni. Una sunt minunile pe care le fac anumite ico ane, pentru care nu exista regula, si alta este functia liturgica pe care o are o icoana, chiar daca nu-i facatoare de minuni. Orice lucrare prin care omul este sfintit, prin care este ajutat sa se depaseasca pe sine, este o minune. In acest sens, orice icoana e facatoare de minuni. Pentru ca ne aduce in viata o Putere ce nu tine de lumea aceasta, ci de vesnicie.
Pictand-ul pe Sf. Pantelimon
- Ati fost o vreme in Muntele Athos, un loc sfant, plin de icoane facatoare de minuni. Povestiti-ne despre ele.
- Da, pe Athos sunt multe icoane facatoare de minuni. Maica Domnului Prodomita, de pilda, s-a pictat si ea singura. S-a intamplat in secolul XIX, cand mesterul roman care o facea se tot chinuia sa zugraveasca chipurile Maicii Domnului si al Pruncului. Si nu-i reuseau. Ii ieseau strambe, de parca si-ar fi uitat mestesugul. Bietul pictor nu mai stia ce sa faca, plangea si ajunsese sa nu mai manance nimic. Si, intr-o buna dimineata, a gasit pe icoana chipurile: se pictasera singure! Si icoana aceasta, aparuta printr-o minune, a continuat sa faca foarte multe minuni. Dar mai sunt in Muntele Athos inca multe icoane ale Maicii Domnului care fac minuni. Cum este si icoana Maicii Domnului Portarita, de la manastirea Iviron. Icoana aceasta a venit pe apa la Muntele Athos.
- Cum?
- A venit pe apa, in picioare. La inceput, calugarii au vazut o lumina mare pe mare si au mers acolo sa vada ce-i. Si cand au ajuns la tarm, au vazut icoana. Si au incercat toti, pe rand, sa o ia, dar n-a izbutit nimeni. Numai cand au venit calugarii de la manastirea Iviron, doar ei au putut-o lua! Si au dus icoana la ei, in manastire, si au pus-o in biserica. Dar a doua zi dimineata, au gasit icoana mutata la poarta. Si iar au pus-o in biserica, si iar au gasit-o la poarta. Atunci li s-a aratat Maica Domnului in vis si le-a spus sa lase icoana la poarta, pentru ca ea ii binecuvinteaza pe toti cei care intra si ies din manastire. De asta i se zice Maica Domnului Portarita.
Si mai sunt si alte icoane facatoare de minuni la Muntele Athos, multe vindecatoare de cancer. Aproape fiecare manastire de pe Muntele Sfant are cate o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni. Bunaoara, o icoana de la manastirea Vatoped a fost impuscata de cineva cu un pistol. Si nu dupa mult timp, de-acolo de unde a lovit glontul, a inceput sa curga sange. Era o icoana fresca, icoana pe zid. Acum este icoana facatoare de minuni. Si toate minunile pe care le-a facut Maica Domnului prin icoane ne arata ca sfintii sunt alaturi de noi, se implica in mod real si concret in viata noastra. Dar totul e la pronia lui Dumnezeu.
Sa ne imprietenim cu sfintii
- Sunt diferente in modul in care pictati? Il pictati intr-un fel pe Sf. Nicolae si altfel pe Sf. Vasile cel Mare? Culorile exprima si ele o anumita stare?
- Cum pictez eu un sfant? Mai intai, trebuie sa intri intr-o comunicare cu sfantul pe care-l pictezi, trebuie sa te rogi lui, trebuie sa-i citesti, sa-i cunosti viata, trebuie sa-i cunosti scrierile. Trebuie sa-ti construiesti o imagine interioara, adica sa-l vezi pe sfant cu ochii tai, sa-ti construiesti chipul sfantului in tine. Sa intri in Taina Maicii Domnului, inainte de a o picta, sa incerci sa patrunzi smerenia Maicii Domnului, sa-i patrunzi virtutile si milostivirea. Sa intelegi lucrurile acestea si sa ti le interiorizezi. Si abia dupa aceea, slujindu-te de repere imagistice din traditie, sa pictezi.
