Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată" (Luca 19,42-44).
De pe creasta Muntelui Măslinilor, Isus privea Ierusalimul. Plăcută şi paşnică era scena care se desfăşura în faţa Sa. Era sărbătoarea Paştelui şi, din toate ţările, copiii lui Iacov se adunaseră acolo pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor şi viilor, cu pajişti înverzite presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impresionante şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: "Stau ca împărăteasă şi nu văd nici o nenorocire". Era atât de fermecătoare şi se socotea sigură de favoarea cerului, ca şi atunci când, cu veacuri în urmă, regele cântăreţ psalmodia: "Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului" cetatea marelui Împărat" (Ps. 48,2). Se puteau vedea clădirile măreţe ale Templului. Razele apusului de soare luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. "În frumuseţea desăvârşită" ea stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea privi scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Isus era ocupată de gânduri cu totul deosebite. "Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea" (Luca 19,41). În mijlocul bucuriei generale a alaiului triumfal, în timp ce ramurile de palmier unduiau, în timp ce osanalele vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau împărat, Mântuitorul lumii a fost copleşit de o durere neaşteptată şi tainică. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit lui Israel, a cărui putere învinsese moartea şi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi, nu din cauza unei dureri obişnuite, ci datorită unei dureri adânci, nestăvilite.
Lacrimile Sale nu erau pentru Sine, deşi cunoştea bine calea pe care picioarele Sale urmau să urce. Înaintea Sa era Ghetsemani, scena apropiatei Sale agonii. Vedea şi Poarta oilor, prin care timp de veacuri fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El când avea "să fie adus ca un miel la junghiere" (Is. 53,7). Nu prea departe era Calvarul, locul răstignirii. Pe drumul pe care Hristos avea să calce în curând, urma să cadă groaza unui întuneric des, când El trebuia să facă din fiinţa Sa o jertfă pentru păcat. Cu toate acestea nu contemplarea acestor scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu o presimţire a groazei Sale supraomeneşti întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de condamnaţi din Ierusalim, datorită orbirii şi nepocăinţei acelora pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i mântuiască.
Istoria de peste o mie de ani de favoare deosebită şi pază plină de grijă a lui Dumnezeu, manifestată faţă de poporul ales, era deschisă în faţa ochilor lui Isus. Acolo era muntele Moria, unde fiul făgăduinţei, o victimă ce nu se împotrivise, fusese adus la altar, ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo, legământul binecuvântării, slăvită făgăduinţă mesianică, fusese confirmat tatălui celor credincioşi (Gen. 22,9.16-18). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălţat către cer din aria lui Ornan îndepărtaseră sabia îngerului pierzător (1 Cron. 21) - simbol potrivit al jertfei Mântuitorului şi al mijlocirii Sale pentru cei vinovaţi. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai presus de tot pământul. Domnul alesese Sionul, El "îl dorise ca locuinţă a Sa" (Ps. 132,13). Acolo, timp de veacuri, sfinţii prooroci îşi rostiseră soliile de avertizare. Acolo, preoţii îşi legănaseră cădelniţele, iar norul de tămâie împreună cu rugăciunile închinătorilor se înălţaseră înaintea lui Dumnezeu. Zilnic, acolo fusese oferit sângele mieilor înjunghiaţi, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Îşi descoperise prezenţa în norul de slavă deasupra tronului milei. Acolo se găsea începutul acelei scări tainice care unea pământul cu cerul (Gen. 28,12; Ioan 1,51) - acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau şi care deschidea lumii drumul către Sfânta Sfintelor. Dacă Israel, ca popor, ar fi păstrat supunerea lui faţă de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna ca ales al Domnului (Ier. 17,21-25). Dar istoria acestui popor favorizat era un raport de nelegiuire şi răzvrătire. Ei se împotriviseră harului ceresc, abuzaseră de privilegiile lor şi dispreţuiseră ocaziile.
Deşi Israel "îşi bătuse joc de solii lui Dumnezeu, dispreţuise cuvintele Sale şi tratase cu cruzime pe proorocii Săi" (2 Cron. 36,16), El totuşi Se manifestase faţă de el ca "Domnul Dumnezeu milos şi îndurător, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie" (Exod 34,6). În ciuda repetatelor lepădări, mila Sa îşi continuase insistenţele. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos faţă de fiul grijii sale, "Dumnezeu dăduse din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său" (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar.
Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care adusese pe Israel ca pe o viţă aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Propria Sa mână îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise "pe un deal foarte roditor". Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să îl hrănească. "Ce aş mai fi putut face viei Mele, exclamă El, şi n-am făcut?" (Is. 5,1-4). Deşi atunci când aştepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare, că va fi posibil să o salveze de distrugere. El Şi-a săpat via, a curăţit-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în străduinţele Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise.
Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei mersese încoace şi încolo prin mijlocul poporului Său. El "mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul", legând inimile zdrobite, aducând liberare celor ce erau robiţi, redând vederea orbilor, făcând pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţind pe leproşi, înviind pe morţi şi predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Chemarea plină de har a fost adresată tuturor: "Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).
Deşi răsplătiseră binele cu rău, iar iubirea Sa cu ură (Ps. 109,5), El urmărise neabătut misiunea Sa plină de milă. Niciodată aceia care căutaseră harul Său nu fuseseră respinşi. Călător fără cămin, având zilnic parte de învinuiri şi de lipsuri, El trăia pentru a sluji nevoilor omeneşti şi pentru a uşura durerile lor, invitându-i să primească darul vieţii. Valurile de milă, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau cu o mai mare gingăşie şi o iubire de nedescris. Dar Israel întorsese spatele celui mai bun prieten al său şi Aceluia care singur îl putea ajuta. Invitaţiile iubirii Sale fuseseră dispreţuite, sfaturile Sale fuseseră călcate în picioare, iar avertismentele Sale fuseseră luate în râs.
Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor nelegiuit; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care sta să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu urma să apună. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, poporul acela care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită.
Proorocii plânseseră apostazia lui Israel şi nenorocirile teribile care le fuseseră partea din cauza păcatelor lor. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi, ca să plângă zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului său, pentru turma Domnului care era dusă în robie (Ier. 9,1; 13,17). Cât de mare era atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea, nu ani, ci veacuri! El vedea pe îngerul pierzător cu sabia ridicată împotriva cetăţii care fusese multă vreme locul locuinţei lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul care mai târziu urma să fie ocupat de Titus şi oastea sa, El privea peste vale la curţile şi porticurile sfinte şi, cu ochii întunecaţi de lacrimi, vedea într-o perspectivă groaznică zidurile înconjurate de oştile vrăjmaşe. Auzea şirurile de armate mărşăluind la război. Auzea glasul mamelor şi copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa Sa sfântă şi frumoasă, palatele şi turnurile ei date flăcărilor, şi în locul unde ele fuseseră odinioară, numai un morman de ruine"
Privind prin veacuri, vedea poporul legământului răspândit în toate ţările, "ca nişte naufragiaţi pe un ţărm pustiu". În pedeapsa iminentă, gata să cadă peste copiii Săi, El vedea doar primii stropi din cupa mâniei pe care, la judecata din urmă, aveau să-i bea până la capăt. Mila divină, iubirea compătimitoare, îşi găseşte exprimarea în cuvintele pline de jale: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!" O, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale, şi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Am oprit îngerul dreptăţii, te-am chemat la pocăinţă, dar zadarnic. Tu n-ai lepădat doar pe slujitori, pe trimişi şi prooroci, ci pe Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău. Dacă eşti distrus, tu singur porţi răspunderea. "Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă" (Matei 23,37; Ioan 5,40).
Hristos vedea în Ierusalim un simbol al unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire şi grăbindu-se să suporte judecăţile răsplătitoare ale lui Dumnezeu. Vaiurile unui neam căzut, apăsând sufletul Său, au scos de pe buzele Sale acel strigăt nespus de amar. El vedea urma păcatului în mizeria omenească, în lacrimi şi sânge; inima Sa era mişcată de milă necuprinsă pentru cei nenorociţi şi suferinzi de pe pământ; El se străduise să-i mângâie pe toţi. Dar nici chiar mâna Sa nu putea întoarce valul nenorocirilor omeneşti; puţini urmau să caute singurul lor Izvor de ajutor. El era gata să-Şi dea sufletul la moarte pentru a aduce mântuirea în hotarele lor; dar puţini urmau să vină la El şi să aibă viaţă.
Maiestatea cerului în lacrimi! Fiul Dumnezeului celui nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de groază! Scena a umplut tot cerul de uimire. Această scenă ne descoperă grozăvia peste măsură de mare a păcatului; ne arată cât de grea este răspunderea chiar şi pentru Puterea nemărginită să scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generaţia din urmă, Isus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Păcatul cel mare al iudeilor a fost lepădarea lui Hristos; păcatul cel mare al lumii creştine va fi lepădarea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi dispreţuite şi declarate ca fiind fără valoare. Milioane de oameni în robia păcatului, robi ai Satanei, condamnaţi să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!
Cu două zile înainte de Paşte, când Hristos plecase pentru ultima oară din Templu, după ce demascase făţărnicia conducătorilor iudei, a ieşit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi S-a aşezat cu ei pe coasta înverzită, privind la cetate. Încă o dată a privit zidurile, turnurile şi palatele ei. Încă o dată a privit templul în splendoarea lui orbitoare, o diademă a frumuseţii care încorona muntele cel sfânt.
Cu o mie de ani înainte, Psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu faţă de Israel, care făcuse din Casa cea sfântă locuinţa Sa: "Cortul Lui este în Salem şi locuinţa lui în Sion". El "a ales seminţia lui Iuda, muntele Sionului pe care-l iubeşte. Şi-a zidit sfântul locaş ca cerurile de înalt" (Ps. 76,2; 78,68-69).
Templul dintâi fusese înălţat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcţie au fost făcute prin inspiraţie divină (1 Cron. 28,12.19). Solomon, cel mai înţelept dintre monarhii lui Israel, completase această lucrare. Templul acesta era cea mai măreaţă clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin proorocul Hagai cu privire la cel de al doilea templu: "Slava acestuia din urmă va fi mai mare decât a celui dintâi".
"Voi clătina toate neamurile şi Dorinţa tuturor popoarelor va veni: şi voi umplea de slavă casa aceasta, zice Domnul oştirilor" (Hagai 2,9.7 trd. eng.).
După distrugerea templului de către Nebucadneţar, el a fost reclădit cu circa 500 de ani înainte de naşterea lui Hristos de către un popor care se întorsese dintr-o robie de o viaţă întreagă, într-o ţară nelocuită şi aproape pustie. Se aflau printre ei bătrâni care văzuseră slava templului lui Solomon şi care plângeau la punerea temeliei acestei clădiri noi, deoarece ea urma să fie inferioară celei dintâi. Simţământul care predomina este descris cu putere de prooroc: "Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut casa aceasta în slava ei dintâi? Şi cum o vedeţi acum? Aşa cum este, nu pare ea ca o nimica în ochii voştri?" (Hagai 2,3; 3,12). Atunci s-a dat făgăduinţa că slava acestei case de pe urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.
Dar templul al doilea nu egalase pe primul în măreţie; nici nu fusese sfinţit prin acele dovezi vizibile ale prezenţei divine care aparţinuseră templului dintâi. Nu a fost nici o manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Nici un nor de slavă nu s-a văzut umplând sanctuarul nou înălţat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Şechina nu mai exista între heruvimi în Locul prea sfânt; chivotul, scaunul harului şi Tablele Mărturiei nu se mai găseau acolo. Nici un glas n-a răsunat din cer pentru a face cunoscut preotului voia lui Dumnezeu.
Timp de veacuri, iudeii încercaseră zadarnic să arate cum s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată prin Hagai; dar mândria şi necredinţa le-au orbit mintea faţă de înţelesul cel adevărat al cuvintelor profetului. Templul al doilea nu era onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezenţa vie a Aceluia în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii - care este Dumnezeu Însuşi manifestat în trup. "Dorinţa tuturor popoarelor" venise fără îndoială în templul Său atunci când Omul din Nazaret învăţa şi vindeca în curţile sfinte. Prin prezenţa lui Hristos, şi numai prin aceasta, cel de al doilea templu întrecea în slavă pe primul. Dar Israel îndepărtase darul oferit de cer. O dată cu umilul Învăţător care trecuse în ziua aceea prin poarta lui aurită, slava se depărtase pentru totdeauna de templu. Cuvintele Mântuitorului se împliniseră: "Vi se lasă casa pustie" (Matei 23,38).
Ucenicii se umpluseră de teamă şi uimire la prezicerea lui Hristos cu privire la distrugerea Templului şi doreau să înţeleagă mai deplin sensul cuvintelor Sale. Bogăţie, muncă şi iscusinţă arhitectonică fuseseră cheltuite timp de peste 40 de ani pentru a spori splendorile lui. Irod cel Mare risipise pentru el atât bogăţii romane, cât şi comori iudaice, şi chiar împăratul lumii îl îmbogăţise cu darurile sale. Blocuri masive de marmură albă de dimensiuni aproape de neînchipuit, trimise de la Roma pentru acest scop, formau o parte din structura lui, şi ucenicii atraseră atenţia Domnului lor la aceasta, spunând: "Uită-Te ce pietre şi ce zidiri" (Marcu 13,1).
Acestor cuvinte, Isus le-a dat răspunsul solemn şi surprinzător: "Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată" (Matei 24,2).
Ucenicii asociau distrugerea Ierusalimului cu evenimentele venirii personale a lui Hristos într-o slavă vremelnică, pentru a lua tronul imperiului universal, pentru a pedepsi pe iudeii nepocăiţi şi pentru a sfărâma jugul roman de pe grumazul poporului. Domnul le spusese că va veni a doua oară. De aceea, la amintirea judecăţilor asupra Ierusalimului, mintea lor s-a îndreptat către venirea aceea; şi, când s-au adunat în jurul Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, au întrebat: "Când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" (vers.3).
Viitorul a fost acoperit, în mila Sa, faţă de ucenici. Dacă ar fi înţeles la data aceea pe deplin cele două fapte teribile - suferinţele şi moartea Mântuitorului şi distrugerea cetăţii şi templului lor - ei ar fi fost copleşiţi de spaimă. Hristos le-a dat o schiţă a evenimentelor mai importante care urmau să aibă loc înainte de încheierea timpului. Cuvintele Sale n-au fost atunci pe deplin înţelese; însă înţelesul lor urma să fie descoperit pe măsură ce poporul Său avea nevoie de sfaturile date în ele. Profeţia pe care El a rostit-o avea un înţeles dublu; în timp ce prefigura distrugerea Ierusalimului, ea arunca o lumină şi asupra grozăviilor zilei celei mari de pe urmă.
Isus a arătat ucenicilor judecăţile care aveau să cadă peste Israelul apostat şi îndeosebi răzbunarea care urma să vină peste ei din cauza lepădării şi răstignirii lui Mesia. Semne neînşelătoare vor preceda apogeul teribil. Ceasul îngrozitor va veni deodată şi pe nesimţite. Mântuitorul i-a avertizat pe urmaşii Săi: "De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit proorocul Daniel, aşezată în Locul sfânt - cine citeşte să înţeleagă; atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi" (Mat. 24,15.16; Luca 21,20.21). Când steagurile idolatre ale romanilor aveau să fie aşezate în locul sfânt, care se întindea cu câţiva kilometri în afara zidurilor cetăţii, atunci urmaşii lui Hristos trebuia să-şi găsească scăparea fugind. Atunci când semnalul de avertizare era dat, aceia care doreau să scape nu trebuia să mai amâne. În toată ţara Iudeii, ca şi în Ierusalim, semnalul pentru fugă trebuia să fie ascultat imediat. Acela care se întâmpla să fie pe acoperişul casei, nu trebuia să mai coboare în casă, nici chiar pentru a-şi salva cele mai valoroase comori. Aceia care lucrau la câmp sau în vie nu trebuia să piardă vremea cu întoarcerea nici măcar pentru haina dezbrăcată din cauza căldurii zilei. Nu trebuia să ezite nici un moment, ca să nu fie cuprinşi de distrugerea generală.
În timpul domniei lui Irod, Ierusalimul nu numai că fusese mult înfrumuseţat, dar prin înălţarea de turnuri, ziduri şi fortăreţe, care se adăugau la puterea naturală a aşezării lui, fusese făcut în aparenţă de neînvins. Acela care ar fi încercat la vremea aceea să prezică pe faţă distrugerea lui, ar fi fost socotit, ca şi Noe în vremea lui, un alarmist nebun. Însă Isus Hristos spusese: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24,35). Din cauza păcatelor lor, mânia fusese aruncată pe faţă contra Ierusalimului, iar necredinţa lui înverşunată făcea ca distrugerea să fie sigură.
