Manastirea Dintr-un Lemn
Manastirea Dintr-un Lemn este situata la aproximativ
25 de kilometri sud de municipiul Ramnicu Valcea si la 12 kilometri nord
de Babeni, pe valea Otasaului, in comuna Francesti.
Cea mai veche marturie despre manastire a fost
consemnata in scris de diaconul Paul de Alep, care l-a insotit pe
Patriarhul Macarie al Antiohiei in calatoriile acestuia prin tarile romanestii intre anii 1653-1658. El sustine ca un calugar ar fi gasit o Icoana a Maicii Domnului
in scorbura unui stejar secular. In acel moment el ar fi auzit o voce
ce l-ar fi indemnat sa zideasca o manastire din trunchiul acelui copac.Potrivit unei vechi traditii locale, ar fi luat fiinta in primele
decenii ale secolului al XVI-lea, prin edificarea in acest loc a
materialului unui singur stejar. Ea a fost ridicata in cinstea Icoanei Maicii Domnului icoana
ce se pastreaza si azi in biserica de piatra a manastirii. In baza
acestei traditii asezarea monahala de aici poarta numele Dintr-un Lemn.Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul, cercetand manastirea la 29
iulie 1745 scria: un cioban cu numele Radu, in timpul lui Alexandru Voda
(1568-1577), a visat Icona Maicii Domnului
despre care aminteste Paul de Alep si, taind stejarul in care a fost
gasita icoana, a facut din lemnul lui o bisericuta, numita din aceasta
pricina Dintr-un Lemn.Cam acelasi lucru afirma in anul 1842 si poetul Grigore Alexandrescu.
Existenta stejarilor seculari, precum si a icoanei, se constituie
astazi in probe de necontestat pentru adevarurile consacrate in legenda.
Construita chiar pe locul stejarului purtator de icoana, dupa toate
probabilitatile pe la mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuta din lemn
este lucrata din barne groase, incheiate in coada de randunica. Are o
forma dreptunchiulara, cu absida altarului decrosata, cu o lungime
totala de 13 metri, o latime de 5.50 metri si o inaltime de aproximativ 4
metri. Este inconjurata la exterior de un brau in torsada, sapat in
grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fara turla.
Iconostasul, sculptat in lemn de tei, in anul 1814, este o veritabila
opera de arta ca si multe din icoanele de lemn ce impodobesc bisericuta
in interior. Icoana Maicii domnuluii de care este legata existenta acestui sfant asezamant monahal, este pastrata cu multa veneratie in biserica mare. Icoana are dimensiuni impresionante, fiind inalta de 1.50 metri si lata
de 1.10 metri. In anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din
Strasbourg a vizitat manastirea si, studiind icoana, a identificat-o ca
fiind pictata in secolul IV la manastirea Theothokos din Grecia, dupa un
model care se spune ca ar fi apartinut Apostolului Luca, cel care a
pictat-o pentru prima data pe Fecioara Maria. Conform traditiei, in lume se mai pastreaza trei exemplare asemenea celei de la Dintr-un Lemn. Profesorul I.D.Stefanescu afirma insa ca icoana a fost zugravita abia in
a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Conform lui A.M.Muzicescu
icoana ar fi lucrata inainte de 1453, la Bizant sau la Muntele Athos,
folosindu-se un model mai vechi. Cea din urma ipoteza este si cea mai
plauzibila, dar modul in care icoana a ajuns la noi ramane necunoscut.Inceputurile Manastirii Dintr-un Lemn sunt legate, asa cum am vazut, de
unele traditii sau legende care conserva fara indoiala o parte din
adevar. Primul document in care apare numele asezamantului monahal de
aici poarta data de 20 aprilie 1635.
Intr-o alta marturie scrisa la data de 27 noiembrie 1640, Matei Basarab spune ca a zidit manastirea - de isnoava de-ntemei. El o insira printre manastirile pe care le-a intemeiat.
Pisania bisericii de zid, aflata deasupra intrarii principale, care
dateaza din anul 1715, scrisa la porunca lui Stefan Cantacuzino
(1714-1716), confirma cele aflate din documentul din 1640 si anume:
faptul ca biserica de zid a fost construita de Matei Basarab. De fapt si
pomelnicul manastirii, scris de Dionisie, Eclesiarhul Mitropoliei de Bucurest la anul 1804, dupa cel din anul 1715, la fila numarul sase il atesta ca ctitor pe Matei Basarab.Cei ce urca astazi Dealul Patriarhiei, numit in trecut Dealul
Mitropoliei, venind din Piata Unirii, pot vedea in dreapta clopotnitei,
dincolo de grilajul parcului, un mic bloc de marmura alba,
stralucitoare, cu laturile de 1,10 m/0,60 m, dar putini stiu ca el a
fost adus aici tocmai din Italia, acum mai bine de o suta cincizeci de
ani si a servit ca soclu pentru Ceasornicul de soare sau Tunul meridian
Tot cu Matei Basarab incepe si pomelnicul din anul 1845 scris de
Gheorghe Gherontie de la Hurezi, document in original, aflat in colectia
manatirii. Cu toate acestea, Paul de Alep, care viziteaza manastirea,
dupa cum am consemnat mai sus, in decursul anilor 1653-1658, deci la
aproximativ 20 de ani dupa intemeierea bisericii de piatra, adauga la
cele consemnate de tradita locala si de documentele scrise pana atunci
ca manastirea este ctitoria unui mare spatar si boier contemporan cu
Matei Basarab.La cele confirmate de Paul Alep si in baza unor documente mai recente,
Radu Creteanu afima ca - autorul celei de a doua etape constructive a
manastirii Dintr-un Lemn, a complexului edificiilor din piatra din care
face parte si biserica din zid, nu poate fi altul decat insusi Preda
Brancoveanu, fost mare spatar si mare culcer, mare vornic, viitor ban.Faptul ca unele documente il atesta pe Matei Basarab ca fiind ctitorul
bisericii de piatra, iar altele pe Preda Brancoveanu, nu trebuie sa
deruteze pe cercetator. Este posibil ca la aceasta constructie sa
participe atat domnitorul, cat si ruda sa, marele boier Preda
Brancoveanu. Acest fapt e confirmat de tabloul ctitorilor din pronaosul
bisericii din piatra.
Biserica de azi prezinta in linii generale
arhitectura lui Matei Basarab. Din punct de vedere arhitectonic biserica
de zid este in plan triconc, cu altar octogonal, iar pronaosul se
termina cu un pridvor pe stalpi.
Pe langa icoana Sfintei Fecioarei,care
este legat trecutul manastirii, se pastreaza cele doua policandre de la
Serban Cantacuzino si doamna Marica Brancoveanu, cele trei icoane mari
imparatesti, precum si alte 36 de icoane mai mici zugravite in anii
1833-1840 de Gheorghe Gherontie de Hurezi. l
In 1715 Stefan Cantacuzino restaureaza in intregime clopotnita
manastirii, situata la intrarea in incinta principala si Casa Domneasca.
Dupa restaurarea din 1938-1940, facuta de Ministerul Aerului si
Marinei, acest ansamblu monahal a devenit in mod simbolic altar de
inchinare pentru aviatori si marinari. Manastirea Dintr-un Lemn poarta hramul.Nasterea Maicii Domnului
Sf. Serafim din Sarov - pururea sub ocrotirea Maicii Domnului
Sfantul Serafim de Sova
s-a nascut la 19 iulie 1759 in orasul Kursk din Rusia, primind la botez
numele de Prohor. Parintii sai, Isidor si Agatia Mosnin, erau oameni
instariti, insa evlaviosi si foarte milostivi. Ramas orfan de tata la 3
ani, micutul Prohor a fost crescut de mama sa. Inca din copilarie s-a
bucurat de vadita ocrotire a Maicii Domnului.
La sapte ani, din neatentie, a cazut din turnul clopotnita al catedralei (inchinate icoanei Maicii Domnului din Kazan) din oras. Oricine s-ar fi zdrobit cazand de la o asemenea inaltime, insa el nu a patit absolut nimic.Alta data, pe la zece ani, s-a imbolnavit greu,
incat nimeni nu mai spera in insanatosirea lui. Maica Domnului i s-a
aratat in vis, fagaduindu-i ca il va tamadui. Asa s-a si intamplat.
Scotandu-se in procesiune pentru seceta icoana Maicii Domnului
si incepand indata ploaie mare, alaiul a trebuit sa scurteze drumul si
sa treceaca prin curtea familiei Mosnin. Atunci mama a scos copilul si
s-a trecut cu icoana peste el. Dupa aceasta s-a facut perfect sanatos.Cu
cat trecea timpul, cu atat se dovedea mai mult ca tanarul Prohor nu era
pentru lumea aceasta. La 17 ani, primind binecuvantarea mamei, care i-a
daruit si o cruce de care sfantul nu s-a despartit niciodata, el a
plecat sa imbratiseze viata monahala la Lavra Pecerska de la Kiev.
Dupa o vreme, indrumat de Parintele Dositei din pustia Kitaev, a mers
sa isi petreaca restul vietii in Manastirea Sarovului. In ajunul Intrari in Biserica Maicii Domnuluii,
pe 20 noiembrie 1778, tanarul Prohor a intrat in Manastirea Sarovului.