Pe varful lui Patru, in "ograda" manastirii
- Aveti sfinti care va sunt dragi in mod special? Cum va alegeti tema?
- N-as putea sa spun ca mi-s dragi anumiti sfinti, ci ca mi-s dragi sfintii. Si orice crestin trebuie sa inteleaga ca trebuie sa se imprieteneasca cu sfintii. Acum, incerc si eu sa am sfinti pe care sa mi-i apropii ca prieteni. Am incercari timide cu Sf. Pantelimon, al carui nume il port, si incerc sa mi-l apropii, sa ma imprietenesc cu el. Mai vedem o lucrare a Sf. Iustin cu manastirea noastra. Vedem ca Sf. Iustin s-a implicat foarte mult in viata manastirii noastre, in mersul ei. De exemplu, manastirea a fost intemeiata de ziua Sf. Iustin si dupa aceea, prin niste coincidente, am ajuns sa primim moastele Sf. Iustin in manastire. Fiecare credincios poate sa descopere ca un anumit sfant ii este mai aproape si se implica mai mult in viata lui. Noi suntem mult mai nepregatiti in a avea o relatie cu sfintii, decat ei cu noi. Sfintii vin mult mai mult in intampinarea noastra. Maica Domnului vine mai mult in intampinarea noastra, Domnul Iisus Hristos vine mai mult in intampinarea noastra decat mergem noi in intampinarea lor. Ei sunt mult mai deschisi unei prietenii. Trebuie sa fim prieteni cu Domnul Hristos, in primul rand. Domnul Hristos le-a spus sfintilor apostoli: "De-acum, nu va mai numesc pe voi ucenici, ci va numesc pe voi prieteni". Si noi trebuie sa ajungem ca Domnul Iisus Hristos sa ne poata numi si pe noi prieteni, pentru ca noi suntem chemati sa-L iubim pe Dumnezeu. E prima si cea mai mare porunca. Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau. Dar nu poti sa iubesti pe cineva pe care nu-l cunosti. Trebuie sa-l cunosti, sa te apropii de El, sa te imprietenesti cu El si-apoi o sa-L iubesti.
Culoarea lui Dumnezeu
- Parinte, aveti anumite culori preferate pentru o icoana?
- Icoanele trebuie sa aiba o sobrietate anume, lucru care se reflecta si in gama cromatica. Culorile dintr-o icoana sunt niste culori delicate, nu sunt culori care sa bruscheze privirea. Si atunci, si noi preferam culorile naturale, pamanturile, sunt tot felul de pamanturi colorate - dar fara tonuri puternice, agresive, si nici cu alaturari de culori care sa creeze contraste puternice.
- Si totusi, Icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov se scalda in albastru intens!
Parintele Pantelimon slujind in biserica de la Oasa
- Da, pentru ca albastru este culoarea Dumnezeirii. Si atunci, in icoana Dumnezeirii, este plimbata culoarea albastru prin toate vesmintele, la cei trei ingeri. De aceea Mantuitorul este reprezentat cu doua culori: albastru si caramiziu. Albastrul reprezinta Dumnezeirea, si rosul, caramiziul, reprezinta umanitatea. Cele doua firi ale Domnului Hristos, cea umana si cea dumnezeiasca, unite intr-o singura ipostaza. Pe cand culoarea verde este culoarea Duhului Sfant. Verdele e culoarea Vietii, culoarea prin care este reprezentata viata. Dar n-am gasit explicitari la toate culorile, caci in biserica nu se merge pe o directie initiatica.
- Si aurul? Icoanele dvs. sunt pline de aur.
- Aurul este vesnicia. Este un metal care nu rugineste, si atunci a fost intotdeauna un atribut al Divinului, in toate religiile. El era cel neschimbator. Asa si in iconografie, fondul de aur arata ca icoana nu tine de lumea aceasta, ci de vesnicie. Icoana este locul in care ne intalnim cu vesnicia, cu Imparatia Cerurilor. Este o fereastra catre vesnicie.