Domnul declarase prin proorocul Mica: "Ascultaţi dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov, şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate, şi care suciţi tot ce este drept; voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi proorocii lui proorocesc pentru bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: 'Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!'" (Mica 3,9-11).
Aceste cuvinte descriau cu credincioşie pe locuitorii corupţi şi plini de sine ai Ierusalimului. În timp ce pretindeau că păzesc cu stricteţe preceptele Legii lui Dumnezeu, ei călcau toate principiile ei. Ei urau pe Hristos, deoarece curăţia şi sfinţenia Sa descopereau nelegiuirea lor şi-L acuzau pe El ca fiind cauza tuturor necazurilor care veniseră peste ei ca urmare a păcatelor lor. Deşi Îl recunoşteau ca fiind fără păcat, au declarat că moartea Lui era necesară pentru siguranţa lor ca popor: "Dacă-L lăsăm aşa, spuneau conducătorii iudei, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul" (Ioan 11,48). Dacă Hristos ar fi jertfit, ei ar putea deveni încă o dată un popor puternic şi unit. Au raţionat în felul acesta şi au contribuit la hotărârea marelui preot că ar fi mai bine să moară un om decât să piară întreaga naţiune.
În felul acesta, conducătorii iudei clădiseră "Sionul cu sânge şi Ierusalimul cu nelegiuire" (Mica 3,10). Şi totuşi, în timp ce omorau pe Mântuitorul pentru că le mustra păcatele, atât de mare era îndreptăţirea lor de sine, încât se socoteau ca fiind poporul lui Dumnezeu favorizat şi aşteptau ca Domnul să-i libereze de vrăjmaşi. "De aceea, continuă profetul, Sionul va fi arat ca un ogor şi Ierusalimul va ajunge un morman de pietre şi muntele templului o înălţime acoperită de păduri" (vers.12).
Timp de aproape 40 de ani după ce căderea Ierusalimului fusese pronunţată de Hristos Însuşi, Domnul a amânat judecăţile Sale asupra cetăţii şi a poporului. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de aceia care au lepădat Evanghelia Sa şi faţă de omorâtorii Fiului Său. Parabola pomului neroditor reprezenta procedeele lui Dumnezeu cu naţiunea iudeilor. Porunca se dăduse: "Taie-l, la ce să mai cuprindă pământul degeaba!" (Luca 13,7), dar mila divină îl cruţase pentru încă puţină vreme. Printre iudei erau mulţi care nu cunoscuseră caracterul şi lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu se bucuraseră de aceste privilegii sau nu primiseră lumina pe care părinţii lor o lepădaseră. Prin predicarea apostolilor şi a tovarăşilor lor, Dumnezeu dorea ca lumina să se reverse şi asupra lor. Lor urma să li se îngăduie să vadă cum s-a împlinit profeţia nu numai la naşterea şi în viaţa lui Hristos, ci şi în moartea şi învierea Sa. Copiii nu trebuia condamnaţi pentru păcatele părinţilor lor; dar atunci când, cu toată cunoaşterea luminii întregi dată părinţilor, copiii au lepădat lumina mai mare dată lor, au devenit părtaşi la păcatele părinţilor şi au umplut măsura nelegiuirii.
Îndelungata răbdare a lui Dumnezeu faţă de Ierusalim nu a făcut decât să întărească pe iudei în nepocăinţa lor încăpăţânată. În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima încercare de har. Atunci Dumnezeu Şi-a retras de la ei atât ocrotirea, cât şi puterea Sa care împiedica pe Satana şi pe îngerii lui, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales. Copiii ei refuzaseră harul lui Hristos care i-ar fi făcut în stare să-şi supună pornirile rele, dar acum ele deveniră dominante. Satana a trezit pasiunile cele mai cumplite şi mai josnice ale sufletului. Oamenii nu mai judecau; erau fără raţiune - stăpâniţi de pasiune şi mânie oarbă. În cruzimea lor deveniră satanici. În familie şi în popor, printre clasele cele mai de sus ca şi cele mai de jos, era neîncredere, gelozie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era nici o siguranţă. Prietenii şi rudele se trădau unii pe alţii. Părinţii îşi ucideau copiii, iar aceştia pe părinţii lor. Conducătorii poporului nu aveau putere să-i conducă. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii primiseră o mărturie mincinoasă pentru a condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzaţii mincinoase făceau ca propria lor viaţă să fie nesigură. Prin acţiunile lor ei spuseseră cu multă vreme înainte: "Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel" (Is. 30,11). Acum dorinţa lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi civile şi religioase se găseau sub dominaţia lui.
Conducătorii grupurilor potrivnice se uneau uneori pentru a prăda şi a tortura victimele lor nenorocite, pentru ca iarăşi să se arunce unii împotriva celorlalţi şi să ucidă fără milă. Nici chiar sfinţenia Templului nu putea înfrâna cruzimea lor groaznică. Închinătorii erau loviţi chiar în faţa altarului, iar sanctuarul era mânjit cu trupurile celor ucişi. Cu toate acestea, în încumetarea lor oarbă şi hulitoare, instigatorii acestei lucrări diavoleşti declarau pe faţă că nu se temeau că Ierusalimul avea să fie distrus, deoarece era cetatea lui Dumnezeu. Pentru a-şi întări puterea şi mai mult, ei mituiau prooroci mincinoşi să vestească, chiar în timp ce legiunile romane asediau templul, că poporul trebuie să aştepte liberarea de la Dumnezeu. Până la urmă, mulţimile s-au prins cu putere de credinţa că Cel Prea Înalt va interveni pentru înfrângerea adversarilor lor. Dar Israel refuzase cu dispreţ ocrotirea divină, iar acum nu mai avea nici o apărare. Nefericitul Ierusalim, sfâşiat de certuri interne, cu străzile înroşite de sângele locuitorilor lui care se ucideau unii pe alţii, în timp ce oştile duşmane distrugeau întăriturile şi-i ucideau oamenii de război! Toate prezicerile făcute de Hristos cu privire la distrugerea Ierusalimului s-au împlinit la literă. Iudeii au trăit realitatea adevărului din cuvintele Sale de avertizare: "Cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura" (Mat. 7,2).
Au apărut semne şi minuni care prevesteau distrugerea şi prăpădul. În miez de noapte, o lumină nenaturală strălucea deasupra templului şi altarului. Pe cer, spre apus, se arătau care şi oameni de război adunându-se pentru bătălie. Preoţii care slujeau noaptea în sanctuar erau îngroziţi de nişte sunete misterioase; pământul se cutremura şi mulţimi de glasuri erau auzite strigând: "Să fugim de aici". Poarta cea mai dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de mai mulţi oameni şi care era asigurată cu bare imense de fier prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis la miezul nopţii, fără vreo unealtă omenească (Milman, The History of the Jews, cartea 13).
Timp de şapte ani un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunţând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi şi noapte el rostea cu glas de tânguire: "Glas de la răsărit; glas de la apus; glas din cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului şi împotriva Templului; glas împotriva mirilor şi a mireselor; glas împotriva întregului popor!" Acest personaj ciudat a fost întemniţat şi biciuit, dar nici o plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. La toate insultele şi tratamentul brutal, el răspundea: "Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!" Strigătul lui de avertizare n-a încetat până ce a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.
În distrugerea Ierusalimului n-a pierit nici un creştin. Hristos dăduse ucenicilor Săi avertizarea şi toţi aceia care au crezut cuvintele Sale au vegheat după semnul făgăduit. "Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, a spus Isus, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el" (Luca 21,20.21). După ce romanii sub conducerea lui Cestius au înconjurat cetatea, pe neaşteptate au părăsit asediul tocmai atunci când totul părea favorabil unui atac imediat. Asediaţii, ne mai sperând într-o rezistenţă încununată de succes, erau pe punctul de a se preda, când generalul roman şi-a retras forţele, în aparenţă fără nici un motiv. Dar providenţa plină de milă a lui Dumnezeu dirija evenimentele pentru binele poporului Său. Semnul făgăduit fusese dat creştinilor care aşteptau, iar acum a fost oferită ocazia ca toţi cei care doreau, să asculte de avertizarea Mântuitorului. Evenimentele au fost în aşa fel conduse, încât nici iudeii şi nici romanii să nu împiedice fuga creştinilor.
După retragerea lui Cestius, iudeii, ieşind din Ierusalim, au urmărit armata ce se retrăgea şi, în timp ce ambele forţe erau astfel cu totul angajate în lupte, creştinii au avut ocazia să părăsească cetatea. În vremea aceasta şi ţara fusese curăţită de duşmanii care ar fi încercat să-i împiedice. În timpul asediului, iudeii erau adunaţi la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor, şi în felul acesta creştinii din toată ţara puteau să scape fără să fie hărţuiţi. Fără zăbavă ei au fugit spre un loc sigur - cetatea Pela, din Perea, dincolo de Iordan.
Forţele iudaice, urmărind pe Cestius şi oştirea lui, s-au aruncat asupra lor cu atâta cruzime, încât îi ameninţa cu o distrugere totală. Cu mare greutate au reuşit romanii să se retragă. Iudeii au scăpat aproape fără pierderi şi cu prada s-au întors în triumf la Ierusalim. Dar acest succes aparent le-a adus numai rău. El le-a inspirat un spirit de rezistenţă încăpăţânată faţă de romani care, în scurtă vreme, a adus nenorociri de nedescris asupra cetăţii blestemate.
Teribile au fost dezastrele care au căzut peste Ierusalim atunci când asediul a fost reluat de către Titus. Oraşul era împodobit în timpul Paştelui, când milioane de iudei erau adunaţi înăuntrul zidurilor. Rezervele de hrană, care, dacă ar fi fost păstrate cu grijă, ar fi asigurat pe locuitorii lui timp de ani de zile, fuseseră distruse mai înainte datorită invidiei şi răzbunării grupărilor care se luptau între ele, şi acum au suferit toate ororile foamei. O măsură de grâu se vindea cu un talant. Atât de teribile erau chinurile foametei, încât oamenii mâncau pielea curelelor şi sandalelor, precum şi mânerele scuturilor. Nenumăraţi oameni ieşeau pe furiş noaptea pentru a aduna plante sălbatice din afara zidurilor cetăţii, chiar dacă mulţi erau prinşi şi condamnaţi la moarte în chinuri groaznice. Adesea, aceia care se întorceau cu bine erau jefuiţi de ceea ce culeseseră cu atât de multe primejdii.
Torturile cele mai sălbatice erau aplicate de cei care deţineau puterea, pentru a stoarce de la poporul lovit de sărăcie ultimele resturi pe care le putuseră ascunde. Şi aceste cruzimi erau deseori practicate de oameni bine hrăniţi, care doreau numai să-şi asigure rezerve şi pentru viitor.
Mii au pierit de foame şi de ciumă. Sentimentele naturale păreau să fi fost nimicite. Soţii îşi jefuiau soţiile, iar ele la rându-le îşi jefuiau soţii. Copiii puteau fi văzuţi smulgând hrana din gura părinţilor lor bătrâni. Întrebarea profetului: "Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?" şi-a primit răspunsul înăuntrul zidurilor cetăţii blestemate. "Femeile cu toată mila lor, îşi fierb copiii, care le slujesc ca hrană, în mijlocul prăpădului fiicei poporului meu" (Is. 49,15; Plâng. 4,10). Din nou s-a împlinit profeţia avertizatoare dată cu paisprezece veacuri mai înainte: "Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: "şi din copiii pe care îi va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale" (Deut. 28,56.57).
Conducătorii romani s-au străduit să arunce groaza în iudei, pentru ca în felul acesta să-i determine să se predea. Prizonierii care se împotriveau când erau luaţi erau biciuiţi, torturaţi şi răstigniţi în faţa zidurilor cetăţii. Sute erau zilnic executaţi în felul acesta, iar lucrarea aceasta teribilă a continuat aşa până când, de-a lungul văii lui Iosafat şi la Calvar, crucile înălţate erau în număr atât de mare, încât abia se mai găsea loc de trecere printre ele. Atât de teribil s-a împlinit blestemul acela îngrozitor rostit în faţa scaunului de judecată al lui Pilat: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri" (Matei 27,25).
Titus ar fi dorit să pună capăt acestei scene îngrozitoare şi să scutească în felul acesta Ierusalimul de umplerea măsurii blestemului. S-a umplut de groază când a văzut trupurile morţilor făcute mormane pe văi. Ca fermecat a privit de pe culmea Muntelui Măslinilor templul cel măreţ şi a dat ordin ca nici o piatră să nu fie atinsă. Înainte de a începe să ia în stăpânire fortăreaţa, a făcut un apel stăruitor către conducătorii iudei să nu-l oblige să pângărească locul sfânt cu sânge. Dacă ar fi ieşit să lupte în altă parte, nici un roman n-ar fi violat sfinţenia Templului. Însuşi Iosif Flavius, în cea mai convingătoare chemare, i-a sfătuit să se predea, pentru a se salva pe ei, cetatea şi locul de închinare. Dar cuvintele lui au fost întâmpinate cu blesteme amare. Au aruncat cu suliţe în el, ultimul lor mijlocitor omenesc, în timp ce stăruia de ei. Iudeii lepădaseră îndemnurile Fiului lui Dumnezeu, iar acum mustrarea binevoitoare şi îndemnul îi făceau să fie şi mai hotărâţi să reziste până la urmă. Zadarnice au fost eforturile lui Titus de a salva Templul; Unul mai mare decât el declarase că nu va rămâne piatră peste piatră.
Încăpăţânarea oarbă a conducătorilor iudei împreună cu crimele detestabile care se săvârşeau în cetatea asediată provocau oroarea şi indignarea romanilor. În cele din urmă, Titus s-a hotărât să ia Templul cu asalt. S-a hotărât totuşi ca, dacă va fi posibil, să fie salvat de la distrugere. Dar poruncile lui au fost călcate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, iudeii, ieşind din Templu, au atacat soldaţii prin surprindere. În timpul luptei, o torţă aprinsă a fost aruncată de un soldat prin poarta deschisă şi îndată încăperile căptuşite cu cedru, din jurul locului sfânt, erau în flăcări. Titus alergă la locul încăierării, urmat de generalii şi ofiţerii săi, şi porunci soldaţilor să stingă focul. Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. În furia lor, soldaţii au aruncat torţe aprinse în încăperile alăturate Templului şi, după aceea, cu săbiile au ucis mulţimea de oameni care-şi găsiseră adăpost acolo. Sângele curgea ca apa pe treptele Templului. Mii şi mii de iudei au pierit. Pe deasupra zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigând: "I-Cabod!" s-a dus slava.
Titus şi-a dat seama că este imposibil să potolească mânia soldaţilor; a intrat împreună cu ofiţerii săi şi a privit interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire; şi pentru că flăcările nu pătrunseseră încă în locul sfânt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva şi, ieşind înainte, a cerut încă o dată soldaţilor să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis a încercat să impună ascultarea cu corpul lui de comandă; însă nici respectul faţă de împărat nu a putut opri duşmănia cruntă contra iudeilor; nimic nu a putut domoli furia cumplită şi dorinţa după jaf. Soldaţii au văzut totul în jur poleit cu aur, care strălucea orbitor în lumina ciudată a flăcărilor; ei au presupus că în sanctuar erau ascunse comori nebănuite. Un soldat, pe neobservate, a aruncat o torţă aprinsă printre uşi şi, într-o clipă, toată clădirea era în flăcări. Fumul orbitor şi flăcările au silit pe ofiţeri să se retragă şi nobilul edificiu a fost lăsat în voia soartei.
Dacă pentru romani a fost un spectacol îngrozitor - ce va fi fost el pentru iudei? Toată culmea colinei care domina cetatea clocotea ca un vulcan. Una după alta, clădirile se prăbuşeau cu un troznet îngrozitor şi erau înghiţite într-un abis de flăcări. Acoperişurile de cedru erau ca o mare de flăcări; coloanele împodobite erau ca nişte limbi de foc, iar turnurile porţilor aruncau coloane de flăcări şi fum. Colinele învecinate erau luminate; şi prin întuneric, grupe de oameni erau văzute privind cu îngrijorare plină de groază înaintarea prăpădului. Pe zidurile şi înălţimile cetăţii se îngrămădeau feţe, unele dintre ele palide de agonia disperării, altele ameninţând neputincioase cu răzbunarea. Strigătele soldaţilor romani, alergând în sus şi în jos, şi urletele răsculaţilor care piereau în flăcări se amestecau cu vuietul incendiului şi cu tunetul grinzilor care se prăbuşeau. Ecourile munţilor răspundeau aducând înapoi ţipetele oamenilor de pe înălţimi; peste tot de-a lungul zidurilor răsunau gemete şi vaiete; oamenii care piereau de foame îşi adunau ultimele puteri pentru a rosti un strigăt de groază şi deznădejde.
