Lumea Creata de Dumnezeu

Rongo-rongo (sau rongorongo) denumește un sistem de glife descoperit în secolul al XIX-lea pe Insula Paștelui (Rapa Nui) și care alcătuiește ceea ce pare a fi o scriere sau proto-scriere încă nedescifrată, în ciuda încercărilor oamenilor de știință. Cu toate acestea, au fost identificate o serie de date calendaristice precum și informații legate de descendențe genealogice chiar dacă glifele în sine nu pot fi citite. Dacă rongo-rongo se dovedește a fi o scriere, ar fi una dintre cele trei sau patru descoperiri independente ale scrisului din istoria umanității (celelalte fiind scrierea cuneiformă, glifele maiașe, și, poate, scrierea chineză). Astăzi mai există doar 24 de obiecte de lemn purtând inscripții rongo-rongo, unele dintre acestea fiind arse sau puternic deterioarate datorită trecerii timpului și lipsei de conservare corespunzătoare. Niciuna dintre aceste inscripții nu se mai află pe Insula Paștelui, ci sunt împrăștiate în întreaga lume, fie prin muzee fie prin colecții particulare. Obiectele care poartă inscripțiile sunt în majoritate tăblițe de lemn cu forme neregulate, dar printre ele se regăsesc și un toiag de lemn al unei căpetenii locale, statueta unui om-pasăre precum și două ornamente pectorale. În afară de obiectele din lemn mai există și câteva petroglife care ar putea include scurte inscripții rongo-rongo. Tradiția orală a pascuanilor sugerează că doar o elită redusă numeric era capabilă să citească inscripțiile care erau considerate ca fiind sacre. Textele rongo-rongo autentice sunt scrise alternativ de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga într-un sistem denumit boustrophedon inversat. Pe o treime dintre tăblițe, liniile de text sunt gravate în lungul unor caneluri puțin adânci pe suprafața lemnului. Glifele redau contururi de ființe umane, de animale, de plante, de artefacte sau au forme decorative. Multe dintre figurile umane sau animaliere, cum ar fi (glifa rongo-rongo 200) sau (glifa rongo-rongo 280) prezintă protuberanțe caracteristice de fiecare parte a capului, reprezentând probabil urechi sau ochi. Textele individuale sunt denumite convențional cu o literă mare și un nume, cum este Tăblița C - Mamari. Uneori numele pot fi descriptive, așa cum se întâmplă cu tăblița denumită Lopata sau cu tăblița denumită Tabachera sau pot indica locul unde se află textul respectiv: Mica Tăbliță din Santiago sau Toiagul din Santiago Etimologie și nume alternative Rongo-rongo este denumirea modernă a inscripțiilor și înseamnă în graiul din Rapa Nui: a recita, a declama, a incanta. [nota 1] Numele original al textelor (sau mai degrabă descrierea acestora) este kohau motu mo rongorongo ceea ce înseamnă: rânduri scrijelite pentru incantații, prescurtat la kohau rongorongo adică rânduri pentru incantații[1]. Se cunosc și alte nume, specifice fiecărui text în parte, în funcție de conținutul acestora. Astfel, kohau ta‘u (rânduri despre ani) se referă la cronici, kohau îka (rânduri despre pești) sunt liste de nume ale celor care au căzut în război (îka – pește este folosit figurativ pentru a denumi o victimă de război) iar kohau ranga, adică rânduri despre fugari sunt liste cu refugiații din calea războaielor. Unii cercetători au ajuns la concluzia că ta‘u din kohau ta‘u face trimitere la o formă de scriere separată de rongo-rongo. Etnologul german Thomas Barthel a remarcat următoarele: Pascuanii aveau și o altă formă de scriere denumită ta‘u și cu ajutorul căreia își scriau cronicile sau își notau evenimentele importante, dar această formă de scriere a dispărut[2]. Steven Fisher (autorul cărții Istoria Scrisului) a consemnat următoarele: inițial ta‘u a fost un tip de inscripționare romgo-rongo. În 1880, un grup de înțelepți pascuani au inventat un sistem de inscripționare derivat din rongo-rongo, denumit, de asemenea, ta‘u și care a fost folosit la decorarea sculpturilor artizanale, cu intenția de a le spori valoarea comercială. Acest sistem derivat este o imitare simplă a sistemului