- De ce au sfintii aura in icoane, parinte?
- Aura ii arata pe sfinti ca fiind uniti cu vesnicia si ca fiind patrunsi de Lumina Necreata, de energia necreata a lui Dumnezeu, ca traind in ambianta Raiului. Aurul este o lumina, este luminos. Cand cade lumina pe aur, el o reflecta. Exact ca si raiul, este nepieritor si luminos. Auriul arata energia necreata de care sunt patrunsi sfintii si pe care ei o emana.
"Un calugar trist e un calugar cu luminile stinse"
- Intr-o icoana e voie sa intre si starea ta sufleteasca? Sa se vada daca esti fericit sau nefericit?
- In general, in icoane, nu se introduc stari emotionale. Nu se introduc stari sentimentale. Dar ceea ce ajuta foarte mult la icoana este experienta spirituala pe care o castiga iconarul, prin trairea suferintei. Experienta asumata a suferintei da profunzime gandului si simtirii. Dau o patrundere spirituala mai adanca, in icoana. Tristetea, in schimb, n-are valoare. Zice parintele Arsenie Boca: "Un calugar trist e un calugar cu luminile stinse". Este o diferenta intre tristete, melancolie, nostalgie si suferinta. Suferinta este o experienta care il cutremura pe om si il pune in situatia de a-si reconsidera toate principiile de viata. Iar bucuriile pe care le traieste un om duhovnicesc sunt lucruri care se exprima in icoana, care se imprima in icoana, de fapt. Se imprima invizibil. Cum spunea parintele Teofil Paraian: "Crestinismul este o religie a bucuriei". Si atunci, prin tot ceea ce pune Biserica la indemana pentru o traire religioasa trebuie sa-l intareasca pe om pe calea bucuriei. Astfel si icoanele, nu sunt vesele ca expresie, nu zambesc. Dar ii dau omului pace, ii aduc nadejde si din nadejde rasar bucuria si speranta.
Icoana din padurea de tei
- Cum si cand ati fost atras de arta icoanei, parinte Pantelimon?
- In timpul facultatii, dupa convertire, m-a atras. Vedeti, eu tot incercam pe atunci sa inteleg rostul artei. Si abia aici, in biserica, l-am inteles. Anume, ca arta are un caracter soteriologic, de vindecare. Nu e numai cultura. Arta trebuie sa-l schimbe pe om, sa-i comunice o putere mantuitoare, sa-i comunice o putere vindecatoare. De aceea implinirea artei, a picturii, am vazut-o in icoane. Este arta care vindeca trupul si sufletul. O arta in slujba transcendentului, nu in slujba imanentului. Omul face partea lui, dar vine Dumnezeu cu puterea Lui. De aceea o icoana nu se semneaza. Pentru ca nu este opera pictorului. Icoana este in slujba lui Dumnezeu. E facuta de om, insa Dumnezeu e cel care lucreaza prin icoana. De aceea pictorul trebuie sa duca o viata spirituala intensa: ca sa prinda in icoana transparenta lui Dumnezeu.
- Cum ati invatat sa pictati icoane?
Sa ne imprietenim cu sfintii
- Tehnica am invatat-o dupa facultate, studiind in principal icoanele vechi. Dupa aceea mi-am insusit niste tehnici, si de gandire, si de pictura, la Muntele Athos, la schitul romanesc Prodromu. Mi-a folosit si contactul cu cativa pictori mari ai Romaniei: Constantin Flondor, Horia Pastina, Paul Gherasim. Apoi am studiat carti vechi, de tehnica nemteasca a poleirii. Iar la Muntele Athos, la schitul Prodomu, e un parinte Matei care picteaza. Si eu m-am intalnit cu el, am pus intrebari, am luat notite. Dar cel mai mult am invatat tot de la vechii iconari.
- Cum faceti o icoana?