Aici a petrecut in ascultare si felurite nevointe, ceea ce i-a atras mai
mare dragoste si respect din partea celorlalti parinti.In 1780, cuviosul s-a imbolnavit rau, zacand la pat cu tot trupul umflat. Fara sa carteasca
a rabdat aceasta suferinta vreme de trei ani. El nu a acceptat sa fie
chemat vreun doctor, insa a cerut sa fie impartasit cu Sfintele Taine.
Intreaga obste a facut priveghere de toata noaptea, urmata de Sfanta
Liturghie. Dupa ce s-a impartasit, cuviosului i s-a aratat insasi Maica
Domnului insotita de Sfinti Apostoli Petru
si Ioan. Aratand catre el, Maica Domnului a zis: ?Acesta este din
neamul nostru?, apoi, punand prea sfanta mana sa pe capul lui, indata in
partea dreapta a trupului lui s-a facut o deschizatura, pe unde s-a
scurs toata materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat
intru totul, insa cicatricea a ramas spre marturie si era atat de adanca
incat ucenicul Sfanului Serafim isi aminteste ca in ea ii incapea
pumnul mainii. Pe locul minunatei aratari a Maicii Domnului parintii au
ridicat o biserica unde Sfantul Serafim s-a impartasit mai intotdeauna
cu Sfintele Taine, pana la sfarsitul vietii.Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul
ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut
ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah. Curand
dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea
batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafin
s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe
malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire. Aici si-a facut o
gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea
muncind, in rugaciunea neincetate
si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. Nu neglija
nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a
marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si,
pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata
se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. Aceasta
nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari,
crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade.
Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul
Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: "Faceti ce vreti",
iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o
iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange,
de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul
doctorilor si Maica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o
mai facuse odinioara.
In sfarsit, cand Sfantul Serafim a luat in grija manastirea de maici
Diveevo, el marturisea: ?Nici o piatra nu s-a pus in Diveevo fara voia
Maicii Domnului si nu s-a primit vreo sora in manastire, nici nu s-a pus vreo randuiala, fara consimtamantul ei?. Pe calea pe care a pasit Maica Domnului sfantului Serafim a pus sa se sape sant, ce sta marturie pana astazi, inchipuind urmele pasilor Maicii Domnului.
In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul serafim de la Sarova
a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in
genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii
Domnului.
Manastirea Nicula
Manastirea Nicula, renumita pentru
icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, se afla la numai trei kilometri distanta de orasul Gherla, in localitatea Nicula, intre multe dealuri impadurite.
Anual, in ziua de 15 august, cand manastirea isi serbeaza hramul, anume
Adormirea Maicii Domnului, mii de pelerini, atat din tara, cat si de peste hotare, se aduna in poienile din jurul bisericii, inchinandu-se si nevoindu-se dupa puteri.In anul 1699, in contextul unirii cu Roma, motivata politic si financiar, din aceasta nascandu-se multe abuzuri, la sfarsitul secolulului al XVII-lea, iezuitii din Transilvania au consemnat lacrimarea icoanei de la Manastirea Nicula.
Manastirea Nicula Scurt Istoric.Manastirea Nicula este o manastire in jurul careia a luat nastere unul dintre cele mai mari pelerinaje, atat din tara, cat si din lumea ortodoxa. Potrivit celor insemnate pe Harta Iosefina a Transilvaniei, anastirea exista pe actualul amplasament si in perioada anilor 1769-1773 , cand a avut loc cartografierea satului si a manastirii. Manastirea a fost construita de catre contele Sigismund Kornis, ajutat de catre credinciosii din Nicula.
Manastirea Nicula a fost ridicata pe urmele unei alte biserici. Vechea biserica a manastirii de la Nicula a fost construita intre anii 1700-1705, complet din piatra. Biserica din lemn de la Nicula a ars intr-un incendiu, in anul 1973, in locul ei fiind adusa biserica de lemn din satul Nasal Fanate. Mica biserica de lemn, care dateaza din secolul al XVII-lea, a adapostit icoana facatoare de minuni pana in anul 1898, cand a fost mutata in biserica mare.
In anul 1948, odata cu scoaterea Bisericii Romane Unite cu Roma in afara legii, manastirea greco-catolica de la Nicula a fost inchisa, iar calugarii bazilieni au fost arestati. Ieromonahul Leon Man, staretul manastirii, a fost intemnitat de comunisti si a murit in inchisoare.
In data de 18 decembrie 1948, comunistii au instalat la Nicula primul staret ortodox, in persoana ieromonahului Varahiil Jitaru, nascut in anul 1913, in localitatea Pangarati, judetul Neamt. Ca urmare a refuzului calugarilor ortodocsi de a restitui manastirea, Episcopia de Cluj Gherla a initiat, dupa anul 1989, un proces pentru recuperarea lacasului de cult.
Manastirea mai pastreaza o biserica de lemn de la mijlocul secolului al XVI-lea, la care s-a intervenit pentru o reparatie capitala, in anul 1974, iar intre anii 1997-2004 au fost ridicate alte doua cladiri noi. In anul 2001 a fost inceputa constructia unei noi biserici, din caramida.
In anul 2001 s-a inceput constructia unei biserici noi, a unui Centru de Studii Patristice si Ecumenice si a unei Case de creatie. In cadrul Manastirii Nicula functioneza un muzeu de carti vechi, icoane pe sticla si lemn, aici fiind un vechi si vestit centru de realizare a icoanelor pe sticla cu o traditie de sute de ani.
Prin intermediul scolii de iconari de la Manastirea Nicula, a patruns in Transilvania tehnica picturii pe sticla, acest obicei avandu-si originea in Boemia, Austria si Bavaria, zone in care traditia manufacturilor de sticlarie s-a impletit cu religiozitatea populara catolica. Intre artistii mai cunoscuti care au activat la Nicula se numara Emil Weib, Moritz Hachmann si Karl Muller.
Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Nicula
Icoana Maicii Domnului de la Nicula, in jurul careia s-a si dezvoltat pelerinajul si multimea rugaciunilor pelerinilor, a fost zugravita in anul 1681, de catre preotul zugrav Luca, din localitatea Iclod. Icoana este realizata pe scandura de brad, intarita cu doua cingatoare de brad, in grosime de doi centimetri.
Potrivit unui proces verbal, scris de cativa militari austrieci, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aflata astazi la Nicula, a lacrimat in mod continuu, intre 15 februarie si 12 martie 1699.
In vremurile de grea incercare, in perioada comunista, fostul ingrijitor al manastirii a salvat icoana, zidind-o intr-unul din peretii casei sale. Abia in anul 1964, in pragul mortii, el a marturisit cele despre icoana staretului ortodox al manastirii. Icoana a fost adusa la manastire insa, la doar cateva zile, ea a fost confiscata de catre comunisti.
La insistentele episcopului ortodox Teofil Herineanu, icoana a fost pusa in capela Institutului Teologic Ortodox din Cluj Napoca. In anul 1991, icoana a fost restaurata intr-un mod nu foarte bun, la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj, dupa care a revenit la Manastirea Nicula.Icoana este cunoscuta pentru puterile ei tamaduitoare, sunt multi oameni care s-au vindecat de boli incurabile, inclusiv de cancer, sunt multe familii care au dobandit prunci dupa ce s-au inchinat la icoana si poate cea mai mare minune e faptul ca exista, in inima Transilvaniei o obste monahala si un aflux foarte mare de pelerini.
SURSE ISTORICE DIN SECOLELE XVI-XVIII
PRIVIND ORASUL SEBES
Sebesul a fost un important centru urban transilvanean în Evul Mediu,
când a înregistrat, pe rând, o dezvoltare spectaculoasa si considerabila în cursul
secolului al XIV-lea – în anul 1341 având statutul de civitas –, o stagnare în
secolul urmator si un accentuat declin declansat de cucerirea de catre turci în
anul 1438 si amplificat de donarea sa si a Scaunului Sebes, de catre regele Matia
Corvin, în anul 1464, fratilor Johann si Andreas Pongratz. În secolul al XIV-lea
si la începutul celui de al XV-lea, deci în perioada de înflorire, orasul a fost
înzestrat, prin grija locuitorilor sai, cu câteva constructii, unele remarcabile,
cum ar fi biserica parohiala Sf. Maria, capela Sf. Iacob, fortificatia orasului si
biserica fostei manastiri dominicane.
Informatiile referitoare la trecutul si monumentele Sebesului provin
dintr-o mare varietate de surse istorice, între care descrierile calatorilor straini si
cronicile detin o pondere semnificativa. Daca din descrierile calatorilor straini
se poate intui aspectul orasului sau al unor cladiri importante ale acestuia, la
data redactarii lor, în cronici sunt consemnate si evenimente importante care
pot explica o anume evolutie a localitatii, la un moment dat. În abordarea
cronicilor din secolul al XVIII-lea am optat pentru prezentarea doar a acelora
care au ca subiect Sebesul. Un al treilea tip de sursa îl reprezinta lucrarea lui
Georg Marienburger (1751-1827), Topographie der Stadt Mühlbach, publicata în
1785, în Hermannstädter Zeitung, care se încadreaza categoriei literaturii statistice
ce ia nastere, în Transilvania, în secolul al XVIII-lea si în prima jumatate a
secolului al XIX-lea1. Aceste surse istorice, cu toate limitele lor, ne ofera
posibilitatea de a creiona o imagine a Sebesului medieval si premodern cât mai
apropiata de realitate.