rongo-rongo[3]. Un pretins al treilea tip de inscripționare, mama sau va‘eva‘e, descris în câteva publicații pe la jumătatea secolului XX, s-a dovedit a fi doar un sistem geometric decorativ, inventat de către pascuani la începutul secolului XX. Forma și alcătuirea Formele glifelor sunt contururi standardizate de ființe vii sau de forme geometrice cu o dimensiune medie de un centimetru. Tăblițele de lemn au forme neregulate și, în numeroase cazuri, prezintă caneluri iar glifele sunt înscrise în lungul acestora (tăblițele B, E, G, H, O, Q, și T) așa cum se poate observa la tăblița G (imaginea din dreapta). Se crede că forma neregulată a tăblițelor precum și folosirea, la crearea acestora, a unor bucăți de lemn cu imperfecțiuni, au fost impuse de penuria cronică de lemn de pe insulă. [5] [modificare] Suportul de scriereExceptând câteva glife gravate în piatră, toate inscripțiile care au supraviețuit se regăsesc pe suport de lemn. Conform tradiției, tăblițele au fost realizate din lemn de toromiro (Sophora toromiro), o plantă endemică pe Insula Paștelui. Oricum, în 2005 Catherine Orliac a examinat cu ajutorul microscopului electronic șapte obiecte (tăblițele B, C, G, H, K, Q și L) și a stabilit că toate sunt create din lemn de trandafir de Pacific (Thespesia populnea), rezultat în deplină concordanță cu altă examinare din 1934 care a stabilit că tăblița M are aceeași structură. Lemnul acestui arbore (care poate atinge și 15 metri înălțime) este folosit pentru sculptură în toată Polinezia de Est și a fost adus pe Insula Paștelui de către primii coloniști. Oricum, nu tot lemnul era nativ: Orliac a stabilit în 2007 că tăblițele N, P și S sunt făcute din lemnul unui conifer originar din Africa de Sud (Podocarpus latifolius) ceea ce presupune un contact cultural din afara Pacificului. Fischer a descris tăblița P ca fiind "un fragment deteriorat dintr-o vâslă de origine europeană sau americană", la fel cum sunt și tăblițele A (din frasin european, Fraxinus excelsior) și V. Conform Fischer, multe dintre tăblițe provin din lemnul navelor europene eșuate sau scufundate în zonă iar altele provin din resturi de canoe fabricate din bușteni eșuați pe tărmurile insulei[6]. Textele unor tăblițe, inclusiv cel de pe tăblița O, sunt înșirate în lungul unor caneluri sculptate pe bucăți de lemn aduse de valuri[7]. Faptul că singurul suport de scriere era lemnul iar acesta, datorită lipsei sale cronice, era folosit cu mare zgârcenie, a avut câteva consecințe importante în structurii scrierii: abundența ligaturilor și forțarea unui stil telegrafic în exprimare, lucruri care complică și mai mult încercările de analiza și descifrare a textelor[8]. Este posibil ca tăbliţele Rongorongo să fi fost influenţate de scrierea pe frunze de banan (în imagine frunză de banan cu caneluri).Tradiția orală a reținut că, datorită valorii foarte mari a lemnului, doar câțiva experți aveau voie să-l folosească la scriere în vreme ce învățăceii foloseau frunzele de banan. Etnologul german Thomas Barthel crede că scrierea pe piese de lemn cu caneluri a reprezentat o etapă mai puțin importantă în evoluția scrierii rongo-rongo, aceasta fiind derivată din obiceiul de a scrie pe frunze sau pe scoarță de banan cu ajutorul unui stylus de os. În timp, scrierea pe frunze de banan s-a păstrat nu doar pentru procesul de învățământ cât și pentru a realiza ciorne a textelor care urmau să ajungă pe tăblițe lemn. El a stabilit experimental că glifele sunt destul de vizibile pe frunzele de banan din pricina sevei care apare în urma zgârieturilor și care este lăsată apoi să se usuce la soare. Cu toate acestea, odată uscate, frunzele devin fragile și nu supraviețuiesc foarte multă vreme. Barthel a emis ipoteza că că frunzele de banan au servit drept model pentru tablete iar canelurile din lemn nu aveau alt rol decât acela de a imita structura nervurilor unei frunze. Direcția de scriere Glifele rongo-rongo sunt scrise în sistemul boustrophedon inversat, de la stânga spre dreapta și de jos în sus. Acest lucru înseamnă că lectura tăblițelor se face începând din colțul stânga jos, se citește o linie de la stânga la dreapta apoi se rotește tăblița cu 180 de grade și se continuă cu rândul următor. Când se citește o linie, celelalte linii învecinate (de sus și de jos), vor apărea cu susul în jos, după cum se poate observa în imaginea din stânga. Scrierea se continuă pe cealaltă față a tăbliței din punctul în care textul pe prima față se încheie. Astfel, dacă prima față are un număr impar de linii (cum este cazul tăblițelor K, N, P și Q), scrierea va începe pe cealaltă față din colțul stânga sus iar direcția de scriere se schimbă de sus în jos. Tăblițele lungi, asemănătoare cu niște scânduri se citeau fără a se întoarce, ceea ce presupunea o anumită abilitate a cititorului de a lectura rânduri scrise cu susul în jos[9]. [modificare] Instrumente de scris Gv4 a fost scrisă, aproape în întregime, cu un dinte de rechin. Totuşi, glifa a doua şi a treia de la dreapta spre stânga ( și ) sunt legate cu o linie subțire care ar fi putut fi trasata cu o așchie de obsidian.Conform tradiției, scribii foloseau pene de obsidian sau dinți de rechin, unelete care încă se mai folosesc în Polinezia pentru a grava lemnul[10]. Glifele sunt alcătuite în general din tăieturi regulate și adânci, dar există și glife realizate din tăieturi de grosimea firului de păr. În imaginea din dreapta, o glifă este alcătuită din două părți unite între ele cu o linie foarte fină. Unii cercetători, inclusiv Barthel, sunt de părere că liniile fine, de grosimea firului de păr, sunt realizate cu așchii de obsidian și, ca o consecință, textele erau mai întâi schițate cu obsidian și după aceea erau întărite cu ajutorul dinților de rechin. Liniile fine rămase sunt fie greșeli fie convenții de scriere sau simple elemente decorative. Șirurile verticale ale emblemelor sau motivelor romboidale, spre exemplu, sunt legate printr-o linie fină, caracteristică, linie care poate fi observată în mod repetat la unul din capetele tăbliței B. Lui Barthel i s-a spus, de asemenea, că Nga'ara, ultimul rege din Rapanui care știa să scrie, mai întâi schița glifele în funingine și abia mai apoi le transcria pe lemn cu ajutorul unui dinte de rechin[11]. Tăblița N, pe de altă parte, nu prezintă nici un semn trasat cu ajutorul dinților de rechin. Haberland a observat că glifele de pe această tăbliță par a fi incizate cu ajutorul unui os ascuțit, fapt pus în evidență de adâncimea și lățimea inciziilor[12]. Tăblița N prezintă și "urme de intervenție ulterioară cu pene de obsidian pentru finisarea detaliilor. Nici o altă tăbliță rongo-rongo nu prezintă asemenea caracteristici grafice"[13]. Alte tăblițe par a fi fost prelucrate cu ajutorul unei lame de oțel, adesea destul de rudimentar. Deși cuțitele de oțel au devenit accesibile odată cu venirea spaniolilor, există totuși o umbră de îndoială cu privire la autenticitatea acestor tăblițe prelucrate cu unelte metalice[nota 2]. [modificare] Glifele Negativul fotografic al unui capăt al tăbliţei B. Rândurile sunt numerotate; Fin de 13 înseamnă "sfârşitul rândului 13". (Click pe imagine pentru a putea fi văzută aproximativ la scara 1:1.)Glifele redau în forme stilizate siluete umane, de animale, forme vegetale sau simple forme geometrice, adesea în combinații diverse. Glifele care reprezintă forma umane cu cap sunt orientate vertical și fie cu fața înainte, fie cu fața din profil spre dreapta, în direcția de scris. Nu se cunoaște ce semnificație ar fi putut să aibă răsucirea glifelor cu capul în jos sau cu fața spre stânga. Capetele siluetelor umane sau animaliere prezintă protuberanțe laterale caracteristice care reprezintă ochii (cum se poate vedea în glifa de jos) sau urechile (la petroglifele antropomorfe, vezi secțiunea următoare). Reprezentările de păsări sunt destul de răspândite, multe dintre glife redau fregate care sunt asociate cu zeitatea pascuană supremă: Makemake. [15] [nota 3]Alte glife au forme de pești sau de artropode.