- Incep chiar cu lemnul din padure. Imi aleg singur lemnul, il aleg sa fie cel mai bun, si numai lemn de tei. Apoi aducem busteanul, il taiem la manastire, pentru ca-i important cum e taiata scandura. Lemnul trebuie sa-l tai in perioada de iarna, ca sa nu aiba seva in el, dupa care il lasam la uscat un an de zile, in ploaie si in vant, si dupa aceea, inca cativa ani in pod, ferit, sub acoperis. Apoi il ducem in uscatorie. Abia dupa asta imbin blaturile icoanei. Dupa care, peste lemn pun o panza, si peste ea grundul, pregatind lemnul pentru pictura. Apoi, in sfarsit, se aplica foita de aur. Este o arta cu mult mai veche de o mie de ani. Nici nu putem sti, n-avem un inceput al ei! Si foita de aur se scliviseste cu piatra de agat, de se face ca o oglinda. Pe cand in vechime, se foloseau colti de lup sau de mistret.
- Sunteti monah. Va ajuta asta mai mult cand pictati icoane?
- Da. Simt ca exista o legatura intre perioadele de post si calitatea icoanelor, intre rugaciune si pictura. Tot de aceea, mai cred ca icoanele vechilor zugravi sunt mai puternice. Pentru ca si ei erau mai puternici in credinta. Cei vechi traiau mult mai intens viata crestina. Si atunci, pictau cu dezinvoltura si siguranta in baza trairii lor, profund ortodoxe. Iata ce am tinut eu minte din viata sfantului Andrei Rubliov (marele pictor rus de icoane, care a fost canonizat ca sfant). Anume, ca in timpul liber, el si ucenicul sau mergeau in fata icoanelor vechi, se asezau si le contemplau. Sfantul Andrei Rubliov nu se oprea sa analizeze tehnic sau stilistic icoanele vechi, ci, pur si simplu, le contempla. Statea in rugaciune si vorbea prin intermediul icoanei cu cel reprezentat. Se lasa patruns de icoana veche pe care o avea in fata. Intra in duhul ei si dupa aceea putea si el sa picteze icoane in duhul iconarilor vechi, cei de dinainte. Si la fel am facut si eu, fiind incurajat si de staretul nostru, Iustin. Am facut multe calatorii. Am fost la Muntele Athos, la bisericile vechi din Serbia, din Macedonia, dar si pe la noi. M-am dus ca sa ma intalnesc prin icoane cu toti iconarii de demult, sa intru in comuniune cu pictorii dinainte. Acesta este chiar canonul Bisericii noastre: sa fim adunati la un loc, noi cei de azi, cu Maica Domnului, cu sfintii si cu toti cei care au trait pana la noi. Toti intr-un lant neintrerupt prin veacuri, trimitandu-ne arta si duhul din icoana in icoana, si privind toti cu ochi curat, dintre culori - spre Vesnicie...
Iisus, soarele Si luna
Biserica din Curechiu - Muntii Zarandului
Pe vaile cuprinse intre Muntii Zarand si Poiana Rusca, de o parte si de alta a soselei care merge de la Deva catre Arad, se afla 90 de biserici inscrise in patrimoniul national. Vechi de sute de ani, construite din lemn, pictate in culorile poienilor inflorite care le inconjoara, sunt minuni de frumusete si de credinta. Din pacate, minuni uitate, minuni pe care indiferenta le distruge mai tare decat ploile care le fac lemnul sa putrezeasca si decat vantul care le sterge culorile. Trecutul moare sub ochii nostri. Splendoarea vechilor biserici e lasata sa piara, inlocuita de hidosenia noilor biserici-conserva, invelite in tabla de staniol. Nu exista scuze pentru indiferenta oficiala. Nici o criza din lume nu ne da dreptul sa lasam sa dispara semnele identitatii noastre nationale. Locul lor e luat de NIMIC
CURECHIU. Fluturele din rama icoanei
De undeva, din varfurile salbaticite ale dealului, a coborat prima femeie, imbracata in negru. Mergea incet, cu pasi egali, acel mers de munte cu care oamenii de aici ar putea sa treaca, fara efort, cinci piscuri odata. Privind-o, simteam cum pasii ei fara graba coboara in sufletul meu si ma readuc la curgerea normala a universului. Ne-am asezat pe trunchiul de sub streasina bisericii de lemn. Departe se auzea apa raului sau erau doar salciile lovindu-si frunzele, in linistea adanca a satului Curechiu. Apoi au inceput sa se auda pasii infundati ai credinciosilor, urcand dealul, unul cate unul. "Ioi, c-o venit si epitropul nost", spune femeia de langa mine, ridicandu-se. Se deschide biserica. Se aprind lumanarile. Lumea e in asteptare. Fiecare om cu gandurile si rugaciunile lui. Pe chipurile arse de soare ale taranilor se vede emotia intalnirii ce va urma.