Masacrul dinăuntru a fost şi mai îngrozitor decât spectacolul de afară. Bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, ostaşi şi preoţi, aceia care luptau ca şi aceia care cereau milă au fost măcelăriţi fără deosebire. Numărul celor ucişi întrecea pe acela al ucigătorilor. Ostaşii a trebuit să se caţere pe grămezi de morţi pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de exterminare (Milman, History of the Jews, cartea 16).
După distrugerea Templului, întreaga cetate a căzut repede în mâinile romanilor. Conducătorii iudeilor au abandonat turnurile invincibile, iar Titus le-a găsit pustii. A privit la ele cu uimire şi a declarat că Dumnezeu le dăduse în mâinile lui, deoarece nici o unealtă, oricât de puternică, n-ar fi putut izbuti împotriva acestor bastioane imense. Atât cetatea, cât şi Templul au fost dărâmate până în temelii, iar locul pe care fusese sfântul locaş "a fost arat ca un ogor" (Ier. 26,18). În asediul şi în măcelul care a urmat, au pierit peste un milion de oameni; apoi supravieţuitorii au fost duşi ca robi, vânduţi ca sclavi, târâţi la Roma pentru a împodobi triumful învingătorului, daţi fiarelor sălbatice în amfiteatre sau răspândiţi ca peregrini fără patrie peste tot pământul. Iudeii îşi făuriseră singuri soarta; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei ca naţiune şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să recolteze un seceriş pe care chiar propriile lor mâini îl semănaseră. Profetul spunea: "Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea", "ai căzut prin nelegiuirea ta" (Osea 13,9; 14,1).
Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o lepădare încăpăţânată a iubirii şi milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a Satanei asupra acelora care se supun stăpânirii lui.
Noi nu cunoaştem cât de mult datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea Satanei. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau ne luată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu căruia I s-a împotrivit cu încăpăţânare este în cele din urmă retras de la păcătos, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia Satanei. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a fost dată o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat.
Profeţia Mântuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, faţă de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem vedea soarta unei lumi care a lepădat mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele mizeriei omeneşti, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbeşte şi mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului - procesiunea cea lungă a conflictelor, a agitaţiilor şi a răscoalelor, "învălmăşeala luptei şi haina de război tăvălită în sânge" (Is. 9,5) - ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu răbufnirea patimilor omeneşti şi mânia satanică! Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii Satanei.
Dar în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, toţi aceia care "vor fi găsiţi scrişi printre cei vii" (Is. 4,3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a strânge la Sine pe cei credincioşi: "Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă" (Matei 24,30.31). Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi "de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale" (2 Tes. 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor.
Oamenii să se ferească a neglija lecţia dată de Hristos în cuvintele Sale. Aşa cum El i-a avertizat pe ucenicii Săi cu privire la distrugerea Ierusalimului, dându-le un semn al apropierii prăpădului, ca să poată scăpa, tot astfel El a avertizat lumea cu privire la ziua distrugerii finale şi i-a dat semne ale apropierii ei, încât toţi aceia care vor, să poată scăpa de mânia viitoare. Isus declară: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri" (Luca 21,25; Matei 24,29; Marcu 13,24-26; Apoc. 6,12-17). Aceia care văd aceşti prevestitori ai venirii Sale trebuie "să ştie că este aproape, chiar la uşi" (Matei 24,33). "De aceea vegheaţi" sunt cuvintele Sale de îndemn (Marcu 13,35). Aceia care iau seama la avertizare nu vor fi lăsaţi în întuneric pentru ca ziua aceea să-i surprindă nepregătiţi. Dar pentru aceia care nu vor veghea, "Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea" (1 Tes. 5,2-5).
Lumea nu este astăzi mai dispusă să creadă solia pentru această vreme de cum erau iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând va veni, ziua Domnului va veni pe neaşteptate asupra celor neevlavioşi. Pe când viaţa se desfăşoară pe drumul ei neschimbat, când oamenii sunt absorbiţi în plăceri, în afaceri, în comerţ, în procurarea de bani, când conducătorii religioşi preamăresc progresele şi iluminarea lumii, iar poporul este legănat într-o siguranţă falsă - atunci aşa cum un hoţ pradă la miezul nopţii locuinţa nepăzită, tot astfel o prăpădenie neaşteptată va veni peste cei neglijenţi şi neevlavioşi "şi nu va fi chip de scăpare" (vers.3).
Persecuţiile din primele veacuri
Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele celei de a doua veniri, El a prezis şi experienţa poporului Său de la data când urma să fie luat de la ei, până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să cadă peste biserica apostolică; şi, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau aceste grozăvii ca fiind crude şi distrugătoare pentru urmaşii Săi din veacurile viitoare de întuneric şi prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a prezis atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă faţă de biserica lui Dumnezeu (Matei 24,9.21.22). Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe acelaşi drum al umilinţei, al suferinţei şi al apăsării pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Mântuitorului lumii se va da pe faţă împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în numele Său.
Istoria bisericii primare a fost martoră a împlinirii cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, "au dus o mare luptă de suferinţe" (Evrei 10,32). "Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare" (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă.
Aceste persecuţii, începând cu Nero cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri - foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli cu râsete şi aplauze de priveliştea agoniei şi morţii lor.
Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca fiarele câmpului. Erau constrânşi să caute scăpare în locuri singuratice şi pustii. "Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (vers. 37. 38). Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Printre dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă; reţeaua întunecoasă şi complicată de tunele se întindea pe kilometri întregi dincolo de zidurile cetăţii. În aceste adăposturi subterane, urmaşii lui Hristos îşi înmormântau morţii; şi tot acolo, atunci când erau bănuiţi şi alungaţi, îşi găseau locuinţa. Când Dătătorul vieţii va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe întunecoase.
În cea mai sălbatică prigoană, aceşti martori pentru Isus şi-au păstrat credinţa nealterată. Deşi au fost lipsiţi de orice confort, ascunşi de lumina soarelui, făcându-şi căminul în sânul întunecos dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulţumire. Cu cuvinte de credinţă, de răbdare şi nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei şi necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti nu i-a putut sili să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi prigoana erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.
Ca şi slujitorii lui Dumnezeu din vechime, mulţi, "ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi" (vers. 35). Aceştia îşi reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniţi pentru numele lui Hristos, să se bucure şi să se veselească pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost prigoniţi şi proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi din mijlocul flăcărilor înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor. Un glas de la tronul lui Dumnezeu se făcea auzit: "Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apoc. 2,10). Zadarnice au fost străduinţele Satanei să distrugă biserica lui Hristos prin violenţă. Lupta cea mare în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrând pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: "Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna" nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi" Nici cruzimea nu vă foloseşte". Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. "Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă" " (Tertulian, Apologia par. 50).
Mii au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satna părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.
De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria şi hotărârea lor ar slăbi şi în felul acesta ar cădea ca o pradă uşoară.
Marele vrăjmaş a încercat acum să câştige prin şiretenie ceea ce nu reuşise prin forţă. Prigoana a încetat şi în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice şi ale onoarei lumeşti. Idolatrii au fost aduşi să primească o parte din credinţa creştină, în timp ce lepădau alte adevăruri esenţiale. Susţineau că primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă şi de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă concesii, pentru ca să se poată uni cu toţii pe platforma credinţei în Hristos.
Acum biserica se găsea într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, chinul, focul şi sabia fuseseră binecuvântări în comparaţie cu aceasta. Unii creştini au rămas neabătuţi, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinţei lor şi a unirii cu aceia care primiseră o parte a creştinismului, susţinând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica credinţa şi pentru a întoarce minţile de la Cuvântul adevărului.
Un mare număr de creştini au consimţit în cele din urmă să coboare standardele lor şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii la idoli susţineau a fi convertiţi şi uniţi cu biserica, ei îşi păstrau încă idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, al Mariei şi al sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învăţături false, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incluse în credinţă şi în închinare. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Totuşi, au fost unii care n-au fost înşelaţi de aceste amăgiri. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Totdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viaţa Mântuitorului şi caută cu stăruinţă să-şi corecteze greşelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocoleşte adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar şi în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul ne-a învăţat că cei care se complac în păcat nu trebuie primiţi în biserică; cu toate acestea, El Şi-a ataşat bărbaţi care aveau defecte de caracter şi le-a încredinţat binefacerile învăţăturilor şi exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-şi vadă greşelile şi să le îndrepte. Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învăţătura şi exemplul lui Hristos, să poată învăţa ce alcătuieşte un caracter creştin şi în felul acesta să fie adus să-şi vadă greşelile, să se pocăiască şi, cu ajutorul harului divin, să-şi curăţească sufletul, "prin ascultare de adevăr". Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului a invitat ispitele Satanei. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El şi-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului şi se supăra atunci când greşelile îi erau mustrate; în felul acesta a ajuns să săvârşească crima teribilă de trădare a Învăţătorului său. Tot astfel fac şi cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieţii lor. Când se iveşte o ocazie favorabilă, ei trădează, ca şi Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.
Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică care pretindeau că sunt evlavioşi, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania şi Safira lucrau de partea înşelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reţinând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor fraţi cu numele, iar judecăţile lui Dumnezeu au curăţit biserica de această pată pe neprihănirea ei. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică era o groază pentru făţarnici şi pentru făcătorii de rele. Ei nu mai puteau rămâne în legătură cu aceia care erau, în obiceiuri şi înclinaţii, reprezentanţi permanenţi ai lui Hristos; iar când încercările şi prigoana veneau asupra urmaşilor Săi, numai aceia care erau gata să părăsească totul pentru adevăr doreau să devină ucenici ai Săi. În felul acesta, atâta vreme cât persecuţia a continuat, biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiţi care erau mai puţin sinceri şi devotaţi şi s-a deschis astfel o uşă pentru ca Satana să obţină un punct de sprijin.
Însă, pentru că nu este nici o legătură între Prinţul luminii şi prinţul întunericului, nu poate fi vreo legătură nici între ucenicii lor. Când creştinii au consimţit să se unească cu aceia care erau doar pe jumătate convertiţi din păgânism, au păşit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare dintre urmaşii lui Hristos. Apoi a făcut ca puterea lui să apese şi mai mult asupra acestora şi i-a inspirat să persecute pe aceia care rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Nimeni nu ştia atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credinţe creştine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei, aşa că aceşti creştini apostaziaţi, unindu-se cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni, şi-au îndreptat lupta împotriva trăsăturilor celor mai importante ale învăţăturilor lui Hristos.
Aceasta a cerut o luptă disperată din partea acelora care au stat cu fermitate contra amăgirilor şi urâciunilor care erau ascunse în haine sacerdotale şi introduse în biserică. Biblia nu era primită ca măsură a credinţei. Doctrina cu privire la libertatea religioasă a fost clasificată drept erezie, iar susţinătorii ei au fost urâţi şi proscrişi.
După o luptă lungă şi aprigă, cei credincioşi, puţini la număr, s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostată, dacă ea refuza şi mai departe să se libereze de rătăcire şi idolatrie. Ei au văzut că despărţirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru sufletul lor şi să dea un exemplu care ar primejdui credinţa copiilor şi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea şi pacea, erau gata să facă orice concesie care corespundea cu ascultarea de Dumnezeu; dar simţeau că însăşi pacea ar fi fost prea scump câştigată cu jertfirea principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului şi dreptăţii, atunci preferau să rămână în despărţire şi chiar în război.
Bine ar fi pentru biserică şi pentru lume dacă principiile care au animat acele suflete sincere ar fi reînviate în inimile acelora care se numesc poporul lui Dumnezeu. Există o indiferenţă alarmantă faţă de învăţăturile care sunt stâlpii credinţei creştine. Părerea că, în fond, ele nu sunt de importanţă vitală câştigă teren. Această degenerare întăreşte mâinile instrumentelor lui Satana, aşa încât teoriile rătăcirii şi amăgirile fatale, cărora cei credincioşi din veacurile trecute li s-au împotrivit şi le-au demascat cu primejdia vieţii lor, sunt privite astăzi favorabil de către mii care pretind a fi urmaşii lui Hristos.
Primii creştini au fost în adevăr un popor deosebit. Comportamentul fără reproş şi credinţa lor neclintită erau o mustrare continuă care tulbura pacea păcătoşilor. Deşi puţini la număr, fără avere, poziţie sau titluri, ei erau o teamă pentru făcătorii de rele când erau cunoscute învăţăturile şi caracterul lor. De aceea erau urâţi de cei nelegiuiţi, aşa cum Abel a fost urât de Cain cel necredincios. Pentru acelaşi motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel, aceia care au căutat să se scuture de mustrările Duhului Sfânt au dat la moarte pe poporul lui Dumnezeu. Pentru acelaşi motiv iudeii au lepădat şi au răstignit pe Mântuitorul - deoarece curăţia şi sfinţenia caracterului Său era o mustrare continuă pentru egoismul şi stricăciunea lor. Din zilele lui Hristos şi până astăzi, ucenicii Săi credincioşi au provocat ura şi împotrivirea acelora care iubesc şi urmează căile păcatului.
Atunci, cum poate fi numită Evanghelia o solie a păcii? Când Isaia a prezis naşterea lui Mesia, i-a dat titlul de "Domn al păcii". Când îngerii au adus păstorilor vestea că Hristos S-a născut, au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pe pământ pace şi între oameni bună învoire" (Luca 2,14). În aparenţă, există o contradicţie între aceste declaraţii profetice şi cuvintele lui Hristos: "N-am venit să aduc pacea, ci sabia" (Matei 10,34). Dar înţelese bine, amândouă sunt într-o armonie desăvârşită. Evanghelia este o solie a păcii. Creştinismul este un sistem care, dacă este primit şi ascultat, va răspândi pace, armonie şi fericire peste tot pământul. Religia lui Hristos va uni într-o frăţie strânsă pe toţi aceia care primesc învăţăturile ei. Misiunea lui Hristos a fost tocmai aceea de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, şi pe unul cu altul. Dar, în majoritate, omenirea este sub stăpânirea Satanei, cel mai crud vrăjmaş al lui Hristos. Evanghelia prezintă oamenilor principiile vieţii care se deosebesc fundamental de obiceiurile şi dorinţele lor şi din cauza aceasta ei se răzvrătesc împotriva ei. Ei urăsc curăţia care descoperă şi condamnă păcatele lor, în majoritate îi persecută şi distrug pe aceia care susţin cerinţele ei sfinte şi drepte. În sensul acesta - deoarece adevărurile înalte pe care ei le aduc provoacă ură şi luptă - Evanghelia este numită o sabie.
Tainica lucrare a providenţei, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni şi mai curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept şi milos şi care este nemărginit în putere să îngăduie o aşa nedreptate şi apăsare? Aceasta este o problemă care nu ne priveşte pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa, atunci când nu putem înţelege lucrările providenţei Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare şi întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: "Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său". "Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi" (Ioan 15,20). Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmaşii Săi datorită cruzimii oamenilor nelegiuiţi. Aceia care sunt chemaţi să sufere chinul şi moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu.
"Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui" (2 Petru 3,9). El nu uită şi nici nu neglijează pe copiii Săi; dar îngăduie celor nelegiuiţi să descopere adevăratul lor caracter, pentru ca nici unul din aceia care doresc să facă voia Sa să nu fie amăgit cu privire la ei. Mai mult, cei drepţi sunt puşi în cuptorul necazurilor ca şi ei să fie curăţiţi; ca exemplul lor să convingă şi pe alţii de realitatea credinţei şi evlaviei lor; şi ca drumul lor neabătut să condamne pe cei răi şi necredincioşi.
Dumnezeu îngăduie celor nelegiuiţi să progreseze şi să-şi descopere vrăjmăşia împotriva Lui, ca atunci când vor fi umplut măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi mila Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale se grăbeşte, când toţi aceia care au călcat Legea Sa şi au persecutat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă a faptelor lor; când orice faptă de cruzime sau nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi.
Mai este încă o problemă şi mai importantă care trebuie să fie în atenţia bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că "toţi cei care vor să trăiască cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniţi" (2 Tim. 3,12). Atunci, de ce persecuţia pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerinţelor lumii şi nu mai trezeşte nici o împotrivire.
Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt pe care l-a avut credinţa creştină în zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Datorită spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferenţă, pentru că este atât de puţină evlavie în biserică, creştinismul este în aparenţă atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinţei şi puterii din prima biserică, şi atunci spiritul persecuţiei va fi reînviat, iar flăcările persecuţiei vor fi iarăşi aprinse.