Din secolul al XVI-lea, pe fondul interesului aratat de umanistii din
vestul Europei fata de Tarile Române, în legatura cu presiunea exercitata aici de
catre turci, dateaza primele descrieri ale orasului Sebes. Acestea, mai ample sau
mai lapidare, au fost realizate de calatori straini, adesea emisari politici, care, în
drumurile lor, au poposit aici si au vizitat orasul2. O prima descriere a realizat-o
Georg Reicherstorffer, în anul 1550, care ne relateaza ca:
„[…] orasul Sebes se afla la o mica departare de Alba Iulia, pe un loc ses, si e
aparat de o vale adânca cu ape foarte bogate în pesti, desi nu e întarit de
lucrari de fortificatii asa de puternice. Înauntru e împodobit de cladiri.
frumoase si se spune ca a fost prima asezare a sasilor.[…] Acest oras are
saptesprezece sate regesti […]”3.
Câtiva ani mai târziu, în 1566-1567, Giovan Andrea Gromo, calatorind
prin Transilvania, relata în descrierea sa:
„[…] Sebesul Sasesc – altadata oras de seama al sasilor, acum însa nu mai e
oras, ci doar un târg mai mare – este asezat la o departare de sapte mile de
Alba Iulia, pe drumul dinspre Sibiu, pe un ses cu totul neted, între pâraie în
care traiesc pesti foarte gustosi si din ale caror ape se formeaza un râu mare,
ce înconjoara orasul de doua parti si se varsa mai jos de Alba Iulia în Mures.
Drepturile sale orasenesti au fost trecute asupra Orastiei, amintita mai sus,
macar ca acesta (Sebesul Sasesc) are înfatisare de oras […]. Are case bune,
putând sta alaturi de oricare oras al acestei tari, are o catedrala prea frumoasa,
si este foarte bine populat de negustori si oraseni civilizati si a fost întarit mai
înainte de Castaldo […]”4.
Antonio Possevino, în anul 1583, viziteaza si el orasul, pe care îl
considera ca fiind unul dintre cele mai vechi ale sasilor, remarcând ca între
zidurile acestuia traiesc destul de putini locuitori5. Si din aceste informatii se
poate constata faptul ca localitatea, la jumatatea secolului al XVI-lea, intrase
deja într-un profund declin economic si demografic. Ea a pierdut statutul de
civitas pe care îl detinea în anul 1341 din cauza evenimentelor secolului al XVlea,
dar si din cauza incapacitatii de a tine pasul si de a concura cu orasele
sasesti, Sibiu si Brasov, care acum cunosc o dezvoltare economica
spectaculoasa.
Acest gen literar continua si în secolul al XVII-lea, iar dupa o pauza de
mai mult de o jumatate de secol, Conrad Iacob Hiltebrandt realizeaza, în anul
1656, o descriere a orasului, însotita si de un scurt istoric al acestuia:
„[…] Este numit Zabessus, Schebesch pe ungureste; este primul oras curat sasesc
de care am dat, si cel mai vechi dupa Medias, îsi trage numele de la râul Müll
ce curge pe alaturi. Sebesul a fost întemeiat în Transilvania în anul 1150.
Astazi este un orasel mic, asezat pe o câmpie, într-o adâncitura. Aparat
dinspre apus de balti, mlastini si ape bogate în pesti, el are un aer bun si
sanatos si case bine cladite […]”.
În încheiere, când vorbeste de cucerirea orasului de catre turci în 1438,
el greseste, plasând evenimentul în anul 14266.
Cronicarul turc Evliya Celebi, care însotea trupele otomane în actiunile
militare, a realizat o descriere a Sebesului în preajma celei de a doua distrugeri a
orasului de catre turci, din 1661:E o cetate mare, patrata, înconjurata cu un zid simplu si scund. Unele
portiuni din zid sunt construite din caramida, iar altele din piatra; dar e mai
mare decât cetatea Sibiului (!) […] se puteau vedea sase mii (!) de case
acoperite cu stuf si cinci manastiri cu clopotnite. […] N-are bastioane […].
Santul cetatii nu-i prea adânc si e napadit de mlastini si de papuris […]”7.
Conform autorului citat, cetatea ar fi fost construita în timpul lui
Gabriel Bethlen, dar informatia pe care acesta a primit-o se referea probabil la
o reparatie mai importanta din acea perioada. Unele dintre afirmatiile sale sunt
complet eronate, cum ar fi cele referitoare la marimea orasului si la numarul
caselor. În continuare, prezinta eforturile pe care le depuneau sebesenii pentru
a reface orasul, distrus de turci cu cinci luni în urma8.
De acum dateaza si primele informatii referitoare la Sebes provenind de
la cronicari ardeleni. Cronicile din aceasta perioada au ca elemente caracteristice
consemnarea întâmplarilor contemporane si îmbina observatia si opinia
personala cu stiri aflate accidental. Aceste însemnari nu depasesc stadiul
istoriografiei analitice9. Cronicarul sibian Johann Tröster (? -1670), rector al
scolii sasesti din Cincu Mare, în lucrarea sa Das Alt- und neue- Teutsche Dacia, das
ist Neu Beschrebung des Landes Siebenbürgen, tiparita la Nürnberg în anul 166610 – o
ampla descriere geografica si etnografica a Transilvaniei, cu referiri si la trecutul
ei11 –, referindu-se la Sebes considera ca asezarea a fost fondata în 1150 de
catre colonistii sasi; tot aici este reprodusa gravura lui Jacob Schollenberger,
înfatisând orasul, în cea mai mare parte fantezista12.
În secolul al XVIII-lea se disting doua mari perioade, despartite
conventional de anii 1771-1772: cea a Barocului târziu si cea a Iluminismului13.
În Transilvania se observa existenta unei perioade preiluministe, sub aspect
istoriografic, care dureaza pâna în deceniul opt al secolului al XVIII-lea, urmata
de cea iluminista. În acest interval se înregistreaza un salt important, atât din
punct de vedere numeric, cât si calitativ, în domeniul scrisului istoric. Asistam
acum si la o însemnata diversificare a genurilor abordate. Caracteristica pentru
istoriografia saseasca continua acum sa fie împletirea formelor traditionale ale
scrierii istoriei cu necesitatea impusa de spiritul iluminismului si resimtita deistoricii sasi, spre o înnoire a metodelor de investigatie si spre extinderea
orizontului. Se impune acum monografia ampla, cuprinzatoare, a localitatilor
sasesti14. Pâna la mijlocul secolului, limba latina domina în fata creatiei culturale
în limba materna.
Din prima jumatate a secolului al XVIII-lea dateaza cronica Particula
historica in urbem Sabesum a lui Georg Soterius (1704-1765), unul dintre cei mai
prolifici istorici sasi din aceasta perioada15. A fost scrisa în anul 1735 si în ea
sunt consemnate aspecte diverse din trecutul orasului16. În prima parte
abordeaza problema denumirii localitatii, prezinta numele dat acesteia de
germani, maghiari si români si încearca sa-i desluseasca etimologia. În partea a
doua prezinta unele din cele mai importante evenimente din istoria orasului,
începând cu anul 1224 când în „Diploma andreeana” apare mentiunea terra
Sebus. În anul 1377 [corect: 1387], orasul primeste dreptul de a se înconjura cu
ziduri. Ca data a întemeierii localitatii de catre colonistii sasi autorul
consemneaza anul 1150, citându-l pe Andreas Gunesch (1648-1703). Nu
respecta cu rigurozitate cronologia în prezentarea evenimentelor, iar unele date
mentionate sunt gresite17. În partea a treia se ocupa de privilegiile obtinute de
oras, din partea regilor maghiari, în secolele XIV si XV. În ultima parte, dupa
ce prezinta mai detaliat cucerirea orasului de catre turci, din anul 1348 [corect:
1438]18, expune succint evenimente mai importante din trecutul Sebesului.
Alaturi de cronici, continua sa se redacteze si descrieri ale calatorilor
straini. Din anul 1736 dateaza cea realizata de Johann Conrad von Weiss:
„[…] Dupa Medias, este cel mai vechi oras liber regesc din Transilvania, fiind
construit în 1150. În vremurile de demult el a fost împrejmuit de un zid dublu
si înconjurat de un sant cu apa; însa, în timpul tulburarilor curutilor, a fost
facut aproape în întregime una cu pamântul, iar din cauza marii saracii a
locuitorilor nu a fost reconstruit în întregime. Orasul este asezat într-o
frumoasa câmpie întinsa pe râul Sebes. Sasii au biserica cea mare, care este
înconjurata de un zid simplu. De asemenea, franciscanii au primit o cladire de
biserica veche si în ruine, care însa nu se reconstruieste înca […]”19.