Sf. Nicolae - Curechiu
Biserica este impodobita ca o mireasa. Stergare vechi, tesute in razboi, imbraca zecile de icoane ce acopera peretii in chip de fresca. Fiecare este pictata altfel, ca un alt glas, din acelasi cantec. Privindu-le pe rand, asculti o muzica pe zeci de voci diferite. Un imn inaltator, cand in griurile sobre ale icoanelor de Sebes, strafulgerate pe ici si colo cu cate-o picatura de argint, cand in rosurile vii ale Fagarasului, cand naiv, cand studiat. In stanga altarului, Sfantul Nicolae pare un fluture urias asezat intre ramele icoanei, un sfant nascut din florile campului. Epitropul ma cheama cu voce joasa: "Veniti aici. Aceasta este probabil cea mai veche icoana pe sticla din Romania", spune, dand la o parte perdeaua altarului. "Nu mai exista asa pictura nicaieri. Si-aici e cea mai veche icoana a noastra". Aduce pe brate o icoana, ca si cum ar tine un prunc. E o icoana pe lemn a Fecioarei. "Se spune ca e de pe la 1500. A fost probabil donata de oamenii din sat, ca si toate celelalte icoane pe care le vedeti aici".
Una dintre cele mai vechi icoane pe sticla din Romania
Apar preotii. In seara asta vor fi doi, pentru ca se face slujba Sfantului Maslu. Sunt tata si fiu. Oamenii stau pe bancute. Rugaciunile puternice iti merg drept la inima. Batranele se inghesuie de fiecare data sa apuce un pic din patrafir, macar un colt, care sa le acopere capul imbrobodit. Stam cu totii chirciti sub panza aurita, ca si cum ar fi singurul loc sigur dintr-o furtuna ce te-ar putea smulge in abis.
Miroase a parfum ieftin si tamaie, un parfum "de tara", de trandafiri, miros dulce, aproape sufocant. Inghesuiti unii intr-altii, intr-o masa compacta de trupuri ingenuncheate, inima si sufletul calatoresc departe, in rugaciunea preotilor, in suvitele de fum de tamaie ce ies pe usa deschisa a bisericii, pentru a zbura peste sat si peste dealuri.
Cea mai veche icoana a bisericii Curechiu, anul 1500
Unele femei plang sub patrafir. Nu stiu care dintre ele. Le aud doar scancetul retinut. Dupa fiecare citire din Evanghelie, oamenii, in majoritate batrani, se ridica cu greu. Se tin unii de altii. Si cand fruntile se ridica din pamant, ochii gasesc icoanele. Esti inconjurat de sfinti.
Prin ferestrele mici, taiate primitiv in barnele groase ale bisericii, intra ultimele raze de soare ale zilei. Cad la intamplare pe icoane, le aprind intr-un foc magic, intr-o lumina ce pare esenta a tot ce stim si ce nu stim. Batranele au priviri curioase. Ma uit si eu atent la oamenii dimprejur. Sunt bucurosi sa vada printre ei un strain. Fiecare om care trece pragul bisericii ii sporeste viata, o tine vie. Vine la intalnirea cu Dumnezeu. Prezenta noastra acolo este semnul unei comuniuni. Cartile pe care le-am citit si locurile prin care am umblat nu au nici o valoare in fata acestor oameni, in fata acestei marturisiri tacite. Ne privim timid in ochi. E pudoare si e bucurie. Suntem impreuna. Preotul deschide iarasi Evanghelia. Pantofii noi si ieftini scartaie. Oamenii se pun in genunchi, imbracati cu hainele cele "bune". Si toate icoanele, desi nu le mai vedem, ne privesc in continuare, asa cum au facut-o cu generatii la rand, timp de aproape 400 de ani. Patru sute de ani de oameni asezati in genunchi. Mereu si mereu altii. Alte inimi fierbinti, alti ochi inlacrimati de dureri sau de bucurii ascunse prin ungherele sufletelor, alte trupuri ridicandu-se de sub patrafir mai greu, de la an la an. Icoanele vor privi insa mereu de-acolo, nemiscate, mereu aceleasi.