O epocă de întuneric spiritual
Apostolul Pavel, în a doua sa epistolă către Tesaloniceni, a prezis o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. El declara că ziua lui Hristos nu va veni ""înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte 'Dumnezeu', sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". Şi mai departe, apostolul îi avertizează pe fraţii săi că: "Taina fărădelegii a şi început să lucreze" (2 Tes. 2,3.4.7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii.
Încetul cu încetul, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, "taina fărădelegii" şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie; iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de stricăciune a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.
Această înţelegere între păgânism şi creştinism a dat naştere la "omul fărădelegii", prezis în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui.
Satana mai încercase o dată să se înţeleagă cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei şi, arătându-I toate împărăţiile lumii împreună cu slava lor, s-a oferit să dea totul în mâinile Sale, dacă El va recunoaşte supremaţia prinţului întunericului. Hristos a mustrat pe ispititorul semeţ şi l-a obligat să plece. Dar Satana are un succes mai mare prezentând aceeaşi ispită omului. Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a fost inspirată să caute favoarea şi sprijinul oamenilor mari ai pământului; şi, lepădând astfel pe Hristos, ea a fost amăgită să încheie un legământ cu reprezentantul Satanei - episcopul Romei.
Una dintre învăţăturile de seamă ale romanismului este aceea că papa este capul vizibil al întregii biserici a lui Hristos, investit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost date chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit "Domnul Dumnezeul Papa" (vezi note suplimentare) şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Aceeaşi pretenţie a fost ridicată de Satana în pustia ispitei şi este încă cerută de el prin biserica Romei, şi mulţimi imense sunt gata să-i aducă închinare.
Dar aceia care se tem de Dumnezeu şi-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer, aşa cum şi Hristos a întâmpinat pretenţiile vrăjmaşului celui viclean: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (Luca 4,8). Dumnezeu n-a dat nici măcar o iotă în Cuvântul Său prin care să fi desemnat vreun om a fi capul bisericii. Învăţătura despre supremaţia papală se opune direct învăţăturii Scripturilor. Papa nu poate avea nici o putere peste biserica lui Hristos afară de aceea luată prin uzurpare.
Romaniştii au stăruit în a aduce protestanţilor acuzaţia de erezie şi de despărţire voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzaţii li se aplică mai degrabă lor. Ei sunt aceia care au părăsit steagul lui Hristos şi s-au depărtat de "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3).
Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să-i înfrângă puterea. Chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacului lui prin Cuvânt. La orice atac, Hristos prezenta scutul adevărului veşnic, spunând: "Stă scris". La orice sugestie a adversarului, El opunea înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Pentru ca Satana să-şi poată menţine stăpânirea sa asupra oamenilor şi pentru a întemeia autoritatea uzurpatorului papal, trebuia să-i ţină în necunoştinţă faţă de Scripturi. Biblia L-ar fi înălţat pe Dumnezeu şi i-ar fi aşezat pe oamenii mărginiţi în adevărata lor poziţie; de aceea adevărurile ei sfinte trebuia ascunse şi oprimate. Această logică a fost adoptată de biserica romană. Timp de sute de ani credinţa Bibliei a fost interzisă. Oamenilor le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în case, iar preoţii şi prelaţii fără principii interpretau învăţăturile ei pentru a susţine pretenţiile lor. În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape în general ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică şi stat.
Descoperitorul rătăcirii fiind îndepărtat, Satana lucra după cum îi era voia. Profeţia afirma că papalitatea urma să "se încumete să schimbe vremile şi legea" (Dan. 7,25). Această lucrare n-a fost o acţiune uşoară. Pentru a oferi convertiţilor de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli, şi în felul acesta să-i încurajeze a primi cu numele creştinismul, închinarea la chipuri şi la moaşte a fost introdusă treptat în serviciul divin creştin. Decretul unui consiliu general (vezi note suplimentare) a stabilit în cele din urmă acest sistem de idolatrie. Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a încumetat să scoată din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care opreşte închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două, pentru a păstra numărul.
Dar spiritul de cedare faţă de păgânism a deschis calea pentru o altă dispreţuire a autorităţii cerului. Satana, lucrând prin conducătorii neconsacraţi ai bisericii, s-a amestecat şi în porunca a patra şi a încercat să îndepărteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Gen. 2,2.3), iar în locul ei să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca "venerabila zi a soarelui". La început, această schimbare n-a fost încercată pe faţă. În primele veacuri, Sabatul cel adevărat a fost ţinut de toţi creştinii. Ei erau geloşi pe onoarea lui Dumnezeu şi, crezând că Legea Sa este de neschimbat, au păzit cu râvnă sfinţenia preceptelor ei. Dar Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin agenţii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia poporului să poată fi atrasă asupra duminicii, aceasta a fost declarată ca sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. Slujbe religioase au fost ţinute în ea; era totuşi privită ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă păzit cu sfinţenie.
Spre a pregăti calea pentru lucrarea pe care plănuise să o îndeplinească, Satana îi făcuse pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte pretenţii, făcând din păzirea lui o povară. Acum, folosind lumina falsă în care reuşise să-l facă a fi privit, a aruncat ocară asupra lui ca fiind o instituţie evreiască. În timp ce creştinii în general continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, i-a condus să facă din Sabat o zi de post, o zi de amărăciune şi tristeţe, pentru a arăta ura faţă de iudaism.
În prima parte a sec. al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întreg imperiul roman (vezi note suplimentare). Ziua soarelui a fost cinstită de către supuşii lui păgâni şi a fost onorată de creştini; politica împăratului era aceea de a uni interesele adverse ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de către episcopii bisericii care, inspiraţi de ambiţii şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini, cât şi de păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului de către păgâni şi în felul acesta puterea şi gloria bisericii vor creşte. Dar, în timp ce mulţi creştini temători de Dumnezeu erau conduşi treptat să primească duminica ca având un anume grad de sfinţenie, ei socoteau încă Sabatul cel adevărat ca sfinţit Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.
Arhiamăgitorul nu-şi terminase lucrarea. El s-a hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru, care se pretindea a fi reprezentantul lui Hristos. Prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin credincioşii iubitori de lume, şi-a îndeplinit planul. Din timp în timp, au fost ţinute mari concilii, în care erau convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu Sabatul pe care Dumnezeu îl instituise era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era în aceeaşi măsură înălţată. În felul acesta sărbătoarea păgână a ajuns în cele din urmă să fie onorată ca o instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.
Marele apostat reuşise să se înalţe "mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare" (2 Tes. 2,4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă fără greş toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca Creatorul cerului şi al pământului, şi prin aceasta Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Deoarece era o amintire a lucrării de creaţiune, ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om. Ea a fost destinată să păstreze continuu în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca izvor al existenţei şi ca obiect de închinare şi adorare. Satana se luptă să-i întoarcă pe oameni de la devotamentul lor faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva poruncii care arată pe Dumnezeu ca Creator.
Protestanţii susţin acum că învierea lui Hristos în ziua duminicii a făcut din ea Sabatul creştin. Dar dovezi din Scriptură lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost dată zilei acesteia de către Hristos sau apostolii Săi. Păzirea duminicii ca instituţie creştină şi-a avut originea în acea "taină a fărădelegii" (2 Tes. 2,7), care şi-a început lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Unde şi când a adoptat Domnul acest prunc al papalităţii? Ce motiv temeinic poate fi dat pentru o schimbare pe care Scripturile nu o aprobă?
În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei "puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire" (Apoc. 13,2) (vezi note suplimentare). Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prezişi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsei (Daniel 7,25; Apoc. 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului.
Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: "Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu" (Luca 21,16.17). Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci zice profetul: "Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şasezeci de zile" (Apoc. 12,6).
Înălţarea la putere a bisericii Romei a marcat începutul Evului Întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul devenea mai profund. Credinţa a fost transferată de la Hristos, temelia cea adevărată, la papa de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea veşnică, oamenii priveau la papa, la preoţii şi prelaţii cărora el le dăduse autoritatea. Ei erau învăţaţi că papa era mijlocitorul lor pământesc, că nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu decât prin el; şi că el stătea în locul lui Dumnezeu pentru ei. Pentru motivul acesta trebuia să i se dea ascultarea pe care o pretindea. O abatere de la cerinţele lui constituia un motiv suficient pentru cea mai aspră pedeapsă care venea peste trupurile şi sufletele ofensatorilor. În felul acesta minţile oamenilor erau întoarse de la Dumnezeu către oameni greşiţi, cu defecte şi cruzi, ba mai mult, chiar către prinţul întunericului, care-şi exercita puterea prin ei. Păcatul era mascat într-un veşmânt de sfinţenie. Când Scripturile sunt îndepărtate, iar omul ajunge să se privească pe sine ca fiind suprem, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, amăgire şi nelegiuire josnică. O dată cu înălţarea legilor şi tradiţiilor omeneşti, s-a dat pe faţă corupţia care totdeauna se naşte din îndepărtarea Legii lui Dumnezeu.
Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioşii purtători de steag erau fără îndoială puţini. Deşi adevărul n-a fost lăsat fără martori, uneori se părea totuşi că rătăcirea şi superstiţia vor predomina pe deplin, iar adevărata religie va fi izgonită de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, formele religioase deveneau mai numeroase, iar oamenii erau împovăraţi tot mai mult cu obligaţii riguroase.
Ei nu erau numai învăţaţi să privească la papa ca mijlocitor al lor, dar şi să-şi pună încrederea în propriile lor fapte, ca ispăşire pentru păcat. Pelerinajele lungi, faptele de penitenţă, închinarea la moaşte, înălţarea de biserici, altare şi morminte sfinte, plata de sume mari pentru biserică - toate acestea şi multe altele asemănătoare erau încurajate pentru a îndepărta mânia lui Dumnezeu sau a asigura favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi fost ca oamenii, care s-ar fi mâniat pentru lucruri de nimic sau ar fi fost împăcat prin daruri sau fapte de pocăinţă!
Cu toate acestea, viciul era răspândit chiar printre conducătorii bisericii romane, iar influenţa ei părea să crească continuu. Spre încheierea sec. al VIII-lea, papistaşii au ridicat pretenţia că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeaşi putere spirituală pe care şi-o asumaseră acum. Pentru a fundamenta această pretenţie a trebuit să fie folosite unele mijloace spre a-i da o aparenţă de autoritate; şi acestea au fost sugerate uşor de către tatăl minciunii. Au fost născocite de călugări scrieri vechi. Au fost descoperite hotărâri ale conciliilor despre care nu se auzise mai înainte şi care stabileau supremaţia generală a papei din primele timpuri. Şi o biserică ce lepădase adevărul a primit cu lăcomie aceste amăgiri (vezi note suplimentare).
Puţinii ziditori credincioşi pe temelia cea adevărată (1 Cor. 3,10.11) au fost uluiţi şi încurcaţi atunci când absurdităţile învăţăturii celei rătăcite au împiedicat lucrarea. Ca şi ziditorii de pe zidurile Ierusalimului din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: "Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul" (Neem. 4,10). Obosiţi de lupta continuă contra persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor, unii care fuseseră clăditori credincioşi s-au descurajat; şi de dragul păcii şi al siguranţei pentru averile şi viaţa lor, au părăsit temelia cea adevărată. Alţii, neînfricaţi de împotrivirea vrăjmaşilor lor, au declarat fără teamă: "Nu vă temeţi de ei; aduceţi-vă aminte de Domnul, care este mare şi înfricoşat" (vers. 14) şi au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă. (Efes. 6,17).
Acelaşi spirit de ură şi de împotrivire faţă de adevăr a inspirat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu din fiecare veac şi aceeaşi veghere şi fidelitate s-a cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse pentru ucenici se aplică urmaşilor Săi de la încheierea vremii: "Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor, vegheaţi" (Marcu 13,37).
Întunericul părea să se îndesească. Închinarea la chipuri a devenit aproape generală. Candelele ardeau înaintea icoanelor cărora le erau înălţate rugăciuni. Obiceiurile cele mai absurde şi mai superstiţioase predominau. Minţile oamenilor erau atât de cu totul stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse influenţa. În timp ce preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, nu se putea aştepta decât ca poporul care privea la ei drept călăuze să fie cufundat în ignoranţă şi viciu.
Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut atunci când, în sec. al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea bisericii romane. Printre afirmaţiile pe care le susţinea, era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va putea greşi vreodată, după Scripturi. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezile din Scriptură. Pontiful cel mândru mai pretindea puterea de a detrona pe împăraţi şi declara că nici o hotărâre pe care ar fi pronunţat-o el nu putea fi răsturnată de nimeni, ci că era prerogativa lui aceea de a răsturna hotărârile altora (vezi notele suplimentare).
O ilustraţie izbitoare a caracterului tiranic al acestei susţineri de infailibilitate a fost dată în comportarea faţă de împăratul german Henric al IV-lea. Pentru bănuiala de dispreţ faţă de autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat şi detronat. Îngrozit de părăsirea şi trădarea prinţilor lui, care erau încurajaţi la răzvrătire împotriva lui de mandatul papei, Henric a simţit nevoia de a face pace cu Roma. Împreună cu soţia lui şi un servitor credincios, a trecut Alpii în miezul iernii, ca să se umilească înaintea papei. După sosirea la castelul în care se retrăsese papa Grigore, el a fost condus, fără gardienii lui, într-o curte interioară, şi acolo, în frigul aspru al iernii, cu capul descoperit şi picioarele goale, într-o îmbrăcăminte mizerabilă, a aşteptat îngăduinţa papei de a apărea în faţa lui. Pontiful nu s-a îndurat să-i acorde iertare până când n-a petrecut trei zile în post şi mărturisire. Chiar şi atunci, împăratul putea să-şi exercite atributele şi să-şi primească însemnele imperiale numai cu condiţia să aştepte hotărârea papei. Şi Grigore, încurajat de victorie, susţinea cu înfumurare că era de datoria lui să umilească mândria regilor.
Cât de izbitor este contrastul dintre mândria arogantă a acestui pontif dispreţuitor şi blândeţea şi umilinţa lui Hristos, care Se prezintă pe Sine bătând la uşa inimii ca să intre pentru a aduce iertare şi pace şi care i-a învăţat pe ucenicii Săi: "Oricine vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob" (Matei 20,27).
Veacurile care au urmat au fost martore la o creştere continuă a rătăcirii în învăţăturile susţinute de Roma. Chiar şi înainte de naşterea papalităţii, învăţăturile filozofilor păgâni captivaseră atenţia şi-şi exercitau influenţa în biserică. Mulţi din cei care susţineau că sunt convertiţi se ţineau încă de învăţăturile filozofiei lor păgâneşti şi nu numai că ei continuau să le studieze, dar le impuneau şi altora, socotindu-le mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni.
Rătăciri serioase au fost introduse în felul acesta în credinţa creştină. Printre cele mai de frunte erau credinţa în nemurirea naturală a omului şi conştienţa lui în moarte. Această învăţătură a pus temelia pe care Roma şi-a întemeiat invocarea sfinţilor şi adorarea fecioarei Maria. Din aceasta a izvorât şi rătăcirea cu privire la chinurile veşnice pentru cel care rămâne nepocăit şi care a fost încorporată de timpuriu în doctrina papală.
Atunci a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte născociri a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Prin această rătăcire se afirma existenţa unui loc de tortură, în care sufletele acelora care n-au meritat condamnarea veşnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi din care, după ce sunt eliberate de necurăţie, sunt primite în ceruri (vezi note suplimentare).
Apoi a fost necesară o altă plăsmuire pentru a face ca Roma să fie în stare să profite de pe urma temerilor şi viciilor adepţilor ei. Aceasta a fost realizată prin învăţătura despre indulgenţe. Iertarea totală a păcatelor, trecute, prezente şi viitoare, şi scăparea de toate durerile şi pedepsele ce decurgeau din ele erau făgăduite tuturor acelora care se înscriau în războaiele pontifilor, pentru a-şi întinde stăpânirea lor lumească ca să-şi pedepsească vrăjmaşii sau pentru a-i extermina pe aceia care îndrăzneau să conteste supremaţia lor spirituală. Oamenii mai erau învăţaţi că, prin oferirea de bani bisericii, s-ar putea libera de păcate şi ar putea libera şi sufletele prietenilor lor decedaţi care erau predaţi flăcărilor chinuitoare. Prin mijloace de felul acesta, Roma şi-a umplut tezaurele şi a susţinut măreţia, luxul şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul (vezi note suplimentare).