Câtiva ani mai târziu, în 1738, un anonim latin, relata, dupa un popas la
Sebes:„[…] locul, în afara de unul sau doi proprietari catolici, are o populatie în
întregime saseasca, adica luterana. Am mai apucat în aceasta resedinta pe un
preot stând cu un frate convers; în curte mai ramân înca zidurile întregi, si
aproape în stare perfecta, ale unei biserici vechi, mari si înalte. Dar în clipa de
fata catolicii au doar o capela saracacioasa de marimea unei camarute de
culcare ceva mai mare […]”20.
Din anul 1745 dateaza o alta lucrare, semnata de Laurentius
Weidenfelder (1693-1755), preotul Cisnadioarei. Aceasta este, de fapt, o
prezentare cu observatii a cronicii lui Soterius. Sunt consemnate si aici cele mai
importante evenimente din istoria orasului: 1150, fondarea de catre colonistii
sasi; 1387, înconjurarea asezarii cu ziduri, în baza unui privilegiu acordat
sebesenilor de regele Sigismund de Luxemburg si reconfirmat un an mai târziu;
1438, cucerirea orasului de catre turci si reacordarea privilegiilor în anul
urmator. De altfel, autorul insista asupra privilegiilor pe care orasul le-a primit
din partea regilor maghiari, în secolele XIV-XV. Consemneaza activitatea de
exceptie a judelui regal al orasului, Johann Zaz, si evenimentele din timpul
disputei dintre Ioan Zápolya si Ferdinand I de Habsburg pentru tronul
Ungariei. Încheie enumerând alte date importante din istoria Sebesului, din
secolele XVII si XVIII21.
În secolul al XVIII-lea, în domeniul cronisticii, se constata o
îmbunatatire în ceea ce priveste metoda si conceptia scrierilor istorice, ca
urmare a inovatiilor pietista si iluminista22. Daca în secolul al XVII-lea, în
descrierile istorico-geografico-etnografice, din care face parte si lucrarea lui
Johann Tröster, Das Alt- und Neu- Teutsche Dacia, amintita mai sus, o tema
dominanta era cea a originii daco-geto-gote a sasilor23, începând cu prima
jumatate a celui urmator se renunta la aceasta teorie si se argumenteaza
conceptia potrivit careia acestia sunt descendentii colonistilor asezati aici în
timpul regelui Géza al II-lea, fiind consemnate si privilegiile cu care ei au fost
înzestrati, de-a lungul timpului, de catre regii maghiari. Aceasta schimbare se
produce în contextul intrarii Transilvaniei sub guvernarea habsburgica.
În anul 1782, Johann Lehmanns (Christopher Seipp), calatorind de la
Bratislava la Sibiu, a trecut si prin Sebes si a realizat o descriere a acestuia:
„[…] un oras liber regesc, si-a luat numele de la pârâul Sebes (Bach Müll), care
solid îndiguit curge limpede de-a lungul sau. Între zidurile cetatii nu sunt mai
mult de 200 de case. Orasul e curat sasesc. Sunt în el franciscani. Mahalalelesunt locuite de români, doua din strazile sale de sasi, altele de badenezi24,
emigranti din cauza religiei […]”.
Aminteste existenta unui han „La Mielul Alb”, cu camere curate si a
unei pravalii armenesti (probabil pe strada Grecilor, în afara zidurilor). De
asemenea, remarca bogatia parohiei evanghelice25. Câtiva ani mai târziu, dupa
1790, Johann Lehmanns scria:
„[…] Sebesul mai era înca la începutul domniei lui Iosif al II-lea oras sasesc.
Apoi i s-a luat, curând privilegiul de oras, fiind coborât la rangul de târg. De la
începutul domniei lui Leopold (al II-lea), târgul a devenit din nou oras.[…] Un
argintar din Königsberg are aici o industrie foarte frumoasa. Turnatoria de
clopote lucreaza pentru Transilvania întreaga […]”26.
Din cronica Primae Lineae Fatorum Civitatis Sabesi, scrisa de preotul din
Rahau, Georg Dietrich (în 1784), atribuita însa si lui Michael Conrad27, aflam
detalii despre drama prin care Sebesul a trecut în anul 1438, în timpul cuceririi
si devastarii de catre turci, dar si ca în anul urmator invaziei, negustorii de aici
si-au reluat activitatea, iar în anul 1440 era complet refacut28.
În anul 1785 a fost publicata, în Hermannstädter Zeitung, o amanuntita
descriere a Sebesului – Topographie der Stadt Mühlbach29 – scrisa de Georg
Marienburger (1751-1827)30. Dupa o scurta descriere a zonei din punct de
vedere geografic si o incursiune în istoria orasului – a carui întemeiere este
plasata în 1150, pe baza unor cronici mai vechi – autorul face o descriere
detaliata a unor constructii importante din Sebes. Se refera astfel, în mod
amanuntit, la fortificatia orasului, oferind informatii valoroase despre cele doua
porti principale ale acesteia si despre barbacanele aferente lor, care nu s-au mai
pastrat. Nu omite nici turnurile si curtinele cetatii si transcrie inscriptiile
existente pe acestea. Aminteste existenta santurilor inundate si a lacurilor din
jurul cetatii, ca elemente suplimentare de fortificare, care în acea perioada au
fost asanate, umplute cu pamânt si transformate în gradini. De asemenea,
descrie si cladiri situate în interiorul incintei, între care de o atentie speciala se
bucura biserica parohiala, al carei cor îl dateaza în secolul al XIII-lea [!], la fel
procedând si cu altarul poliptic.Nava bisericii, […] opera unor timpuri mai recente, datând probabil din
1520 […]. Este cu mult mai scunda decât corul, întunecoasa si dupa un gust
diferit fata de cor […]”31.
Aminteste si capela Sf. Iacob, pe care o considera ca fiind „prima Casa
a Domnului” din Sebes, biserica manastirii franciscanilor, cu hramul Sf. Iacov
[Sf. Bartolomeu, în realitate!], probabil indus în eroare de numele strazii –
Iacobi Gasse. Realizeaza si descrieri ale suburbiilor românesti, în care existau
doua biserici, una a ortodocsilor, cealalta a unitilor, si care traiau din
agricultura. Suburbia emigrantilor din Durlach si Hanau (sositi în 1749,
respectiv în 1771), recent constituita, era despartita de cea româneasca prin râul
Sebes. Noii veniti nu aveau o biserica proprie si participau la serviciul divin
oficiat la biserica din oras32. Încheie descrierea facând o analiza a ocupatiilor
sebesenilor de-a lungul timpului si constata decaderea economica a orasului.
În anul 1786, aflam de la Joseph-Gabriel Monnier ca la Sebes, „[…] un
târg împrejmuit cu un zid crenelat […]”, se afla o garnizoana de cavalerie33. De
la sfârsitul secolului al XVIII-lea, mai precis din anul 1799, dateaza o alta
descriere a Sebesului, semnata de Michael Lebrecht (1757-1809), preot sas din
Sura Mica (jud. Sibiu), care a preluat majoritatea informatiilor pe care le
relateaza din lucrarea lui G. Marienburger. Face aceeasi descriere a bisericii
evanghelice, al carei cor îl dateaza în secolul al XIII-lea, iar despre nava, mai
mica, mai putin înalta si mai întunecoasa, crede ca e opera unor arhitecti mai
tineri. Aminteste si capela Sf. Iacob, ca „prima Casa a Domnului” din Sebes,
manastirea franciscana si biserica acesteia, care ar fi avut hramul Sf. Iacob [!].
Ne relateaza ca la periferie locuiesc românii, tiganii, dar si Durlach-erii si
Hanau-erii, care s-au asezat de curând aici. Observa declinul economic al
orasului si optiunea spre agricultura a sebesenilor, în special spre cultivarea vitei
de vie34.
Valoarea descrierilor realizate de calatorii straini era determinata, între
altele, de scopul si durata calatoriei. La acestea se adaugau formatia
profesionala, cea culturala si apartenenta confesionala a calatorului, care se
reflectau în mod direct în cele relatate35. Astfel, emisarii Georg Reicherstorffer
si Conrad Iacob Hiltebrandt sunt preocupati de pozitia strategica a orasului si
de valoarea defensiva a lucrarilor de fortificare care îl înconjoara. Pe de alta
parte, în descrierile realizate de clerici, mai ales în cele ce dateaza din secolul alXVIII-lea, în contextul eforturilor Romei de întarire a catolicismului în
Transilvania, se poate observa faptul ca acestia acorda o importanta aproape
exclusiva credinciosilor catolici din oras, asa cum este cazul anonimului care în
anul 1738, în relatarea sa, prezenta situatia acestora, starea lacasului de cult
destinat lor si a preotilor care îi slujeau.
Cu toate aceste determinari, care se rasfrâng uneori asupra calitatii
informatiilor transmise, aceste surse istorice permit surprinderea aspectului
unei localitati, în momentul redactarii lor si unele tendinte din evolutia acesteia.
Dintre lucrarile prezentate mai sus, cea mai valoroasa este cea a lui Georg
Marienburger, Topographie der Stadt Mühlbach. Descrierea pe care acesta o
realizeaza nu se refera doar la orasul „intra muros”, ci vizeaza si suburbiile
locuite de români si de emigrantii germani, din Durlach si Hanau, stabiliti aici
în secolul al XVIII-lea. Cu siguranta, unele dintre informatiile transmise de
autor sunt foarte valoroase, în special cele referitoare la fortificatia orasului si la
unele cladiri civile, dar altele, cum ar fi cele privind datarea si succesiunea
fazelor de constructie ale bisericii evanghelice, sunt gresite, ele provenind,
probabil, din traditia orala. Cu toate aceste neajunsuri, lucrarea este cea mai
amanuntita descriere a orasului pastrata pâna în prezent si ea a permis
identificarea si clarificarea aspectului unor elemente ale fortificatiei medievale
de la Sebes.
HISTORICAL SOURCES ABOUT SEBES TOWN
FROM THE 16th-18th CENTURIES
Summary
Information regarding the past and monuments of Sebes town are provided
by varied historical sources, among which the descriptions made by foreign travellers
and the chronicles have a significant weight. If the town appearance and the look of
some important buildings at that time may be intuited from the foreign travellers’
descriptions, the chronicles also register important events that may explain a certain
evolution of the town at a certain time. The third type of sources is represented by the
work Topographie der Stadt Mühlbach, written by Georg Marienburger (1751-1827) and
published in Hermannstädter Zeitung in 1785. It is part of the statistic literature that
arose in Transylvania in the 18th century and the first half of the 19th century.
The first descriptions of Sebes town also date from the 16th century, thanks
to the interest the humanists of the Western Europe had upon the Romanian
Countries, regarding the pressure exerted here by the Turkish people. They were
ample or concise descriptions effected by foreign travellers, often political emissaries,
who made a halt and visited the town in their way.
Georg Reicherstorffer (1550), Giovan Andrea Gromo (1566-1567) and
Antonio Possevino (1583) carried out short descriptions of Sebes town, confirming
the fact that the town was on a marked economic and demographic decline that
manifested itself after the short period of prosperity of the 14th century.
Manastirea Agapia – Judetul Neamt
Manastirea Agapia este o manastire ortodoxa de maici, situata la 9 km de orasul Targul Neamt,
la 43 km de orasul Piatra Neamt si la aproximativ 7 km de DN 15 C, la o
altitudine de 480 m. Asezamantul monahal de la Agapia este format din 2
complexe de cladiri: Agapia Veche,
ce a fost ridicata in anul 1585 de Petru Schiopul si Agapia Noua,
construita din banii Hatmanului Gavril in anul 1642, fratele
domnitorului Vasile Lupu si refacuta de domnitorul Sutu dupa incendiul
din 1821.
Drumul catre Agapia Veche este deosebit de pitoresc si multi pelerini il fac pe jos, cantand prin
padure. Pictata de catre Nicolae Grigorescu in anul 1858, manastirea
Agapia devine o veritabila bijuterie arhitecturala care imbina
caracteristici ale stilului bizantin cu stilul neoclassic si cu arta
romaneasca.
Adresa:
sat Manastirea Agapia, com. Agapia, jud. Neamt, cod postal 617010
Tel: 0233244736, 0233244618
Hramul manastirii Agapia: “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” – 8 noiembrie
Manastirea Agapia – scurt istoric
Asezata pe valea paraului Agapia – Topolita, la poalele culmii Magura, langa Manastirea
Varatec,
Manastirea Agapia este
singura asezare monahala ortodoxa din Romania care poarta numele de
“dragoste crestina”, provenind din grecescul “agapis”. Manastirea, cat
si zona care o inconjoara, a preluat numele de la calugarul Agapie, care
in secolul al XIV-lea a construit, in aceasta zona a Neamtului, o
bisericuta din lemn. Prima mentiune documentara care delimiteaza mosia
Manastirii Agapia de cea a Manastirii
Neamt s-a facut prin Hotarnica lui Ilies Voda in 1437. Primii ctitori voievozi ai sfintei Manastiri Agapia sunt Petru Rares si
Elena Doamna, amintiti in Vechiul Pomelnic de la manastire, prin grija
carora s-a construit prima biserica de piatra. Totodata, o inscriptie
aflata in pronasul bisericii mari de la Agapia din Vale mentioneaza pe
Petru Schiopul si Ruxandra Doamna ca fiind intaii ctitori domnesti, in
anul 1585. Datorita terenului instabil pe care s-a construit biserica si
a spatiului de extindere limitat, in jurul anilor 1600, o parte din
calugari s-au mutat in vale unde au construit o mica biserica in jurul
careia s-a dezvoltat Manastirea Agapia de astazi, cunoscuta si sub
numele de Agapia Noua, Agapia din Vale sau Agapia Mare care este urmasa
Agapiei Vechi.
ISTORICUL MĂNĂSTIRII AGAPIA
De la Varatic se ajunge la
Mănăstirea Agapia
fie pe scurtătura tăiată prin pădure către nord, trecând prin Filioara
(DC 168), fie revenind în şoseaua naţională, pentru ca după 4 km să ne
îndreptăm spre vest pe DJ 155 D, fie pe un drum forestier de un pitoresc
deosebit. Faţă de Piatra Neamt, mănăstirea se află la 43 km, iar faţă
de Târgu Neamţ la 9 km.
Mănăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute şi mai
apreciate monumente din această parte a ţării, căutat de un mare număr
de vizitatori dornici să vadă o străveche vatră de credinţă şi cultură,
dar şi un nepreţuit tezaur de artă, unic prin capacitatea sa de a
dezvălui specificul şi originalitatea spiritualităţii româneşti.
Puţini ştiu însă că începuturile acestui vestit aşezământ monastic,
ce izvodeşte parcă din peisajul mirific pe care-l desfăşoară Muntele
Muncelu, Dealul Mare şi Dealul Crucii, sunt strâns legate de existenţa
unui schit ce-a dăinuit până astăzi, la o distanţă de aproximativ 2 km,
într-o poiană ce te îmbie la popas pe poteca de peste munte care leagă
valea Agapiei de valea pârâului Secu.
Tradiţia, consemnată şi în unele vechi manuscrise, a păstrat numele
sihastrului Agapie care, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar
fi ridicat împreună cu ucenicii săi o bisericuţă de lemn pe locul astăzi
numit "Livada părinţilor". Numele acestui monah, care în limba greacă
înseamnă "drag", "dragoste" (faţă de aproape), s-a transmis nu numai
obştii isihaste pe care a condus-o, ci şi munţilor din jur, pârâului şi
mai apoi aşezării din vale.
Distrusă de o avalanşă de zăpadă chiar într-o zi de Paşte, biserica
lui Agapie a fost refăcută pe o altă temelie în "Poiana lui Eufrosin"
aflată în apropiere, primind hramul puţin obişnuit "Minunea
Arhistrategului Mihail din Colose", care se mai serbează şi astăzi în
ziua de 6 septembrie. Abia la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul
celui următor s-a construit o biserică pe actualul amplasament al
sihăstriei de la
Agapia din Deal (Agapia Veche), atunci când şi biserica din "Poiana lui Eufrosin" s-a ruinat şi nu a mai putut fi folosită.
Prima menţiune documentară s-a făcut prin
Hotarnica lui
Ilieş Vodă
din 1437, care delimitează moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii
Neamţ. După această dată, numele mănăstirii a mai apărut în diferite
documente şi însemnări din 1452, 1464, 1476, 1498 etc. atestând
existenţa sa pe toată perioada secolului al XV-lea, când obştea monahală
a crescut mereu, bucurându-se de un prestigiu tot mai mare şi de
atenţia voievozilor ţării, printre care şi Ştefan cel Mare, care o apără
şi o înzestrează. În aceste condiţii, bisericuţa de lemn de la Agapia
din Deal a devenit neîncăpătoare, punându-se cu necesitate problema
ridicării unui nou edificiu, mai mare şi mai trainic, pe măsura locului
pe care acest aşezământ îl ocupa printre celelalte mănăstiri ale
Moldovei.
Vechiul
Pomelnic de la Mănăstirea Agapia aminteşte de
Petru Rareş şi Elena Doamna ca primi ctitori voievodali prin grija
cărora s-a zidit prima biserică de piatră de aici. În schimb, o
inscripţie aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale
menţionează pe Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori
domneşti, creându-se astfel o oarecare confuzie în această problemă.
Dacă analizăm lista documentelor de danie în care beneficiarul este
Mănăstirea Agapia, se constată că mai mulţi voievozi (Petru Rareş,
Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa), care au stat pe tronul
Moldovei înaintea lui Petru Şchiopul, s-au îngrijit de acest aşezământ,
întărindu-i moşiile sau adăugând noi proprietăţi şi înlesniri. În plus,
deşi a domnit foarte puţin, respectiv între 1579 şi 1582, Iancu Sasul -
fiul lui Petru Rareş - a avut grijă ca în 1580 să dăruiască noi sate
Mănăstirii Agapia, determinat probabil şi de faptul că aici ctitorise
tatăl său.
Este deci posibil ca Petru Rareş şi Elena Doamna să fi ridicat aici
prima biserică de zid, reînnoită apoi de Petru Şchiopul în a treia
domnie a sa (1582-1591). Acest punct de vedere ar explica şi menţiunea
din
Pomelnicul mănăstirii şi "scăparea" din inscripţia
amintită, care s-a referit doar la refacerea realizată de Petru Şchiopul
fără a mai aminti şi de Petru Rareş.
Dar construcţiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viaţă lungă.
Terenul îmbibat de apele freatice care se aflau la o adâncime mică era
nestatornic şi aluneca adesea năruind biserici şi chilii, creând o
permanentă stare de incertitudine şi nelinişte în sânul obştei monahale.
De aceea, în jurul anului 1600, o parte dintre călugări s-au mutat în
vale, ridicând aici o mică biserică în jurul căreia se va dezvolta
Mănăstirea Agapia de astăzi, pomenită uneori sub numele de Agapia Nouă,
Agapia din Vale sau Agapia Mare.
PREZENTAREA MĂNĂSTIRII.
Biserica "Sf. Voievozi" ridicată de Hatmanul Gavriil prezintă multe
asemănări cu bisericile construite în timpul domniei lui Vasile Lupu şi
mai ales cu "Trei Ierarhi", fără a avea însă proporţiile şi decoraţia
exterioară a acesteia.
Edificiul are plan triconc şi este construit pe temelie de piatră
brută, cu ziduri de o grosime impresionantă. Absidele au formă
semicirculară, cele laterale fiind îmbrăcate la exterior în rezalite
dreptunghiulare. În 1858-1862 s-au adăugat proscomidiarul, diaconiconul
şi un nou pridvor, cel vechi fiind integrat pronaosului. Acoperişul
simplu, cu o înclinaţie redusă, este străpuns deasupra naosului de o
turlă zveltă cu baza octogonală, ca la Galata şi Trei Ierarhi.
Faţadele de un alb strălucitor poartă pecetea stilului neoclasic,
frumoşi pilaştri de factură corintică încadrând ferestrele şi uşile sau
susţinând arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate, în spaţiile cu o
suprafaţă mai mare. Peretele vestic, delimitat longitudinal de aceiaşi
pilaştri corintici, este acoperit în partea superioară de un fronton cu
mici arcaturi, sub care se află o fereastră rozetă ce însufleţeşte
întreaga suprafaţă. Ferestrele - mult lărgite - au chenare de fontă cu
decoraţii de aceeaşi factură neoclasică, iar deasupra uşii de intrare se
află icoana hramului (Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil) pictată de
Nicolae Grigorescu. Rezistenţa zidurilor este sporită de trei
contraforturi, doi în dreptul naosului, şi care sprijină pereţii de nord
şi de sud, şi unul mai mic în axul absidei altarului. Cu toate acestea,
în ultimii ani au apărut fisuri în diferite zone ale edificiului, care
au impus realizarea unor costisitoare şi complicate lucrări de
consolidare finalizate de curând.
În interior, pronaosul - care înglobează şi vechiul pridvor - este
acoperit cu două calote sferice despărţite de un arc ce se află în axul
longitudinal al bisericii şi de o a treia calotă susţinută de patru arce
înguste. Zidul care separa pridvorul originar de pronaos a fost
înlăturat şi înlocuit cu trei arce care se sprijină pe două rânduri de
coloane dorice. În schimb, zidul dintre pronaos şi naos - desfiinţat şi
el - a fost înlocuit cu un singur arc, principala încăpere a bisericii
prezentând sistemul de boltire specific moldovenesc, cu arce piezişe şi
arce dublouri care susţin turla. Patru rânduri de arce etajate reduc
spaţiul dintre naos şi absida altarului şi permit fixarea iconostasului,
sculptat şi pictat cu prilejul lucrărilor din 1858-1862.
În 1975 s-au descoperit în pereţii laterali ai bisericii, cam în zona
arcului ce desparte pronaosul de naos, nişele a două morminte, cu
ancadramente din piatră sculptată, unde se presupune că ar fi fost
depuse rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor. În aceeaşi zonă, dar în
axul bisericii, s-a descoperit un alt mormânt, probabil al Saftei, fiica
Hatmanului Gavriil, ceea ce conduce la concluzia că, iniţial, biserica a
avut şi o gropniţă bine delimitată, desfiinţată şi ea în timpul
lucrărilor începute în 1858.
Ctitorii
de la Agapia au înconjurat biserica mare cu un puternic zid de incintă
care atinge şi doi metri grosime, în interiorul căruia se desfăşoară, pe
două nivele, chiliile boltite, cu masive arce de susţinere. Intrarea
este adăpostită de turnul-clopotniţă, căruia i s-a adăugat o nouă cameră
a clopotelor în 1858, iar etajul incintei se prezintă ca o prispă
continuă cu arcade elegante şi coloane de lemn dispuse în linie.
Pe latura sudică, în corpul de chilii al stăreţiei, s-a sfinţit la 31 august 1847 Paraclisul cu hramul
Naşterea Maicii Domnului,
ctitorie a Mitropolitului Veniamin Costache şi a surorii acestuia,
schimonahia Elisabeta Costache, fostă stareţă după 1803, când maicile au
luat locul puţinilor călugări ce rămăseseră la Agapia. După incendiul
din 1903, Paraclisul a fost refăcut pe cheltuiala prinţesei Raluca
Sturza şi a fost adusă aici vechea catapeteasmă cu picturi din secolul
al XVIII-lea a Paraclisului "Sf. Gheorghe" de la Mănăstirea Bisericani.
În sfârşit, după alte lucrări de reînnoire executate în anii 1968-1969,
interiorul Paraclisului a fost împodobit cu pictura în frescă a
profesorului Neculai Stoica.
În afara incintei, dar în imediata apropiere a acesteia, se află
Biserica "Adormirea Maicii Domnului"
(cu al doilea hram "Sfânta Varvara"), construită se pare în secolul al
XVIII-lea şi refăcută în 1854 de vornicul Iordache Miclescu şi de
surorile sale, monahiile Epraxia şi Agapia Miclescu.
În partea de nord a mănăstirii, în cimitirul acesteia, se păstrează
Biserica de lemn "Sf. Ioan Bogoslovul",
considerată - prin tradiţie - ca fiind cea dintâi biserică de la Agapia
din Vale, ridicată pe locul unui schit mai vechi, existent aici înainte
de anul 1600. Arsă în 1821, biserica a fost refăcută în timpul domniei
lui Ioan Sandu Sturdza (1822-1828), apoi reparată de către stareţa
Elisabeta Cerchez în 1883, când s-a amenajat şi osuarul de la subsol.
Reînnoit în 1977, edificiul a fost pictat în interior de ierodiaconul
Vartolomeu Florea de la Mănăstirea Sihăstria. Dar ceea ce
particularizează această biserică este prezenţa a două iconostase de
mare valoare istorico-artistică: unul montat pe arcul altarului, datând
din secolul al XVIII-lea, şi un altul aflat în pridvor, mult mai vechi,
opera unui zugrav necunoscut.
În
jurul ctitoriei lui Gavriil Hatmanul s-au construit de-a lungul anilor
şi aproximativ 320 de case ce alcătuiesc satul mănăstiresc. Multe dintre
acestea, construite în cel mai curat stil popular şi având o vechime de
150-200 de ani, au o deosebită valoare artistică, istorică şi
memorialistică, aparţinând unor monahi care au jucat un rol important în
viaţa mănăstirii sau au servit ca loc de odihnă şi reculegere unor
ilustre personalităţi ale vieţii noastre cultural-artistice şi
social-politice. Printre acestea se numără şi casa care a aparţinut
scriitorului
Alexandru Vlahuţă, casă în care venea adesea Nicolae Grigorescu şi care a fost organizată ca muzeu memorial în anul 1966.
În 1995 au început ample lucrări de restaurare a acestui monument
istoric, ele fiind finalizate la începutul anului 2009. Cu această
ocazie au fost descoperite numeroase deficienţe majore, structurale, la
nivelul construcţiei. Astfel, s-a constatat că biserica mănăstirii nu
avea temelie, fiind ridicată direct pe pământ. La turnurile bisericii
s-au descoperit unele porţiuni la care din lipsă de cărămizi s-a folosit
lemnul ca material de construcţie.
O mare atenţie a fost acordată picturilor murale originare aparţinând
lui Nicolae Grigorescu, acestea fiind supuse şi ele unei opere de
refacere şi recondiţionare.
Finalizarea acestor lucrări s-a reuşit redarea în circuitul turistic şi
ecumenic a unui monument deosebit de important pentru cultura românească
şi europeană.
Ctitoria lui Petru Şchiopul de la Agapia din Deal s-a ruinat şi ea şi
a fost nevoie ca în 1680, Anastasia Doamna, soţia lui Gheorghe Duca
Vodă, să ridice o nouă biserică, adăugând şi hramul "Schimbarea la Faţă a
Domnului" (6 august), alte chilii şi o nouă trapeză. Reparată în anii
1716 şi 1793, biserica a rezistat până în 1821 când e mistuită de
flăcările care au însoţit retragerea eteristă.
Zece ani mai târziu, în 1831, totul a fost refăcut prin stăruinţa şi
pe cheltuiala schimonahiei Sevastia Munteanca, ajutată de Mitropolitul
Veniamin Costache, pentru ca în 1890 şi această biserică să fie închisă,
având mari crăpături în ziduri. Din 1891 slujbele s-au oficiat într-un
mic paraclis cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului", care a ars şi el
la 31 decembrie 1934. După numai un an, în 1935, s-a ridicat un alt
lăcaş prin contribuţia obştii mănăstireşti şi a profesorului I.D.