Biserica din Lapugiu de Jos
Lapugiu de Jos. Iisus cu luna si soarele
Pe soseaua ce duce de la Deva catre Lugoj, vezi un indicator banal, albastru cu alb: Lapugiu de Jos. Nimic altceva. Nici un semn de obiectiv cultural sau de sat cu vestigii istorice. Doar un indicator oarecare la marginea soselei, pe langa care trec vajaind camioanele. Am auzit ca acolo s-ar afla o bisericuta de lemn, de 300 de ani. Imediat ce ai facut stanga, fasia de asfalt se ingusteaza si huruitul soselei devine o panglica subtire-subtire, ce se pierde in cele din urma sus, in aer, pentru a fi inlocuita de catifeaua cantului de greieri si de cosasi. La rastimpuri, un gansac striga, si el, de pe malul rausorului ce clipoceste exact prin mijlocul Lapugiului. Un sat mare, cu un rausor taindu-l in doua, si case cu porti boltite, de caramida, corect aliniate de-o parte si de alta.
Se insereaza. Oamenii stau pe bancute, in fata casei, si ma petrec cu privirea in drumul meu catre postul local de politie. Cine sa viziteze la ora asta o biserica dintr-un sat pierdut in munti? Seful de post isi noteaza constiincios actele mele de identitate.
Iisus Pantocrator Lapugiu de Jos
Un cot al drumului. Inca unul. Si ma trezesc in fata uneia dintre cele mai frumoase biserici de lemn pe care am vazut-o vreodata. Nu este doar forma ei sau turnul cu foisor, tasnind zvelt deasupra caselor. Si nu este nici doar maroniul-brun ce ajunge, pe-alocuri, pana la auriu-rosiatic. Nu e nici macar dantelaria de sindrila de pe acoperis. Le-am mai vazut pe toate astea. E ceva dincolo de ele la biserica din Lapugiu de Jos. Toate la un loc, proiectate pe un gol de cer lasat de muntii din fundal, ce iti da senzatia de zbor. Te astepti ca dintr-un moment in altul, biserica sa se ridice si sa se mute pe varfurile de brazi ale muntilor din apropiere. Deocamdata pluteste pe iarba, asteptand adierea potrivita.
Preoteasa aduce cheile, descuie si imi explica unde este intrerupatorul in altar. Merg cu o lanterna, pe bajbaite. Nimeresc comutatorul. Rasucesc. Poate doar in noaptea Invierii mai poti avea o asemenea senzatie, cand din bezna te trezesti inconjurat de sfinti. Numai ca biserica din Lapugiu este una hristica: toata fresca veche a acestei biserici este cu scene din viata lui Hristos. M-am trezit brusc in timpurile Noului Testament. Ca si cum intunericul de dinainte fusese doar o trecere catre acele intamplari ce mi se infatisau acum aievea, in culorile fantastice, patinate de sute de ani. A fost ca si cum soarele insusi era intins pe zidurile bisericii si ma invaluia intr-o lumina colorata, altfel decat auriul stiut.
Pe drumul Golgotei
Nuante de gri, de la cel alburiu la albastrui si aproape negru, se amestecau cu un rosu, cand galben, cand brun, cu verde palid-odihnitor sau cu alb-cafeniu. "S-au rugat Hristos in gradina cu hiclenie", "Pilat si-au spalat mainile de sange nevinovat", "Au adus pre Iisus inaintea arhiereilor", "Punerea cununii de spini", "Ducand Crucea la Golgota, lui Hristos", "Invierea lui Hristos". Chipurile sfintilor din icoanele botezate cu explicatii naive emana bunatate si echilibru. Iar fata lui Iisus este simpla si curata. Un portret atat de expresiv, din doar cateva linii pe ovalul fetei. Pe masura ce privesti personajele desenate aproape naiv, curat, asa cum mi-am imaginat intotdeauna ca ar trebui sa fie pictata Evanghelia, simti cum sfintii se revarsa in tine. Toate acele culori iti aluneca in suflet, plutind intr-o vibratie abia distincta, dar de o putere imposibil de pus in cuvinte. Pe tavan, Iisus Pantocrator, urias, cu soarele sub El si luna deasupra. Un Iisus in culori perfect echilibrate, sters de timp, cu hainele dungate de lemnul ce a inceput sa putrezeasca, dar cu o privire ce revarsa iubire si bunatate. Timpul devine un sentiment, fara prezent, fara trecut, in care plutesti. In fierbinteala din piept pare ca se naste o noua culoare, nemaivazuta. Si ea vibreaza, se revarsa din interior catre culorile din fresca, intocmai ca intr-o oglinda magica.
Tisa. Biserica adusa cu pluta
"Pai sigur ca ati auzit de biserica noastra! A ajuns faima ei in America, d'apoi la Bucuresti!", spune batranul Gheorghe Furdui, cautand cheia bisericii, cu o privire un pic adormita. Pornim pe aleea asfaltata ce urca dealul din spatele casei sale. Biserica din Tisa se vede mica, in varf, inconjurata de cru ci albe, ca niste flori presarate la poalele ei. "Ii cam de pe la 1750 biserica. Era gata sa cada si nimeni nu facea nimic. Oamenii nu se pricepeau sa o repare, iar statul zicea ca nu are bani. In urma, au venit de la Petrosani, de la o fundatie, si-or facut-o".
Gheorghe Furdui se opreste respirand greu in poarta bisericii. De aici, cararea urca pieptis, serpuita printre morminte, pana sus. Gheorghe isi trage sufletul si imi spune: "Biserica asta, cat o vedeti de mare, a fost adusa la noi, in Tisa, cu pluta pe Mures! Ca raul curge la marginea satului. A fost adusa din satul Chelmac, de langa Arad, la 1815. Au inhamat boii la pluta si ea statea ca o printesa, pe ape. Mergeau boii pe malul Muresului, tragand biserica dupa ei. Pe-atunci, aveau oamenii stiinta de-a face asemenea lucrari, ca Muresul era drumul sarii, carau sare cu plutele si o asezau asa de bine ca nu se uda deloc. Tot asa au adus bisericuta noastra. Asta i-a si fost scaparea. Ai din fundatie, de la Petrosani, au scris petitii peste tot in lume, pana cand cineva le-a raspuns. O organizatie mondiala a plutasilor din America. Au zis ca daca povestea cu pluta este adevarata, ei gasesc banii sa repare biserica. Asa ne-am pomenit la noi in sat cu un domn de la Banca Mondiala. A venit si m-a chestionat chiar pe mine.
Dascalul Gheorghe
I-am spus ce m-am priceput si el a zis la sfarsit ca se face. Si s-a facut, dupa cum si vedeti!".
Gheorghe descuie usa. Pe-afara, biserica arata perfect. Sita e intreaga, barnele sunt rostuite si imbinate de parca ar fi un singur lemn, piatra din temelie e si ea rostuita cu grija. Cu cativa ani in urma, era un morman de lemne putrede, umezite. Banii americanilor au salvat-o. Dar a mai fost ceva. Rugaciunile oamenilor din sat. La fiecare slujba s-au rugat pentru biserica lor, ca la capataiul unui muribund. Li s-a propus sa caute o alta solutie, mai degraba sa construiasca o biserica noua, de zid, usor de ridicat si cu mesteri pe toate drumurile. Insa batranii clatinau din cap, se uitau mai intai la Muresul care le adusese darul pe apa lui, apoi isi fixau privirile lor motesti undeva, departe. Acolo era raspunsul lor, in orizontul Zarandului, in pamantul necuprins, ca si speranta lor. Pentru ca biserica avea ceva in ea.
Biserica de tara
In lemnul ei brun erau credintele lor, cuvintele lor, rugaciunile lor. Aproape 300 de ani de iubire, a unui neam incercat. Din pragul bisericii privesti spre Baia de Cris, spre Brad, Tomesti si Ribita. Vezi muntii inverziti si drumurile ce urca pieptis, intocmai ca vointa lor moteasca. Biserica din Tisa a existat odata cu Horea, Closca si Crisan, odata cu Avram Iancu, odata cu iobagia si umilinta, cu foametea, cu robia pe propriul pamant. Cum sa faca una noua, din zid? Americanul nu avea cum sa stie toate astea. Poate, printr-o alchimie a sufletelor, a simtit. Poate a stat exact unde sta acum Gheorghe Furdui si a privit in sus. Pe tavanul bisericii este pictata scena tragerii pe roata a lui Horea.
*
De cativa ani, echipa "Formulei AS" a strabatut judetul Hunedoara, din Retezat si Parang pana in Tara Zarandului si din Orastie pana la Vadu Dobrii. Am "haituit" realitatea, am vanat viata adevarata, asa cum fac reporterii. Bisericile din lemn hunedorene le-am descoperit intamplator. Pe langa cele de la Curechiu, Lapugiu de Jos si Tisa, mai sunt si altele: la Boz, Alun, Ociu, Caraci, Hartagani, Cerbia, Poganesti, Zam... In total, nu mai putin de 90 de biserici din lemn, toate monumente istorice! O comoara uriasa, chiar in curtea hunedorenilor! Despre acest tezaur splendid nu am auzit nimic, nu am vazut nici macar o pagina de album, nici o brosura turistica. Nu exista nici macar un indicator de tabla care sa iti spuna ca esti in apropierea uneia dintre aceste minunatii.
Biserica din Tisa
Un tezaur nestiut, ascuns parca dinadins de ochii si sufletul celor ce vor sa vada Romania adevarata. Majoritatea acestor biserici au fost declarate patrimoniu cultural. Supravietuind, ca prin miracol, de la 1600-1700. Unele au fost salvate si sunt in stare excelenta. Multe dintre ele au icoane si fresce superbe. Altele sunt in agonie. Sau sunt mutilate, cu acoperisuri de tabla argintie, in loc de sindrila, au turlele varate in cutii de conserve oribile. Biserici de patrimoniu bagate cu de-a sila in haine de tinichea. Dar ce este cel mai grav, indiferent de starea lor, este ca au fost afundate in uitare. Cele 90 de biserici de lemn ale Hunedoarei sunt un tezaur cultural si spiritual de prima marime pentru Romania. L-am descoperit cu uimire. Nu le putem ucide uitandu-le.
In satul Tarnavita, biserica de lemn este ridicata in anul 1610. La doar cativa metri de ea, s-a construit o biserica de zid. Mare, trufasa, cu picturi noi, in culori stralucitoare, stridenta ca o femeie fardata excesiv. Alaturi,, vezi o biserica de lemn ce se tine cu demnitate in picioare, inainte de a se prabusi. Interiorul insa este umed, peretii sunt umezi, ca si cum biserica isi plange lacrimile in ea insasi. Se mai vad cateva franturi de sfinti. Aici un picior, acolo o aripa, o pereche de ochi inca patrunzatori. Timp de 400 de ani, familia Oprean a dat sapte preoti pentru aceasta biserica. Generatie dupa generatie. Dascalul mi-a adus un catastif mare si vechi, in care preotii acestei familii si-au scris necazurile, pentru a le indura mai usor, pentru a avea taria de a ramane neclintiti. Grofii maghiari, apoi nazistii, apoi comunistii... Unii dintre ei au murit in biserica, altii la Canal. Biserica a ramas in picioare. Acum este depozit pentru materiale de constructii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)