Rânduiala biblică a Cinei Domnului fusese înlocuită cu jertfa idolatră a liturghiei. Preoţii papali pretindeau că, prin bufoneriile lor fără sens, transformă pâinea şi vinul simplu în "trupul şi sângele lui Hristos" (Cardinalul Wiseman. The Real Presence of the Body and Blood of Our Lord Jesus Christ in the blessed Eucharist Proved from Scripture, lect.8, sect.3, par.26). Cu o încumetare hulitoare, ei pretindeau pe faţă că aveau puterea de a crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Creştinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să manifeste credinţa în această oribilă rătăcire hulitoare a cerului. Mulţimile care refuzau erau date flăcărilor (vezi notele suplimentare).
În sec. al XIII-lea, a fost înfiinţat cel mai teribil din toate instrumentele papalităţii - Inchiziţia. Prinţul întunericului s-a unit cu conducătorii ierarhiei papale. În conciliile lor tainice, Satana împreună cu îngerii lui stăpâneau minţile oamenilor nelegiuiţi, în timp ce, nevăzut, în mijlocul lor stătea un înger al lui Dumnezeu, luând un raport teribil al hotărârilor lor nelegiuite şi scriind istoria faptelor prea îngrozitoare pentru a fi văzute de ochiul omenesc. "Babilonul cel mare s-a îmbătat cu sângele sfinţilor". Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu, cerând răzbunare asupra puterii apostate.
Papalitatea devenise despotul lumii. Regi şi împăraţi se plecau în faţa hotărârilor pontifului roman. Soarta oamenilor pentru prezent şi veşnicie părea a fi sub stăpânirea lui. Timp de sute de ani învăţăturile Romei fuseseră primite fără rezervă pe scară largă, riturile ei fuseseră aduse la îndeplinire cu respect, sărbătorile ei fuseseră păzite peste tot. Clerul ei era onorat şi susţinut cu dărnicie. Niciodată până atunci biserica romană nu ajunsese la o demnitate, măreţie sau putere mai mare.
Dar "miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii lumii" (J.A.Wylie - The History of Protestantism, b.1, cap.4). Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai de către popor, ci şi de către preoţi. Ca şi fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina care le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, măsura dreptăţii, fiind îndepărtată, ei exercitau puterea fără măsură şi practicau viciul fără frâu. Înşelătoria, avariţia şi desfrâul abundau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nici o crimă prin care puteau să câştige avere sau poziţie. Palatele papilor şi ale prelaţilor erau scenele celor mai sălbatice dezmăţuri. Unii dintre pontifii care domneau erau vinovaţi de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii pământeşti au încercat să detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, ca fiind monştri prea josnici pentru a mai putea fi îngăduiţi. Timp de veacuri, Europa n-a făcut nici un progres în literatură, arte sau civilizaţie. O paralizie morală şi intelectuală căzuse peste creştinătate.
Starea lumii sub puterea romană prezenta o împlinire teribilă şi izbitoare a cuvintelor profetului Osea: "Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda" Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!" ""nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri" (Osea 4,6.1.2.).
Acestea au fost rezultatele îndepărtării Cuvântului lui Dumnezeu.
Valdenzii
În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viaţă şi care au sfinţit Sabatul cel adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbaţi, posteritatea nu va şti niciodată. Au fost taxaţi ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâţi şi, de la un veac la altul, au păstrat credinţa în curăţia ei ca o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină.
Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat datorită supremaţiei Romei este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti are un spaţiu mic. Câteva urme ale existenţei lui abia se pot găsi, cu excepţia acuzaţiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viaţa bogatului sau a săracului, celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de disidenţi. Conciliile papale au hotărât ca acele cărţi sau scrieri care conţin asemenea rapoarte să fie încredinţate flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a împiedica pe romanişti să-şi aducă la îndeplinire scopul.
Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicţiei Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conştiinţă. Papalitatea n-a câştigat puterea decât întinzând mâna pentru a zdrobi pe toţi aceia care refuzau să recunoască dominaţia ei şi, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei.
În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese chiar şi la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini din Anglia, care au fugit de persecuţie, au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina, ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. În Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic, şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia.
Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili, având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretanii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J.H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.1, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Bretania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei.
În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei, au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia.
Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras şi au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina, ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. În Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic, şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia.
Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili, având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretanii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J.H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.1, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Bretania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei.
În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei, au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia.
Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile singuratice şi în fortăreţe stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
Credinţa care timp de veacuri a fost ţinută şi învăţată de către creştinii valdenzi era în contrast evident cu învăţăturile rătăcite impuse de Roma. Credinţa lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului. Dar ţăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neştiute, alungaţi de lume şi legaţi de truda zilnică în mijlocul turmelor şi viilor lor, n-au ajuns prin ei înşişi să cunoască adevărul în opoziţie cu dogmele şi rătăcirile bisericii apostaziate. Credinţa lor nu era primită de curând. Credinţa lor religioasă era o moştenire de la părinţi. Ei se luptau pentru credinţa bisericii apostolice - "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3). "Biserica din pustie," şi nu ierarhia mândră întronată în capitala cea mare a lumii, era biserica cea adevărată a lui Hristos, păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredinţase poporului Său pentru a fi dat lumii.
Printre cauzele principale care au dus la despărţirea bisericii adevărate de Roma, a fost ura acesteia din urmă faţă de Sabatul biblic. Aşa cum era prezis în profeţie, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, în timp ce tradiţiile şi obiceiurile oamenilor au fost înălţate. Bisericile care erau sub conducerea papalităţii au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. În mijlocul rătăcirii şi superstiţiei predominante, mulţi, chiar din poporul cel adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientaţi, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se reţineau de la muncă şi duminica. Dar lucrul acesta nu a mulţumit pe conducătorii papali. Ei au cerut nu numai ca duminica să fie sfinţită, ci ca Sabatul să fie profanat; şi au denunţat în limbajul cel mai puternic pe aceia care îndrăzneau să-i dea cinste. Numai fugind de puterea Romei au putut unii să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu.
Valdenzii au fost printre primele popoare din Europa care au avut o traducere a Sfintelor Scripturi (vezi note suplim.). Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia în manuscris în limba lor maternă. Ei aveau adevărul nefalsificat, şi aceasta a făcut din ei obiectul special al uri şi persecuţiei. Ei au declarat biserica Romei ca fiind Babilonul decăzut din Apocalips şi, cu primejdia vieţii lor, s-au împotrivit stricăciunilor ei. În timp ce unii, sub apăsarea unei persecuţii îndelungate, şi-au compromis credinţa, părăsind puţin câte puţin principiile care-i deosebeau, alţii au ţinut cu tărie la adevăr. Prin veacurile de întunecime şi decădere, au fost valdenzi care s-au împotrivit supremaţiei Romei, au respins închinarea la chipuri ca fiind idolatrie şi au păzit Sabatul cel adevărat. Sub cele mai crunte furtuni ale împotrivirii, ei şi-au păstrat credinţa. Cu toate că erau spintecaţi de lăncile ducilor de Savoia şi arşi pe rugurile Romei, ei au stat neabătuţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru onoarea Sa.
Înapoia bastioanelor înalte ale munţilor - în toate veacurile scăparea celor prigoniţi şi apăsaţi - valdenzii şi-au găsit ascunzătorile. Aici lumina adevărului a fost păstrată în mijlocul întunericului Evului Mediu. Aici, timp de o mie de ani, martorii adevărului au păstrat credinţa cea veche.
Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său un sanctuar de o grandoare înfricoşătoare, potrivit cu adevărurile cele mari date lor în păstrare. Pentru aceşti exilaţi credincioşi, munţii erau un simbol al dreptăţii de neschimbat a lui Iehova. Ei îndreptau atenţia copiilor lor către crestele care se înălţau deasupra lor într-o maiestate neschimbătoare şi le vorbeau despre Acela în care nu este schimbare, nici umbră de mutare, al cărui cuvânt este tot atât de durabil ca şi munţii cei veşnici. Dumnezeu a întemeiat munţii şi i-a încununat cu tărie; nici o altă mână, decât aceea a Puterii infinite, nu-i putea mişca din locul lor. În acelaşi fel El Şi-a clădit Legea, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Braţul omului poate să se atingă de semenii lui şi să le ia viaţa; dar acel braţ ar putea mai uşor să dezrădăcineze munţii din temeliile lor şi să-i arunce în mare decât să schimbe un singur precept din Legea lui Iehova sau să şteargă una din făgăduinţele Sale faţă de aceia care împlinesc voia Sa. În credincioşia lor faţă de Legea Sa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiţi ca şi munţii care nu se clatină.
Munţii care înconjurau văile lor joase erau o mărturie continuă despre puterea creatoare a lui Dumnezeu şi despre o asigurare a grijii Sale ocrotitoare care nu se schimbă. Acei peregrini învăţau să iubească simbolurile tăcute ale prezenţei lui Iehova. Ei nu-şi îngăduiau nici o nemulţumire pentru greutăţile soartei lor; niciodată nu erau părăsiţi în mijlocul singurătăţii munţilor. Mulţumeau lui Dumnezeu care le rânduia un azil faţă de ura şi cruzimea oamenilor. Se bucurau de libertatea pe care o aveau de a se închina înaintea Lui. Adesea, când erau urmăriţi de vrăjmaşi, tăria munţilor se dovedea a fi o apărare sigură. De pe stâncile cele înalte ei cântau laude lui Dumnezeu, iar armatele Romei n-au putut aduce la tăcere cântările lor de mulţumire.
Curată, simplă şi arzătoare era evlavia acestor urmaşi ai lui Hristos. Ei preţuiau cuvintele adevărului mai presus de case şi ţarini, prieteni, rude şi chiar viaţă. Ei au căutat cu stăruinţă să imprime aceste principii în inimile celor tineri. Din fragedă copilărie, tineretul era educat în Scripturi şi era învăţat să privească cu sfinţenie cererile Legii lui Dumnezeu. Copii ale Bibliei erau rare; de aceea cuvintele ei preţioase erau încredinţate memoriei. Mulţi dintre ei erau în stare să repete părţi întregi atât din Noul, cât şi din Vechiul Testament. Gândurile lui Dumnezeu erau asociate cu scenele sublime din natură şi cu binecuvântările umile ale vieţii de fiecare zi. Copilaşii învăţau să privească cu recunoştinţă spre Dumnezeu, ca fiind dătătorul oricărui har şi oricărei mângâieri.
Părinţii, oricât de iubitori şi de afectuoşi ar fi fost, îşi iubeau copiii cu prea multă înţelepciune pentru a-i familiariza cu îngăduinţa de sine. Înaintea lor era o viaţă de încercări şi greutăţi, poate chiar şi moartea de martir. Erau educaţi din copilărie să suporte greutăţile, să se supună disciplinei şi totuşi să gândească şi să acţioneze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învăţaţi să poarte răspunderi, să fie atenţi în vorbire şi să cunoască înţelepciunea tăcerii. Un cuvânt neatent, lăsat să cadă în urechea vrăjmaşilor lor, putea pune în primejdie nu numai viaţa celui care-l rostise, dar chiar viaţa a sute dintre fraţii lui; căci duş-manii adevărului urmăreau ca lupii care-şi vânează prada pe aceia care îndrăzneau să ceară libertatea credinţei religioase.
Valdenzii jertfiseră proprietatea lor lumească de dragul adevărului şi cu răbdare stăruitoare trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil în munţi era cultivat cu grijă; văile şi coastele mai puţin fertile erau făcute să aducă rod. Economia şi o aspră renunţare de sine formau o parte din educaţia pe care copiii o primeau ca singura lor moştenire. Ei erau învăţaţi că Dumnezeu intenţionează ca viaţa să fie o disciplină şi că dorinţele lor puteau fi împlinite numai prin muncă personală, prin prevedere, grijă şi credinţă. Activitatea era anevoioasă şi obositoare, dar era sănătoasă, exact ceea ce trebuie omului în starea lui căzută, şcoala pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru educarea şi dezvoltarea lui. În timp ce tineretul era obişnuit cu truda şi cu greutăţile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învăţaţi că toate puterile aparţineau lui Dumnezeu şi că toate trebuia cultivate şi dezvoltate pentru serviciul Său.
Bisericile valdenzilor, în curăţia şi simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremaţia papilor şi a prelaţilor, ei socoteau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoţii trufaşi ai Romei, urmau exemplul Domnului lor care "a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească". Şi hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la păşunile verzi şi la apele de odihnă ale Sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele pompei şi mândriei omeneşti, oamenii se adunau nu în biserici măreţe sau în catedrale imense, ci sub umbra munţilor în văile Alpilor sau, în timp de primejdie, în fortăreţele stâncoase, pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos. Pastorii nu numai că predicau Evanghelia, ci vizitau şi pe bolnavi, catehizau pe copii, mustrau pe cei greşiţi şi lucrau la rezolvarea certurilor, promovând armonia şi dragostea frăţească. În vreme de pace, erau susţinuţi prin darurile benevole ale poporului; dar, ca şi Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăţa o meserie sau o ocupaţie prin care, dacă ar fi fost necesar, să-şi asigure întreţinerea.
Tinerii primeau educaţie de la pastorii lor. În timp ce se dădea atenţie ramurilor de cultură generală, Biblia era studiul de căpetenie. Evangheliile lui Matei şi ale lui Ioan erau învăţate pe de rost împreună cu multe din epistole. Erau folosiţi şi la copierea Scripturilor. Unele manuscrise cuprindeau Biblia întreagă, altele numai părţi scurte din ea, la care erau adăugate unele explicaţii simple ale textului de către aceia care erau în stare să explice Scripturile. În felul acesta erau date la iveală comorile adevărului, atâta vreme ascunse de către aceia care căutau să se înalţe mai presus de Dumnezeu.
Prin muncă răbdătoare şi neobosită, uneori în peşterile adânci şi întunecate ale pământului, la lumina torţelor, Sfintele Scripturi erau scrise verset cu verset şi capitol cu capitol. Pe măsură ce lucrarea înainta, voinţa descoperită a lui Dumnezeu strălucea ca aurul curat; cât de strălucitoare, clară şi puternică era, datorită încercărilor suferite pentru ea, numai aceia care erau angajaţi în această lucrare îşi puteau da seama. Îngeri din cer îi încurajau pe aceşti lucrători credincioşi.
Satana îndemnase pe preoţii şi prelaţii papali să îngroape Cuvântul adevărului sub ruinele rătăcirii, ereziei şi ale superstiţiei; dar a fost păstrat neîntinat în modul cel mai minunat de-a lungul veacurilor de întuneric. El nu purta amprenta omului, ci pecetea lui Dumnezeu. Oamenii au fost neobosiţi în eforturile lor de a întuneca înţelesul clar şi simplu al Scripturilor şi a face ca mărturia lor să se contrazică; dar, ca şi curcubeul peste adâncimile întunecate, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat furtunilor care îl ameninţau cu distrugerea. Aşa cum o mină are ascunse în adâncuri filoane bogate de aur şi argint şi toţi care vor să-i descopere rezervele preţioase trebuie să sape, tot astfel Sfintele Scripturi au tezaurele adevărului care sunt descoperite numai cercetătorului stăruitor, umil şi care se roagă. Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, şi să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa. Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului lui. Studiul Scripturilor este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor şi să le dea o cunoaştere mai desluşită a voinţei Sale. Ea este mijlocul de comunicare dintre Dumnezeu şi om.
În timp ce valdenzii priveau temerea de Dumnezeu ca fiind începutul înţelepciunii, nu erau orbi faţă de importanţa legăturii cu lumea, a cunoaşterii oamenilor şi a vieţii active, pentru dezvoltarea minţii şi ascuţirea simţurilor. De la şcolile lor din munţi, unii tineri erau trimişi la instituţii de învăţământ din oraşele Franţei sau Italiei, unde se găsea un loc mai bun pentru studiu, cugetare şi observaţii decât în Alpii lor natali. Tinerii trimişi acolo erau expuşi ispitei, vedeau viciul, întâlneau agenţii tirani ai Satanei, care le strecurau cele mai subtile erezii şi cele mai primejdioase amăgiri. Dar educaţia lor din copilărie fusese de o aşa manieră, încât îi pregătise pentru toate acestea. În şcolile în care mergeau, ei nu trebuia să-şi facă confidenţi din nimeni. Veşmintele lor erau astfel pregătite, încât să ascundă cea mai mare comoară a lor - manuscrisele preţioase ale Scripturilor. Acestea, ca rod al lunilor şi anilor de trudă, erau purtate cu ei şi, oriunde puteau face lucrul acesta fără să trezească bănuiala, aduceau cu atenţie unele părţi din ele în calea acelora ale căror inimi păreau deschise să primească adevărul. Pe genunchii mamelor lor, tinerii valdenzi fuseseră pregătiţi având în vedere acest scop; ei înţeleseseră lucrarea şi o îndepliniseră cu credincioşie. În aceste instituţii de învăţământ, erau câştigaţi mulţi convertiţi la credinţa cea adevărată şi adesea se dovedea că principiile ei pătrundeau în toată şcoala; chiar conducătorii papali nu puteau, prin cercetarea cea mai minuţioasă, să meargă până la izvorul acestei aşa-numite erezii stricăcioase.