Ştefănescu, pictura în frescă a acestuia fiind realizată în 1963 de
către Teodor Varahil Moraru şi George Buburuzan.
În sfârşit, în anii 1991-1992 s-a "scris" ultimul capitol în istoria
atât de zbuciumată a edificiilor de la Agapia din Deal: construcţia din
1935 a fost şi ea demolată şi s-a ridicat o nouă biserică de lemn,
lipsită de trecut dar şi de virtuţi arhitecturale deosebite.
După 1600, un număr tot mai mare de călugări s-au strămutat de la
Agapia Veche la Agapia din Vale, rolul noii vetre isihaste crescând
vertiginos. Biserica de lemn construită iniţial aici a devenit în curând
neîncăpătoare şi s-a pus tot mai acut problema construirii unui nou
lăcaş capabil să găzduiască un număr mai mare de monahi şi să preia
întreaga obşte de la Agapia din Deal, unde mai rămăseseră doar câţiva
schivnici bătrâni, dornici să se roage în deplină izolare.
Demersurile făcute de monahii de la Agapia la curtea domnească de la
Iaşi au găsit ascultare la Hatmanul Gavriil, fratele voievodului Vasile
Lupu, şi soţia sa Liliana, care s-au hotărât să ridice o nouă biserică
pe cheltuiala lor şi să o înzestreze cu cele trebuincioase. Pentru
aceasta ei au apelat la serviciile renumitului arhitect
Enache Ctisi,
născut şi crescut la Constantinopol, cel care în 1625 a refăcut din
temelie biserica "Uspenia" (Sfântul Sava) din Iaşi, şi care, în cei 27
de ani petrecuţi în Moldova, a ridicat cele mai importante edificii ale
vremii.
Construcţia bisericii mari de la Agapia, care a păstrat hramul
"Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", a început la 16 octombrie 1642
şi s-a încheiat la 3 septembrie 1644, aşa cum se menţionează în pisania
păstrată pe faţada sudică, deasupra intrării:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iată
eu robul lui Dumnezeu, Gavriil Hatman cu Cneaghina Liliana, făcut-am şi
am zidit această Mănăstire Agapia din nou zidită, în zilele
blagocestivului şi de Hristos iubitorului Domnului nostru Ioan Vasile
Lupu Voievod. Şi s-a început zidirea în anul 7150 (1642) octombrie 16
zile şi s-au săvârşit la anul 7152 (1644) septembrie în 3 zile şi s-au
sfinţit în anul 7155 (1647) septembrie 12.
În cei trei ani care au trecut de la zidire până la sfinţirea
bisericii, ctitorii au construit şi careul de chilii care însoţesc zidul
de incintă, împreună cu turnul-clopotniţă de pe latura de răsărit, care
impresionează prin masivitatea şi trăinicia zidurilor sale din piatră
şi granit. Totodată, Gavriil Hatmanul şi soţia sa, copiii acestora -
Domniţa Safta şi Radu Stolnicul - şi însuşi voievodul Vasile Lupu au
înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de
cult, broderii şi numeroase odoare sfinte. Aşa după cum rezultă din
Sfântul Antimis
care se păstrează la Mănăstirea Secu, slujba de sfinţire a avut loc la
12 septembrie 1647, fiind oficiată de Mitropolitul Varlaam Moţoc, în
prezenţa voievodului Vasile Lupu, a ctitorilor şi a celor mai
reprezentative figuri ale cinului boieresc şi ale clerului din Moldova.
În cei trei ani care au trecut de la zidire până la sfinţirea
bisericii, ctitorii au construit şi careul de chilii care însoţesc zidul
de incintă, împreună cu turnul-clopotniţă de pe latura de răsărit, care
impresionează prin masivitatea şi trăinicia zidurilor sale din piatră
şi granit. Totodată, Gavriil Hatmanul şi soţia sa, copiii acestora -
Domniţa Safta şi Radu Stolnicul - şi însuşi voievodul Vasile Lupu au
înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de
cult, broderii şi numeroase odoare sfinte. Aşa după cum rezultă din
Sfântul Antimis
care se păstrează la Mănăstirea Secu, slujba de sfinţire a avut loc la
12 septembrie 1647, fiind oficiată de Mitropolitul Varlaam Moţoc, în
prezenţa voievodului Vasile Lupu, a ctitorilor şi a celor mai
reprezentative figuri ale cinului boieresc şi ale clerului din Moldova.
Averilor pe care le adunase Agapia Veche li s-au adăugat în secolele
XVII şi XVIII multe alte moşii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii şi
sălaşe de ţigani robi, consemnate în numeroasele hrisoave, urice şi
ispisoace care s-au păstrat, ca şi în hotarnicile din 1604, 1762 şi
1774. Toate acestea erau întregite de privilegiile şi scutirile acordate
de diferiţi voievozi, mai ales când era vorba de goştina oilor,
deseatina stupilor şi vădrăritul viilor şi de numeroşii scutelnici care
munceau pe pământurile mănăstirii, în folosul acesteia, dar fără a plăti
nici un fel de dări către domnie.
A fost astfel posibil ca numărul călugărilor de la Agapia să crească
mereu, de la 15-20 în timpul domniei lui Ştefan cel Mare la 75 în anul
1762, totalul monahilor care au vieţuit la Agapia până în anul 1803,
când au fost aduse maicile, stabilindu-se, pe baza datelor existente, la
aproximativ 1000.
Dar îndelungata istorie a Mănăstirii Agapia a cunoscut din nefericire
şi numeroase momente de grea încercare, sfântul lăcaş fiind adesea
jefuit şi pustiit de oştile străine sau în parte distrus de mistuitoare
incendii. În 1671-1672, când întreaga Moldovă a avut de suferit din
cauza turcilor şi tătarilor, Mănăstirea Agapia a avut pierderi atât de
mari încât, la 15 ianuarie 1673, egumenul Teofan a fost nevoit să vândă
satul Şorcani de lângă Orhei pentru a putea reface acoperişurile
distruse. În iarna 1674-1675, tătarii s-au aşezat şi la Agapia pe care
au jefuit-o, călugării adăpostindu-se prin munţii din jur şi lăsând
mănăstirea pustie timp de doi ani.
În 1680, Agapia a fost prădată de poloni, care au transformat biserica
mare în grajduri de cai, pentru ca între 1689-1693, după cum ne
relatează cronicarul Ion Neculce, aceiaşi oşteni creştini să provoace
noi distrugeri, de data aceasta sub conducerea eliberatorului Vienei,
regele Sobieski. În perioada 1694-1697, pe vremea lui Antioh Cantemir,
călugării de la Agapia au fost nevoiţi să bejenească din nou trecând
munţii în Transilvania, situaţia generală a mănăstirilor Moldovei
determinând pe voievod şi pe Mitropolitul Sava să adopte măsuri speciale
pentru repararea şi repopularea lor.
După ce în 1716 voievodul Mihai Racoviţă a "stricat"
Cetatea Neamţ
şi a lăsat pe tătari "să jefuiască mănăstirile din jur după pofta lor",
a urmat marele dezastru din 1821, consemnat în inscripţia de pe
peretele nordic al bisericii "Sf. Voievozi" după cum urmează:
Această sfântă mănăstire au pătimit primejdii cu arderea
focului, atât înlăuntrul cât şi afară, despre turci, la tulburarea ce
s-a urmat în anul 1821, la septembrie 16 zile, atât chiliile înăuntru,
cât şi pe afară dimprejur. Iară în anul 1823, în zilele prea înălţatului
domn Ioan Sandu Sturza Voievod, prin blagoslovenia prea sfinţitului
mitropolit al Moldovei, Chirio Chir Veniamin Costache şi prin osârdia şi
sârguinţa surorii preasfinţiei sale maica Elisabeta schimonahia,
stareţa acestei sfinte mănăstiri, s-au meremetisit şi s-au tencuit, atât
înăuntru cât şi înafară şi s-au şi acoperit din veniturile mănăstirii
şi ajutorul creştinilor. Drept aceasta, spre veşnica pomenire a acelor
ce s-au ostenit şi au ajutat şi spre aducerea aminte de primejdia ce
s-au întâmplat, s-au însemnat pe această piatră, anul 1823, iunie 30.
Caracterul sumar al îndreptărilor din 1823 a impus însă noi lucrări
de reparaţii în 1858, când a început şi pictarea bisericii de către
Nicolae Grigorescu.
Dar în noaptea de 23 iulie 1903 mănăstirea cade pradă unui alt
incendiu, ale cărui consecinţe amintesc de apocalipticile zile din 1821:
au ars chiliile din incintă, clopotniţa, acoperişul bisericii mari şi
16 case din afara incintei, toate aceste distrugeri impunând o lungă
perioadă de refacere.
Restaurările la care a fost supusă au adus, de-a lungul anilor, mai
multe modificări şi adăugiri, înlăturate - pe cât posibil - cu ocazia
lucrărilor desfăşurate după 1960.
PATRIMONIUL MĂNĂSTIRII AGAPIA
După cum se cunoaşte, valoarea deosebită şi faima Mănăstirii Agapia
îşi are obârşia în acea minunată pictură executată în anii 1858-1861 de
către
Nicolae Grigorescu. Deşi avea numai 20 de ani când a
început să zugrăvească interiorul bisericii de la Agapia, "Meşterul
Nicu" încheie aici în mod strălucit o întreagă etapă din activitatea sa
artistică, lăsând posterităţii o adevărată capodoperă a picturii
religioase din secolul al XIX-lea, în faţa căreia istoricul şi criticul
de artă George Oprescu se extaziază remarcând pe bună dreptate:
Ce minunată impresie de plenitudine, de bogăţie de forme
şi de culori, de inventivitate şi de just echilibru în contopirea
reminescenţelor clasice cu viziunea proprie. În pictura noastră din
secolul al XIX-lea, nimeni înainte de el nu fusese în stare să dea o
atât de strălucită probă de maturitate şi aceasta la o vârstă când cei
mai mulţi artişti se găsesc încă la primele lor începuturi.
Într-adevăr, lucrând în stil neoclasic, Nicolae Grigorescu aduce
totuşi o serie de elemente novatoare izvorâte din propria concepţie
despre artă, din realităţile locale, dar şi din marile opere ale
titanilor Renaşterii: Rafael, Leonardo Da Vinci, Tizian etc.
În icoanele din catapeteasmă, dar mai ales în portretele şi
compoziţiile murale, domină un puternic suflu de realism şi de viaţă, de
autenticitate şi de mişcare, pe care numai temperamentul şi geniul
acestui mare artist îl puteau ridica până la calitatea de atribut al
valorii perene.
Îngerul părăsindu-l pe Tobie, inspirată din Rembrandt şi pictată în partea superioară a zidului dintre pridvor şi pronaos,
Punerea în Mormânt a Mântuitorului, executată după Tizian pe arcul dintre pronaos şi naos,
Cina cea de taină din catapeteasmă,
Sfânta Treime din bolta pronaosului,
Ruga în Grădina Ghetsimani,
Iisus ducându-şi Crucea spre Golgota,
Ieremia plângând ruinele Ierusalimului
sunt doar câteva dintre numeroasele zugrăveli de la Agapia care uimesc
prin expresivitatea lor şi care apar constant în enumerarea celor mai
valoroase lucrări realizate în arta noastră plastică din secolul trecut.
Pe zidurile de nord şi de sud ale naosului, în apropierea absidelor
laterale, Nicolae Grigorescu a zugrăvit două portrete de mari proporţii,
cele ale Sfinţilor Teodor şi Eustaţiu, sfinţi militari - unul roman şi
celălalt dac - simboluri vii şi cu o mare forţă sugestivă, ale obârşiei
poporului nostru. Considerăm însă că nici o compoziţie nu reuşeşte să
pună în evidenţă geniul şi gândirea artistică a lui Nicolae Grigorescu
aşa cum o face
Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, o scenă monumentală ce domină peretele sudic al pronaosului.
Este
o compoziţie de mari proporţii la care pictorul a fost nevoit să
construiască o arhitectură specifică scenei. Această scenă cu multe
personaje, impresionează prin plasticitatea expresiilor şi caracterul
distins al multor personaje, precum şi abundenţa de lumină şi
transparenţa mediului aerian, care-i dă acestei scene un efect artistic
excepţional - Ciucanu Eustochia. Pictura lui Nicolae Grigorescu
constituie, fără îndoială, o nepreţuită podoabă a mănăstirii şi nu este
nici o exagerare în cuvintele lui Mihail Kogălniceanu care aprecia că
...
prin bogăţia compoziţiei, adevărul şi vivacitatea coloritului lor,
tablourile de la Agapia formează pentru Moldova o adevărată galerie de
pictură, care va atrage întotdeauna admiraţia românilor şi stima
străinului cunoscător care ar călători prin acele îndepărtate locuri.
Referindu-se la momentul sfinţirii şi la valoarea picturii de la Agapia, Alexandru Vlahuţă scria şi el:
După
trei ani, Agapia în sărbătoare îşi sfinţea podoaba de care cu drept
cuvânt se putea mândri. Din câte biserici avem în ţară nici una nu
închide o aşa de aleasă comoară artistică, atâta bogăţie de viaţă
cerească, exprimată aşa de frumos, aşa de curat şi cu atâta putere...
Parcă nu mai este de mână omenească ! Aşa se minunau maicile clătinând
din cap. Acolo rămâne un muzeu şi o şcoală de pictură bisericească.
Vizitată adesea de mai toţi corifeii artei şi culturii româneşti,
care veneau aici ca la un adevărat sălaş al Muzelor, Mănăstirea Agapia
mai păstrează, în pofida sbuciumatei sale istorii, un valoros patrimoniu
cultural-artistic. Broderii de o rară frumuseţe şi numeroase covoare
executate în atelierele mănăstirii, icoane aparţinând "şcolii" de la
Văleni-Piatra Neamţ
sau realizate de Nicolae Grigorescu în timpul şederii sale la Agapia,
manuscrise, cărţi vechi şi obiecte de cult care, pe lângă valoarea lor
intrinsecă etalează şi deosebite calităţi artistice, alcătuiesc un
adevărat tezaur ce poate fi admirat în Muzeul mănăstirii, muzeu
constituit în 1927 din iniţiativa profesorului şi istoricului de artă
I.D. Ştefănescu (ginerele lui Alexandru Vlahuţă), a cărui arhivă şi
corespondenţă s-a păstrat de asemenea la Agapia, aflându-se astăzi la
Arhivele Statului din Piatra Neamţ.
Din cele 29 de lucrări originale ce poartă semnătura lui Nicolae
Grigorescu se detaşează icoana de probă pe baza căreia pictorul a
obţinut contractul de zugrăvire a mănăstirii, cea a
Maicii Domnului, inspirată după
Madona Sixtină a lui Rafael, portretul Mitropolitului Sofronie Miclescu şi compoziţia
Iisus pe Golgota,
dăruită stareţei Tavefta Ursache în semn de omagiu. Tot aici se
păstrează trei registre complete dintr-o catapeteasmă din secolul al
XVII-lea care au aparţinut vechii biserici de la Agapia din Deal, o
icoană din 1603 cu
Iisus Pantocrator, operă a
Mitropolitului Anastasie Crimca, trei icoane ce provin din prima
catapeteasmă a Bisericii "Sf. Voievozi" şi alte şase icoane cu rame
aurite, din secolul al XVIII-lea, aduse din paraclisul Mănăstirii
Bisericani.
Dintre celelalte obiecte aflate în patrimoniul mănăstirii reţin atenţia cele patru
Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamţ în 1821 şi îmbrăcate în superbe ferecături de argint aurit,
Evanghelia dăruită în 1813 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului,
Panaghiarul
de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpuşneanu l-a dăruit
Mănăstirii Pângăraţi şi crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată
din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită în secolul trecut de
Patriarhul Chiril al Ierusalimului.
O lucrare foarte veche şi de mare valoare artistică este icoana
Maicii Domnului
aflată în strana din biserica mare, considerată a face parte din
categoria celebrelor icoane de la mănăstirea Bistriţa şi Neamţ. După cât
se cunoaşte, această icoană ar fi fost dăruită Mănăstirii Boiştea de
către ctitorul acesteia, ieromonahul Macarie Bou, către sfârşitul
secolului al XIV-lea. La începutul veacului al XVII-lea, când Mănăstirea
Boiştea se desfiinţează, icoana este adusă la Mănăstirea Topoliţa şi de
aici la Mănăstirea Gârcina, în timpul domniei lui Ieremia Movilă. În
1803, când călugăriţele de la Gârcina au venit la Agapia, printre
bunurile transferate aici s-a numărat şi icoana Maicii Domnului, dovadă a
valorii ei deosebite. Icoana a fost repictată în secolul al XVI-lea,
dar după 1970 ea a fost restaurată, aducându-se la lumină vechea pictură
care,
...este de o monumentalitate remarcabilă, amintind măreţia şi eleganţa unui monument de arhitectură bizantină
- Zidaru Gheorghe. Greu de spus cât adevăr este în tradiţia care afirmă
că este o icoană de procesiune din secolul al VII-lea, fiind purtată pe
zidurile Constantinopolului când acesta a fost asediat de perşi în 626,
dar ceea ce este sigur este faptul că lucrarea aparţine epocii de aur a
artei bizantine şi constituie o piesă de mare valoare artistică şi
istorică.
De la Agapia se poate ajunge la Schitul Shila, distanţa de parcurs fiind de 8 km.
Fructe învelite în foiţă de aur, lichioruri în care plutesc fărâme de
aur, îngheţate decorate cu praf de aur… Ireal? Nu. Decadent, poate, dar
foarte-foarte real. Ba mai mult: asemenea lucruri nu doar că se prepară,
dar se şi mănâncă! Poate este pentru mulţi o surpriză să afle că aurul e
comestibil, dar, printre multele însuşiri uimitoare ale acestui
excepţional metal, se numără, iată, şi calitatea de a putea fi consumat.
E drept, prea multe beneficii nu aduce sănătăţii, dar măcar nu face
rău. Restul e… răsfăţ.Pare o noutate, dar nu este. Obiceiul de a consuma aur există de secole.
