bdm: bdm: bdm#links

bdm: bdm: bdm#linksPovestea curcubeului.Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita. Verdele spuse: "Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot". Albastrul l-a intrerupt si exclama: "Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!" Galbenul rase: "Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit." Portocaliul incepu sa se laude: " Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Şi atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire." Ei bine, rosul incepu sa strige: "Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii." Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: "Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii." La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: "Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara." Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. in timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta. Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: "Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!” Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.” Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului. Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special. Lasati culorile curcubeului sa va reaminteasca sa va apreciati pe voi insiva si pe cei din jur.
In semn de amintire. IN SEMN DE AMINTIRE

Numerosi londonezi, trecand intr-o zi prin Hyde-Park, au fost martorii unui spectacol straniu. Mai multi gradinari, inarmati cu cutite lungi, se luptau cu niste... plante inalte. Cand acestea cadeau retezate la pamant, gradinarii sareau intr-o parte cu o graba surprinzatoare. Privit de departe, spectacolul parea de-a dreptul comic si londonezii schimbau intre ei priviri amuzate.

Gradinarilor nu le ardea insa de ras. Fiecare dintre ei cauta sa se dea la timp la o parte, spre a nu fi atins de plante in caderea lor. Caci ei taiau cu cutitele crucea-pamantului. Iar cu aceasta planta nu-i de glumit.

Proprietati1e primejdioase ale crucii-pamantului n-au fost sesizate de la inceput. Crucea-pamantului a fost cultivata pentru prima oara, ca o planta rara, in cunoscuta gradina botanica ,,Kew�, iar de acolo stramutata pe pajistile parcurilor londoneze. Si iata rezultatul: multe persoane au avut de suferit arsuri puternice.

In Anglia crucea-pamantului a fost adusa de pe coastele Marii Negre. Oamenii de aici cunosteau bine aceasta planta ,,buclucasa� si stiau sa se fereasca de ea. Vara, insa, la mare vin foarte multi turisti. Era indeajuns sa atingi una din frunzele mari ale crucii-pamantului, ca sa fi pedepsit. E adevarat ca arsura nu se simte imediat. Abia dupa un timp se instaleaza o mancarime puternica. Cateva zile, cel atins va umbla bandajat la maini ori la picioare, iar cand va scoate bandajul va ramane cu cicatrici pe piele-o amintire pentru intreaga viata.

Faptul ca frunzele unor specii de crucea-pamantului elimina uleiuri eterice urzicatoare a fost constatat nu demult.

Cu vreo zece ani in urma, in gradina botanica a Institutului chimico-farmaceutic din Moscova a avut loc o intamplare ciudata. Intr-o zi caniculara de vara, ingrijitoarele gradinii, imbracate in rochii subtiri, pliveau straturile. Spre a se proteja de razele puternice ale soarelui, una dintre ele a rupt o frunza, ca de brusture, de la o planta inalta, ierboasa, acoperindu-si cu ea gatul si umerii. Gestul ei a fost repetat si de celelalte ingrijitoare. Spre seara toate acuzau arsuri puternice. Erau afectate tocmai acele parti ale corpului pe care ele protejasera cu frunze.

Lucratoarele gradinii botanice erau nedumerite.

-Ce ciudatenie! Ne-am ferit de soare si tot ne-am ars!

In acest chip s-a razbunat crucea-pamantului pe cei ce au indraznit s-o atinga.

De-atunci lucratorii gradinilor botanice au devenit prudenti: spre a se apropia de crucea-pamantului, ei isi pun neaparat manusi si, bineinteles, isi feresc intregul corp de orice atingere cu frunzele acestei plante.

Animalele erbivore au cunoscut, cu mult inaintea omului, perfidia crucii-pamantului si o evita. Printr-un contact repetat, planta le-a invatat sa respecte ,,regulile politetii�. Cat de bine iti cunosti tara?
Joaca "Descopera Romania", afla cum stai cu geografia.
Intra in joc si localizeaza pe harta Romaniei judete, municipii, localitati si obiective turistice. Ai grija! Pentru a acumula cat mai multe puncte trebuie sa dai click pe harta cat mai aproape de coordonatele geografice reale ale tintelor indicate de joc, dar si sa raspunzi cat mai rapid la provocare. Jocul te va puncta pentru ambele actiuni.
Daca nu ai chiulit prea des la ora de geografie, cu siguranta vei aduna punctele necesare pentru a trece la nivelul urmator.
Daca obtii cele mai bune punctaje, te vei regasi in Top 10 jucatori.
Descopera Romania, intra in joc!
http://www.descopera.ro/galerie/6986591-anaconda-un-monstru-neinteles Anaconda – un monstru neinteles autor: Mihaela Stanescu din aceeasi categorie

Zgarie-norii – cum s-a construit cea mai mare cladire din lume?
Cu mult inainte ca spatiul necesar constructiilor sa fi devenit o problema, oamenii au avut dorinta de a ridica edificii cat mai inalte, poate ca expresie a aspiratiei lor...

Zbor spre Marte
Odata ajuns pe Luna, omul nazuieste deja mai departe. Urmatorul obiectiv: calatoria spre Marte, iar pentru cei mai indrazneti in viziuni – colonizarea acestei planete.

Intoarcerea castorilor
Candva prezenti pe cursurile a numeroase rauri din Europa, castorii “nostri” – caci traiau si pe teritoriul Romaniei – au fost vanati atat de indarjit, incat specia...

articole asemanatoare

TOP 10 Cele mai violente jocuri video din toate timpurile
Istoria, cartile, filmele, chiar realitatea imediata si oamenii de langa noi ne invata un lucru esential despre omenire: specia umana este una extrem de violenta. Inclinatia...

Zgarie-norii – cum s-a construit cea mai mare cladire din lume?
Cu mult inainte ca spatiul necesar constructiilor sa fi devenit o problema, oamenii au avut dorinta de a ridica edificii cat mai inalte, poate ca expresie a aspiratiei lor...

Zbor spre Marte
Odata ajuns pe Luna, omul nazuieste deja mai departe. Urmatorul obiectiv: calatoria spre Marte, iar pentru cei mai indrazneti in viziuni – colonizarea acestei planete.


citeste pe apropo
Bianca Dragusanu, cea mai mediatizata persoana publica din Romania

Bianca Dragusanu face cat toti intelectualii romani la un loc....
citeste pe go4it
Co-fondatorul Microsoft dă în judecată giganţii Internetului (12:15)

Paul Allen, co-fondator Microsoft alături de Bill Gates, a dat în judecată nu mai puţin de 11 companii din online pentru încălcarea a diverse patente...
citeste pe intrefete
Alimente pentru o dantura sanatoasa

Cand vine vorba de o dantura sanatoasa, nu sunt suficiente doar o buna igiena orala si controalele regulate la medicul stomatolog, ci si consumarea unor alimente...
citeste pe mediafax
Două persoane au decedat în România în urma infestării cu virusul West Nile

Ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, a anunţat luni într-o conferinţă de presă că în România s-au înregistrat şapte cazuri de infestare cu...


Foto (1)
Mari – uneori enormi! –, agresivi si inzestrati cu o forta infricosatoare, acesti serpi sunt, intr-adevar, la inaltimea reputatiei lor de vanatori indrazneti si primejdiosi.

Prada lor preferata sunt marile rozatoare sud-americane numite capibara, iar povestile despre oameni devorati de serpi anaconda uriasi cuprind, probabil, multe exagerari; totusi, inatalnirile intre anaconda si om nu sunt rare.

Asta pentru ca oamenii sunt fascinanti de aceste creaturi si sunt deparate de a le fi aflat toate secretele. Felul in care se inmultesc are inca necunoscute; simturile lor extrordinare, inca incomplet intelese, sunt o permanenta sursa de descoperiri noi; fiziologia lor, adaptarile lor, forta lor - toate sunt aspecte captivante, ce ofera mereu elemente noi si surprinzatoare.

Oamenii ii studiaza, ii filmeaza, ii fotografiaza, le urmaresc miscarile, le masoara parametrii, sperand sa afle mai multe despre modul lor de viata.

Evident, e o meserie primejdioasa. Urmarind documentarul de mai jos, il puteti vedea la lucru pe unul dintre cei mai pasionati cercetatori, un specialist in studiul acestor mari reptile semi-acvatice. (Chiar merita sa vedeti in ce fel cauta si descopera el serpii anaconda!)



*

Urmareste aici si celelalte episoade ale serialului!

*

Da Vinci Learning, unul dintre cele mai bune canale TV de educatie si entertainment stiintific din lume, impreuna cu DESCOPERA.ro, cel mai mare portal romanesc de popularizare a stiintelor, iti aduc saptamanal mini-documentare video incitante, prin care te invita sa descoperi si sa inveti despre lumea in care traiesti. Revino in fiecare saptamana pe DESCOPERA.ro pentru a urmari serialul Da Vinci Learning si a afla - intr-un mod atractiv - noi lucruri, fapte extraordinare si realitati mai putin stiute din toate domeniile tale de interes.

Afla raspunsuri la cele mai enigmatice intrebari din istorie, zoologie, tehnologie, medicina sau natura. De la structura panzei de paianjen la secretele zgaraie-norilor, de la povestea calatoriilor spatiale la canibalism, de la originea vietii la atributele neobisnuite ale calutilor de mare - Da Vinci Learning si DESCOPERA.ro te invata, simplu si distractiv, tot ceea ce vrei sa afli.

*

Va salut cu mare placere.Si Comentati urmatoarea povestea.
Frasinul din fata casei
Nu e nici tei eminescian, nici stejarul din Borzesti, nici pomul de Craciun, e frasinul din fata casei mele.



Si nu trebuie sa fii neaparat poet ca sa vezi ca e falnic si frumos. Si are 140 de ani. Maretia lui e imperiala. Are o coroana bogata, o statura impresionanta, cu care sfideaza aerul (depaseste cu mult stalpii si retelele de telecomunicatii), saluta cu eleganta si amicitie cochetele dealuri din imprejurimi, inalta gandul, misca sufletul oricarui om sensibil si iubitor de natura si frumos. Are o structura aparte a formelor ce se leaga intre ele, ducandu-te cu gandul la o desavarsita opera de arta, in care artistul s-a intrecut pe sine. Il stiu de cand m-am nascut. De 47 de ani. In timpul "zburdalnicei copilarii", m-am jucat pe langa el Baba Oarba, apoi l-am avut aproape prieten bun al melancolicelor clipe adolescentine. I-am facut cunostinta cu familia mea, cu prietenii mei de suflet. L-am prezentat tuturor si le-am spus istoria lui "ab originem". El, frasinul, a vegheat generatii din familia mea cu nunti, cu botezuri, cu despartiri S-a bucurat cu fosnetul frunzelor, cand am fost veseli, si a plans cu glasul toamnei, cand sufletul a fost, uneori, in genunchi El a stiut, el a simtit. Si a fost alaturi. Unul de-ai nostri. De suflet. De dor. De-o raza de luna... In timpul furtunilor, se misca cu toata greutatea lui, iuresul frunzelor era teribil, spectacolul era impresionant. Natura era in dezlantuire si unii se temeau. Eu nu m-am temut niciodata, stiam ca nu se va prabusi peste casa, stiam si simteam mai ales ca nu ne va face vreun rau. Si chiar asa a fost. Pentru ca el ne iubea cu adevarat. Dupa fiecare furtuna inflorea parca si ne lumina drept si verde, cu frumusete de frunze, cu concerte si triluri de pasari care mai de care. Pentru ca nu v-am spus! Frasinul meu era pentru multe pasarele un hotel de 5 stele, cu etaje ordonat aranjate, cu cel mai curat aer, cu matasuri de covoare verzi, cu reverberatii de lumina superbe, mai ales la apusul soarelui, si cu multe alte splendori. El era eroul copilariei mele si tot el imi derula usor, tainic si fastuos spectacolul anotimpurilor. De cate ori veneam din calatorii ma astepta statornic. Era cel mai adevarat punct cardinal. Dar epoca moderna vine cu bune si rele si, intr-o zi de august, frasinul din fata casei mele a fost rapus de metalul rece al drujbelor oamenilor care au venit sa-l taie. Strada a trebuit sa se modernizeze, si el, frasinul meu, nu a mai avut loc. Deloc! A cazut intr-o maretie greu de descris in cuvinte. A tresarit de doua ori in semn de bun ramas si apoi a incremenit definitiv. S-a oprit circulatia. Si zeci de ochi l-au admirat. Si zeci de ochi l-au regretat. Si niste ochi au plans...Si sufletul a tresarit. Ochii sufletului meu l-au petrecut cu privirea.
Dar nu-i voi spune niciodata "Adio", pentru ca noi avem un pact secret: sa nu ne uitam niciodata!
Si sunt sigura ca frasinul din fata casei mele este acum pe o geana de vis - in paradis...Subsemnatul.Birta Daniel Mihai
Povesti triste cu elefanti
Primii pasi

Nici un animal de prada nu-l intrece pe om in ferocitate si lacomie

A fost odata o planeta de o negraita frumusete, un taram al bucuriei si al tihnei desavarsite, un loc plin de seninatate. Aici vietuiau laolalta fel de fel de animale, mamifere si pasari, reptile si insecte, intr-o armonie si intelegere desavarsite. Lupul stapanea padurile, leul campiile tropicale, ursul alb zonele inghetate, iar balena, marile si oceanele. Toti acesti pradatori nu atacau si nu ucideau alte vietuitoare decat pentru a se hrani. Statea in firea lucrurilor ca leul sau lupul sa se hraneasca cu caprioare, iar balena cu pesti.
Aceasta poveste pare desprinsa din cartile copilariei, insa nu este una imaginara. Este o povest e reala, povestea planetei Terra si a tuturor vietuitoarelor ei. Ne este spusa si in cartea de capatai, in Biblie. "Si Dumnezeu a creat animalele cele mari si toate vietuitoarele care se misca si care misuna apele, dupa speciile lor; a facut si orice pasare inaripata dupa specia ei. Dumnezeu a vazut ca erau bune".

Un animal sfant

Cu milioane de ani in urma, elefantii erau raspanditi pe intreaga planeta, de la cele mai inalte varfuri ale muntilor, pana pe malurile apelor si in zonele pustii, unde nici un alt animal nu se incumeta sa porneasca. In numar impresionant, cu dimensiunile lor impunatoare, elefantii cutreierau in lung si in lat pamantul. Astazi, ei traiesc in salbaticie numai pe doua continente, iar din cele peste 600 de specii au ramas numai doua: elefantul african si elefantul indian.

Animale superbe, pe cale de disparitie


Cum de un asemenea animal a ajuns acum pe lista speciilor pe cale de disparitie? Ei bine, trebuie sa luam in considerare un alt pradator care a aparut si care a inceput sa domine planeta: omul.
Dintotdeauna si in toate colturile lumii, elefantul a fost considerat o fiinta fascinanta, impunatoare si inteligenta. Rolul pe care l-a jucat in mituri, legende, religii i-a adus faima, el devenind un simbol. El intruchipeaza puterea, demnitatea, virilitatea, intelepciunea si memoria. Elefantul este adorat si onorat, considerat sacru si iubit. In budism, elefantul este unul din cele opt animale sfinte, si Zeul indian Ganesha este reprezentat ca avand capul unui elefant, semn al maretiei. In India, elefantul este totodata simbolul bogatiei materiale si spirituale.



Memorie si comunicare

Elefantul are o memorie uimitoare, consacrata de expresia "memorie de elefant". Conform cercetatorilor americani de la Centrul de urmarire a animalelor din salbaticie, elefantii sunt capabili sa recunoasca anumite sunete emise de prieteni sau membrii familiei. Ei vor reactiona intr-un anume fel la un sunet emis de catre un prieten si in mod diferit cand aud unul necunoscut. Sunetele familiare il pot determina pe elefant sa se apropie de emitent, in timp ce sunetele necunoscute il lasa indiferent sau chiar il conving sa se indeparteze.
Legendara memorie de elefant reprezinta si cheia supravietuirii lor. Studiile recente efectuate asupra unei turme de elefanti din Parcul National Tarangire din Tanzania au demonstrat ca memoria acestora este foarte indelungata. In 1958, o seceta cumplita s-a abatut asupra Tanzaniei, iar elefantii afectati au strabatut sute de kilometri in cautarea apei si hranei. In timpul calatoriei, multi dintre ei au pierit de sete. Peste zeci de ani, in 1993, s-a intamplat acelasi fenomen, singura diferenta fiind ca femela, liderul grupului, si-a amintit de experienta careia ii supravietuise. In consecinta, fara ezitare, a indrumat intregul grup catre aceleasi surse de viata, dar pe un drum mult mai scurt, salvandu-si astfel mai toti membrii familiei.

Matriarhatul elefantilor

Turma de elefanti este condusa de cea mai batrana dintre femele, iar "familia" este compusa doar din puii acesteia si rudele cele mai apropiate. Elefantul mascul paraseste grupul la maturitate, urmand sa traiasca singur sau in turme formate numai din masculi. Puiul de elefant are parte de o ingrijire speciala pa na la varsta de 6 ani: toate "surorile", "verisoarele" si "matusile" lui devin, alaturi de mama naturala, dadacele micutului. Treptat, puiul invata sa fie independent, imitandu-le pe "mamele" sale. Astfel, pe la patru luni, incepe sa-si foloseasca trompa, rupand iarba sau apucand fructe mici. Abia dupa inca un an de exercitii, se vor dezvolta toti cei 40.000 de muschi ai trompei, cel mai important organ al elefantului.

Bocetul uriasului

"Elefantii fara frontiere" este o organizatie non-profit intemeiata de un grup de cercetatori americani, impreuna cu cativa localnici din statul Botswana. In tarile din sudul Africii, aceasta echipa de oameni altruisti studiaza de ani de zile viata elefantilor.

Bocetul elefantului

Pornind de la comportamentul acestor animale, oamenii de stiinta au identificat cele mai bune culoare de migratie ale animalelor. Aceste teritorii au fost securizate si conservate pentru a pastra biodiversitatea regiunii. Cel mai mare mamifer de pe pamant, elefantul, ii ghideaza acum pe oameni in incercarea lor de a salva vastele zone ale tinuturilor salbatice. In timp, doctorul Mike Chase, fondatorul organizatiei, s-a atasat de toti "membrii familiei" de elefanti si ii considera prietenii lui de-o viata. El a povestit ce l-a convins sa fie atat de devotat acestui proiect.
"Ne aflam pe raul Chobe, intr-o barca, si observam, ca de obicei, elefantii. In ziua aceea am fost martor la un eveniment care m-a impresionat profund. Un pui de elefant mascul a murit chiar sub privirile noastre. Avea in jur de 10 ani. Mergea, in mod ciudat, de unul singur de-a lungul raului. Cand a ajuns cam in dreptul barcii noastre, a cazut in genunchi si apoi s-a rasturnat pe spate. A agonizat cateva minute si a murit. Nu mai puteam face nimic pentru el, astfel ca ne-am hotarat sa ramanem pe loc si sa urmarim comportamentul celorlalti elefanti, cand vor gasi trupul celui mort. Era o zona unde elefantii veneau regulat sa bea apa. Nu a trecut mult si au inceput sa coboare catre rau. Initial, nici unul nu a observat cadavrul, toti fiind dornici sa se adape si sa se racoreasca. Dar curand, un alt pui a vazut trupul cazut. A alergat catre el si si-a intins trompa pentru a-l mirosi. Apoi a incercat sa il miste cu piciorul. In scurt timp, in jurul lui s-au adunat, unul cate unul, mai multi elefanti. Dintre toti cei care il miroseau de la oarecare distanta, s-a desprins o femela. Ea si-a intins trompa la fel ca ceilalti si, deodata, urechile ei s-au deschis larg. A scuturat din cap in semn de recunoastere si a devenit extrem de agitata. A cazut in genunchi si a inceput sa impinga cadavrul elefantului cu capul, incercand din rasputeri sa il miste. Se ridica, il impingea cu piciorul, iarasi se aseza in genunchi pentru a-l impinge cu capul. S-a luptat in acest fel ore in sir. Dupa un timp, s-a ridicat si a inconjurat cu trompa trupul elefantului cazut, ca si cum l-ar fi imbratisat. Il mangaia incet cu trompa pe spate. Intreaga noastra echipa, veterinari si biologi, asistam impietriti la suferinta elefantilor. Cu totii aveam lacrimi in ochi. Asa ceva nu mai vazusem! In cele din urma, intreaga turma i-a inconjurat pe cei doi, ca si cum ar fi spus: "ajunge, vino acum"... si incet s-au indepartat impreuna, parasind valea in care zacea trupul elefantului mort".

Cimitirul elefantilor

Se cunoaste faptul ca elefantii isi plang mortii. Uneori, ei poarta osemintele celui mort timp de mai multe zile, alteori ii parasesc cadavrul numai pentru a se intoarce peste cateva zile, ca si cum l-ar vizita.

Puiul mort

Deseori, chiar protejeaza aceste trupuri neinsufletite, ca sa nu devina hrana pentru animalele salbatice.
In Africa exista o legenda potrivit careia elefantii batrani, stiind ca li se apropie sfarsitul, isi parasesc turmele si calatoresc catre un loc numit "Cimitirul Elefantilor". Se spune ca aceasta este destinatia finala a zecilor de mii de elefanti si ca oasele si coltii lor impanzesc zona respectiva. Cimitirul nu a fost niciodata descoperit si a fost subiectul unor speculatii timp de ani de zile.
Studiile asupra elefantilor au demonstrat ca acestia isi recunosc rudele moarte dupa cranii, oase sau colti. Ei nu manifesta nici un fel de interes fata de osemintele altor animale. Se cunoaste faptul ca numai omul, dintre toate vietuitoarele, este constient de ramasitele pamantesti ale apropiatilor lui. Cu toate acestea, nimeni nu poate confirma cu siguranta existenta unui cimitir al elefantilor, sau povestea care spune ca acestia chiar isi viziteaza rudele din cimitir.

Febra fildesului

Acum cateva secole, zeci de milioane de elefanti populau zona de la Cape Town din Africa de Sud si pana in inima Indiei. Astazi, elefantul stapaneste mai putin de un sfert din fostul sau teritoriu. Exista mai putin de 600.000 de elefanti. In Africa, incepand cu secolul XVIII, oamenii au decimat populatii intregi de elefanti pentru coltii lor din fildes. In secolul XX, prin cererea tot mai mica de fildes si introducerea unei legislatii de conservare a vietii din salbaticie, elefantii au reusit sa se redreseze, numarul lor incepand sa creasca. Nu a durat mult. In anii 70, uciderea la scara larga a elefantilor a inceput din nou. Braconierii au declansat un masacru care a inceput in Kenia si s-a raspandit rapid in toata Africa, in timp ce pretul fildesului crestea uimitor.
Comertul cu fildes a fost interzis acum mai bine de 20 de ani, de catre Conventia privind comertul international cu specii amenintate. Acesta a fost cel mai important pas pentru protejarea elefantilor. Insa pericolul persista: un raport al International Fund for Wildlife Welfare arata ca 38.000 de elefanti sunt omorati in fiecare an pentru coltii lor. Incepand cu anul 1997, aceste crime ecologice de proportii s-au reluat in mai multe tari din Africa si din Asia. Fildesii de elefant reprezinta o sursa de venit extrem de tentanta pentru toate retelele infractionale din Sud-Estul Asiei. Conform datelor obtinute de expertii O.N.U., macelul elefantilor continua, si in prezent a luat proportii alarmante. Masacrul continua intr-un asemenea ritm, incat mamiferele se afla aproape de extinctia totala. Pentru doar un colt de fildes, este nevoie sa moara un elefant. Oricine cumpara un obiect din fildes trebuie sa nu uite ca acel obiect, indiferent cat ar fi de frumos, a costat, de fapt, viata unei fapturi, pe care o vom gasi, in curand, doar in albumele cu fotografii.
Subsemnatul Birta Daniel Mihai Continui sa mai povestesc.
Poarta timpului
Fizicienii rusi cred ca acceleratorul de particule de la granita dintre Elvetia si Franta, numit LHC, va putea deschide o Poarta a Timpului spre Trecut sau Viitor. Deocamdata, "masina timpului" pare inca o poveste science-fiction, dar fizicienii, cel putin teoretic, lucreaza la acest proiect

Cercetatorii rusi lucreaza de multi ani si multe legende (sau poate ca nu sunt legende) s-au auzit despre experimentele lor. Nici americanii nu s-au lasat, de la "Experimentul Philadelphia" incoace. Renumitul fizician Kip Thorne, de la Institutul de Tehnologie din California, spunea: "Odata, calatoria in timp era subiectul exclusiv al scriitorilor cu multa imaginatie. Oamenii de stiinta seriosi citeau in secret aceste povestiri si, uneori, chiar le scriau sub pseudonim, dar n-ar fi recunoscut in ruptul capului ca ii intereseaza asemenea fantasmagorii. Timpul s-a schimbat. Acum, citim in jurnale serioase de stiinta analize despr e posibilitatea calatoriei in timp, semnate de teoreticieni de prestigiu. Se pare ca fizicienii au inteles ca natura Timpului este prea importanta ca sa fie lasata la indemana unor simpli scriitori".
In prezent, exista multe scheme ale unor "prototipuri" de masini ale timpului, dar cele mai importante sunt cele de tip LHC. Constructia celui de la Geneva a inceput in 2008. Este cel mai puternic accelerator de particule construit pana in prezent. Pe parcursul inelului de 27 de kilometri, oamenii de stiinta incearca sa ciocneasca protoni accelerati pana aproape de viteza luminii.

Nikola Tesla

In principiu, acest experiment urmeaza sa aduca noi informatii despre particulele si fortele ce actioneaza in spatiu, creandu-se conditiile imediat urmatoare Big Bang-ului care a dus la crearea Universului. Bineinteles, controvorsele legate de posibilitatea formarii unei gauri negre care sa inghita tot Pamantul n-au intarziat sa apara. Fizicienii care lucreaza la LHC s-au grabit sa linisteasca populatia, argumentand ca, in cazul in care s-ar forma gauri negre, acestea vor fi microscopice. "Sau, spera sa obtina o gaura de vierme suficient de mare incat sa incapa prin ea o masinarie de calatorit in timp", este de parere Irina Arefieva, de la Institutul de Stiinte Matematice Steklov din Moscova. Aceasta, impreuna cu colegul ei, Igor Volovici, ambii doctori in stiinte fizice si matematice, afirma ca principiile moderne ale fizicii teoretice admit posibilitatea calatoriei in timp. "Cel mai admisibil model", spune Volovici, "este gaura de vierme, un tunel spatial turbionar, care duce spre un alt timp si spatiu. Probabilitatea sa se obtina o gaura de vierme in LHC este comparabila cu probabilitatea sa se obtina o gaura neagra, ambele putandu-se forma cand particulele se ciocnesc cu energie foarte mare".

Timpul are substanta

Gaura de vierme este un tunel care uneste parti diferite ale spatiului si timpului. Intrarea intr-un astfel de tunel este similara, conform proprietatilor fizicii, cu intrarea intr-o gaura neagra, cu mentiunea ca dintr-o gaura de vierme, ipotetic, te poti intoarce. "Din moment ce, prin proiectare, LHC ar trebui sa creeze o particica de spatiu pe Pamant, atunci ar putea folosi si la obtinerea "energiei negre", ingredientul principal pentru construirea unei masini a timpului", este de parere Volovici. O alta conditie pentru functionarea unei astfel de masini este distorsiunea spatio-temporala de forma circulara, adica o curbare a timpului, ceea ce iarasi s-ar putea obtine cu LHC. "Asta inseamna, teoretic vorbind, o reintoarcere in timp", a subliniat Arefieva.

Laboratorul de cercetare a antimateriei de la Geneva

Am putea trai un alt prezent, daca acei misteriosi calatori in timp ar modifica trecutul, asa cum vedem in filmele de gen? Cei doi profesori considera ca prezentul nu va avea de suferit substantial, daca se va interveni asupra trecutului. Ar putea, de exemplu, sa iasa alt presedinte in vreo tara!!! Asta ar fi, totusi, chiar substantial, pentru unele popoare! Numai ca, una peste alta, ca sa te poti gandi la o masina a timpului, ar trebui ca LHC sa functioneze la capacitatea pentru care a fost proiectat si sa nu sufere nici o defectiune, ca in prezent. "Daca dispare macar o farama din energia de coliziune, asta ar demonstra crearea unor particule care pierd "timp" printr-o gaura de vierme", a subliniat Volovici.
A "pierde timp", ca si cand ai pierde ceva material, nu este o figura de stil. Primul care a observat ca timpul acumuleaza materie a fost academicianul Albert Veinik din Minsk, in anii '70. Acesta a avansat ipoteza ca ar exista o "zona cronomica" unde se depoziteaza "substanta temporala" si chiar ar fi construit un dispozitiv pentru a demonstra acest lucru. Mai mult decat atat, Veinik a sustinut ca Pamantul are o "cronosfera" si ca, daca se va reusi penetrarea acesteia, calatoria in timp ar deveni o realitate. Academicianul a plecat de la observatia ca animalele mici, care au ajuns in centrul Marii Piramide din Egipt s-au mumificat, si nu au intrat in putrefactie. El nu s-a grabit sa traga concluzia ca anumite caracteristici ale aerului au facut posibil acest lucru. A constatat ca piramidele acumuleaza "substanta a timpului" in apa si obiecte solide!
Oricum, rusii nu asteapta sa vada rezultatele obtinute de LHC. Au construit propriul accelerator de particule circular in afara Moscovei. Este de o suta de ori mai mic decat LHC si a costat doar 200 de milioane de dolari. Va functiona la parametrii proiectati in cinci ani, dar rusii sustin ca au mai multa experienta in domeniu si o tehnologie care ii situeaza in fruntea cercetarilor acestei stiinte de granita. "Pentru inceput, putem observa ca energia cu care lucram este mult mai puternica decat orice sursa de energie cunoscuta", a declarat Grigorie Trubnikov, de la Institutul pentru Cercetari Nucleare. "Aplicatiile acceleratorului de particule sunt vaste, de la medicina la surse energetice". Fizicienii rusi cauta in principiu o alta sursa de energie, dar si raspunsuri legate de masina timpului.



Experimentul Cernobrov

Conform "legendelor" mediatice, rusii au facut cercetari in domeniu inca de pe vremea lui Stalin, cand functiona "Institutul de Cercetare a Lumilor Paralele". Experimentele erau conduse de doi academicieni recunoscuti, Kurciatov si Ioffe. In 1952, Lavrenti Beria, seful politiei secrete, a initiat un proces impotriva cercetatorilor acestui institut, soldat cu executarea prin impuscare a 18 specialisti si deportarea in lagare a altor 59. Hrusciov a pus din nou institutul pe picioare, dar, in 1961, un experiment nereusit s-a soldat cu disparitia a opt cercetatori. Familiile lor cred si astazi ca acestia au fost ucisi dintr-un motiv secret, si nu au disparut, pur si simplu.

The Large Hadron Collider - imagine din elicopter


In anii '80, Vadim Cernobrov, nascut si crescut intr-o unitate militara de aviatie, absolvent al Institutului de Aviatie din Moscova, sectia Aerospatiale, si-a constituit un grup de cercetare, care a batut cararile muntilor Uniunii Sovietice in cautare de anomalii electromagnetice, dintre cele care formeaza vortexuri naturale. Apoi s-a apucat sa construiasca o masina a timpului, intr-o fabrica militara dezafectata, obtinand artificial caracteristicile electromagnetice din zonele studiate. "Masina" avea aproximativ caracteristicile unei capcane electromagnetice pentru castori si au fost trimisi in "timp", cu ajutorul ei, insecte si soareci. Nici o fiinta nu a supravietuit. Echipa lui Cernobrov a constatat ca posibila cauza a mortii faptul ca timpul se consuma neuniform in diferitele parti ale corpului. Dupa multe reglari si multi soareci morti, au reusit sa trimita in timp un catel, care a supravietuit dupa 108 minute in modulul timpului, dar la intoarcere s-a comportat de parca ar fi avut raie. Au urmat experientele pe oameni. Noua cercetatori, printre care insusi Cernobrov, au "calatorit" cu o masina a timpului, de dimensiuni considerabile, intre cinci minute si maximum o jumatate de ora. Instrumentele de la bord indicau un regres al timpului cu trei procente. Subiectii n-au simtit decat usoare aritmii si au vazut stele verzi, cum se spune in popor. "Am ajuns la concluzia ca timpul este tridimensional si ca putem sa ne miscam inainte si inapoi cu un vehicul adecvat", a declarat Cernobrov.
In 1989, pe 30 august, s-a produs cea mai ciudata experienta. Se efectua un test cu un modul al timpului care cantarea 780 de tone, pe un arhipelag. La bordul modulului se aflau trei cercetatori, cand o explozie infernala, fara cauze vizibile, a facut praf arhipelagul. Cercetatorii n-au murit in acea explozie. Ultimele informatii de la bord proveneau dintr-o lume paralela, in care modulul, dupa coliziunea cu un obiect foarte dur, ramasese fara sectorul de propulsie. In inregistrarile din arhiva secreta a Armatei s-ar afla urmatoarea relatare: "Devenim transparenti, putem sa ne vedem oasele si venele, toate obiectele ne apar duble, este foarte intuneric afara, mai avem oxigen doar pentru 43 de ore, dar nu ne mai putem intoarce".

Vortexul natural din Bozioru



Gaura neagra

iv>Toate aceste povestiri ar putea fi trecute la capitolul "science-fiction", prilejuite de vesnica intrecere dintre americani si rusi. In fond, americanii au fost primii care au descris fenomenul de dematerializare a celor care au participat la "Experimentul Philadelphia", in 1943, avandu-l coautor pe romanul Nicola Tesla. Chiar si existenta unor vortexuri naturale a fost catalogata ca fenomen paranormal si s-a incercat decredibilizarea ei. Tot in anii '80, in Muntii Buzaului, in zona Lacului Gotes, cercetatorii romani constatau existenta unui vortex natural, de tipul celui dupa care umblase Cernobrov. Zona este plina de folclor "paranormal", pe care profesorul de romana Ilie Mandricel l-a inclus in "Povestirile plaiului". Demne de amintit sunt cele referitoare la cautatorii de comori care dispareau, pur si simplu, in "ceata" sau erau "azvarliti" in alte locuri, de o forta nevazuta. In aceasta zona, par ca se deschid in mod natural porti temporale, in care oamenii sunt absorbiti si, uneori, este posibil sa pateasca ce a patit echipajul de pe USS Eldridge. O prima referire la astfel de disparitii a facut Monitorul de Iasi, care relata despre doi braileni care, in anul 1980, au plecat spre catunul Nucu. Intr-un loc numit "La Tiharie", unul a disparut pe una dintre stancile cu forme ciudate din zona. O vreme, cel ramas jos, a asteptat ca prietenul sau sa termine cu glumele, apoi s-a convins ca s-a intamplat ceva. L-a anuntat pe fratele disparutului, care a sosit din Braila cu o echipa de zece insi, cativa dintre ei lucrand in Ministerul de Interne. Chiar fratele disparutului a urcat pe stanca. Si a disparut si el. Nimeni n-a mai indraznit sa repete "figura". Cei doi frati, cautati in zadar prin imprejurimi, n-au mai aparut niciodata.

Calator printre umbre

Legat de disparitiile de persoane, avem referiri foarte clare in povestirile batranilor, despre oameni care au gasit tezaure sacre si au fost azvarliti din locurile unde au fost descoperite aceste comori, de catre "spirite".

Tunelul timpului si calatoriile in trecut si viitor au fascinat stiinta sec. XX. O imagine din filmul "Inapoi in viitor", regizat de Steven Spielberg

Cand si-au revenit, ei au povestit cum, in timp ce sapau, au aparut spirite, dupa care s-au trezit departe de locul unde se aflau, de parca ar fi fost ridicati si aruncati de acele spirite ce pazeau comoara. Si poate ar mai fi incercat sa o caute, daca si-ar fi adus aminte unde incepusera sa sape, dar parca le luase Dumnezeu mintile! O alta poveste relateaza ca "un oarecare Matareanu, sapand dupa o comoara, s-a trezit dupa vreo saptamana, departe de acel loc, intr-o poiana in padure, unde l-au gasit oamenii cam zapacit la cap". Acesta uitase si cine este, era complet derutat. Specialistii care au analizat fenomenul sunt de parere ca cei care au ingropat tezaurele sacre in anumite locuri cunosteau "anomaliile" zonei. Cel mai neobisnuit fenomen este "ceata albastra", care actioneaza ca o cupola ce absoarbe fiintele prinse sub ea si le azvarle in alta zona. Aceasta a fost cercetata de Armata, sub supravegherea careia s-a efectuat un experiment mai putin obisnuit. Un subiect uman s-a oferit sa se lase "absorbit" de ceata albastra, pentru a studia efectele asupra organismului. Spre stupefactia celor prezenti, subiectul a disparut pur si simplu din fata lor. Fiind un experiment militar, panica a fost maxima, mai ales pentru faptul ca trebuia sa se asigure protectia participantilor la experimente. Se temeau ca omul a disparut complet, ca brailenii, dar el a fost descoperit dupa aproape o ora, cazut la pamant, incapabil sa vorbeasca, la cateva sute de metri de locul din care disparuse si unde il mai cautasera cu cateva minute inainte de a fi gasit. Cand si-a revenit, a povestit ca a fost aspirat intr-un tunel turbionar gri, la capatul caruia se afla o "radiatie luminoasa de 300.000 de grade Kelvin"! "Dincolo" a vazut oameni stranii, care pareau ca ratacesc fara tel, pierduti in timp si spatiu. Sau el era cel care se "ratacise" in timpul si spatiul "lor". Subiectul a apreciat trecerea lui prin lumea de dincolo la o fractiune de secunda si nu i-a venit sa creada ca disparuse aproape o ora. In urmatoarele zile, inexplicabil, a slabit opt kilograme si avea momente cand vedea imaginile inversate.
In urma experimentelor secrete ce au urmat, specialistii au tras concluzia ca in anumite situatii, cand se intruneste un numar de factori electromagnetici (geomagnetici, biofizici si de alta natura), este posibila disparitia instantanee a unor persoane. "Ceata albastra", masurata cu un dispozitiv pentru radiatii luminoase, are 28.000 de grade Kelvin. Acest fenomen este insotit de o concentrare a infrasunetelor de foarte joasa frecventa (3,4 Hz) si de un zgomot de fond foarte suparator pentru fiintele vii. Omul poate avea stare de greata, cefalee, simte ca ii vibreaza toate celulele. In acele momente, pot aparea halucinatii vizuale si auditive. In cazul in care subiectul uman depaseste o limita de siguranta, el poate fi "aspirat" violent in interiorul acelei ceti albastre, care ia forma unui vartej relativ orizontal. Doi subiecti umani voluntari, dintre care un fizician, au descris in mod similar ce li s-a intamplat in timpul "aspiratiei", experimentele fiind facute la un interval de doi ani. In acel tunel energetic, timpul se dilata, deschizandu-se o "poarta" energetica spre un univers paralel.

Vortexul din Antarctica



Gaura de vierme

In 1996, doua echipe de cercetatori, britanici si americani, au facut o uluitoare descoperire in Antarctica. Ei au vazut cum se "deschid" cerurile, sub forma unui nor spiralat de ceata gri, ca un vortex. In acea zi, 27 ianuarie, vremea era nefavorabila, dar, in ciuda vanturilor puternice, norul statea pe loc. Nici forma nu si-o schimba. Fizicianul american Mariann McLein a dat alarma. Cercetatorii au lansat un balon meteorologic, ancorat cu un cablu de siguranta, care a fost absorbit de norul spiralat. Cand l-au recuperat, au constatat ca ceasul din interior arata 27 ianuarie 1965. Experimentul a fost repetat de numeroase ori, de fiecare data ceasul din balon revenind la 1965. Fenomenul a fost numit "Poarta timpului" si a fost raportat la Casa Alba.

"Experimentul Philadelphia"



Echipajul USS Eldridge

Asa s-a numit un proiect ultrasecret al Marinei Americane, in privinta "invizibilitatii", efectuat la 28 octombrie 1943, in urma caruia nava USS Eldridge a disparut, fiind deschisa accidental o "poarta" in timp, de 40 de ani. Cand a aparut, personalul navei era iremediabil marcat. Dr. John Von Neumann, un savant in domeniul fizicii si informaticii, si-a dat seama ce nu a mers bine in "Experimentul Philadelphia": campurile electromagnetice care produsesera invizibilitatea navei afectasera structura biologica a organismului uman, astfel ca membrii echipajului au fost scosi din punctul lor de referinta temporala, afectandu-le orientarea in timp si spatiu. "Aducerea" lor inapoi a fost posibila doar cand marinarii au constientizat carui timp apartin, dar multi dintre ei nu au supravietuit "prezentului" si au disparut pana la urma definitiv. Ulterior, s-a desfasurat Proiectul Montauk, dupa numele bazei din Long Island, unde dr. Neumann, bazandu-se pe rezultatele "Experimentului Philadelphia", a inventat "scaunul psihotropic", cu ajutorul caruia un medium reusea sa deschida "porti temporale", calatorind prin tuneluri spiralate, care-l absorbeau dintr-un loc si-l azvarleau intr-altul. Aceste experimente n-au fost niciodata recunoscute oficial, de aceea par numai scenarii de filme gen "Star Gate".

bdm: epizoodiks...

bdm: bdm

bdm: bdm.lasati un mesaz pt Anka Birta.sora mea.va multumesc.intra si pe adresa.www.netlog.ro.Bine ai venit pe Netlog.si o sa cunosti multi prieteni

bdm

Poveste de iarnă
Publicat noiembrie 11, 2008 Sezatoare la lumina felinarului galben
Tags: iarna, mos craciun, nuc, pin, poveste, spiridus

În lumea spiriduşilor era agitaţie mare. Se apropia iarna şi aveau din ce în ce mai multe de făcut. Spiriduşii tineri, care abia terminaseră şcoala, erau cei mai agitaţi. Ei nu ştiau încă ce vor avea de făcut.

Unii urmau să fie trimişi la Moş Crăciun, să-l ajute să citească scrisorile de la oameni, alţii urmau să-i ajute pe pitici să contruiască jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alţii urmau să colinde lumea în lung şi în lat şi să hotărască cine merită şi cine nu merită să primească daruri de la Moş Crăciun.

În sinea lor, toţi micii spiriduşi sperau să fie trimişi să colinde lumea. Ce putea fi mai minunat, după atâta vreme petrecută în şcoală, decât să străbată lumea oamenilor dintr-un capăt în altul.

Spiriduşul Pin era unul dintre cei mai mici din cei ce tocmai terminaseră şcoala, dar şi unul dintre cei mai isteţi. Tocmai de aceea visa clipă de clipă, că va fi trimis în lumea oamenilor. Nu mai avea stare şi se învârtea atât de zgomotos prin casă, încât în cele din urmă, ca să-l mai liniştească, stră-bunicul îl chemă la el să-i povestească despre vremurile în care şi el de-abia terminase şcoala.

Lui Pin îi plăcea mult să-l asculte, dar acum mai degrabă s-ar fi întâlnit cu prietenii lui de la şcoală, să-şi imagineze ce vor face peste iarnă, decât să-l asculte pe bătrânul spiriduş.

Ţinea însă prea mult la stră-bunicul lui, astfel că, de îndată ce-i auzi chemarea, alergă la el.

Ca întotdeauna, îşi făcu un culcuş din perne pe jos şi se cuibări acolo, aşteptând cu nerăbdare ca bătrânul să-şi înceapă povestea. Dar acesta nu zicea nimic. Stătea în balansoarul de aceeaşi vârstă cu el şi părea că doarme. Pin ştia însă că nu doarme.

Aproape adormise el în culcuşul de perne, când stră-bunicul rupse tăcerea:

- Erau alte vremuri când am terminat eu şcoala. Pentru unii era mai uşor, pentru alţii era mai greu … Tu ce-ţi doreşti să faci acum, că ai terminat cu şcoala?

- Să fiu trimis în lumea oamenilor, strigă imediat Pin. Ce poate fi mai frumos! Nu-ţi dai seama? Câte aventuri … !

- Nu o să fie deloc uşor dacă te trimit acolo, jos, printre oameni, ştii?

- De ce să nu fie uşor? Nu am altceva de făcut decât să mă plimb de colo-colo şi să-i găsesc pe toţi oamenii care au aură de bunătate. Nimic mai simplu! Şi între timp voi putea vedea toate minunăţiile din lumea lor despre care am auzit atâtea.

- Of! Ce tânăr şi naiv eşti, oftă bătrânul. Chiar crezi că este uşor să-i găseşti pe oamenii cu aură? Pe vremea mea, da, era uşor. Îi întâlneai la tot pasul. Dar acum … o să vezi. Oamenii nu mai cred în sărbători, nu mai cred că există Moş Crăciun, pitici şi spiriduşi. Ca urmare, s-au înrăit. Şi numai oamenii cu adevărat buni, neduşmănoşi, cu gâduri frumoase şi privirea limpede, care se pot bucura cu inima uşoară de venirea unei sărbători, au această aură. O să ţi se pară tot timpul că vezi aura care trebuie, o să te repezi fericit către acel om şi ajuns aproape o să descoperi că este vorba doar de “un gând bun de Crăciun”, atâta tot. Va trebui să fi foarte atent să nu te păcăleşti.

- Nu te cred! Nu poate fi adevărat! sări Pin de pe pernele lui. Dacă ar fi aşa cum spui, piticii n-ar avea atât de mult de lucru cu pregătitul cadourilor!

- Nici nu mai au, mormăi stră-bunicul. Piticii s-ar descurca singuri cu darurile. Şi doar pentru că noi ţinem foarte mult la tradiţii şi nu ne dăm în lături de la nimic ca să le păstrăm, continuăm să trimitem spiriduşii tineri să-i ajute pe pitici.

Pin căzu pe gânduri. “Să fie adevărat ce auzise de la stră-bunicul? Până acum, nimic din ce-i spusese de-a lungul anilor nu se dovedise a fi greşit. Dar poate că acum se înşela. Nu se putea ca toţi colegii lui , ca de altfel şi el, să viseze la minunăţia călătoriilor în lumea oamenilor şi acestea să se dovedească a fi taman pe dos! Pur şi simplu nu se putea! De data asta stră-bunicul greşeşte.” concluzionă Pin.

Stră-bunicul părea că a adormit din nou, aşa că Pin se ridică încetişor şi ieşi tiptil din încăpere.

Se mai învârti o vreme fără rost prin casă, după care hotărî să se ducă la Nuc, cel mai bun prieten şi coleg al lui. Trebuia să-i povestească cele auzite de la stră-bunic, căci altfel simţea că nu-şi găseşte liniştea.

Afară era ger şi vântul bătea cu putere, dar Pin parcă nici nu simţea. Îi plăcea mult să meargă pe afară, indiferent de vreme, şi îi plăcea să meargă, nu să zboare. În zbor, în două minute ar fi ajuns la Nuc acasă, dar aşa, se putea plimba aproape o jumătate de oră.

Când bătu la geamul lui Nuc, avea nasul îngheţat şi roşu, la fel ca şi obrajii, dar radia de voie bună. Aproape că uitase vorbele stră-bunicului şi vorbi cu Nuc de cu totul alte lucruri. Se întrebau amândoi cum va fi a doua zi, la întrunirea atât de aşteptată. Ştiau că la această întrunire, dinaintea Crăciunului, se adunau spiriduşii din întreaga lume, mai puţin cei care încă mergeau la şcoală. La această mare întrunire, aveau să fie anunţaţi cei mai buni o sută de spiriduşi proaspăt absolvenţi. Nimeni nu ştia dinainte care vor fi aceştia, pentru că erau şcoli de spiriduşi în toată lumea şi chiar dacă cei doi erau cei mai buni la şcoala lor, puteau fi alţi o sută mai buni decât ei la alte şcoli. În plus, la intrarea în sala de întrunire, fiecare absolvent trecea printr-o încăpere în care cel mai bătrân spiriduş din lume le punea câte o întrebare. La această întrbare nu existau răspunsuri greşite. Toate răspunsurile erau bune. Doar că fiecare răspuns primea un punctaj mai mare sau mai mic, care putea fi decisiv pentru plasarea în primii o sută. Se spunea că nu contează numai ce spui, ci atitudinea pe care o ai în faţa întrebării şi privirea pe care o ai şi cel mai mic gest pe care îl faci.

Atât Pin, cât şi Nuc sperau să fie printre primii o sută. Asta însemna intrarea în Camera Elitelor, formată din spiriduşii care primeau întotdeauna misiuni printre oameni. De ce era aşa de important să aibă o astfel de menire? Pentru că acesta este rolul spiriduşilor de veacuri. Să vegheze asupra oamenilor. Şi chiar dacă sunt foarte puţini spiriduşii care coboară printre oameni, toţi ceilalţi, care îndeplinesc diverse sarcini în lumea lor, fără să vadă niciodată un om, nu fac altceva decât să ajute ca acei puţini spiriduşi ce ajung printre oameni să-i poată veghea mai bine şi să le poată fi de folos.

În ceea ce privea dorinţa lor cea mai arzătoare, cei doi prieteni se diferenţiau un pic. Pin îşi dorea cel mai tare să fie trimis între oameni acum, pentru acest Crăciun, chiar dacă nu ar fi fost printre primii o sută. Ştia că dacă nu va fi printre aceşti o sută, dar dacă va fi totuşi trimis pe pământ cu o însărcinare cât de mică, mai avea o şansă să ajungă în Camera Elitelor. Sigur că asta însemna o nouă şcoală, noi testări şi o nouă întrebare din partea celui mai bătrân spiriduş, dar va vedea lumea oamenilor curând. Nuc, în shimb, îşi dorea cel mai tare să fie între cei o sută cei mai buni, deşi ştia că era probabil să treacă multă vreme, poate chiar ani, până la prima misiune printre oameni. Dar prefera să ştie că va face ceva direct pentru ei, decât să le vadă lumea poate doar o dată, Crăciunul acesta, şi apoi să nu mai aibă dreptul să coboare printre ei.

Ajunseră la concluzia că a doua zi urmează să fie cea mai importantă zi din viaţa lor.

De-abia pe drumul de întoarcere spre casă, în întunericul care deja se lăsase, îşi dădu seama Pin că nu i-a spus nimic prietenului său despre discuţia cu stră-bunicul.

“O să-i spun mâine dimineaţă, în drum spre întrunire” îşi spuse Pin, luându-şi zborul, pentru că era deja târziu şi nu vroia să-şi necăjească părinţii.

***

O zi însorită, splendidă, bătea la fereastra lui Pin, care însă era teribil de somnoros. Adormise cu greu, abia spre dimineaţă, aşa că acum ar fi vrut să rămână în pat să mai doarmă. Dar de data asta, mama nu-l lăsă în pace, aşa cum făcea în alte dăţi când era somnoros, ci tot trăgea de el.

Deodată, Pin îşi dădu seama că e ziua întrunirii şi sări îngrozit din pat. Avea să fie un dezastru!

- Sunt obosit! Sunt somnoros! N-o să mă pot concentra şi o să iau punctaj mic la întrebare! Of! Ce prost sunt! De ce n-am putut adormi mai repede aseară!

Mama îl privea amuzată din prag.

- De ce zâmbeşti? Se răţoi Pin la ea.

Află răspunsul jos, la masă, când stră-bunicul povesti că exact aceleaşi cuvinte le spusese şi mama lui în ziua primei ei întruniri. Păi atunci, cum să nu se amuze?

Drumul spre sala de întrunire nu trecea pe lângă casa lui Nuc, aşa că la un moment dat, Pin îşi părăsi părinţii, bunicii şi stră-bunicul şi se duse să-şi ia prietenul. Nuc părea la fel de nedormit, cu cearcăne, cu ochii roşii. Părinţii lui Nuc plecaseră deja, aşa că Pin profită că erau doar ei doi şi îi povesti ce aflase de la stră-bunic cu o zi înainte. Şi pe măsură ce îi povestea, Pin îşi dădu seama că, dacă stră-bunicul avea dreptate, atunci intrarea în Camera Elitelor devenea şi mai importantă, pentru că atunci i-ar putea ajuta pe oameni să devină din nou buni. Nici nu termină bine de povestit că Nuc îi spuse:

- Acum înţelegi de ce este aşa de important să ajungem între cei mai buni o sută de spiriduşi din anul nostru?

Da, acum Pin înţelegea. Se uită plin de admiraţie la Nuc, care înţelesese acest lucru cu mult înaintea lui.

Ajunseră la sala de întruniri. Nuc urma să intre primul pentru marea întrebare, căci ordinea era alfabetică.

Pin era aşa de emoţionat, încât i se părea că nu mai vede bine, că nu mai recunoaşte spiriduşii din jur.

După ce Nuc dispăru în încăperea destinată marii întrebări, trecu o oră şi un sfert până îi veni şi lui rândul.

VA URMA... http://www.glittergraphicsnow.com/ Referate Chimie Vipera cu corn este o specie de sarpe veninos care populeaza cu precadere Europa de Est, in special zonele calcaroase, insorite, cu vegetatie rara, fiind cunoscuta drept una dintre cele mai periculoase din familia sa (Viperidae), din cauza veninului foarte toxic. Poate fi usor recunoscuta datorita catorva caracteristici specifice: zig-zag-ul de culoare inchisa de pe spate si extremitatea anteriara a capului, care prezinta un corn mic si moale, acoperit cu solzi. Adultii cresc in lungime pana la 95 cm, marimea medie fiind de 85 de cm.

Primavara este perioada propice imperecherii, perioada in care masculii devin foarte agresivi, luptandu-se unul cu altul pana la epuizare. Chiar si cand se lupta aceste animale, care traiesc, de obicei, in armonie, incearca sa un se raneasca: corpurile lor se inlantuie si se radica de la sol pana cand sunt atrase inapoi de forta gravitacionala. In inaltarea lor masculii isi ciocnesc capetle si se unduie, iar daca fortele celor doi rivali sunt egale lupta poate dura mai mult de 30 de min, secatuindu-le amandurora energia.
In lunile august-septembrie femelele dau nastere unui numar de 5 pana la 10 pui. Hrana preferata este alcatuita din rozatoare mici si soparle. Iarna viperele hiberneaza in excavatii subterane, cel mai adesea in grupuri de peste 100 de indivizi.

Vipera cu corn este un animal lent, fara tendinte de agresivitate. Atunci cand este atacata, insa, reactioneaza violent, dar in foarte putine cazuri muscatura ei este fatala. Idee eronata ca viperele reprezinta un pericol la adresa omului a dus la imputinarea numarului lor, motiv pentru care, incepand din anul 2001 aceasta specie este strict protejata, atat in Romania, cat si in Europa.

O specie de vipera cu corn interesante este cea namibiana. Aceasta se misca cu usurinta pe nisipurile miscatoare, azvarlindu-si corpul in diagonala si lasand pe suprafata nisipului urme in foarma de J. Spre deosebire de celelalte vipere cu corn, vipera namibiana este uluitor de agila si de rapida, putand atinge o viteza de 10 km/h. este un animal nocturn; ziua zace in nisip, c u ochii deasupra (are ochii situati in varful capului), asteptand sa se apropie animalele la care poate ajunge, iar noaptea porneste in cautarea prazii – preferata ei fiind soparla gecko...
Amintiri din vara copilariei
Mai sunt putine zile din vara aceasta fierbinte. Ii va lua locul in curand rugina toamnei. Doar vara copilariei mele e fara de sfarsit. Pot sa ma intorc acolo oricand si sa ma incalzesc la soarele ei urias. Pot oricand sa ma scald in zilele fara sfarsit si pot sa stau, de vreau, in umbra nucului drag, iar pentru asta nu trebuie decat sa trag adanc aer in piept, sa-l iau pe Tanu - Motanu in brate si sa pornesc la drum. Veniti cu mine!

Locul

Am avut norocul si bucuria sa cresc in casa bunicii mele din Maramures, departe de oras, langa o padure uriasa, al carei capat nu l-am vazut nicicand. As putea ajunge acolo si as putea s-o cercetez cu rabdarea si mintea de acuma, dar nu vreau, pentru ca sunt sigura ca orice as afla nou despre ea, orice as vedea, nici o noutate n-ar mai fi atat de mare, de surprinzatoare, incat sa depaseasca tainele pe care le-am aflat atunci, demult, cand una-doua treceam puntea peste apa Vaii Albe si ma pierdeam printre copaci. Ulita copilariei urca o panta blanda, la mijlocul careia era casa, inconjurata de atata verdeata, inca t ai fi putut zice ca a crescut si ea, odata cu pomii, cu ierburile si cu florile ce o inconjurau. Gradina era uriasa. Si nici nu indrazneam sa intru in ierburile inalte, pline de ganganii iuti, fluturi colorati si bondari lenesi. Ramaneam cel mai ades pe potecuta care ducea spre izvorul cu apa rece. Acela a fost primul meu loc de joaca, in umbra racoroasa a unor pruni si a unui nuc nemaivazut de mare. Nu prea m-am jucat cu papusi, nu mi-au placut. De fapt, nici n-am avut decat una, cu capul roz, din portelan, si par moale de ata, imbracata intr-o haina albastra. Imi faceam, mai degraba, singura jucarii din frunze si ierburi, din pietricele si lemnisoare, care erau cele mai de seama comori. O pietricica slefuita de ape, cu irizatii verzui, era mai pretioasa decat orice papusa simandicoasa cu palarie si pelerina, vazuta odata in vitrina unei pravalii. Un lemnisor uscat, cu doua brate, intre care puteam prinde un leganus din iarba, n-avea pereche la "bursa" noutatilor. Nu-mi trebuiau multe ca sa-mi inventez jocuri noi si nu ma saturam niciodata de ele. Lumea era atat de mare si de plina de necunoscut, incat n-aveam vreme pentru plictiseala. Mi-ajungea sa ma cred stapana acelui rai fara capat si eram multumita cat pentru sapte vieti. Ma si purtam ca un general de osti, incaltata cu niste bocanci negri, cu catarame de metal, pe care mi-i lasase Mosul Nicolaie in fereastra. "Domnia" asta fara griji a tinut, insa, pana intr-o zi, in care am suferit o mare infrangere. Cat stateam ascunsa in ierburi, a venit ploaia. Am auzit mai intai un fasait ce cobora dinspre munte si apoi am vazut-o asa cum n-am mai vazut de-atunci niciodata venind ploaia. Adica, nu venea de sus, din cer, din nori, venea ca o perdea dinspre munte, o perdea verticala ce se apropia vazand cu ochii de locul jocurilor mele. Am fugit din fata ei, dar nu m-au ajutat nici bocancii, nici lacrimile, nici rugamintile. Ploaia m-a ajuns in drumul spre casa si asa am invatat pentru intaia data gustul celui invins. Din ziua aceea, n-am mai vrut sa fiu regina si nici printesa. Am priceput ca nu te poti pune cu ploaia, cu soarele, cu padurea, ca sunt intamplari si lucruri mai puternice, care n-asculta de porunci si rugaciuni omenesti. "Numai Fata Padurii ar sti sa-ti raspunda", imi spunea Buna, satula de intrebarile cu care o sacaiam ziua intreaga, ca sa aflu cate nu stiam inca pe lumea asta. Si de-atunci, am inceput s-o caut pe ea, pe Fata Padurii, printre copacii de la marginea codrului, unde am auzit ca se arata numai cand are chef si doar unora pe care-i stie ea de incredere. Dar baba Catarina, ce avea casa pe marginea vaii, a ras de mine, aratandu-mi singurul dinte pe care-l mai avea, si mi-a spus sa fiu eu sanatoasa, ca Fata Padurii se-arata numai flacailor, nu unei mucoase ca mine. Si asta m-a indarjit si mai tare.



Casa

Ca sa intri in casa, trebuia sa treci peste un prag mare de lemn. Nu stie nimeni inca, dar acolo am vorbit eu odata cu niste furnici, care cred ca si-au facut cuib prin apropiere, pentru ca le dadeam mereu zahar din sertar. Vreo doi, trei ani, au tot venit si le-am hranit pe ascuns, apoi au disparut. Buna mi-a spus ca or fi zburat in alta parte, in lumea furnicilor, dupa regina lor ce-avea aripi stravezii.


Daca ajungeai in bucataria Bunii mele, primul lucru pe care-l vedeai era sporiul. Sporiul, adica o soba mare, ce-avea intr-o parte cuptor de paine si-un cotlon mesterit in burta ei incapatoare din care Buna lua apa calda cand ma spala pe maini. Sporiul se sprijinea pe patru picioare incovoiate de fonta, care se terminau cu cate-o bila turtita, stralucitoare, in asa fel incat, daca te apropiai de ea, puteai sa te vezi ca-ntr-o oglinda, numai ca erai cu capul in jos. Iar daca te departai putin, vedeai toata casa intoarsa pe dos, oameni cu picioarele in sus, care umblau pe tavan, dulapuri grele, pline de vase si oale colorate, agatate de cer, de cerul bilei, motanul pasind, intors cu spinarea catre dusumea. Sporiul umplea un perete intreg. Incepea de la usa ce dadea in camera mare, aceea in care iti clantaneau dintii de frig, caci se deschidea numai la Craciun si la Pasti, si se oprea langa cealalta usa, mai veche, din scanduri groase legate intre ele cu tinte de fier, dincolo de care puteai sa cobori doua trepte si sa intri in camara de piatra.
Era vechi tare sporiul Bunii. Era mai batran cu mult decat Buna. Si Buna era batrana, dar sporiul, si mai si... Si era greu, de nu-l puteau misca din loc doi oameni. Nici nu tin minte sa fi fost mutat vreodata din locul lui, cat am copilarit eu in casa Bunii, de la marginea padurii, si nici dupa aceea, cand ma intorceam tot mai rar, in vacantele mereu prea scurte.
Cand se facea curatenia mare, inainte de sarbatori, paturile, dulapurile si celelalte mobile care mai erau pe-acolo erau trase de la locurile lor, golite de ce aveau pe deasupra, desprafuite, frecate cu lesie, limpezite, sterse, si apoi impinse cu greu la loc. Numai sporiul a ramas mereu in coltul lui, in locul acela din care intr-o dimineata, pentru prima oara in viata mea, am vazut cum vine iarna.
Cel mai tare din toata casa imi placea, insa, podul. Din doua-trei miscari eram sus pe scara ingusta de lemn si apoi asteptam o clipa ca sa ma obisnuiesc cu intunericul ce iesea din toate cotloanele. Intr-un colt, erau cartile de scoala ale unchilor si matusilor mele, pe care le cercetam indeaproape. In altul, erau gentile si hainele vechi, demodate, pe care matusa de la Cluj nu le mai purta. Acolo petreceam mai multa vreme. Incaltata cu cate o pereche de pantofi cu toc, tineam cu mare deferenta in maini sau pe umar o geanta in care mai puteai gasi cate un bilet de tramvai ori orarul cursurilor de la facultate. Nici sa fi fost in cea mai mare casa de mode din lume n-as fi pasit mai cu atentie la fiecare miscare, urmand dungile de lumina ce se strecurau prin acoperis. N-auzisem inca la vremea aceea de parade de moda, dar presimteam, oarecum ciudat, asa cum presimti cand vine primavara, presimteam ca va veni o vreme in care, inainte de a iesi in lume, va trebui sa stau in fata unei oglinzi. Cateodata, atata de mult, incat sa ma pot pacali si pe mine.

Nucul



&n
bsp;Acuma pot sa inteleg ca poate nu erau bani de-ajuns, ca ea, Buna, o biata vaduva, a crezut ca i-a pus Dumnezeu mana in cap, cand banditii aceia de la fabrica de mobila i-au oferit pentru el, Nucul meu drag, cateva sute albastre. Acuma pot sa inteleg si pot sa explic, dar nu pot sa uit. Ii multumesc, insa, ca in ziua aceea a avut intelepciunea sa ma trimita dupa "riscasa" (orez) la pravalia lui Ioli, care era mai departe de casa, si asa n-aveam nici o sansa sa vad atunci cand... Adica, Buna mea draga a stiut, a inteles ca Nucul era tovarasul meu si ca n-am sa pot vedea... Numai ca atunci cand am ajuns acasa, cu riscasa impachetata in hartie groasa, n-am inteles la inceput de ce era asa de mare cerul si cum de casa Bunii a ramas parca singura pe varful dealului. Stinghera si a nimanui, ca si casa Nastasiei, care se urnea de ani buni pe cararea ce duce spre padure. Si tot n-am inteles, pana cand nu m-am apropiat si am fost inconjurata de o tacere rece. N-am mai auzit nici pasarile, nu mai canta niciuna, nu se auzea nici un ciripit, oricat de slab. Totul parea incremenit. Am simtit ca ceva rau s-a intamplat si, cand am ajuns la poarta, am vazut si grozavia: nucul urias era culcat la pamant, in iarba inca necosita. In seara aceea, prima fara nucul cel batran si fara pasari, a inghetat si copilaria mea. Si tot de atunci stiu ca atunci cand ti se spune cu glas mieros si zambitor sa faci ceva, sa spui ceva, sa te duci undeva, numai pentru ca "asa e bine", fara sa ti se dea alta explicatie, atunci clar se pune la cale ceva urat.

Oamenii

Tot felul de oameni veneau la Buna mea. Unii ca sa-i vanda lemne pentru iarna, aduse cu caii din padure, altii ca s-o intrebe daca nu-i trebuie lut bun pentru lipit cuptorul de paine, sa-i ceara o sapa ori un harlet imprumut, ori doar sa stea de vorba cu ea, caci era mare stiutoare in toate. Unchiasul Andris ii aducea de la Baie, in sticle mari, ulei roscat din seminte de dovleac, stoarse la oloinita.

Unchiasul avea capul rotund ca o bila si o urma de rana din razboi. De acolo, de pe front, a venit cu meseria de croitor si cu o cascheta verzuie, in care-si tinea acele si atele cu care cosea toata vara, cat statea la sora lui. Intorcea paltoane si haine de iarna, adica le desfacea, le spala si le cosea inapoi, punand dosul materialului pe fata, ca sa arate mai nou. Transforma vestoanele barbatesti in veste pentru nepoti. Din fustele matusilor ieseau pantaloni scurti, iar daca erau inflorate, cu siguranta erau bune de-o pereche de "spilhozni", pantalonasii aceia bufanti, cu pieptar si bretelute cu fodore, uniforma generala de vara pentru toata ceata de copii din vremurile acelea. Era cam militaros unchiasul Andris, si din cand in cand, se-apuca sa cante cantece de razboi, intr-o limba straina, caci ajunsese cu frontul pana departe tare. Era cam militaros si cu noi, si nu stiu cum facea, dar pana la urma, toate hainele pe care le cosea semanau cu niste tunici militare, ce stateau tepene si scortoase pe om.
Celalalt unchias, fratele mai mare al Bunei, Vasalica, venea de la oras incarcat cu tot felul de cutii colorate, pline de bunatati: orzoaica pentru bere de casa, nuga lipicioasa cu nuci si alune, rahat colorat, praf de cicoare pentru "caveiul" de dimineata, zahar candel, insirat pe sfori cenusii. Mai incapeau in ranita lui prafuita si "de-un leu bomboane" pentru mine, hartie albastra pentru rafturile din camara, pe care Buna o taia cu foarfeca, facandu-i o margine dantelata, baterii pentru lanterna si cate un ziar vechi, ingalbenit si ars de soare, pe care incercam eu, apoi, zile in sir, sa recunosc cele cateva litere de tipar pe care le invatasem deja.
Mai venea pe la noi si matusa Ana, care se ascundea la Buna pentru ca se certa mereu cu barbatul ei. Si-apoi, dupa o vreme, venea si el, uncheselul Fantarizu, cum ii spuneau oamenii, si el o indupleca pe Ana sa se intoarca acasa cu el, promitandu-i "marea cu sarea" si seriozitate "la marea stiinta". Si ea se lasa, de fiecare data, dusa de nas, si ofta duios cand il vedea cum scoate din buzunar un pumn de pene albastre de gaioara, pe care i le aducea in dar. Parca o vad si acum cum zambea subtire, cu jumatate de gura, si cum se scula de pe scaun, cum isi aranja rochia pe langa trup si cum se ducea pe ulita acasa, la doi pasi in urma lui. Iara Buna se uita lung dupa ei, isi batea palmele una de alta si nu zicea decat: "Ioi, ioi, vai de capu tau, saracie!". Si eu nu stiam atunci, dupa cum nu stiu nici acum, daca saracie era matusa aia ori saracie e doar asa un cuvant spus la mare suparare. Fantarizu a pus capcane pentru prins gaite cat a trait. De la fiecare pasare smulgea cate doua, trei pene albastre din aripi. Ca sa fie acolo.

Scrisoarea

Nu stiam inca sa scriu, dar atat de mult imi doream un frate sau o sora, un tovaras de joaca, incat am scris intr-o zi o "scrisoare" pe capatul unei hartii de impachetat. Scrisoare catre barza. Creionul chimic a desenat, pentru sora mea sau pentru fratele meu, tot felul de rotocoale, care in limba pe care o foloseam la scris erau litere.

Rotocoale mai mari, in care le spuneam cat de mult ii astept, si altele mai mici, in care promiteam cu oarecare greutate, dar promiteam, totusi, sa-mi impart jucariile cu ei si sa le arat cuiburile de arici din poiana. Da cate n-am promis! Cate n-am jurat c-o sa fac! Cat m-am rugat de barza aceea sa se opreasca si la noi, macar o data! Toate au fost in zadar. Am ramas sa ma joc tot singura. Si in tristetea aceea care pusese atunci stapanire pe viata mea de numai patru, cinci ani, am descoperit cel mai grozav joc de alungat singuratatea: "De-a Lupul, Ursul si Vulpea". E bun si pentru cazurile in care esti mare si singur, si chiar cand esti batran, mai ai minte, dar esti tot singur. Pe verificate!
Imi luam paltonul pe mine, caciula in cap, intoarsa cu blana deasupra, si dintr-o data eram Lupul. Si ma purtam exact ca si el, fara frica, il atacam pe motanul ce dormea sus, pe sporiu, si care sarea in sus speriat. Daca tot nu-mi ajungea, imi intorceam pe dos si paltonul, si eram Vulpea. Pandeam pe dupa coltul mesei gaini imaginare si pui rataciti. Si daca tot nu-mi trecea dorul de tovarasi de joaca, imi bagam picioarele in manecile paltonului, pe care-l legam la brau cu fularul, si-atunci eram Ursul, grasan si ursuz. Si iar o luam de la capat, si eram Lupul, si eram Vulpea, si eram Ursul, pana cand oboseam si adormeam, visand ca ma joc cu o sora sau cu un frate. Cand, in sfarsit, mama m-a anuntat ca nu voi mai fi singura la parinti, era pentru mine prea tarziu. Eram scolarita, aveam alte griji si nu mai credeam de mult in povestea cu barza.


Matrona, Suruca si matele

In diminetile de vara, asteptam pe pragul grajdului cu cana in mana. O cana albastra, de lut, pe care erau desenate doua flori mari si albe. Buna statea pe scaunasul ei de lemn si mulgea. Taraitul ascutit al laptelui care cadea in vas se-ngrosa dupa cum crestea spuma alba. Cand era cam la jumatatea mulsului, ma chema: "No, hai!", si atunci ma sculam de pe prag si intram in aerul cald din grajd. Ii intindeam cana si mi-o umplea de lapte. Cantecul laptelui muls direct in cana era mai ascutit decat cel din donita, era ca un greieras speriat. Crestea apoi si se ingrosa dupa cum urca laptele si se facea la urma ca un bazait de bondar. Iar cand spuma se ridica, precum o creasta de deal cu zapezi, imi intindea cana: "Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi!".


In diminetile reci imi incalzeam mainile de cana albastra. Sedeam pe pragul grajdului si beam lapte. Lapte de la Suruca, vaca cea cuminte, ce facea mereu vitei albi, sau de la Matrona, o bivolita mare si blanda, dar incapatanata cand era vorba sa fie mulsa. In cele mai rele dimineti, nu mai voia sa dea lapte, se incapatana sa-si tina laptele in tate si nu-l lasa cu nici un chip. Iar in diminetile acelea in care Matrona se incapatana, venea Buna in casa si ma scula, ma punea sa ma imbrac si ma ducea in grajd. Dormind pe jumatate, de cele mai multe ori zgribulind de frig, trebuia sa cant, sa cant orice, numai ca sa ma auda bivolita care, dupa ce intorcea catre mine capul ei lataret si abia dupa ce ma prindea in privirea ei umeda, se lasa mulsa. Cata vreme Buna mulgea, cantam mai intai toate cantecele pe care le stiam. Cantam cat ma tinea gura, pentru ca Matrona sa dea lapte, si Buna mulgea, repede, repede, bucuroasa ca are lapte mult si ca a mai pacalit-o inca o data pe Matrona. De multe ori, Buna ma punea sa sed pe marginea ieslei, si atunci Matrona statea cuminte, caci ma avea in fata ochilor. Ma mirosea si ma lingea pe picioare, de parca eram puiul ei. Matrona era singura bivolita de pe ulita noastra si eu eram tare mandra de asta. Era mare, neagra si calda, cand ma lipeam de ea ca sa-i curat scaietii din par, sau cand ma urcam pe oblonul pe care primea ea fanul, ca sa-i vad mai de aproape genele lungi si dese, care-i umbreau privirea. Mi-era draga Matrona, avea un cap turtit si doi ochi in care incapea toata curtea. Niciodata nu mi-a facut vreun rau. Nu m-a speriat, asa cum facea cu alti copii, catre care se-ntorcea cu coarnele mari, labartate, nu m-a calcat cu picioarele ei butucanoase, desi eram toata ziua pe langa ea, nici macar nu m-a plesnit vreodata cu coada inspicata la varf. Si le rabda inteleapta, si pe matele care asteptau, si ele, in rand cu mine, lapte cald si bun, impleticindu-se printre picioarele ei, torcand nesfarsit pe mai multe voci: Lili, Tigrisor, Ciresica, Ciurli, Chitu, Moise si Tanu.
*
Si acum e noapte si la fel de tarziu. Toti ai mei dorm. Caldura noptii de vara intra pe geamul deschis, odata cu fluturii buimaci, zapaciti de lumina lampii. E liniste. Ma duc tiptil, ca sa nu-i scol, si-mi iau un pahar cu lapte din frigider. In noaptea calda de vara, mainile mi se racoresc pe paharul aburit. Nu se aude nici un zgomot, doar taraitul unui greier ratacit: "Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi!". Si dintr-o data, intunericul se face mare si cald ca burta Matronei, pe care o curatam de scaieti, si dintr-o data stelele par luminitele din ochii cu care ma privea cand ma jucam cu ea si ii suflam genele frumoase, ce se miscau incet, ca niste fluturi mari, fumurii.

Leacurile

Bolile copilariei, ranile si accidentele inerente varstei le-am depasit si trecut nu cu medicamente si doctorii de la oras, ci cu leacuri pe care, in vremea aceea, le cunostea orice femeie. Toate leacurile bunicii mele s-au dovedit intotdeauna potrivite cu bolile pe care le-am avut si, mai ales, erau apropiate de lumea in care traiam, le cunosteam, imi erau familiare, erau blande, nu dureau ca injectiile de azi. Mai putin, poate, sarea presarata pe juliturile genunchilor, vesnic "inceputi". Dar si pentru asta era leac: "Inchide ochii, poruncea Buna, si tine-te strans de scaun!".

Ca sa-mi aduc acum aminte de zilele acelea, a fost suficient sa inchid ochii si sa ma gandesc la curtea Bunii, la vecinele ei, la povestile lor, la ierburile si frunzele care stateau vesnic la uscat, prinse de grinda bucatariei, la "credentul" de lemn, in care traiau in fratie licori colorate, de coacaze si de afine, ca sa bei dupa ce-ai mancat prea mult, sa nu te "ciumurlesti", arome de poame uscate, din care se facea compot cand erai slabit dupa vreo boala, uleiul crud de dovleac, de uns pe painea calda, abia scoasa din cuptor si mancata cu frunze de leurda, ca sa creasca pofta de mancare; siropuri groase din muguri de brad, tinute in sticle burtoase cu torti, pentru zilele in care eram ragusita, saculeti cu flori uscate de padure, de pus langa perna, ca sa am somnul dulce, boabe aurii de porumb pentru fiertura cu care se amageau racelile iernii. Si cine stie cate mai erau in pungile de hartie maronie si ce licori in sticlele insirate pe raft, din care Buna imi dadea sa beau cate un dop, nu mai mult, cand i se parea ei ca nu sunt chiar in apele mele ori ca ma uit prea gales. "Credentul" Bunii mi s-a parut intotdeauna la fel de viu ca natura, in care incap leacurile pentru orice boala si pentru orice necaz.
"Leacul de somn" era unul cu totul special: o lingurita de miere, un pahar cu lapte si povestea cu Panarab, un fel de Fat Frumos, care era insa mereu incoltit de dusmani si de intamplari neasteptate. "Vai, saracu Panarab, Multe-n lume o patat!", era refrenul ce se repeta tare des in povestea aceasta, pe care acum n-as mai sti s-o incep si nici s-o termin, pentru copiii mei, de exemplu, pentru ca si pentru mine a fost nesfarsita. Dar stiu ca m-a adormit cativa ani, pana cand am inceput sa-mi citesc singura povesti. Doar uneori, cand mi-e greu si cand simt eu ca nu prea ma mai descurc, imi amintesc de refrenul cu "saracu Panarab", imi vine sa rad de nenorocul lui, si parca greul se face dintr-o data mai usor. Ceata se da la o parte si soarele imens al copilariei ma mai incalzeste inca o data.
Mari duhovnici: Parintele SOFIAN BOGHIU
"Batranul cel frumos"

In inima Bucurestiului, langa Casa Poporului, ascunsa dupa blocurile in care urma sa stea lafaindu-se nomenclatura comunista, se afla Manastirea Antim. Zidurile batrane de caramida, smerite in spatele uriaselor blocuri, iti pot depana povesti de acum sute de ani, de pe vremea cand domnii vegheau asupra tarii, iar legea ei era crestina. Dar daca le intrebi ce s-a intamplat in ultimii zeci de ani, sigur iti vor spune despre viata unui smerit parinte, care nu a cautat slava oamenilor, dar catre care acestia s-au indreptat mereu, ca la un liman al linistirii si povetei: parintele Sofian Boghiu, supranumit "apostolul Bucurestiului". De la trecerea sa la Domnul au curs opt ani. E putin pentru vesnicia dintru care el se roaga, dar e mult pentru noi, cei osteniti de trecerea clipelor.

Cand intru in biserica manastirii parca il vad si acum, alb ca o statuie greaca, luminand prin stravezimea fetei coltisorul de biserica in care spovedea. Statea pe scaun mereu aplecat cu urechea spre credincios, ca o pasare atintita spre un adanc de apa, gata sa prinda orice suspin, orice soapta sau murmur care putea vadi indreptarea. Adasta asa ore in sir, ascultare pietrificata, neclintita de varsta si nici de orele tarzii din noapte. Ultimul credincios parasea biserica tarziu, mult dupa miezul noptii, uneori la ora 2 sau 3 dimineata. Atunci pleca si parintele, desi pe umerii sai apasau peste 80 de ierni si multi ani de inchisoare.
Spinarea sa, de om batran, nu l-a urmat insa mereu in ravna. Vesnic indoita spre ascultare, s-a frant! Din ea s-a smintit un disc, apoi parintele a paralizat si din acea paralizie s-a ridicat temporar, numai pentru a pleca la ceruri, in dimineata zilei de 14 septembrie 2002, chiar in timp ce in biserica se savarsea Liturghia praznicului Inaltarii Sfintei Cruci. A fost pomenit de doua ori la ectenii, o data ca staret al asezamantului, la vii, si apoi la morti, trecand spre cer in sunet de psalmodie. Am putea spune ca parintele Sofian a murit de pe urma scaunului de spovedanie, ca un mucenic fara sange care din dragoste de oameni nu si-a ascultat trupul bicisnic si neputincios, ci inima incalzita de har, ce nu imbatraneste niciodata. Dupa plecarea sa la cer, discutam cu arhimandritul Grigorie Babus, prietenul sau de o viata, care il "certa" uneori pe avva ca nu scurteaza sederile la spovedaniile nocturne. Smerit, parintele Sofian i-a raspuns ca nu e trist ca sunt multi la spovedit, trist ar fi daca nu ar mai veni nimeni sa se marturiseasca... Cuvintele acestea reprezinta, intr-un fel, crezul sau de o viata. Sanatatea, propria persoana, nu contau in ochii sai. Calugar din frageda copilarie, el s-a daruit total lui Dumnezeu, arzand ca o lumanare in altarul bisericii; a stiut doar de Hristos si de pastorirea credinciosilor.

Basarabeanul "exilat" in patria mama

Parintele Sofian a venit pe lume in anul 1912, in Basarabia, un pamant care a dat ortodoxiei romanesti multi alti mari duhovnici, dintre care am putea sa ii amintim pe parintii Roman Braga si Felix Dubneac, ambii apropiati ai sai. Despre plaiul natal, parintele vorbea cu drag; atunci cand auzea de Republica Moldova, intervenea brusc: "Nu exista un astfel de stat, Basarabia este pamant romanesc."

In anii maturitatii


Parintii sai, tarani credinciosi, i-au dat la botez numele de Serghie. Nu se stiu multe despre copilaria sa, care a culminat cu intrarea in manastire, la Schitul Rughi, inca de la 14 ani. Dupa absolvirea unei scoli de cantareti va veni la Seminar la Manastirea Cernica, unde se va imprieteni cu Grigorie Babus, colegul sau de banca. "Ma ruga uneori sa ii citesc lectiile, pentru ca avea o problema la ochi, dar, desi eu i le citeam, el lua intotdeauna zece, iar eu sapte, opt", avea sa isi aminteasca parintele, ani mai tarziu. Dupa absolvirea seminarului, tanarul monah Sofian se intoarce in Basarabia, unde nu ramane mult. Anul 1940 reprezinta ocuparea tinutului sau natal de catre sovietici si refugierea multor calugari in tara. Parintele vine impreuna cu staretul sau si se aseaza la Manastirea Caldarusani, inscriindu-se la Academia de Belle Arte si apoi si la Facultatea de Teologie, devenind pictor, dar si cunoscator al Sfintilor Parinti. In teza de licenta avea sa scrie: "Dintr-un indemn tainic al inimii mele, de mult caut Fata Domnului. O caut pentru indeletnicirile mele de umil iconar, dar si pentru cerintele sufletului meu de crestin si monah".
Aceasta cautare avea sa isi afle implinirea in valvataile "Rugului" aprins la Bucuresti de Daniil (Sandu) Tudor si calauzit duhovniceste de parintele Ioan Kulighin, un umil preot celibatar, initiat in tinerete in tainele vietii isihaste, la Manastirea Optina din Rusia, si refugiat in Romania din calea bolsevicilor impreuna cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al carui duhovnic era. Parintele Ioan, "Strainul", cum avea sa fie supranumit blajinul rus cu parul blond si ochii albastri, era tare smerit. Cand a sosit la manastirea Cernica, in iuresul acela de oameni si bagaje al suitei mitropolitului, calugarii romani au uitat sa il cazeze. Avva nu a spus nimic, dar cand vladica l-a intrebat unde doarme, a raspuns senin ca isi gasise o banca in curtea manastirii. Daca de fervoarea intelectuala a miscarii "Rugul Aprins" de la Bucuresti sunt responsabili oameni de cultura (printre ei un Vasile Voiculescu, Ioan Marin Sadoveanu sau Alexandru Codin Mironescu), pentru profunzimea duhovniceasca, parintele Ioan Kulighin este de asezat la loc de cinste.


Manastirea Caldarusani

Parintele Sofian il gazduia noaptea in propria chilie, pe care o primise la Manastirea Antim, si astfel i-a devenit si ucenic. Atunci cand imi vorbea de rugaciunea lui Iisus, de felul in care ea trebuie rostita, de ispitele care il pandesc pe lucrator, parintele nu uita sa imi spuna ca asa invatase si el de la parintele Ioan. "Dansul avea rugaciunea neincetata, si se ruga oriunde si oricum, chiar si in somn", avea sa imi marturiseasca, atunci cand imi povestea de darul lacrimilor neincetate pe care "Strainul" le avea si pentru care purta la el un prosop cu care se stergea mereu, chiar si cand statea intins, pentru a se odihni. Din cand in cand, acesta trebuia stors, pentru ca plansul duhovnicesc il podidea napraznic, si biata carpa nu mai facea fata. Parintele Ioan traia in mijlocul "pustiei" citadine ca un sfant isihast si se bucura de harul dumnezeiesc la fel ca cei ce se insingureaza in desert. Cred ca aceasta experienta este responsabila si pentru tot destinul parintelui Sofian, care avea sa caute "fata lui Dumnezeu", ramanand in mijlocul lumii, mereu la dispozitia semenilor, si totusi departe de aceasta si de pacatele ei.



Temnita

Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea despre parintele Sofian ca a fost unul dintre oamenii pe care inchisoarea nu si-a pus deloc amprenta. Cand imi povestea despre temnita, relatarile sale erau foarte sumare si aduceau, paradoxal, a viata de manastire. Intr-un interviu, avea sa spuna ca... s-a simtit bine acolo, pentru ca s-a putut interioriza, iar in altul declara, senin, ca in temnita a facut ce facea si in libertate - slujbe si rugaciuni! Faptura lui nu putea concepe raul, cred ca pur si simplu fiinta sa luminoasa nu il "procesa". Despre prigonitori spunea doar: "Ne-au luat si ... ne-au pazit vreo cativa ani". Nimic despre torturile pe care, cu sufletul la gura, asteptam sa mi le dezvaluie pentru a putea sa il incununez, cu o stupida ravna, cu aura de "marturisitor in viata".


Mormantul parintelui Sofian

Nimic mai nefiresc pentru parintele. Traind mereu cu lucrarea ne-judecarii, el nu numai ca isi ierta semenii, dar ii si iubea, stergand raul cu buretele. As indrazni, chiar, sa spun ca in inima lui nici nu incapea acel rau facut de oameni; asa cum nu l-am vazut niciodata mahnit de altceva decat de pacatele fiilor sai duhovnicesti, tot asa cred ca nici in inchisoare nu punea la inima vreo ocara sau bataie. De aceea, pentru dansul, nu cred ca au existat tortionari. Si vad aceasta memorie mult mai vie, mai cuprinzatoare de suflete si iradianta de bine, decat acel "te iert, dar nu te uit pentru ceea ce ai facut neamului meu", sub care multi si-au ascuns neputinta de a iubi pe deplin si senin.
La mai bine de 30 de ani dupa eliberarea din 1964, parintele avea sa scrie: "Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoatevazator si inima plina de bunatate a Parintelui ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea care ne-au insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare".

Smerenia - libertate si creatie

Iesit din inchisoare, parintele va picta, pe ziduri si pe oameni, chipul lui Hristos. Bisericile manastirilor Darvari si Radu Voda din Bucuresti, Agapia Veche din Moldova, Deir el Harf din Liban sau Hama si Horns din Siria vor iesi de sub penelul sau. Intr-o neincetata si framantata rugaciune, plin de ravna pentru Domnul si frumusetea lacaselor sale, parintele nu era niciodata suficient de multumit de ceea ce lasa in urma. Poate ca aceasta este explicatia tacerii sale care acopera decenii. Cu greu gasesti cuvinte ale sale sau articole.

Pictor neintrecut de biserici

Nu a scris nici o carte, nu a editat volume de predici. Personalitatea sa duhovniceasca a crescut aproape in anonimat, la fel ca zugravii de odinioara, care nu se semnau pe fresca, pentru ca socoteau ca toate le-au primit de la Domnul. Cand i-am spus, odata, ca sunt chinuit de mandrie, parintele s-a mirat. "De haina de pe tine nu esti mandru? De buna seama ca nu. Doar e facuta de niste croitorese la fabrica. La fel si cu orice calitate pe care crezi ca o ai, sa stii ca e data tie de Domnul. Nu tu ai zamislit-o, ai primit-o in dar la nastere". Unei ucenice care se plangea ca cineva o insultase facand-o "proasta", avva i-a spus: "Nu esti nici proasta si nici desteapta. Esti asa cum te-a facut Dumnezeu. Iar oamenii nu au cum sa adauge sau sa stirbeasca ceva din tine. Asa ca nu ai de ce sa te superi".
Toata aceasta atitudine de viata era rodul lucrarii rugaciunii isihaste, caci parintele repeta necontenit rugaciunea lui Iisus, asa cum il invatase Ioan cel Strain. De altfel, acesta a fost dorul intregii sale vieti. La implinirea virstei de 80 de ani, mai multi tineri din ASCOR l-au intrebat ce isi doreste de la Domnul. Atunci parintele le-a povestit de o intamplare a Patericului, in care un monah viziteaza un pustnic, caruia ii spune ca oamenii sunt necajiti in lume, pentru ca nu ploua. Sihastrul i-a intrebat de ce nu se roaga, la care monahul a raspuns ca fac asta de mai mult timp. Atunci pustnicul si-a ridicat mainile la cer si din degete i-a iesit un suvoi de lumina. Imediat a inceput sa ploua. Apoi raspunsul parintelui a venit simplu si duios de smerit - "Acum, la 80 de ani, vreau sa invat sa ma rog!".

Prezenta unei taceri

Dupa o astfel de lectie, singura atitudine posibila era tacerea. O tacere pe care parintele nu o lasa suspendata, asa cum, uneori, intre noi oamenii se intampla adesea. Langa el nu aveai senzatia aceea sfarsita, pe care lipsa cuvintelor o sapa. La parintele ne-grairea facea mai mult decat o mie de cuvinte. De buna seama ca dansul stia de Sfatul Sfantului Isaac Sirul, care spune ca "tacerea e limba veacului ce va sa fie". Un veac in care avva se mutase deja discret. Si de acolo, din pregustarea imparatiei, se revarsa asupra ta, ca ucenic, o prezenta nepamanteana, o lumina nevazuta, care stralucea undeva, adanc, descoperindu-te asa cum esti. Niciodata, nici o clipa din rugaciune, nu m-a descoperit asa nevolnic precum a facut-o parintele. Pentru ca el nu propovaduia smerenia, ci o impartea darnic, stiind ca ea singura poate linisti sufletul.


Un sfant si un om minunat

Poate ca din aceasta pricina, putini pot spune ca parintele a facut minuni. Era atat de discret in viata de zi cu zi, incat cred ca si daca ar fi inviat un mort, nu ar fi aflat nimeni ca el este autorul. Persoana sa este asemenea unui film negativ, in care ghicesti trasaturile privind fundalul. Figura in sine se lasa doar ghicita, e ca un abur fin care te invaluie, ca o mireasma discreta de care iti dai seama doar dupa ce a trecut. Sfintii, in fond, nu sunt prezente evidente. Diavolul singur este cel care inspaimanta si se vesteste cu surle si trambite, incercand sa impresioneze, sa incante. Parintele era strain de toate acestea. Chiar si atunci cand il intrebam ceva zabovea mult in tacere, parca nu s-ar fi socotit vrednic sa imi dea sfat. Apoi rostea cateva cuvinte sfioase, de care te rusinai. Era imposibil sa il contrazici, nu pentru ca nu lasa loc de asa ceva, ci dimpotriva, parca astepta sa ii spui ca nu are dreptate pentru a rasufla usurat, soptind in sine - "Stiam eu!". Or, tocmai aceasta negare continua in care isi cladea raspunsul te bloca. Cuvinte sale erau absolute pentru mii de oameni, dar pentru sine nu reprezentau mai nimic! Daca la spovedanie parea ca te clatini si nu primesti ceea ce iti spunea, parintele intervenea spasit, parca cerandu-si iertare, si te sfatuia sa cauti pe altcineva care te-ar putea zidi in Hristos, spunand ca iti da binecuvantare sa mergi la alt duhovnic. Daca il intrebam despre un sfat al unui sfant, era contrariat: "Cum poti sa ma intrebi pe mine de cuvantul unui sfant? Poti doar sa il implinesti". Odata, in chilie, dupa o lunga convorbire telefonica impreuna cu o ucenica, avva s-a rezemat in scaun si s-a uitat la mine, cu o mirare sincera: "Ma suna oamenii de parca as fi cine stie ce carnat!". Eu am pufnit in ras, dar parintele a ramas serios. Pentru el era o mirare ceea ce pentru noi, ucenicii, aparea drept evidenta.

Plecarea

Cu putin timp inainte de a muri, parintele era deja foarte bolnav. Hernia de disc l-a tintuit multa vreme, iar revenirea a fost de scurta durata. Nu incetase sa isi primeasca ucenicii mai apropiati, pe care ii spovedea, nevoindu-se sa coboare din pat. Cum se chinuia de fiecare data, l-am rugat sa ramana intins si sa vorbim asa.

Slujind, la biserica Antim

Ochii sai parca priveau dincolo, rasuflarea curgea lin, de parca dormea. Conversatia, punctata rar de cuvinte, se purta intre inimi. Am indraznit atunci sa il tulbur, intrebandu-l daca a trait vreodata la rugaciune unirea mintii cu inima. "Mai greu". Am insistat pentru a afla ce se intampla atunci, daca se mai rostesc cuvinte, daca rugaciunea insasi se mai deapana. "Rugaciunea se mai spune, dar este si o stare generala a ei. Rugaciunea este depasita de marginile ei". L-am rugat sa imi dea un sfat pentru vremea cand nu va mai fi. Mi-a spus ceea ce imi spusese de mii de ori - sa nu judec. Apoi parintele a tacut. Mult.
La cateva luni dupa acest dialog, pe 14 septembrie, in ziua in care Patriarhul Ierusalimului a inaltat Sfanta Cruce descoperita de Sfanta Imparateasa Elena, parintele trecea dincolo, catre acel "mai aproape" al nostru, in care ne putem intalni grabnic, doar daca ne rugam... Imi spusese de mai multe ori ca cel care dobandeste rugaciunea neincetata intra inca din aceasta viata in imparatia cerurilor.
Nu cred ca il pot descrie pe parintele Sofian. Si nici sfaturile sale nu cred ca reusesc acest lucru deplin. Pentru ca faptura sa era mai larga decat ele si, in acelasi timp, mai discreta decat va puteti inchipui. Cine poate descrie astfel de realitati? De buna seama ca, vorba Sfantului Isaac, doar tacerea intru care vom putea vorbi intre noi si dincolo.

Cuvinte pentru vesnicie ale avvei Sofian

* Nu dispretui ceea ce nu cunosti.
* Pe Dumnezeu foarte greu il intuiesc oamenii.
* Smerenia, asa cum o aflam in Pateric si Filocalie, este mai greu de dobandit pentru ca nu este din lucrarea omului.
* Daca starea normala a omului este cuviinta, smerenia trebuie sa o dobandeasca.
* Smerenia si dragostea nu cad niciodata. Sunt doua calitati recomandate de Mantuitorul care apartin lui Dumnezeu. Diavolul nu poate sa fie nici plin de dragoste, nici smerit.


Manastirea Antim

Mantuitorul, stiti, ne recomanda in privinta aceasta, cand e vorba de smerenie, un cuvant special, spunand asa: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna pentru sufletele voastre", adica de la El sa invatam. Mantuitorul Hristos, si Dumnezeu Tatal si Sfantul Duh, sunt smeriti, numai diavolul este mandru.
* Cere ajutorul lui Dumnezeu ca El are de toate si, cand vede ca apelam la El, ne ajuta.
* Raporturile noastre trebuie sa fie de buna cuviinta si de bun simt, daca le avem pe acestea razbim in viata.
* Omul trebuie sa fie indumnezeit ca sa ajunga smerit si plin de dragoste, ca aceste doua insusiri (smerenia si dragostea) sunt insusirile lui Dumnezeu. Omul indumnezeit nu poate sa minta si nu poate sa se mandreasca.
* Dumnezeu este foarte prezent in viata noastra si atuncea oriunde suntem ne putem adresa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este prezent mereu si ne asculta. Insa cu aceasta incredere in Dumnezeu, cu aceasta credinta puternica, nu cu o rugaciune formala.
* Daca nu te rogi continuu, cu incredere, cu smerenie inaintea lui Dumnezeu, nu-ti raspunde Dumnezeu.
* Dumnezeu este sfintenie, este cumpatare, este tot ce e mai curat in viata aceasta din preajma noastra.

vacanta

Un prieten al meu, Roger Millington, este unul dintre cei mai iscusiti si amuzanti copywriteri pe care ii cunosc.

Asa ca o sa va prezint helpful ideea 97 in stilul lui inimitabil: nu trata clientul ca pe un ****.

Puteti inlocui asteriscurile cum doriti. Probabil ca tin locul cuvintelor “tampit” sau “prost”.

E pacat cand o firma, care si-a tratat cum se cuvine clientii, dintr-o data nu o mai face.

Din 1993 tot prezint in seminarii un model excelent de scrisoare de multumire primita de Denise, vechea mea asistenta, din partea companiei Viking Direct.

Insa, inainte de a pleca pe pasuni mai vrezi, mi-a aratat inca 3 scrisori care au sosit in acelasi timp, tot din partea Viking Direct. I se adresau cu termenul “Client de Valoare”.

In schimb, aceasta fraza inseamna exact opusul a ceea ce se doresteEditura Publica va invita miercuri, 9 decembrie, la ora 18:00 la Libraria Carturesti din Str. Arthur Verona, la prezentarea cartii Sfarsitul economiei iluziei. Liviu Voinea si invitatii sai – Ilie Serbanescu si Radu Soviani – discuta despre criza “made in Romania” si solutiile posibile.
voinea
Liviu Voinea crede ca economia Romaniei se bazeaza de multi ani pe o iluzie a bunastarii care, la randul ei, a intretinut o serie de iluzii privind evolutiile macroeconomice. Criza prin care trece Romania nu este temporara, ci este o criza de structura, de viziune si mai ales de asumare a reformelor, o criza de conducere. Dupa parerea autorului, criza economica din Romania este de natura interna si ar fi aparut chiar in absenta crizei financiare declansate in SUA. Mai mult decat atat, cauzele crizei economice romanesti sunt foarte diferite de cele din SUA sau din nucleul dur european si, de aici, si masurile de iesire din criza trebuie sa fie diferite.

Autorul si invitatii sai vor analiza miturile care au stat la baza iluziilor despre economia romaneasca atat in ceea ce priveste mersul acestei (cum ar fi mitul ca ratele inalte de crestere economica sunt sanatoase, ca banii romanilor din strainatate sunt o contributie sigura la reducerea deficitului extern sau ca aplicarea cotei unice este un succes), cat si atitudinea fata de criza sau intelegerea ei (ca Romania nu a intrat in criza, ca atunci cand a intrat s-a intamplat datorita crizei globale, ca trebuie sa dam afara bugetari, ca relansam economia prin programul „Prima casa”).intrati si veti casi adresa pe acest link...www.libertatea.rosau pe www.trafic.ro Referad Biologie. Cel mai mare sarpe existent in Africa si unul dintre cei mai mari serpi din lume, pitonul de stanca, cunoscut si sub denumirea de Python natalensis, are un corp lung si puternic, acoperit cu o piele patata in nuante diferite de cafeniu, oliv, castaniu si galben inchis, deseori sub forma unor dungi neregulate.
Pitonii sunt serpi carnivori, neveninosi. Ei isi sufoca prada, strangand-o cu putere pana cand aceasta se ineaca, apoi o inghit intreaga, incepand cu capul. Sunt, asadar, serpi constrictori, care se hranesc cu maimute, porci salbatici, antilope, soareci si pasari. Cele doua maxilare ale pitonilor sunt „prinse" cu ajutorul unor ligamente elastice, ceea ce le permite sa inghita animale mai mari decat propriul lor corp. Ei nu-si mesteca hrana, ci o digera cu ajutorul acizilor foarte puternici din stoma..
Pitonii africani de stanca sunt animale ovipare, depunand 20 pana la 100 de oua alungite, acoperite cu o coaja tare, in vechile cuiburi de animale sau in musuroaiele termitelor. Grija cu care femelele isi protejeaza oualele este surpinzatoare: ele se incolacesc in jurul cuibului, protejand ouale de pradatori si ajutandu-le sa incubeze, vreme de 90 de zile.
De regula oamenii sunt inspaimantati la vederea pitonilor si deseori sunt tentati sa-i ucida. Atacurile asupra oamenilor sunt, insa, extrem de rare, in ciuda faptului ca habitatul acestor serpi este foarte aproape de cel al oamenilor. In unele zone pitonii sunt vanati pentru carnea sau pentru pielea lor sau sunt capturati de catre colectionari de animale.
Media de viata in captivitate este de 12 ani. Referad Biologie. Anaconda.... numai rostirea acestui cuvant provoaca fiori. Si pe buna dreptate!

Avand in mod uzual peste 10 metri si 250 kilograme si un diametru mediu de 30cm, anaconda se califica fara probleme in categoria monstrilor acestei planete.

Zonele principela in care acest animal poate fi intalnit (desi nu doresc nimanui acest eveniment) sunt bazinele fluviilor Amazon si Orinoco, in ape linistite si mlastini.

Carnivor feroce, manaca de la pesti si rozatoare mici pana la feline medii cum ar fi jaguarul. Are o viata nocturna si este neveninos (atat ar mai fi trebuit). Este un sarpe solitar, pazindu-si cu strajnicie domeniul de vanatoare.Puii, care masoara aproximativ o jumatate de metru, pot inota, vana si a-si purta singuri de grija la numai o jumatate de ora de la nastere. S-au semnalat cazuri de canibalism la aceasta specie, intr-una din fotografiile din partea de jos a paginii puteti vedea o femela care inghite prada, aceasta fiind nimic altceva decat un mascul anaconda!

Varsta maxima la care poate ajunge este 35 ani. Considerat a fi cel mai mare sarpe din lume, anaconda nu este si cel mai lung sarpe, fiid depasit de unele specii de unele specii de piton. Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute. In Bulgaria sunt peste o suta de mii de romani. Uitati, parasiti, ignorati de tara mama, a carei limba o vorbesc. Nici un stat din lume nu-si dispretuieste cu atata inconstienta radacinile istorice

La sud de Dunare

Taranul nu stia ce vrea jandarmul de la el. Il vazuse doar ca se tine la cativa pasi in urma lui, de cand iesise cu boii pe poarta. La inceput s-a gandit ca ar putea sa fie ceva la mijloc, dar, in ultimul timp, nu mai gresise cu nimic. Facea acum ceva rau? Isi ducea, ca in fiecare seara, boii la adapat, la Dunare. Boii erau ai lui. Se straduise din greu sa ii aiba, si acum ingrijea de ei cu tot dragul, pentru ca erau singura lui avere si singurul sprijin la munca pamantului. Ca adapa boii la Dunare, iarasi nu era nimic gresit: toti taranii din sat faceau la fel. Exista chiar un loc anume, cu intinsura,
unde animalele intrau ca sa-si inmoaie boturile in curgerea apei. Incercand sa isi risipeasca teama, omul merse mai departe, fluierand usurel. Jandarmul continua, insa, sa-l urmeze de la distanta. Ajuns pe malul Dunarii, Gheorghe s-a oprit. Jandarmul a venit langa el si s-a asezat pe pamantul jilav, oftand adanc, ca un om ce nu se mai descurca cu problemele vietii. Taranul l-a privit lung, cu oarecare neliniste. Facea ceva gresit si nu isi dadea seama? In cele din urma, si-a luat inima in dinti si i s-a adresat jandarmului:
- Dom' capitan, am gresit cu ceva? De ce ma urmariti? Am facut ceva ce nu trebuia?
Fara sa-l priveasca, jandarmul i-a raspuns cu aerul de superioritate al omului care stie ceva ce nu stie celalalt:
- Nu ai gresit cu nimic, ma, Gheorghiev. Hai, da boii la apa! Zi-le sa intre in apa. Nu ai gresit cu nimic, a ranjit el.
Fata lui Gheorghe a ramas nemiscata. Doar privirea i-a tresarit si s-a lasat in pamant. Asa era, trebuia sa dea boii la apa. Si pentru ca sa ajunga acolo, trebuia sa ii indemne sa intre pe intinsura. Cum de nu-i daduse prin cap?
- Haide, ma! Da-i la apa! Nu te uita la mine, fa-ti treaba!
Gheorghe se uita la boi. Apoi la jandarm. Apoi la mainile lui, care invarteau fara rost caciula. Se uita la Dunare cum curge, cum aluneca.
- Da, sa-i dau la apa, zice el. Dar nu se putea misca din loc. A stat asa un timp. Privirea ii ramasese agatata de malul romanesc. Barbia incepu sa ii tremure. Ca si cum o mare povara il apasa, se intoarse incet catre jandarm.
- Nu am cum sa ii dau la apa...
- Pai de ce? Uite apa aci! Ia boii si baga-i, zise jandarmul, scuturand niste scame imaginare de pe guler.
- Pai, daca stati dumneavoastra aici, nu ma asculta. Va rog, mergeti in treaba dumneavoastra si lasati-ma sa imi dau animalele la apa, zise Gheorghe cu o voce stinsa.
A urmat o tacere lunga.
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Parintele ratacitor

Jandarmul s-a ridicat de jos si si-a indreptat uniforma. Si-a netezit parul ravasit de briza fluviului si si-a pus, incet, sapca pe cap. S-a apropiat de Gheorghe. L-a privit ca si cum ar fi inspectat ceva. S-a invartit in jurul lui si s-a oprit, asa, intr-o parte, cat sa fie in dreptul urechii lui Gheorghe:
- Baaa, ce ti-am zis eu? Te-am amendat, te-am batut in piata cu vana de bou, ba, tu vrei sa mori in puscarie? Nu ti-am zis eu sa nu mai vorbesti romaneste? Hai, acum baga animalele la apa! Da' pe bulgareste, ca aici esti in Bulgaria! Pe bulgareste sa te-aud!
Gheorghe statea nemiscat si asculta cu capul in pamant. Isi stergea lacrimile cu dosul palmei. In cele din urma, spuse mai mult ca pentru el:
- I-am avut de vitei, asa i-am invatat, cu vorba romaneasca, de mici... daca nu le vorbesc romaneste, nu ma asculta, dom' capitan... va rog frumos, mergeti mai departe un pic, sa ii pot adapa...
"Asa au trait bunicii nostri aici, la sud de Dunare", imi spune Ivo Gheorghiev si aprinde lumina din micul sau birou, aflat in centrul Vidinului.

Ivo

In spatele lui Ivo Gheorghiev, prinse de perete, sunt trei steaguri: al Romaniei, al Uniunii Europene si al Bulgariei. Camaruta-birou in care suntem este de fapt sediul Asociatiei AVE, cea mai activa dintre cele trei asociatii care se ocupa de drepturile romanilor din Bulgaria.
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Biserica parasita din Colibe

Chiar daca e aproape miezul noptii, Ivo Gheorghiev a acceptat sa ne intalnim. Poate este obisnuit cu situatiile de urgenta: lucreaza ca medic pe ambulanta. Stam fata in fata si spatiul dintre noi devine un moment de tacere, cateva secunde lungi. Apoi reia: "Asa au trait bunicii nostri aici, la sud de Dunare. In timpul regelui, in anii '30-'40. Apoi au venit comunistii. Au fost mai blanzi, dar procesul de asimilare a romanilor a fost dur. Au intretinut mai departe frica oamenilor care, incet-incet, au inceput sa se declare bulgari sau, in cel mai fericit caz, vlahi. Asa a fost pentru parintii nostri si am urmat noi. Din cauza presiunilor, la recensamant nu apar in mod oficial decat vreo 10 mii de romani si aromani. Dar daca mergeti numai in jurul Vidinului veti gasi zeci de sate, comunitati romanesti compacte. Ca sa nu mai spunem de cele care sunt de-a lungul Dunarii sau in Timocul Bulgaresc. Din socotelile mele, sunt aproximativ 100 de mii de romani in Bulgaria. Cel putin o suta de mii! Uitati, parasiti, ignorati de tara mama a carei limba o vorbesc! Dupa revolutia din '90, am inceput sa spun tare ca sunt roman. Au venit acasa la mine, m-au perchezitionat si mi-au plantat doua pistoale pe care tot ei le-au gasit si au avut motiv sa ma aresteze. Vor urma copiii nostri, care desi traiesc intr-o tara europeana, cu legi clare pentru minoritati, nu au de fapt nici un drept. Nu se respecta nimic din ce s-a semnat la Bruxelles."
Revolta lui Ivo nu se aude in tonul vocii sale. O simti insa. E in felul sau apasat de-a spune cuvintele. Deja de 20 de ani Ivo Gheorghiev lupta pentru drepturile romanilor din Bulgaria. Constitutia Uniunii Europene le garanteaza inclusiv dreptul de a avea reprezentanti in parlamentul bulgar, insa Ivo nu viseaza asa departe. Deocamdata, romanii de aici nu au nici macar o scoala in limba materna! Nici o scoala, in aceste zone de sate romanesti! S-a facut un liceu romanesc... la Sofia, adica la aproape trei sute de kilometri distanta, unde au fost o suta de absolventi, in zece ani. Multi dintre copiii din zona Vidinului prefera sa mearga la scoala in Craiova. Ba, mai mult, chiar si scolile in limba bulgara din zona s-au desfiintat. Unii oameni spun ca pentru a-i obliga pe romani sa mearga la scolile cu copii bulgari, sa fie asimilati mai usor. Biserica, o institutie cu un rol important in pastrarea identitatii culturale, are si ea norme restrictive: o singura biserica din Bulgaria are voie sa tina slujba in limba romana. Si asta, printr-o favoare, nu prin lege. Chiar daca cele mai vechi biserici din Vidin sunt ctitorite de domnitori romani.
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Maica Domnului. Icoana Imparateasca

Ivo se ridica de la masa in forma de T si ma conduce in camera alaturata. Aprinde lumina: rafturi cu carti imbraca de jur-imprejur peretii. Cate un carton iese dintre ele, pentru a te anunta cu un scris de mana stangaci: "istorie", sau "filosofie" sau "geografie". Sunt carti in limba romana. "Am reusit sa facem prima biblioteca din Balcani pentru romanii din afara granitelor. Cartile au fost aduse din Romania de mine si de voluntari de la Centrul de Cercetari Etnologice si Folclorice. Nu va ganditi ca a fost vreun program al Guvernului! Le-am carat noi, cu masinile noastre particulare, pana cand le-am facut praf. Toate sunt donatii de la prieteni, de la persoane particulare. Printre donatori sunt si cititori ai Formulei As. Le multumim tuturor din suflet: ne mangaiem cu cate o pagina in limba romana. E tot ce avem aici." Unele carti sunt puse in pungi de plastic transparent pentru a le proteja! Rafturi intregi! Le privesc uimit si realizez cat de importanta este biblioteca asta micuta, pentru romanii de aici. O biblioteca facuta cu portbagajul. Ivo imi raspunde inainte ca eu sa intreb: "O buna parte din ceea ce este in pungile de plastic este o colectie completa de reviste Magazin Istoric. Chiar un cititor al Formulei As ni le-a trimis! E nepretuita pentru noi!" Apasa comutatorul si intunericul se lasa peste sala de lectura. Plasticul pungilor din raft straluceste albastrui. Coboram in strada. Ivo imi strange mana cu putere. "Din ce am studiat eu, in afara granitelor Romaniei sunt peste 10 milioane de romani pierduti de istorie prin Bulgaria, Grecia, Albania si in alte parti ale lumii. E jumatate din populatia tarii. Poate am merita un minister la Bucuresti, nu doar un departament micut, ingropat in birocratie."
Vidinul este acoperit de valuri de ceata. Pare ca ceata sta pe loc si orasul este cel ce urca sau coboara, in aerul ca de vata.

Icoana invizibila

Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Blaguta, cel mai batran violonist din Rabrova

Poala neagra a sutanei flutura in vant. Pe umar are o traista taraneasca, in patratele negre si rosii. Parintele Valentin se intoarce in Rabrova, din satul vecin, unde a avut o pomana. Este singurul preot din Bulgaria care are voie sa tina slujba in limba romana. O favoare a Patriarhului Bulgariei, desi este de fapt un drept garantat de legea europeana. Si favoarea este doar pentru biserica din Rabrova. Locuitorii satelor invecinate s-au invatat cu slujba in limba bulgara, insa la evenimentele speciale, il cheama pe parintele Valentin: vor ca botezul sau inmormantarea sau pomana sa fie in limba strabunilor.
O ulita desfundata duce la marginea satului, acolo unde parintele Valentin are o casa obisnuita. Intr-una din camere, a improvizat o clasa de scoala. "Niciodata romanii din aceasta zona, peste 30 de sate intre Vidin si granita sarbeasca, nu au avut scoala cu predare in limba romana. Este miraculos cum limba s-a pastrat aici, doar vorbita in familie. Oamenii nu stiu sa citeasca sau sa scrie in limba romana, insa o vorbesc. Vin la mine 23 de copii la fiecare sfarsit de saptamana si le predau pe rand: celor ce sunt la abecedar si celor ce urmeaza sa dea la facultate. In general, abecedarele sunt trimise din Romania prin donatii, si multe dintre ele sunt doar niste copii xerox. Din pacate, doar la noi in sat putem sa facem asta. Acu' cinci ani, am primit ajutor din partea Romaniei cateva calculatoare, accesorii de birou, carti si caiete, insa invatatul propriu-zis se face pe genunchi, chiar in camera asta", imi spune parintele.
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Icoana invizibila din Rabrova

Alt ajutor din Romania l-a primit parintele Valentin pentru biserica: Becali a facut, in urma cu un an, o donatie de 25 de mii de euro. Biserica, facuta din crucile de piatra ale strabunilor, pentru ca nu au avut alt material, statea sa cada. Apa a sapat incet, pana cand a ajuns sa picure in altar, desenand pe tavanul alb o fresca miraculoasa. Parintele imi arata fotografii: un cap de Christ intr-o parte. Mai jos, un inger in zbor, caruia ii descifrezi clar chipul, aripile. Pare ca duce ceva in brate in zborul sau. Acum nu mai ploua in biserica, zidurile au fost renovate si intarite, dar banii nu au ajuns si pentru pictura. Oricum, este o minune ca biserica a supravietuit istoriei. In 1925, fascistii bulgari au venit si au ars icoanele si cartile in limba romana. Au scapat, nu se stie cum, doua carti. Parintele le scoate si mi le arata cu degete tremurande. Ca prin minune, nici fascistii si nici comunistii nu au vazut cea mai frumoasa si mai veche icoana a bisericii, cu inscrisuri in limba romana. Era pusa la vedere, chiar la intrarea in altar. "Pur si simplu nu au vazut-o, pentru ei icoana a fost invizibila", zambeste amar parintele. Purtand hramul Inaltarii Domnului, biserica are si o anumita putere: nu exista tanar venit aici sa se roage pentru casatorie, caruia sa nu i se fi implinit dorinta. Parintele nu a facut decat ceea ce a invatat de la preotul mai batran, dinainte: a luat camasa celui venit sa se roage si a pus-o in altar. Dupa 40 de zile de stat acolo, chiar langa locul unde se petrece Sfanta Taina, tanarul o ia si o imbraca. "Intotdeauna casatoria s-a implinit. De cand sunt eu aici au fost zeci de tineri", imi marturiseste parintele.
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

In zona, satele romanesti sunt risipite prin munti, la zeci de kilometri distanta unul de altul, printr-un decor ce seamana leit cu locurile unde traiesc istro-romanii in Croatia sau vlahii din Bosnia. Cotloane pierdute in munti, ferite de trecatori, unde probabil altadata stateau cu oile cei numiti aici vlahi. Ma plimb pe ulitele din Rabrova si parca as fi intr-unul din satele noastre. Oamenii raspund cu Buna ziua si ma intreaba daca sunt "terean", adica daca vin din tara. Timp de aproape 100 de ani, nimeni nu a avut curaj sa vorbeasca romaneste, mai departe de propria poarta. In public, teama era pe masura persecutiilor. Asa au disparut, pe rand, poeziile. Apoi colindele si traditiile. Astazi, nimeni nu mai merge, ca pe vremuri, cu colindul. Cantece s-au mai pastrat doar cateva. Blaguta, cel mai batran viorist din Rabrova, isi aprinde cu mainile tremurande un chistoc si imi spune: "Zeci de ani, la hore, nu mai avea nimeni curaj sa cante cu glas sau sa faca strigaturi, ca inainte. Horele au devenit mute. Cantecele tacute. Se batea pasu', se invarteau muierile si dibla, adica vioara canta mai departe, numai ca vocile oamenilor erau amutite." Acum, Blaguta traieste cu doua pisici, in curtea napadita de ierburi uriase, inconjurata de un gard de piatra, pe jumatate cazut. "Nu mai cant. Vioara s-a faramat si... imi tremura mana asta..." Sufla cu zgomot fumul si priveste chistocul ars pana la filtru. Il arunca jos cu lehamite si-si ridica privirea mai departe, undeva spre drum. "Singuratatea.
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Masa cu lumini

Singuratatea e cea mai grea. Sotia s-a dus. Am avut doi feciori si cel mare s-a prapadit. Era insurat. Imi tremura mana acum, nu mai pot canta. Am cantat destul. Era frumos. Stiam si de-alea batranesti. Ce mai dansa lumea!", spune si isi ascunde mana tremuranda in buzunar. Horile tacute din Rabrova.
Am cautat in sat macar costume populare ratacite, uitate prin podurile caselor. "Eheee, nu mai sunt costumele alea. Au plecat! S-au dus!", imi spune batranul Veselin, iesit la poarta pe inserat, si degetul sau arata spre cer. "Sunt in rai costumele romanesti!" Hainele de ingropaciune au fost mereu pentru cei de aici portul national, cel vechi, romanesc. Numai asa doreau batranii sa fie ingropati. Cu tot ce trebuie, de la opinci la caciula de oaie. Generatiile au trecut, batranii au tot murit si altii imbatraneau si le luau locul, ca sa ii urmeze. Costumele populare au disparut incet-incet, luate in lumea de dincolo. Nu s-a mai stiut a face canepa la melita. Ciobanii, numerosi inainte, au disparut si ei, lana a devenit putina, oamenii si-au urcat razboaiele in poduri. Au ramas cearsafurile si covoarele tesute, care se transmit si acum, din generatie in generatie. Nu sunt niciodata folosite, dar sunt preluate ca un tezaur ce trebuie neaparat transmis mai departe. Ca un fel de legamant. Ca o ultima dovada concreta, palpabila, a ceea ce sunt oamenii din Rabrova. Romani!

Nea Marin fluierarul

"Uite-aici! Pe 22 iunie, de Sfantu Duh!", spune triumfator Nea Marin, tras langa fereastra, in lumina albastrie a serii, incordandu-si privirea pe literele mici ale calendarului ortodox. "In ziua de Sfantu' Duh jucam noi Calusarii. Acum nu mai vine nimeni sa se vindece cu dansul asta, da' noi il jucam asa, din traditie. Cat mai traim si noi, ca astia tineri nu il mai stiu."
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Nea Marin si fluierul de cires

Am pornit din Vidin si am mers de-a lungul Dunarii aproape 100 de kilometri. Asa am ajuns in unul dintre satele insirate pe langa curgerea apei, Harlet. Sat romanesc despre care auzisem ca a pastrat, in forma lui originala, un dans tracic: calusarul. Pe Nea Marin l-am gasit apoi repede: toata lumea il cunoaste in sat pe "Fluieraru".
Ca sa-si respecte porecla, isi aduce repede fluierul. L-a luat prin surprindere vizita mea si e imbracat inca in haina albastra de lucru. Stam la masa si intre noi este fluierul rosiatic din lemn de cires. Il priveste atent, prin lentilele groase ale ochelarilor. Isi trece mana peste parul alb, tuns scurt. Parca asteapta momentul potrivit sa il ia si sa cante.
"Uite-asa te lua calusaru' si dansa cu tine in spate, sa te faca zdravan!", sparge tacerea nevasta lui Nea Marin. Se ridica si, tinandu-si bastonul pe spate, ca si cum ar fi fost dus in carca, incepe sa faca doi pasi la stanga si doi pasi la dreapta. "Asa m-au luat si pe mine in tinerete, cand am fost beteaga. Da' mai intai iti dadeau sa bei dintr-un castron o bautura de leac, facuta anume. Era cu vin, otet, usturoi si frunze de pelin. Toata lumea purta frunze de pelin la brau si beai bautura aceea din castron. Odata te lua o ameteala, asa, si cand cadeai din picioare, calusarii te puneau pe o cerga. Jucau in jurul tau pana iti reveneai si dupa aia te luau in brate si jucau hora cu tine. Te luau si in spate si jucau cu tine asa", spune batrana, dansand mai departe, cu bastonul pe spinare. Asa era dansul calusarilor care te vindeca de orice boala. Si in timp ce bateau pasii simpli, scoteau niste urlete ciudate, ca de lupi, ca de salbaticiuni necunoscute. Spargeau o oala pusa la capul bolnavului si atunci boala disparea si calusarii incepeau sa bata si mai tare cu batele in pamant si sa isi sune clopoteii de la picioare.
Nea Marin se intoarce cu privirea la micul fluier rosu asezat pe masa. Il ia si incepe sa cante. E de fapt un cantec simplu, din cateva note. In ritm insa poti simti ceva vechi, care se repeta iar si iar, ca si cum ar vrea sa te duca in spirala, catre alte lumi. Nea Marin este ultimul batran din sat care mai stie sa cante acest cantec. Inainte, calusarii jucau in cantec de vioara. De cand a murit vioristul satului, calusarii joaca dupa fluierul lui Nea Marin. Sotia sta pe pat si asculta. Ingana melodia si privirea ei este departe, probabil la tineretea in care juca impreuna cu calusarii. Erau alte vremuri pe-atunci. Satul era bogat, se faceau hore, se mergea de Joimarica cu clopote, si oamenii dadeau oua, se tamaia cu tamaie neagra ca sa te descante pentru roditul copiilor. Acum toate s-au stins. A ramas cantecul lui Nea Marin care mai palpaie. Care mai leaga vremurile de-atunci cu cele de-acum, prin cateva note la fluier. Batranul termina cantecul si lasa fluierul pe masa, privindu-l cu respect. In atitudinea sa e ceva din respectul samuraiului pentru propria sabie. Se face liniste. Afara e aproape noapte. "Am visat acu' doua nopti ca am fost in Romania. Era frumos", spune sotia din celalalt capat al camerei. "Nu am fost niciodata dincolo de Dunare. Da' in vis, era tare frumos. Asa-i ca-i frumos in teara?", ma intreaba ea.

Scara cerului

Painea e mare, rotunda, cafenie. Pe ea este semnul crucii. Femeia mi-o intinde: "Sa fie pentru Gheorghe. Zi bogdaproste!".
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Pomana in Colibe

In mijlocul painii este infipt un bat de-o palma. Este ca un pom in miniatura, impodobit. De el sunt legate flori galbene si albe, o batista albastra, o bomboana, pe o crenguta este o bucata de rahat, in varf este o jumatate de mar. Preotul si-a pus patrafirul. Sta la capatul mesei, acolo unde este o galeata cu apa. "Apa slobozita", ce trebuia adusa de o fecioara de la ciutura, adica de la izvor. Insa in satul Colibe, aflat la granita Bulgariei cu Serbia, nu mai sunt fecioare: tinerii au plecat si au ramas doar cativa batrani. Satul parca s-a topit in timp. Din cateva sute de case nu mai sunt azi nici cincizeci, si alea imprastiate pe dealuri, printre smocuri de padure. Luminile, adica lumanarile, sunt aprinse. Masa este plina cu toata mancarea si toata bautura. Arata atat de frumos masa asta! De jur imprejurul ei, lucrurile au o culoare stearsa, de parca o lumina cenusie le invaluie. Poate din cauza saraciei. Poate din cauza batranetii. Dar masa pentru pomana lui Gheorghe este o masa boiereasca. A fost asezata cu grija fiecare bomboana, fiecare biscuite, fiecare felie de mar. Toate taiate si asezate in functie de culori, de forme, de gust. Preotul canta si spune rugaciunea. Oamenii asculta. Miroase a tamaie. In curand, intreaga camera o sa fie plina de acest fum dulce. Vin, tuica, sarmale, peste, placinte, coliva, banane, acadele, pana si floricele de porumb. Parca belsugul de pe lume este ascuns dincolo de sopronul saracacios si fara covoare. In satul Colibe nu mai sunt nici copii. Batranii care sunt la masa, mestecand incet, sunt ceea ce a mai ramas dintr-un sat altadata prosper.
- De ce ati impodobit asa painile?
- Ca sa fie ca in rai.
Pentru ca in rai e frumos. Acolo ai tot ce iti trebuie si fiecare lucrusor e la locul sau: nimic nu iti lipseste. Oamenii acestia cred ca toti cei ce mor cu o lumanare la capatai merg in rai.
Urme romanesti in Bulgaria: Horele mute

Daca nu ai lumina la moarte, o ruda trebuie sa mearga sapte ani la biserica si sa aprinda pentru tine lumanari. Niste lumanari mari, legate cu prosoape si cu un fir pe care sunt facute zeci de noduri: o mica scara, pe care sufletul celui ce nu mai este viu poate urca mai usor spre lumina.
La iesirea din sat, vad biserica din Colibe. E din piatra. Sau a fost din piatra. Acum e o ruina fara ferestre si fara o jumatate din acoperis. Vantul a adunat frunzele uscate in biserica. Langa perete, exact sub o fereastra, sunt citeva icoane mari, imparatesti. Arse de soare, spalate de ploi, scorojite si faramitate de vanturi. In mod ciudat, icoanele s-au curatat in asa fel, incat chipurile sfintilor sunt ultimele care mai rezista, care inca nu s-au sters. Privirea sfintilor care se sting. Cate rugaciuni au fost facute catre aceste icoane? Cate buze le-au sarutat? Cati oameni au cazut in genunchi inaintea lor? Si acum stau acolo, asteptand moartea, in bisericuta aproape daramata. Si, deodata, mi s-a parut ca inteleg. Ca totul se leaga. Vad clar. Romanii de aici seamana intr-un fel cu aceste icoane. Incet-incet, isi pierd adevarata infatisare, vechiul chip. Romanii aflati la sud de Dunare dispar. A mai ramas un cantec, mana unui sfant, un dans, o jumatate din chipul Fecioarei. Icoanele vor deveni simple bucati de lemn. Cand se va uita cu totul ce au fost, cineva le va baga in foc. Cateva flacari rosiatice. Cenusa. Apoi. nimic. Acum Incep UN nou An de Blog. Ramaneti Proape si veti fii bucuros