Duhul lui Hristos este un duh misionar. Prima dorinţă a unei inimi renăscute este să aducă şi pe alţii la Mântuitorul. Acesta era spiritul creştinilor valdenzi. Ei socoteau că Dumnezeu cerea mai mult de la ei decât numai să păstreze adevărul în curăţia lui în propriile lor biserici; că asupra lor zăcea o răspundere solemnă, de a face ca lumina să strălucească şi pentru aceia care se găseau în întuneric; prin puterea cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au căutat să rupă sclavia pe care Roma o impusese. Pastorii valdenzi erau pregătiţi ca misionari, fiecăruia care dorea să intre în lucrare cerându-i-se în primul rând să câştige o experienţă ca evanghelist. Fiecare trebuia să slujească trei ani într-un câmp misionar, înainte de a primi sarcina unei biserici în patrie. Această slujire, care cerea în cel mai înalt grad lepădare de sine şi sacrificiu, era o introducere potrivită pentru viaţa pastorilor din acele vremuri grele pentru sufletele oamenilor. Tinerii care primeau binecuvântarea pentru slujirea cea sfântă nu vedeau în faţa lor perspectiva bogăţiei şi slavei pământeşti, ci o viaţă de trudă şi primejdie şi o posibilă soartă de martir. Misionarii erau trimişi doi câte doi, aşa cum i-a trimis şi Isus pe ucenicii Săi. Cu fiecare tânăr era de obicei asociat un om în vârstă şi cu experienţă, tânărul fiind sub călăuzirea tovarăşului lui, care răspundea de educaţia acestuia, şi de ale cărui sfaturi trebuia să ţină seama. Aceşti colaboratori nu erau totdeauna împreună, dar se întâlneau adesea pentru rugăciune şi sfătuire, întărindu-se în felul acesta unul pe altul în credinţă.
Dacă ar fi făcut cunoscut cuiva obiectul misiunii lor, ar fi provocat o înfrângere; de aceea ascundeau cu grijă adevăratul ei caracter. Fiecare pastor cunoştea o meserie, iar misionarii îşi aduceau la îndeplinire lucrarea sub pretextul unei chemări pământeşti. De obicei, o alegeau pe aceea de negustor sau voiajor. "Duceau mătăsuri, giuvaeruri şi alte articole, pe vremea aceea nu atât de uşor de găsit decât la târguri îndepărtate; şi erau bine primiţi ca negustori acolo unde ar fi fost dispreţuiţi ca misionari" (Wylie b.1, cap.7). În toată vremea, inimile lor erau înălţate către Dumnezeu pentru înţelepciunea de a prezenta o comoară mai preţioasă decât aurul sau pietrele preţioase. Ei purtau asupra lor în ascuns copii ale Bibliei, în întregime sau părţi din ea; şi oriunde se prezenta o ocazie, atrăgeau atenţia clienţilor lor la aceste manuscrise. Adesea se trezea în felul acesta un interes de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, şi unele părţi erau lăsate cu bucurie acelora care doreau să-l primească.
Lucrarea acestor misionari a început pe câmpiile şi văile de la poalele munţilor lor, dar s-a răspândit cu mult peste aceste hotare. Cu picioarele goale şi în veşminte de proastă calitate şi prăfuite datorită călătoriei, aşa cum erau şi acelea ale Mântuitorului lor, ei străbăteau marile oraşe şi pătrundeau în ţări îndepărtate. Pretutindeni răspândeau sămânţa cea preţioasă. În urma lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor mărturisea în favoarea adevărului. Ziua lui Dumnezeu va descoperi secerişul cel bogat de suflete, strânse în grânar prin lucrarea acestor oameni credincioşi. Acoperit şi tăcut, Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea drum prin creştinătate şi întâlnea o primire bucuroasă în căminele şi inimile oamenilor.
Pentru valdenzi, Scripturile nu erau numai un raport al procedeelor lui Dumnezeu cu oamenii din vechime şi o descoperire a răspunderilor şi datoriilor prezentului, ci şi o descoperire a primejdiilor şi slavei viitoare. Ei credeau că sfârşitul tuturor lucrurilor nu era prea departe, iar când studiau Biblia cu rugăciune şi lacrimi, erau şi mai adânc impresionaţi de declaraţiile ei preţioase şi de datoria lor de a face cunoscut şi altora adevărurile ei mântuitoare. Ei vedeau Planul de Mântuire clar descoperit în paginile sfinte şi găseau mângâiere, nădejde şi pace în credinţa în Isus. Când lumina ilumina înţelegerea lor şi le umplea inimile de bucurie, ei doreau ca razele ei să strălucească asupra acelora care erau în întunericul rătăcirii papale.
Ei vedeau că, sub conducerea papei şi a preoţilor, mulţimile încercau zadarnic să obţină iertarea, chinuindu-şi trupurile pentru păcatul sufletelor lor. Învăţaţi să creadă că faptele lor bune îi vor mântui, ei priveau continuu asupra lor, minţile lor preocupându-se de starea lor păcătoasă, văzându-se expuşi mâniei lui Dumnezeu, chinuindu-şi sufletul şi trupul, şi totuşi negăsind nici o uşurare. În felul acesta sufletele conştiincioase erau legate de învăţăturile Romei. Mii îşi părăseau prietenii şi rudele şi-şi petreceau viaţa în celulele mânăstirilor. Prin posturi repetate şi prin biciuiri crude, prin vegheri în miez de noapte, zăcând întinşi timp de ore apăsătoare pe pietre reci şi umede, în locuinţa lor mohorâtă, prin pelerinaje lungi, prin pocăinţă umilitoare şi chinuri înspăimântătoare, mii de oameni căutau în zadar să găsească pacea conştiinţei. Apăsaţi de sentimentul păcatului şi urmăriţi de frica mâniei unui Dumnezeu răzbunător, mulţi sufereau până când natura istovită ceda şi fără nici o rază de lumină sau de nădejde se coborau în mormânt.
Valdenzii se străduiau să frângă acestor suflete flămânde pâinea vieţii, să le prezinte soliile de pace din făgăduinţele lui Dumnezeu şi să-i îndrepte spre Hristos ca singura lor nădejde de mântuire. Învăţătura că faptele bune pot face ispăşire pentru călcarea Legii lui Dumnezeu ei susţineau că se întemeiază pe rătăcire. Încrederea în meritele omeneşti umbreşte iubirea nemărginită a lui Hristos. Isus a murit ca jertfă pentru om, deoarece neamul omenesc căzut nu putea face nimic care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu. Meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat constituie temelia credinţei creştine. Dependenţa sufletului de Hristos este tot atât de reală şi legătura lui cu El trebuie să fie tot atât de strânsă ca şi a braţului de corp sau ca a unei mlădiţe cu butucul de vie.
Învăţăturile papilor şi preoţilor îi conduseseră pe oameni să privească caracterul lui Dumnezeu şi chiar al lui Hristos ca fiind aspru, posomorât şi respingător. Mântuitorul era reprezentat atât de lipsit de simpatie faţă de starea decăzută a omului, încât trebuia să fie invocată mijlocirea preoţilor şi a sfinţilor. Aceia ale căror minţi fuseseră iluminate de Cuvântul lui Dumnezeu se străduiau să prezinte acestor suflete pe Hristos ca fiind Mântuitorul lor iubit şi milos, stând cu braţele deschise, invitând pe toţi să vină la El cu povara păcatelor, a grijilor şi poverilor lor. Ei se străduiau să îndepărteze piedicile pe care Satana le îngrămădise pentru ca oamenii să nu poată vedea făgăduinţele şi să vină direct la Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi primind iertare şi pace.
Misionarul valdenz descoperea cu râvnă minţilor cercetătoare adevărurile preţioase ale Evangheliei. Cu precauţie, el oferea părţi din Scriptură, scrise cu grijă. Cea mai mare bucurie a lor era să dea nădejde sufletului îndurerat de păcat, care vedea numai un Dumnezeu al răzbunării, aşteptând să execute dreptatea. Cu buze tremurânde şi cu ochii în lacrimi, adesea plecat pe genunchi, descoperea fraţilor lui făgăduinţele preţioase care arătau păcătosului unica nădejde. În felul acesta, lumina adevărului pătrundea în multe minţi întunecate, îndepărtând norul de ceaţă, până când Soarele neprihănirii lumina inimile cu razele lui vindecătoare. Adesea era cazul ca unele pasaje ale Scripturii să fie citite iar şi iar, ascultătorul dorind să-i fie repetate ca şi când ar fi dorit să se asigure că auzise corect. Deosebit de dorită era repetarea cuvintelor: "Sângele lui Isus Hristos Fiul Lui ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1,7); "Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3,14.15).
Mulţi rămăseseră neamăgiţi de pretenţiile Romei. Ei vedeau cât de zadarnică este mijlocirea oamenilor sau a îngerilor în favoarea păcătosului. Când lumina cea adevărată răsărea în mintea lor, ei exclamau cu bucurie: "Hristos este preotul meu; sângele Lui este jertfa mea; altarul Său este mărturisirea mea". Ei se încredeau cu totul în meritele lui Isus, repetând cuvintele: "Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei 11,6). "Nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, prin care trebuie să fie mântuiţi" (Fapte 4,12).
Asigurarea iubirii unui Mântuitor părea prea greu de crezut pentru unele din aceste suflete lovite de furtuna păcatului. Atât de mare era uşurarea pe care o adusese, ca un potop de lumină revărsat asupra lor, încât păreau răpiţi în ceruri. Braţele lor erau puse cu încredere în mâna lui Hristos; picioarele lor erau întemeiate pe Stânca Veacurilor. Orice teamă de moarte era alungată. Acum puteau să râvnească temniţa şi rugul, dacă prin acestea puteau onora numele Răscumpărătorului lor.
Cuvântul lui Dumnezeu era adus astfel în locuri tainice şi citit uneori unui singur suflet, alteori unor grupe mici care tânjeau după lumină şi adevăr. Adesea, toată noaptea era petrecută în felul acesta. Atât de mare era mirarea şi admiraţia ascultătorilor, încât solul milei deseori era rugat să-şi întrerupă citirea până ce mintea putea prinde veştile mântuirii. Adesea se puteau auzi rostindu-se cuvinte ca acestea: "Va primi oare Dumnezeu jertfa mea? Mă va primi El cu bunăvoinţă? Mă va ierta oare?" Apoi era citat răspunsul: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Matei11,28).
Credinţa prindea făgăduinţa şi se auzea răspunsul plin de bucurie: "Nu mai sunt necesare pelerinaje lungi; nici călătorii obositoare la locurile sfinte. Pot veni la Isus chiar aşa cum sunt, păcătos şi nesfânt, şi El nu va dispreţui rugăciunea de pocăinţă: 'Iertate îţi sunt păcatele.' Ale mele, chiar şi ale mele pot fi iertate!"
Un val de bucurie sfântă inunda inima, iar numele lui Isus era preamărit prin cuvinte de laudă şi mulţumire. Acele suflete fericite se reîntorceau la căminele lor pentru a răspândi lumina, pentru a repeta şi altora, cât puteau mai bine, experienţa lor cea nouă; şi anume că ei descoperiseră Calea cea vie şi adevărată. Era o putere nouă şi solemnă în cuvintele Scripturii care vorbeau direct inimilor acelora care flămânzeau după adevăr. Acesta era glasul lui Dumnezeu şi el aducea convingere acelora care îl auzeau.
Solul adevărului îşi vedea apoi de drum, dar înfăţişarea lui umilă, sinceritatea lui, seriozitatea şi ardoarea lui adâncă erau subiecte des remarcate. În multe cazuri, ascultătorii nici nu întrebau de unde vine sau unde merge. Fuseseră atât de copleşiţi, la început de surpriză, iar după aceea de recunoştinţă şi de bucurie, încât nu se gândiseră să-l întrebe. Când îl rugaseră să-i însoţească în căminele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile pierdute ale turmei. Ei se întrebau: Fusese oare un înger din cer?
În multe cazuri solul adevărului nu mai era revăzut. Îşi luase drumul spre alte ţări, sau îşi irosea viaţa în vreo temniţă necunoscută, sau poate oasele lui albeau pe locul unde mărturisise pentru adevăr. Dar cuvintele pe care le lăsase în urmă nu puteau fi distruse. Ele îşi făceau lucrarea în inimile oamenilor; rezultatele lor binecuvântate vor fi cunoscute pe deplin numai la judecată.
Misionarii valdenzi au invadat împărăţia Satanei, dar puterile întunericului s-au trezit la o veghere mai atentă. Toate străduinţele pentru înaintarea adevărului erau urmărite de prinţul răului şi el provoca temeri agenţilor lui. Conducătorii papali au văzut o prevestire de primejdie pentru cauza lor datorită lucrării acestor călători umili. Dacă lumina adevărului ar fi fost lăsată să strălucească neîmpiedicată, ea ar fi alungat norii grei de rătăcire care îi înconjurau pe oameni. Ea urma să îndrepte mintea oamenilor numai spre Dumnezeu şi până la urmă avea să distrugă supremaţia Romei.
Chiar şi numai existenţa acestui popor, care ţinea credinţa bisericii din vechime, era o mărturie permanentă cu privire la apostazia Romei şi de aceea provoca cea mai mare ură şi persecuţie. Refuzul lor de a renunţa la Scripturi era o jignire pe care Roma nu o putea îngădui. S-a hotărât să-i şteargă de pe pământ. Acum au început cruciadele cele mai teribile împotriva poporului lui Dumnezeu din căminul său de munte. Inchizitorii au fost puşi pe urmele lor, iar scena cu Abel cel nevinovat căzând înaintea criminalului Cain se repeta deseori.
Mereu şi mereu erau lăsate în paragină ţarinele lor fertile, locuinţele şi bisericile lor erau distruse, astfel că acolo unde odinioară fuseseră câmpuri înfloritoare şi casele unor oameni nevinovaţi, harnici, rămânea numai un pustiu. Aşa cum fiara lacomă se înfurie şi mai tare gustând sângele, la fel mânia papistaşilor era însufleţită către o mai mare intensitate de suferinţele victimelor lor. Mulţi dintre aceşti martori pentru o credinţă adevărată erau hăituiţi peste munţi şi vânaţi în văile unde se ascundeau, împresuraţi în păduri dese şi pe culmi stâncoase.
Nici o acuzaţie nu putea fi adusă împotriva caracterului moral al acestei clase proscrise. Chiar vrăjmaşii lor îi declarau a fi un popor paşnic, liniştit, credincios. Cea mai mare vină era aceea că nu se închinau lui Dumnezeu după cum vroia papa. Pentru această crimă, asupra lor erau îngrămădite toate umilinţele, insultele şi chinurile pe care oamenii sau demonii le puteau inventa.
Când Roma a fost hotărâtă să extermine secta cea urâtă, papa a emis o bulă, prin care-i condamna ca eretici, şi i-a dat la moarte (vezi note suplimentare). Nu erau acuzaţi ca leneşi, necinstiţi sau tulburători ai ordinii; ci se declara că aveau o aparenţă de evlavie şi sfinţenie care amăgea "oile turmei celei adevărate". De aceea papa a poruncit ca "acea sectă răutăcioasă şi nesuferită să fie strivită ca şerpii veninoşi dacă refuză să se lepede" (Wylie, b.16, cap.1). Se aştepta acest potentat înfumurat să se întâlnească iarăşi cu aceste cuvinte? Ştia el că erau înregistrate în cărţile cerului pentru a fi confruntat cu ele la judecată? "Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei", a spus Isus, "Mie Mi le-aţi făcut" (Mat. 25,40).
Această bulă îi chema pe toţi membrii bisericii să se unească într-o cruciadă contra ereticilor. Ca o încurajare pentru a se angaja în această lucrare crudă, ea "scutea de toate pedepsele şi penalizările eclesiastice generale şi personale; ea libera pe toţi aceia care se uneau în cruciadă de toate jurămintele pe care le-ar fi făcut; ea legaliza titlul lor asupra oricărei proprietăţi pe care ar fi dobândit-o ilegal; şi făgăduia iertarea tuturor păcatelor lor pentru aceia care ar fi omorât vreun eretic. Ea anula toate contractele făcute în favoarea valdenzilor, poruncea tuturor slujitorilor lor să-i părăsească şi interzicea tuturor să le dea vreun ajutor de orice fel ar fi fost şi împuternicea pe toţi să le ia în stăpânire proprietăţile" (Wylie, b.16, cap.1). Acest document descoperă cu claritate spiritul care lucra în spatele scenei. În acesta se aude răcnetul balaurului, şi nu glasul lui Hristos.
Conducătorii papali n-au vrut să modeleze caracterul lor după marea măsură a Legii lui Dumnezeu, ci şi-au ridicat o măsură care să li se potrivească şi s-au hotărât să-i oblige pe toţi să se conformeze ei pentru că aşa voia Roma. Au avut loc cele mai îngrozitoare tragedii. Preoţii şi papii stricaţi şi hulitori făceau lucrarea pe care le-o încredinţase Satana. Mila nu avea loc în firea lor. Acelaşi spirit care răstignise pe Hristos şi ucisese pe apostoli, acelaşi care provocase pe Nero cel setos de sânge împotriva celor credincioşi din zilele sale era la lucru pentru a curăţa pământul de aceia care erau iubiţi de Dumnezeu.
Persecuţiile care au bântuit timp de multe veacuri peste acest popor temător de Dumnezeu au fost suportate de aceştia cu o răbdare şi cu o hotărâre care L-au onorat pe Răscumpărătorul lor. În ciuda cruciadelor pornite contra lor şi a măcelului sălbatic la care au fost supuşi, ei au continuat să-şi trimită misionarii pentru a împrăştia adevărul cel preţios. Erau vânaţi şi omorâţi; dar sângele lor uda sămânţa semănată, care nu înceta să aducă roade. În felul acesta, valdenzii au depus mărturie pentru Dumnezeu cu multe veacuri înainte de naşterea lui Luther. Împrăştiaţi prin multe ţări, ei au semănat seminţele Reformei care a început în vremea lui Wycliffe, a crescut şi s-a adâncit în zilele lui Luther şi trebuie să fie dusă mai departe până la încheierea timpului de către aceia care sunt gata să sufere toate lucrurile pentru "Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 1,9).
John Wycliffe
Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca Cuvântul Său să fie distrus de tot. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de uşor să desferece cuvintele vieţii, pe cât de uşor deschidea uşile închisorilor şi desfereca porţile de fier pentru a libera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, bărbaţi au fost mânaţi de Duhul lui Dumnezeu să cerceteze adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziţi în mod providenţial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau gata să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu vedeau toate lucrurile lămurit, au fost totuşi în stare să înţeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimişi de Cer, ei mergeau rupând lanţul rătăcirii şi al superstiţiei, chemând pe aceia care fuseseră robiţi atât de multă vreme să se ridice şi să-şi ceară libertatea.
În afară de valdenzi, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învăţaţi: dar venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric se consumau şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. În secolul al XIV-lea, s-a ridicat în Anglia "luceafărul Reformei", John Wycliffe, care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, niciodată nu mai putea fi adus la tăcere. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor.
Wycliffe primise o educaţie cu vederi largi şi pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum şi pentru erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoştinţe, căuta să cunoască toate disciplinele de învăţătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii şi în legea civilă, îndeosebi aceea a ţării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaştere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile; şi prin studiul legilor eclesiastice şi naţionale, s-a pregătit să se angajeze în lupta cea mare pentru libertate civilă şi religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia şi întinderea cunoştinţelor lui impuneau respectul atât al prietenilor, cât şi al duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie că conducătorul lor stătea în fruntea minţilor înaintate ale naţiunii; iar duşmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-şi descoperi neştiinţa sau slăbiciunea în faţa susţinătorului ei.
Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturilor. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învăţaţi puteau să-şi găsească uşor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbaţi de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi găsiseră adevărul cel mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învăţăturile lor, ei răspândiseră cunoştinţa despre acest adevăr şi conduseseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile sfinte.
Când atenţia lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeaşi sârguinţă care-l făcuse în stare să fie fruntaş în şcoală. Până atunci el simţise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învăţătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit şi pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise.
Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a aşezat cu premeditare în opoziţie cu Roma. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalităţii, cu atât mai stăruitor prezenta învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiţiei omeneşti; el acuza neînfricat preoţimea de a fi înlăturat Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învăţător priceput şi stăruitor şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele lui din Scripturi, puterea raţionamentului lui, curăţia vieţii împreună cu integritatea şi curajul lui neînfricat i-au câştigat o încredere şi un respect unanim. Majoritatea poporului nu mai era mulţumită cu credinţa sa de mai înainte, vedea nelegiuirea care abunda în biserica romană şi saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator câştiga o influenţă mai mare decât a lor. Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii şi demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneaţă împotriva plăţii tributului cerut de papa de la monarhul englez şi a arătat că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii pământeşti era în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Pretenţiile papei provocaseră mare nemulţumire, iar învăţăturile lui Wycliffe exercitau o influenţă asupra minţilor luminate ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit în respingerea pretenţiei pontifului la autoritatea pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremaţiei papale în Anglia.
Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung şi hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerşetori. Aceşti călugări roiau în Anglia, aruncând ocară peste măreţia şi prosperitatea naţiunii. Hărnicia, educaţia, morala, toate acestea resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pe veniturile poporului, dar mai aducea şi dispreţ muncii folositoare. Tineretul era demoralizat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi erau determinaţi să intre într-o mânăstire şi să se consacre vieţii călugăreşti; aceasta nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar şi fără ştirea lor şi împotriva poruncilor lor. Unul dintre părinţii timpurii ai bisericii romane, înălţând pretenţiile monahismului mai presus de obligaţiile datoriei şi dragostei filiale, declarase: "Chiar dacă tatăl tău ar zace în faţa uşii plângând şi văitându-se, iar mama ta ţi-ar arăta trupul care te-a purtat şi sânul care te-a hrănit, vezi să-i calci în picioare şi să mergi drept înainte spre Hristos". Prin această "neomenie monstruoasă", aşa cum a calificat-o Luther mai târziu, "mirosind mai mult a lup şi a tiran decât a creştin şi a om", inimile copiilor erau împietrite faţă de părinţii lor (Barnas Sears, The Life of Luther, pag.70.69). În felul acesta conducătorii papali, ca şi Fariseii din vechime, făceau fără efect porunca lui Dumnezeu prin tradiţia lor. Astfel căminurile erau pustiite, iar părinţii erau lipsiţi de societatea fiilor şi fiicelor lor.
Chiar şi studenţii din universităţi erau amăgiţi de reprezentările rătăcite ale călugărilor şi făcuţi să intre în ordinele lor. După aceea mulţi regretau pasul acesta, văzând că îşi pătaseră viaţa şi că aduseseră durere părinţilor; dar odată prinşi în cursă le era imposibil să-şi recapete libertatea. Mulţi părinţi, temându-se de influenţa călugărilor, refuzau să-şi trimită copiii în universităţi. Se putea vedea o scădere substanţială a numărului studenţilor la marile centre de învăţământ. Şcolile erau goale, iar neştiinţa predomina.
Papa dăduse acestor călugări puterea de a primi mărturisirea şi de a acorda iertare. Aceasta a devenit un izvor de mari răutăţi. Hotărâţi să-şi mărească câştigurile, călugării erau atât de binevoitori să dea iertare, încât criminali de toate soiurile le cereau ajutorul, şi ca urmare, viciile cele mai josnice se dezvoltară cu repeziciune. Bolnavul şi săracul erau lăsaţi să sufere, în timp ce darurile care ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări, care cu ameninţări cereau pomeni de la popor, denunţând ca necredincioşi pe aceia care şi-ar fi reţinut darurile de la ordinele lor. În ciuda pretenţiilor lor de sărăcie, bogăţia călugărilor creştea continuu, iar edificiile lor măreţe şi mesele lor luxoase scoteau şi mai mult în evidenţă sărăcia crescândă a naţiunii. Şi în timp ce-şi petreceau vremea în plăceri şi belşug, trimiteau în locul lor oameni neştiutori care nu puteau decât să spună poveşti miraculoase, legende şi glume pentru a distra poporul şi a înşela mai mult. Şi aşa călugării au continuat să-şi menţină stăpânirea peste mulţimile superstiţioase şi să le facă a crede că toată datoria religioasă se cuprindea în recunoaşterea supremaţiei papei, în adorarea sfinţilor şi în facerea de daruri călugărilor şi că acestea erau îndestulătoare pentru a le asigura un loc în cer. Oamenii de cultură şi evlavie se străduiseră zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugăreşti; dar Wycliffe, cu o pătrundere clară, a lovit la rădăcina răului, declarând că însuşi sistemul era fals şi că trebuia desfiinţat. Au luat naştere discuţii şi întrebări. În timp ce călugării străbăteau ţara, comercializând iertările papei, mulţi au început să se îndoiască de posibilitatea procurării iertării cu bani şi se întrebau dacă nu ar fi trebuit să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei (vezi note suplim.). Nu puţini erau alarmaţi de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată. "Călugării şi preoţii Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri" (D'Aubigné b.17, cap.7). Pentru a-şi ascunde zgârcenia, aceşti călugări cerşetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus şi ucenicii Săi fuseseră susţinuţi din mila poporului. Această susţinere avea ca rezultat păgubirea cauzei lor, căci ea ducea pe mulţi la Biblie pentru a înţelege ei înşişi adevărul - consecinţă care era cel mai puţin dorită de Roma. Minţile oamenilor erau îndreptate către Izvorul adevărului, tocmai pe care ei doreau să-l ascundă.
Wycliffe a început să scrie şi să publice broşuri împotriva călugărilor, căutând însă nu atât să intre în conflict cu ei, cât să atragă atenţia oamenilor către învăţăturile Bibliei şi către Autorul lor. El declara că puterea de a ierta şi de a excomunica nu aparţinea papei în mai mare măsură decât preoţilor obişnuiţi şi că nici un om nu poate fi în adevăr excomunicat până ce mai întâi n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu. Nu putea fi o altă cale mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem monstruos de stăpânire spirituală şi vremelnică, pe care papa îl înălţase şi în care sufletele şi trupurile a milioane de oameni erau ţinute în robie.
Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile coroanei engleze împotriva împilărilor Romei şi, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în ţările de Jos, într-o conferinţă cu trimişii papei. Aici a fost adus în legătură cu eclesiasticii din Franţa, Italia şi Spania şi a avut ocazia să vadă dincolo de cortină şi să capete o cunoaştere a multor lucruri care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înţeles multe aspecte care urmau să-i dea subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În aceşti reprezentanţi de la curtea papală el a citit caracterul cel adevărat şi pretenţiile acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta învăţăturile lui de mai înainte mai pe faţă şi cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia, mândria şi înşelăciunea erau idolii Romei.
Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa şi despre strângătorii lui, spunea: "Ei scot din ţara noastră hrana săracilor şi multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru sacramente şi lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, şi face ca toată creştinătatea să aprobe şi să susţină această erezie. Şi cu siguranţă că dacă ţara noastră ar avea un deal mare de aur şi nici un alt om n-ar lua din el decât acest preot strângător, lumesc şi mândru, prin trecerea timpului acest deal s-ar consuma; căci el ia toţi banii din ţara noastră şi nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui" (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe, p.37).
La scurtă vreme după reîntoarcerea în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influenţa lui Wycliffe se simţea în felul cum acţiona curtea, ca şi în modelarea credinţei poporului.
Curând tunetele papale s-au năpustit împotriva lui. Trei bule au fost trimise în Anglia - universităţii, regelui şi prelaţilor - toate poruncind măsuri imediate şi hotărâte pentru a aduce la tăcere pe învăţătorul ereziei (Augustus Neander, General History or the Christian Religion and Church, period 6, sec.2, par.8. Vezi şi note suplim.). Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, l-au convocat de urgenţă pe Wycliffe în faţa lor pentru judecată. Doi dintre cei mai puternici prinţi ai regatului l-au însoţit înaintea tribunalului; iar poporul a înconjurat clădirea şi, pătrunzând înăuntru, a intimidat atât de tare pe judecători, încât pentru o vreme dezbaterile au fost suspendate şi i s-a îngăduit să fie liber. Peste scurtă vreme, Eduard al III-lea, pe care la vârstă înaintată prelaţii au căutat să-l influenţeze împotriva reformatorului, a murit şi fostul ocrotitor al lui Wycliffe a devenit regentul regatului.
Dar sosirea bulelor papale a aruncat peste toată Anglia o poruncă categorică pentru arestarea şi întemniţarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct către rug. Se vedea sigur că Wycliffe trebuia să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care spusese unuia din vechime "Nu te teme" Eu sunt scutul tău" (Gen. 15,1) Şi-a întins din nou mâinile să ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i hotărâse distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar eclesiasticii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăştiat.
Dumnezeu, în providenţa Sa, încă era la cârma evenimentelor pentru a da ocazie dezvoltării Reformei. Moartea lui Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri care se luptau, fiecare pretinzând a fi infailibilă, pretindeau acum ascultare (vezi note suplim.). Fiecare dintre cei doi chemau pe credincioşi să-i ajute în război contra celuilalt, întărindu-şi chemările cu anateme teribile împotriva duşmanilor lui şi cu făgăduinţe de răsplată în ceruri pentru susţinători. Această împrejurare a slăbit mult puterea papalităţii. Grupele vrăjmaşe făcuseră tot ce putuseră pentru a se ataca una pe alta, iar Wycliffe a avut odihnă pentru o vreme. Anatemele şi acuzaţiile zburau de la un papă la celălalt şi s-au vărsat şiroaie de sânge pentru a susţine pretenţiile războinice. Crimele şi scandalurile au inundat biserica. În acest timp reformatorul, în retragerea liniştită din parohia lui din Lutterworth, lucra cu înţelepciune pentru a atrage pe oameni de la papii care se certau, la Isus, Prinţul păcii.
Schisma, cu toată lupta şi stricăciunea pe care le-a provocat, a pregătit drumul spre Reformă, făcând pe oameni să vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare pe care a publicat-o "On the Schism of the Popes" (Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi chema pe oameni să aprecieze dacă nu cumva aceşti doi prelaţi spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul ca fiind anticrist. "Dumnezeu, spunea el, n-a mai putut suporta pe diavolul să domnească numai peste unul din preoţi ci" i-a împărţit în două, astfel ca oamenii, în numele lui Hristos, să-i biruiască mai uşor pe amândoi" (R.Vaughan. Life and Opinions of John de Wycliffe, vol.2, pag.6).
Wycliffe, asemenea Domnului său, predica Evanghelia celor săraci. Nemulţumit de răspândirea luminii în casele lor sără-căcioase din parohia Lutterworth, s-a hotărât ca ea să fie dusă în toate părţile Angliei. Pentru a duce lucrul acesta la îndeplinire, a organizat un corp de predicatori, oameni simpli şi devotaţi, care iubeau adevărul şi nu doreau nimic mai mult decât să-l răspândească. Aceşti oameni mergeau pretutindeni, învăţând în pieţe, pe străzile marilor oraşe şi pe drumurile de ţară. Ei căutau pe cei bătrâni, pe cei bolnavi, pe cei săraci şi le descopereau vestea bună a harului lui Dumnezeu.
Ca profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universităţii. Atât de credincios prezenta el adevărurile studenţilor de sub conducerea lui, încât a primit titlul de "doctorul Evangheliei". Dar cea mai mare lucrare a vieţii lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză. Într-o lucrare "On the Truth and Meaning of Scripture" (Cu privire la adevărul şi însemnătatea Scripturii), el îşi exprima intenţia de a traduce Biblia, astfel încât orice om din Anglia să poată citi în limba maternă lucrările minunate ale lui Dumnezeu.
Dar deodată lucrările lui au fost oprite. Deşi nu avea nici 60 de ani, munca neîncetată, studiul şi asalturile duşmanilor şi-au spus cuvântul asupra puterii lui şi l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost atacat de o boală primejdioasă. Vestea a adus bucurie călugărilor. Acum, au gândit ei, se va pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii şi s-au grăbit în camera lui pentru a-i asculta spovedania. Reprezentanţii celor patru ordine călugăreşti împreună cu patru funcţionari civili s-au adunat în jurul presupusului muribund. "Ai moartea pe buze îi spuseră ei; regretă-ţi greşelile şi retrage în faţa noastră tot ce ai spus pentru insultarea noastră". Reformatorul ascultă în tăcere; apoi a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat şi, privindu-i în ochi cum stăteau aşteptând retractarea lui, spuse cu un glas hotărât şi puternic, care adesea îi făcuse să tremure: "Nu voi muri, ci voi trăi; şi voi demasca faptele rele ale călugărilor" (D'Aubigné, b.17, cap.7). Surprinşi şi ruşinaţi, călugării părăsiră în grabă camera.
Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit să pună în mâinile cetăţenilor lui cea mai puternică dintre toate armele împotriva Romei - Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a libera, a lumina şi a evangheliza pe oameni. În împlinirea acestei lucrări a trebuit să treacă peste piedici multe şi grele. Dar Wycliffe a fost împovărat de suferinţă; ştia că nu-i mai rămăseseră decât câţiva ani de lucru; a văzut împotrivirea pe care trebuia să o întâmpine; dar, înconjurat de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat de nimic. În deplină vigoare a puterilor lui intelectuale, bogat în experienţă, el a fost păstrat şi pregătit de providenţa deosebită a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările lui. În timp ce toată creştinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia de la Lutterworth, neluând aminte la furtuna care se dezlănţuia, s-a dedicat sarcinii lui alese.
În cele din urmă lucrarea a fost terminată - prima traducere engleză a Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu a fost deschis Angliei. Reformatorul nu se mai temea de închisoare, nici de rug. El pusese în mâinile poporului englez o lumină care nu putea fi stinsă niciodată. Dând Biblia concetăţenilor lui, el făcuse mai mult pentru a rupe cătuşele ignoranţei şi viciului, mai mult pentru a libera şi a înălţa patria lui decât fusese realizat prin cele mai strălucite biruinţe pe câmpurile de luptă.
Nefiind cunoscută încă arta tiparului, Biblia a putut fi multiplicată numai prin muncă migăloasă şi obositoare. Atât de mare era interesul pentru a primi o carte, încât mulţi se angajau voluntar în lucrarea de transcriere a ei, dar copiştii cu greu puteau face faţă cererilor. Unii dintre cumpărătorii mai bogaţi doreau întreaga Biblie. Alţii cumpărau numai o parte din ea. În multe cazuri, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un exemplar. În felul acesta Biblia lui Wycliffe şi-a făcut repede drum spre căminurile oamenilor.
O chemare făcută raţiunii oamenilor i-a ridicat din supunerea pasivă faţă de dogmele papale. Wycliffe vestea acum învăţăturile deosebite ale protestantismului - mântuirea prin credinţa în Hristos, singura infailibilitate fiind aceea a Scripturilor. Predicatorii pe care el îi trimisese făcuseră ca Biblia să se răspândească împreună cu scrierile reformatorului cu un aşa succes, încât credinţa cea nouă a fost primită de aproape jumătate din poporul Angliei.
Apariţia Scripturilor a produs consternare autorităţilor bisericii. Ei trebuia să facă faţă acum unui mijloc mai puternic decât Wycliffe - un mijloc împotriva căruia armele lor erau neputincioase. La data aceea nu exista în Anglia nici o lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese publicată în limba poporului. Asemenea legi au fost emise după aceea şi au fost aplicate cu stricteţe. Cu toate acestea, în ciuda străduinţelor preoţilor, pentru o vreme a existat o ocazie de a se răspândi Cuvântul lui Dumnezeu.
Din nou conducătorii papali au complotat să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să apară pentru a fi judecat înaintea a trei tribunale, dar a fost în zadar. Mai întâi un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice şi, câştigând pe tânărul rege Richard al II-lea de partea lor, au obţinut un decret regal care condamna la închisoare pe toţi aceia care vor susţine învăţăturile cele condamnate.
Wycliffe ceru atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde acuză fără teamă ierarhia papală înaintea consi-liului naţional şi ceru o reformare a uriaşelor abuzuri legiferate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris încălcările şi corupţiile scaunului papal. Vrăjmaşii lui au fost puşi în încurcă-tură. Prietenii şi susţinătorii lui Wycliffe fuseseră obligaţi să se supună şi să aştepte cu încredere ca însuşi reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur şi fără prieteni, să se plece înaintea autorităţii combinate a coroanei şi a mitrei. Dar în loc de aceasta, papistaşii s-au văzut înfrânţi. Parlamentul, trezit de apelurile stăruitoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul prigonitorilor şi reformatorul a fost pus iarăşi în libertate.
Pentru a treia oară a fost adus la judecată şi de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal religios al regatului. Aici nu trebuia să se arate nici o milă faţă de erezie. În cele din urmă se credea că aici Roma va triumfa, iar lucrarea reformatorului va fi oprită. Aşa socoteau papistaşii. Dacă planul acesta ar fi fost adus la îndeplinire, Wycliffe ar fi fost obligat să-şi retracteze învăţăturile sau, altminteri, avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge la flăcări.
Dar Wycliffe n-a retras nimic; nici nu s-a prefăcut. Şi-a menţinut fără teamă învăţăturile şi a respins acuzaţiile prigonitorilor lui. Pierzându-se din vedere pe sine, poziţia lui, ocazia, el a chemat pe ascultători înaintea tribunalului divin şi le-a cântărit amăgirile şi denaturările lor în balanţa adevărului veşnic. Puterea Duhului Sfânt a fost simţită în sala de judecată. O influenţă de la Dumnezeu era asupra ascultătorilor. Părea că nu aveau nici o putere să-şi părăsească locurile. Ca nişte săgeţi din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungeau inimile. Acuzaţia de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere convingătoare, a aruncat-o asupra lor. "De ce, întreba el, îndrăznesc ei să-şi propage rătăcirile?" Pentru câştig, pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?"
"Cu cine credeţi voi că vă luptaţi?" spuse el în cele din urmă; "cu un bătrân pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul - Adevărul care este mai puternic decât voi şi care vă va învinge" (Wylie, b.2, cap.13). Spunând acestea, s-a retras din adunare şi nici unul dintre vrăjmaşii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată; stindardul adevărului pe care el îl purtase atât de multă vreme urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie pentru Evanghelie. Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăţiei rătăcirii. Wycliffe a fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din Roma, care deseori vărsase sângele sfinţilor. El nu era orb faţă de primejdia care-l ameninţa şi ar fi răspuns somaţiei, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la Roma, putea totuşi vorbi prin scris şi s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deşi respectuoasă în ton şi creştinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa şi mândria scaunului papal.
"Mă bucur în adevăr, spunea el, să descopăr şi să declar oricărui om credinţa pe care o am, şi îndeosebi episcopului de Roma, care dacă este, după câte socotesc, dreaptă şi sănătoasă, mi-o va confirma cu multă bunăvoinţă sau, dacă este greşită, o va corecta.
Mai întâi, socotesc că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu" Eu încredinţez şi ţin ca episcopul Romei, deoarece este locţiitorul lui Hristos pe pământ, să fie legat ca toţi ceilalţi oameni de această Lege a Evangheliei. Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în demnitatea sau în onorurile lumeşti, ci în urmarea îndeaproape şi exactă a lui Hristos în viaţa şi în manierele Sale" Hristos, în timpul peregrinării Sale aici, a fost omul cel mai sărac, dispreţuind şi lepădând toată onoarea şi demnitatea omenească"
Nici un om credincios n-ar trebui să urmeze nici pe papa şi nici pe alţi sfinţi, decât numai în acele puncte în care el a urmat pe Domnul Isus Hristos; căci Petru şi fiii lui Zebedei, dorind onoruri lumeşti, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greşit şi pentru aceea în aceste greşeli ei nu trebuie urmaţi"
Papa ar trebui să lase pe seama puterii pământeşti toată stăpânirea şi conducerea vremelnică şi în această direcţie să meargă şi să îndemne întregul cler; căci Hristos aşa a făcut şi îndeosebi prin apostolii Săi. De aceea, dacă am greşit în vreunul din aceste puncte, mă voi supune îndreptării cu foarte multă smerenie, şi chiar morţii, dacă nevoia cere acest lucru; dacă aş fi putut lucra în propria mea persoană, după voia sau după dorinţa mea, m-aş fi prezentat cu siguranţă înaintea episcopului Romei. Dar în mod contrar, Domnul m-a cercetat şi m-a învăţat să ascult mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni".
În încheiere spunea: "Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să mişte pe al nostru papă Urban al VI-lea, aşa cum a început, ca el împreună cu clerul lui să urmeze pe Domnul Isus Hristos în viaţă şi în acţiuni, ca ei să înveţe pe oameni pentru ca şi ei la rândul lor să-i urmeze cu credincioşie" (John Fox, Acts and Monuments, vol.3, p.49.50).
Astfel, Wycliffe a prezentat papei şi cardinalilor lui blândeţea şi umilinţa lui Hristos, arătându-le nu numai lor, ci întregii creştinătăţi contrastul dintre ei şi Domnul ai cărui reprezentanţi pretindeau a fi.
Wycliffe se aştepta ca viaţa să fie preţul credincioşiei lui. Regele, papa şi episcopii se uniseră să-i desăvârşească nimicirea şi părea sigur că în câteva luni va ajunge la rug. Dar curajul lui era neclintit. "Pentru ce se spune să cauţi departe coroana martiriului, spunea el. Predică Evanghelia lui Hristos prelaţilor trufaşi şi moartea de martir nu va întârzia. Adică, cum, să trăiesc şi să tac?" Niciodată! Să cadă lovitura, o aştept să vină" (D'Aubigné, b.17, cap.8).
Însă Dumnezeu, în providenţa Sa, ocrotea încă pe slujitorul Său. Omul care toată viaţa lui stătuse cu curaj pentru apărarea adevărului, cu primejdia zilnică a vieţii, nu trebuia să cadă pradă urii duşmanilor lui. Wycliffe n-a căutat niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui. Iar acum, când vrăjmaşii păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a mutat departe de puterea lor. În biserica lui de la Lutterworth, pe când era gata să împartă cina Domnului, a căzut lovit de para-lizie şi la scurtă vreme s-a stins din viaţă.
Dumnezeu îi dăduse lui Wycliffe lucrarea pe care o avea de făcut. El i-a pus cuvântul adevărului în gură şi a trimis o gardă în jurul lui pentru ca adevărul să poată ajunge la oameni. Viaţa i-a fost ocrotită şi lucrarea lui a fost prelungită, până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei.
Wycliffe venea din întunecimea Evului Mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să-şi fi inspirat sistemul lui de reformă. Ridicat asemenea lui Ioan Botezătorul pentru a împlini o misiune deosebită, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul adevărului pe care el l-a prezentat era o unitate şi o desăvârşire pe care reformatorii care i-au urmat nu au depăşit-o, iar alţii nici n-au atins-o, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de temeinic fusese pusă temelia, atât de neabătut şi de sigur era planul, încât n-a mai fost necesar să fie refăcut de aceia care au venit după el.
Lucrarea cea mare pe care o inaugurase Wycliffe, care era aceea de a libera conştiinţa şi mintea, de a elibera popoarele care timp de veacuri fuseseră legate la carul triumfal al Romei, şi-a avut izvorul în Biblie. Aici se afla izvorul care, ca şi apa vieţii, cursese de-a lungul veacurilor începând cu secolul al XIV-lea. Wycliffe a primit Sfintele Scripturi cu credinţa că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credinţă şi practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, şi să primească cu respect neîndoielnic învăţăturile şi obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin Cuvântul Său. El învăţa nu numai că Biblia este o descoperire desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, dar şi că Duhul Sfânt este singurul interpret şi că orice om trebuie să înveţe, prin studiul învăţăturilor ei, datoria faţă de sine. În felul acesta el întorcea minţile oamenilor de la papa şi de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minţii sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul şi în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puţini dintre aceia care au venit după el. Curăţia vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea şi credincioşia creştină în lucrarea lui l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare şi educative a Sfintelor Scripturi. Biblia a fost aceea care l-a făcut ceea ce era. Străduinţa de a înţelege adevărurile cele mari ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor. Ea lărgeşte mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie, aşa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj şi tărie; ea înalţă caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu perseverent şi cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligenţa Infinită, va da lumii oameni cu un spirit mai puternic şi mai activ, precum şi cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educaţiei celei mai alese pe care o poate oferi înţelepciunea omenească. "Descoperirea cuvintelor Tale", spune psalmistul, "dă lumină; dă pricepere" (Ps. 119,130).
Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lolarzi şi wyclifiţi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăştiat şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se grăbeau să asculte învăţăturile lor. Unii dintre nobili şi chiar soţia regelui se găseau printre convertiţi. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuţiei izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-şi întărească puterea asigurându-şi sprijinul Romei, n-au ezitat să sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscrişi şi chinuiţi, nu puteau să-şi facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriţi ca duşmani ai bisericii şi ca trădători faţă de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor şi adesea ascunzându-se chiar şi în peşteri sau în gropi.
În ciuda urletului persecuţiei, un protest liniştit, devotat, stăruitor şi răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credinţa religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creştinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaştere parţială a adevărului, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi a primit Sfintele Scripturi cu credinţa că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credinţă şi practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, şi să primească cu respect neîndoielnic învăţăturile şi obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin Cuvântul Său. El învăţa nu numai că Biblia este o descoperire desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, dar şi că Duhul Sfânt este singurul interpret şi că orice om trebuie să înveţe, prin studiul învăţăturilor ei, datoria faţă de sine. În felul acesta el întorcea minţile oamenilor de la papa şi de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minţii sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul şi în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puţini dintre aceia care au venit după el. Curăţia vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea şi credincioşia creştină în lucrarea lui l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare şi educative a Sfintelor Scripturi. Biblia a fost aceea care l-a făcut ceea ce era. Străduinţa de a înţelege adevărurile cele mari ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor. Ea lărgeşte mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie, aşa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj şi tărie; ea înalţă caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu perseverent şi cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligenţa Infinită, va da lumii oameni cu un spirit mai puternic şi mai activ, precum şi cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educaţiei celei mai alese pe care o poate oferi înţelepciunea omenească. "Descoperirea cuvintelor Tale", spune psalmistul, "dă lumină; dă pricepere" (Ps. 119,130).
Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lolarzi şi wyclifiţi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăştiat şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se grăbeau să asculte învăţăturile lor. Unii dintre nobili şi chiar soţia regelui se găseau printre convertiţi. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuţiei izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-şi întărească puterea asigurându-şi sprijinul Romei, n-au ezitat să sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscrişi şi chinuiţi, nu puteau să-şi facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriţi ca duşmani ai bisericii şi ca trădători faţă de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor şi adesea ascunzându-se chiar şi în peşteri sau în gropi.
În ciuda urletului persecuţiei, un protest liniştit, devotat, stăruitor şi răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credinţa religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creştinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaştere parţială a adevărului, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi sufereau cu răbdare din cauza lui. Ca şi ucenicii din zilele apostolice, mulţi şi-au jertfit bunurile pământeşti pentru cauza lui Hristos. Aceia cărora li se îngăduise să locuiască în casele lor proprii ofereau cu bucurie adăpost fraţilor lor nedreptăţiţi, iar când şi ei erau alungaţi, împărtăşeau cu voioşie soarta celor lepădaţi. Este adevărat că mii, îngroziţi de furia persecuţiilor, şi-au câştigat libertatea cu jertfirea credinţei lor şi au ieşit din închisori îmbrăcaţi cu haine de penitenţi, pentru a face publică renegarea lor. Dar n-au fost puţini la număr aceia - printre ei aflându-se şi bărbaţi de origine nobilă, ca şi săraci şi umili - care au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în "turnurile lolarzilor" şi în mijlocul torturii şi flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiţi vrednici să cunoască "părtăşia suferinţelor Lui".
Papistaşii nu-şi putuseră aduce la îndeplinire lucrarea lor cu Wycliffe în timpul vieţii lui, dar ura lor nu putea fi stinsă atâta timp cât trupul lui rămânea liniştit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Constanţa, după mai mult de 40 de ani de la moartea lui, oasele i-au fost deshumate şi arse în public, iar cenuşa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. "Acest pârâu" - spunea un scriitor din acele vremuri - "a dus cenuşa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Şi în felul acesta cenuşa lui Wycliffe deveni un simbol al învăţăturii lui, care s-a răspândit în toată lumea" (T. Fuller, Church History of Britain, b.4, sec.2, par.54). Duşmanii lui şi-au dat prea puţin seama de însemnătatea faptei lor pline de răutate.
Scrierile lui Wycliffe au fost acelea prin care Jan Huss din Boemia a fost condus să renunţe la multe din rătăcirile romanismului şi să intre în lucrarea reformei. În felul acesta, în cele două ţări, atât de depărtate una de alta, s-a semănat sămânţa adevărului. Din Boemia lucrarea s-a întins în alte ţări. Minţile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, uitat de multă vreme. O mână divină pregătea calea pentru reforma cea mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu