Carte. Cold Mountain . - de la romanul lui Frazier la filmul lui Minghella - . Am vazut filmul turnat, dupa cum se stie, in mare parte in Romania, dupa ce citisem romanul lui Charles Frazier, aparut in chiar zilele premierei bucurestene la Editura "Polirom" si am fost oarecum dezamagita: ecranizarea e...
Carte
Cold Mountain
- de la romanul lui Frazier la filmul lui Minghella -
Am vazut filmul turnat, dupa cum se stie, in mare parte in Romania, dupa ce citisem romanul lui Charles Frazier, aparut in chiar zilele premierei bucurestene la Editura "Polirom" si am fost oarecum dezamagita: ecranizarea e inferioara cartii. Cred ca drumul invers, de la film la roman, ar fi preferabil, cele doua limbaje artistice imbogatindu-se reciproc. Personajele vor avea chipurile actorilor din film, iar complexitatea de sensuri va iradia dincolo de "actiunea" propriu-zisa abia dupa lectura - va garantez ca pasionanta - a celor 550 de pagini.
Cine este Charles Frazier, al carui nume nu mai poate fi despartit de Cold Mountain? Pana in 1997, cand a debutat, la 47 de ani, cu acest roman, nimeni nu auzise de el. Era un oarecare profesor de literatura originar din Carolina de Nord, care parasise lumea universitara pentru a se dedica scrierii unei stravechi istorii transmise prin generatii in familia sa, din timpul Razboiului de Secesiune. Bun cunoscator, prin profesie, al marii literaturi, dar si al asteptarilor publicului contemporan, parca mai dornic decat oricand de povesti cu aventuri ce pun la incercare limitele umane, Charles Frazier a compus o Odisee pe fundalul dramatic al razboiului civil american, impletind doua gheme epice. Primul e desfasurat de tanarul fermier W.P. Inman care, dupa patru ani de lupte si supravietuind miraculos unei rani grave, dezerteaza in 1864 din spitalul militar si porneste pe jos spre indepartatul sau tinut natal de la poalele masivului Cold Mountain. Cel de-al doilea e in mainile Adei Monroe, o domnisoara educata de la oras, stabilita din pricina bolii de plamani a tatalui la ferma Black Crove din satul lui Inman. Intre cei doi tineri se infiripase, in chiar momentul izbucnirii razboiului, un inceput de idila, ce va deveni, pe parcursul anilor de despartire, o sursa de rezistenta la grozaviile prin care le e dat sa treaca, un subiect de proiectie fericita.
Haituit de vanatorii de dezertori, avand de infruntat foamea, frigul si mai ales cruzimea oamenilor abrutizati de razboi, Inman intalneste pe drumul sau furisat prin paduri, tot soiul de personaje, care adauga povestile lor de viata si de moarte firului principal. Frazier e un mare povestitor si il face pe Inman sa descopere limitele vaste ale supravietuirii, ticalosia, bestialitatea, dar si altruismul, solidaritatea umana, toti ingerii si demonii ce ies la iveala din om in timp de razboi.
La randul ei, Ada, ale carei peripetii alterneaza cu experientele dure ale lui Inman, se trezeste, dupa moartea tatalui si fuga sclavilor, in situatia de a fi nevoita sa supravietuiasca la Black Crove din propria munca. Educatia primita la oras - lecturi, pian, pictura - se dovedeste inutila in procurarea hranei si aici intervine cel mai original personaj al cartii, Ruby, fata betivanului Stobrod, nevoita din copilarie sa-si poarte de grija singura, intr-o coliba izolata. Ea a invatat pe cont propriu caile pe care prinde forma viata, stie tot despre plante si animale, despre comuniunea cu natura, despre muncile aspre prin care ti-o poti face aliat. Venind sa traiasca alaturi de Ada, Ruby impune de la inceput relatii de egalitate, iar increderea si afectiunea dintre ele, felul cum se transforma reciproc prin forta imprejurarilor prilejuiesc pagini emotionante despre comunicarea deplina, ce sterge diferentele de clasa, de cultura, intr-un tel comun.
Tot asa cum lungul drum al lui Inman catre Cold Mountain se transforma intr-o calatorie initiatica, de autocunoastere si impacare cu sine, calatoria pe loc a Adei o duce catre descoperirea adevaratei ei naturi, a unei feminitati puternice si adaptabile. Cum era de asteptat, drumurile celor doi ajung, dupa multe incercari, sa se intalneasca in padurile inzapezite de pe Cold Mountain, dar acesta nu e clasicul happy-end. Caci cuplul reunit nu are parte decat de trei zile de iubire in sfarsit impartasita, dupa care Inman va pieri impuscat intr-o confruntare cu membrii violenti ai Garzilor. Cruzimea razboiului apare inca o data, chiar in momentul cand indragostitii pareau ca au depasit suferintele. Cititorii n-ar fi fost multumiti cu un sfarsit tragic, drept care romancierul le-a dat satisfactia unui epilog plasat la zece ani dupa moartea lui Inman si vrand sa ilustreze spusele acestuia ca "Dumnezeu iti da si ce-i de neindurat, dar pe urma ti-l ia in parte indarat, prin uitare". Cu pasnice scene domestice de la ferma infloritoare acum, ni se sugereaza ca Ada a ales sa mearga inainte, cu toate cicatricele din suflet, pentru fiica ei si a lui Inman, alaturi de Ruby, la randul ei, mama. Ca viata a triumfat peste orori, acolo, la poalele muntelui.
Mai trebuie spus ca Frazier e un mare iubitor de natura si ca descrierile ocupa un loc important in cartea lui. De obicei, intr-un roman de actiune, cititorul e tentat sa sara peste descrieri, dar in cazul acesta, peisajele, anotimpurile, plantele si vietatile, arborii, sunetele si mirosurile au o asemenea poezie implicita, incat reusesc sa ocupe prim-planul si sa emotioneze adanc.
Aceasta reusita a romanului nu transpare decat palid in film, desi Anthony Minghella si-a castigat reputatia mai ales prin ecranizari. (Amintim ca cele mai cunoscute filme ale lui pornesc de la romane precum Pacientul englez, de Michael Ondaatje, un best-seller mondial inainte de a deveni filmul distins cu sase premii Oscar, sau Talentatul domn Ripley, de Patricia Highsmith, o populara autoare de romane politiste). Cold Mountain mi s-a parut insa un film obisnuit de razboi si aventuri, deloc plictisitor, dar fara aura capodoperei. Poate si din cauza intensei mediatizari din timpul filmarilor, mi s-a confirmat inca o data proverbul cu pomul laudat. Eram curioasa si ce a selectat cineastul din stufoasa epica a cartii si cum a dat viata memorabilelor personaje prin intermediul unei distributii de staruri. Nicole Kidman (a carei performanta actoriceasca din Orele ne e inca proaspata in minte) e doar frumoasa si cuminte in rolul Adei Monroe, in evolutia de la domnisoara neajutorata la fermiera de isprava fiind prea putin sesizabila combustia launtrica. Mult incercatul Inman e mai credibil in pielea lui Jude Law, seducator prin farmec viril si mai nuantat in lupta pentru supravietuire si in incapatanarea de a-si inchipui izbavirea alaturi de Ada, acasa, in Cold Mountain. Ceea ce in roman era doar pura si pudica aspiratie spre iubire devine insa in viziunea lui Minghella pasiune carnala cu saruturi hollywoodiene (puse si pe afis, ca un carlig la publicul deprins cu clisee, pentru a-i semnaliza ca e vorba de o poveste de dragoste, desi filmul e mai mult decat atat). In sfarsit, cea mai putin izbutita mi s-a parut interpretarea pe care o da RenEe Zellweger "fetei naturii", Ruby. Ingrosand cabotin datele personajului, actrita (care a obtinut mai multe premii cu aceasta prestatie!), la cererea regizorului, desigur, face un fel de toapa comica, departe de firescul, directetea, demnitatea si forta unei esente feminine telurice.
Relatia profunda, usor ambigua dintre cele doua fete e si ea simplificata in film, ca si ponderea naturii-mume, reduse la decor, la - cu un termen de care se abuzeaza azi - o locatie. E adevarat ca peisajul de la Rasnov si Zarnesti "joaca" frumos ca substitut al celui din Carolina de Nord, din secolul al Xix-lea, dar nu inteleg de ce se face atata caz de asta, de parca ar fi o realizare nationala (asumata ca atare si de catre guvern), cand de fapt e un calcul al producatorului.
In orice caz, filmul merita vazut si, mai ales, merita citit romanul lui Charles Frazier, in traducerea experimentatei Antoaneta Ralian.
sâmbătă, 10 mai 2014
CE S-A AFLAT DESPRE MOARTEA UNUIA DINTRE CEI MAI IMPORTANTI LIDERI CARE AU TRAIT VREODATA
<br>Alexandru cel Mare a construit un imperiu legendar înainte de moartea sa, la vârsta de 32 de ani, în anul 323 î.e.n, iar decesul său a fost provocat de o băutură produsă dintr-o plantă otrăvitoare, potrivit unui cercetător neozeelandez.Unii istorici au susţinut că Alexandru cel Mare a murit din cauze naturale, în timp ce alţii au sprijinit ipoteza potrivit căreia regele a fost asasinat la un banchet.
Leo Schep, medic specializat în toxicologie la National Poisons Centre, crede că "vinovatul" pentru moartea regelui Alexandru cel Mare ar putea fi o băutură otrăvită ce provine dintr-o plantă ce pare "inofensivă", potrivit unui studiu apărut în New Zeeland Herald.
Leo Schep, care a cercetat dovezi toxicologice timp de un deceniu pentru acest studiu, a declarat că unele dintre teoriile privind otrăvirea - precum cele cu arsenic şi stricnină - nu sunt plauzibile.
"Abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala adevaratul har al romanilor" - Oare de ce s-a pierdut spiritul sarbatorii, spiritul adevarat al Craciunului? - Dragul nostru, nu-i de mirare ca s-a pierdut. Era de asteptat. Ma asteptam sa se intample lucrurile astea, le-am prevestit de mult. Eu sunt de 81 de ani acuma si am putut vedea toate prin cate a trecut Biserica noastra, vreme de aproape un secol. Ultimul veac a fost - zic eu - pentru Romania, la fel ca o cadere din Rai. O cadere "trebuincioasa", daca vreti, o cadere in urma careia abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala adevaratul har al romanilor! Parintele Macarie Ionita de la Manastirea In chilie Ce s-a intamplat? De la lumea aceea taraneasca, paradiziaca, de care va vorbeam, oamenii au cazut tot mai mult. Au venit, mai intai, ateii la conducerea tarii. Au pus la carma Bisericii pe oamenii care le-au convenit lor. Care nu era potrivit, afara! In inchisoare! Au umplut lagarele si puscariile cu preoti, cu mari duhovnici. Si asa a inceput raul sa intre in tara. Apoi, s-au bagat prin manastiri. Au scos cinul monahal, au desfiintat nenumarate locasuri sfinte. De fapt, "ei" se ocupasera de mult de asta. Toate erau pregatite cu mult inainte. Nu stiam noi, saracii calugari... Eu am intrat ca frate prin anul 1946, la Balaciu, manastirea unde aveam sa ajung si staret. In 1960, aveam sa vad moartea acestei manastiri pe care o iubisem nespus, pe care o ridicasem din ruina, dupa ani si ani de truda. Au desfiintat-o asa, peste noapte! Ne-au luat totul si ne-au scos afara ca pe niste banditi. Am trecut apoi pe la manastirea Caldarusani, apoi pe la Snagov, si-n cele din urma am venit aici, la Pasarea, unde sunt de treizeci de ani si unde indata o sa-mi gasesc si sfarsitul. Cand am venit, opt ani de zile am slujit aici singur. Nu aveam preoti, la inceput lumea venea foarte putina. Intram in biserica la ora patru jumatate dimineata si ieseam noaptea. Pe urma, au inceput sa vina tot mai multi credinciosi. Aveam toata obstea pe mana, am spovedit sute de maici, mii si mii de pelerini. Era obositor, era slujba multa, de aicea cred ca mi-a venit si boala. Dar nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau de nimic. In manastire am trait cele mai mari bucurii pe care le poate avea un om. Cele mai mari! Cand toata viata ti-o petreci numai in slujbe si in cantari, parca traiesti in alt timp. Nu mai simti anii, boala, nu mai simti suferinta. Si Craciunul... Doamne, ce frumoase erau Craciunurile in manastire, ce frumoase sunt si acum! Sa va povestesc: luam parte cu totii la Liturghie, intreaga obste! In ziua de Craciun, terminam slujba mai de dimineata, ca sa aiba timp credinciosii sa se intoarca la casele lor, sa se puna la masa. Dupa ce se termina slujba, noi, calugarii, mergeam la trapeza. Acolo cantam Troparul Praznicului si Condacul, pe urma serveam masa. Eram adunati toti in jurul mesei. Era ceva frumos! Apoi mergeam la chiliile noastre. Dupa aceea, iar la biserica. Alte slujbe mari, minunate, pana noaptea tarziu, cand stateam la Priveghere. Eram toti impreuna, era o frumusete! Pe urma iarasi la chilii, unde citeam si ne rugam. Dormeam doar vreo trei-patru ore pe noapte. Si apoi, iarasi la biserica... Si apoi iarasi la chilii... Asa mi-am petrecut eu Craciunurile, mereu la fel, numai in slujbe si-n cantari. Si-n timp ce in lumea de afara erau tot mai multa ura, tot mai multa saracie si suferinta, aici, intre zidurile manastirii, noi traiam ca in Gradina Raiului. Sa stiti ca numai frumusetea credintei a tinut neamul asta al nostru, in toti acesti ani. Credinta, manastirile, Sfintele Sarbatori, rugaciunile unei maini de calugari, toate acestea au fost faclia care a calauzit poporul nostru prin intunericul veacului. Si abia acum cred ca a sosit vremea sa incepem sa iesim la lumina...Povestea este scrisa de un calugar Anonim
Leo Schep, medic specializat în toxicologie la National Poisons Centre, crede că "vinovatul" pentru moartea regelui Alexandru cel Mare ar putea fi o băutură otrăvită ce provine dintr-o plantă ce pare "inofensivă", potrivit unui studiu apărut în New Zeeland Herald.
Leo Schep, care a cercetat dovezi toxicologice timp de un deceniu pentru acest studiu, a declarat că unele dintre teoriile privind otrăvirea - precum cele cu arsenic şi stricnină - nu sunt plauzibile.
"Moartea ar fi fost mult mai rapidă", a afirmat acesta.
Studiul său, la care a lucrat cu Pat Wheatley, un renumit expert de la Universitatea Otago, şi care a fost publicat în revista medicală Clinical Toxicology, a arătat că cel mai plauzibil "vinovat" pentru moartea regelui ar fi planta steregoaie (Veratrum album), cunoscută şi sub denumirea spânz-alb.
Planta de culoare albă, care poate fi supusă procesului de fermentaţie şi devine astfel o substanţă toxică, era foarte cunoscută de către greci, fiind folosită în tratamentele cu ierburi medicinale pentru efectul ei de inducere a vărsăturilor.
Alexandru cel Mare s-a chinuit timp de 12 zile înainte de a muri, în această perioadă regele neputând să meargă şi să vorbească.
Alte posibile otrăvuri sugerate de istorici de-a lungul anilor - cucuta, pelinul, măselariţă şi şofranul tomnatic - l-ar fi ucis pe acesta într-o perioada mult mai scurtă.
Leo Schep a început să studieze misterul în 2003 când a fost abordat de o companie care lucra pentru un documentar BBC.
Potrivit teoriei formulate de medicul Leo Schep, regele macedonean a băut un vin care provenea din steregoaie fermentată.
Acea băutură ar fi avut un gust foarte amar, dar ar fi fost îndulcită cu o anumită substanţă, iar Alexandru cel Mare era, cel mai probabil, foarte beat la acel banchet.
Cu toate teorile dezvoltate de istorici, dar şi de oamenii de ştiinţă, misterul morţii regelui Alexandru cel Mare nu a fost elucidat nici până în prezent, unii spunând că acesta a murit din cauza malariei, alţii, pentru că a fost otrăvit. De asemenea, unii istorici spun că ar fi murit din cauza unei febre tifoide luate de la bunul său prieten Hefaiston, alţii spun că s-ar fi îmbolnăvit de gripă aviară. Printre posibilele cauze ale decesului vehiculate de-a lungul timpului se numără meningită, o boală venerică (Alexandru cel Mare era bisexual), o maladie hepatică provocată de excesul de alcool, oboseală, pancreatită, etc.
Alexandru cel Mare (20 iulie 356 î.e.n. - 10 iunie 323 î.e.n.), cunoscut şi ca Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei şi Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.e.n. - 323 î.e.n.), a fost unul dintre primii mari strategi şi lideri militari din istorie. În timpul domniei sale a făcut numeroase cuceriri, macedonenii ajungând să stăpânească Orientul Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată, care se întindea de la marginea Chinei până în Egipt şi Europa. De asemenea, Alexandru cel Mare a contribuit foarte mult la răspândirea culturii elene în întreaga lume.
Satul de maici al Manastirii "Pasarea". La capatul unei alei lungi, peste drum de zidul cimitirului bisericii, se afla o casuta alba, curata, c-un mic acoperis de sticla deasupra usii de intrare. Daca se-ntampla sa treaca prin dreptul ei, oricare din cele aproape doua sute de calugarite ale asezarii manastiresti se-nchina pana la pamant, batand sfioasa cateva cruci si privind fugar, cu ingrijorare, spre ferestrele vesnic inchise. Acolo, inauntrul acelei casute taranesti, se afla povatuitorul lor, "sufletul manastirii", al intregii obsti femeiesti de la Pasarea: marele duhovnic Macarie Ionita, cel socotit unul din cei mai aprigi postitori si rugatori ai intregii ortodoxii. Parintele e acum bolnav. De ani de zile n-a mai iesit din casuta sa decat la sarbatorile cele mari. Poate ca-l vor vedea de Craciun. In fiecare zi, maicilor le e teama ca nu cumva sa se duca la Domnul, lasandu-le singure, orfane, fara nici un reazem parintesc. Mai teama le e de asta, decat de propria moarte.
Un hol cu mobile si usi albe, intre doua odai. In prima stau eu si astept, cu inima stransa. "Oare va veni? Oare o sa-mi vorbeasca, macar cateva cuvinte?..." Privesc in jur si ma cutremur, gandindu-ma ca prin chilia asta impovarata de icoane au trecut milioane de oameni, ca cei mai de seama intelectuali ai Bucurestiului au sezut inlacrimati pe acest scaun, intru spovedanie, ca de multa vreme, nici unui reporter de ziar nu i-a fost ingaduit sa patrunda aici. In cele din urma, de dincolo, se aude un freamat. Incremenesc in picioare, cu palmele inclestate. Nu visez! Parintele Macarie paseste incet, prin holul cel alb, catre mine... O maica tanara, frumoasa, pe nume Serafima, il tine grijulie de brat, dar aproape fara sa-i atinga vesmintele unduitoare. Marele duhovnic e imbracat ca-n zilele de Praznic imparatesc. Cu mantia cea lunga, fara pata, cu camilafca si voalul straveziu de matase peste pletele de argint. Se opreste in fata mea, privindu-ma incruntat, pe sub sprancene. Ochii sai cei negri, despre care aveam sa aflu ca sunt aproape orbi, ma sfredelesc, parca pana in maruntaiele sufletului: "Ce doresti, dragul nostru?!". Mi se pune un nod in gat, pur si simplu nu reusesc sa raspund. Maica Serafima ii sopteste ceva la ureche. Urmeaza cateva clipe de tacere, de tacere chinuitoare. Si, in cele din urma, s-a petrecut minunea: parintele Macarie se aseaza. Pe celalalt scaun, in fata mesei cu un ceas, o icoana ferecata in aur si o carte sfanta. Apoi deschide larg bratele, intr-o dulce binevoire: "Va rog, intrebati-ma!...".
"Prin Hristos este intrupat Dumnezeu. Dumnezeu facut om"
Parintele Macarie Ionita de la Manastirea
Biserica Manastirii "Pasarea" (vedere frontala) si o parte din casele maicilor
- Sfintia Voastra, in preajma marii sarbatori a Craciunului, revista noastra se straduieste sa transmita cititorilor ei sfatul si intelepciunea unui duhovnic. Tot mai insetati de ajutor ceresc care sa le usureze viata, oamenii asteapta miracole. Oare este Craciunul, este Nasterea Domnului un asemenea miracol care iti poate schimba viata?
- Este cel mai mare, dragul nostru! Cel mai mare!... E, poate, singura Sarbatoare crestina care ii arata omului cat de important este el pe acest pamant, cat de pretios, ce forta uriasa are in sufletul lui fiecare om! O putere pe care noi, oamenii, am primit-o odata cu Nasterea lui Hristos... Ce vreau sa spun? Asa cum o arata istoria lumii din Cartea Sfanta, omenirea a fost in mare primejdie, de la caderea stramosilor nostri. Omul a fost zidit de Dumnezeu - o arata clar Cartea - si lasat intr-un loc care se numea Rai. Acolo avea toate, toate... Dar cum n-a ascultat porunca Lui, a fost scos de acolo si bagat aici, unde suntem noi astazi, unde se cer munca, osteneala, unde e multa suferinta, unde se mananca oamenii intre ei precum fiarele. Dupa caderea lui Adam, lumea era sub grija lui Dumnezeu, dar nu mai asculta de Dumnezeu. Facea razboaie, omoruri, desfranari... si abia atunci s-a petrecut marea minune, cea mai mare dintre toate: s-a nascut Hristos! Prin venirea Mantuitorului, Dumnezeu a pregatit lumea pentru aceasta mare pace! Prin Mantuitorul, este intrupat Dumnezeu, este Dumnezeu facut Om. Dumnezeu insusi, sa stiti, Dumnezeu in carne si oase. Fiind Hristos facut om ca noi, El a ridicat faptura noastra din temelie, de la caderea ei. Toate caderile omului au fost luate de Mantuitorul si indreptate. A luat tot ce-a avut omenirea mai rau, toate pacatele le-a luat asupra Lui si a spus ca El vine pentru innoire! Pentru innoire, intelegeti?... Nascandu-se, Hristos innoieste timpul. El se naste in fiecare an, in sufletele noastre, odata cu fiecare sarbatoare a Craciunului. Ece sa va zic? Mi-e greu sa va fac sa-ntelegeti, mi-e foarte greu sa va explic. Dar oare o minune poate fi vreodata explicata? Venind Mantuitorul, i se da omului har! In fiecare an, Nasterea Lui ii da omului har... Venind pe pamant, ne-a aratat tot ce este in cartea asta (parintele loveste cu degetul copertele innegrite ale Bibliei), adica tot ce ne trebuie. Mie nu-mi trebuie nimic mai mult decat ce-i scris aicea. Pentru mine e destul. Iar dupa ce ne-a lasat toate astea, El a plecat in Cer, prin jertfa. Asta a fost totul. Deci, s-a jertfit pentru noi, pentru pacatul nostru, primind moartea pe cruce. Aicea e ridicarea totala a omului! Inviaza Mantuitorul si ii da si omului speranta. O speranta de inviere. Ii da omului, de fapt, tot ceea ce pierduse: harul Sfantului Duh! Nici nu va dati seama ce putere nemarginita are omul... Cum zice Sfantul Apostol Pavel: "Taci! Taci, diavole, si iesi din el!". Trebuie o forta din asta covarsitoare, cu care fiinta omeneasca sa-i conduca pe diavoli. Si omul are puterea asta. Numai prin faptul ca omu-i crestin, diavolii se cutremura in fata lui. Ne-a dat Dumnezeu un mare har, dar sa-l folosim! Si putem sa-l folosim. Sunt cu totul increzator ca romanii, strabunul, nobilul nostru popor, aproape in intregime ortodox, poate folosi mai bine decat oricare alt neam acest nepretuit har de la Dumnezeu! Nu spun cuvinte mari. Eu m-am nascut la tara, am vazut satele romanesti. Am vazut viata de la tara. I-am vazut pe taranii mei, oameni nevinovati, curati, aproape ca la inceputul Creatiei. In copilaria mea, am vazut satele astea ale Munteniei, sarace lipite pamantului, oameni care n-aveau cu ce sa-si duca zilele de pe azi pe maine. Desi n-aveau bani, n-aveau nimic, oamenii traiau ca fratii, se ajutau intre ei. Nu vedeam atata suferinta, asa cum vad astazi. Pe atunci, Dumnezeu inca mai umbla printre oameni...
Parintele Macarie Ionita de la Manastirea
"In copilaria mea, oamenii nu stiau sa pastreze ura in inima"
- Cum se sarbatorea Craciunul in lumea taraneasca de odinioara?
- Doamne, cat era de frumos!... Vorbeam adineauri de oamenii aceia curati de la sate, de taranii copilariei mele. Sa stiti ca pe atunci, lumea nu tinea ura. Pur si simplu, oamenii nu stiau sa pastreze ura in inima. Era saracie mai mare decat azi, dar se-mpartea saracia. Se-mpartea intre oameni care se ajutau intre ei cu lucruri marunte, c-o cana de lapte cald, cu cativa cartofi, c-un pumn de porumb pentru o mamaliguta, cat sa manance copiii, acolo. Traind aceasta viata simpla, curata, saracia nu o simteai. Parca nu se ajungea la atata suferinta. Iar Craciunul inca se pastra. Nu era ca acum, doar un prilej de mancat, de baut si de chefuri. In copilaria noastra, biserica era plina. Tin minte cu cata bucurie veneam cu totii! Satul era mare si veneau familii intregi, cu copii mici in brate, prin omat, nimeni nu ramanea acasa. Se colorau ulitele de atata lume, in costume populare, ne salutam cu voiosie unii pe altii si pe nimeni nu vedeai incruntat. Pe atunci, se daduse un ordin care scosese viile de la tara. Nu prea gaseai multi betivi prin familiile de crestini. Parca vad si acuma, inainte de Craciun, cum veneau barbatii acasa cu cate o sticla de vin. Atat. O sticla de un litru, care le ajungea aproape pana pe la Anul Nou. Barbatul bea asa, la masa, cu cei din familie, cate un paharut de vin rosu in cinstea Sarbatorii. Si se postea. Tot postul, inca de mici copii. Imi aduc aminte ca, de dezlegarea din ziua Sfantului Andrei, parintii nostri ne fierbeau pe cuptor cate doua oua. Atat, doar in ziua aia! Apoi, iarasi post. Si va spun, noua copiilor ne facea bine mancarea asta. Parca ne simteam mai usori, parca aveam privirea asa, mai limpede si, daca vorbiti de miracole, parca tot ceea ce vedeam in jurul nostru ni se parea un miracol. Era altfel. Altfel stiai sa te bucuri de gustul mancarurilor, altfel le simteai rafinamentul atunci cand mancai putin si simplu. Pana si lipsurile, asteptarea unor bunatati ce vor veni, aveau in ele un sambure de miracol. Era frumoasa, mai cu seama asteptarea aceea din Ajun, a mancarii de frupt. A doua zi dimineata, dupa slujba, veneam acasa cu inima vesela. Ne astepta masa plina: piftie, sarmale, carnati, bob, cozonaci care te ameteau cu parfumul lor... Toate le aveam acolo, pe masa. Toate le aveam, desi parintii nostri au fost niste tarani simpli, iar noi eram opt frati. Doi au murit de copii, sase am trait toti pana acum, nu demult, cand o sora de-a noastra a plecat catre Domnul. Din cei sase frati, trei am ales viata monahala. Am copilarit toti intr-o singura odaie, intr-o biata casuta din mijlocul Baraganului. Cu toate ca erau timpuri grele, parintii nostri niciodata nu s-au plans de vreo lipsa. De fapt, nici nu aveam lipsuri. Cu adevarat nu simteam saracia. Fiindca eram impreuna. Fiindca eram in familie. Studiul său, la care a lucrat cu Pat Wheatley, un renumit expert de la Universitatea Otago, şi care a fost publicat în revista medicală Clinical Toxicology, a arătat că cel mai plauzibil "vinovat" pentru moartea regelui ar fi planta steregoaie (Veratrum album), cunoscută şi sub denumirea spânz-alb.
Planta de culoare albă, care poate fi supusă procesului de fermentaţie şi devine astfel o substanţă toxică, era foarte cunoscută de către greci, fiind folosită în tratamentele cu ierburi medicinale pentru efectul ei de inducere a vărsăturilor.
Alexandru cel Mare s-a chinuit timp de 12 zile înainte de a muri, în această perioadă regele neputând să meargă şi să vorbească.
Alte posibile otrăvuri sugerate de istorici de-a lungul anilor - cucuta, pelinul, măselariţă şi şofranul tomnatic - l-ar fi ucis pe acesta într-o perioada mult mai scurtă.
Leo Schep a început să studieze misterul în 2003 când a fost abordat de o companie care lucra pentru un documentar BBC.
Potrivit teoriei formulate de medicul Leo Schep, regele macedonean a băut un vin care provenea din steregoaie fermentată.
Acea băutură ar fi avut un gust foarte amar, dar ar fi fost îndulcită cu o anumită substanţă, iar Alexandru cel Mare era, cel mai probabil, foarte beat la acel banchet.
Cu toate teorile dezvoltate de istorici, dar şi de oamenii de ştiinţă, misterul morţii regelui Alexandru cel Mare nu a fost elucidat nici până în prezent, unii spunând că acesta a murit din cauza malariei, alţii, pentru că a fost otrăvit. De asemenea, unii istorici spun că ar fi murit din cauza unei febre tifoide luate de la bunul său prieten Hefaiston, alţii spun că s-ar fi îmbolnăvit de gripă aviară. Printre posibilele cauze ale decesului vehiculate de-a lungul timpului se numără meningită, o boală venerică (Alexandru cel Mare era bisexual), o maladie hepatică provocată de excesul de alcool, oboseală, pancreatită, etc.
Alexandru cel Mare (20 iulie 356 î.e.n. - 10 iunie 323 î.e.n.), cunoscut şi ca Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei şi Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.e.n. - 323 î.e.n.), a fost unul dintre primii mari strategi şi lideri militari din istorie. În timpul domniei sale a făcut numeroase cuceriri, macedonenii ajungând să stăpânească Orientul Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată, care se întindea de la marginea Chinei până în Egipt şi Europa. De asemenea, Alexandru cel Mare a contribuit foarte mult la răspândirea culturii elene în întreaga lume.
"Abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala adevaratul har al romanilor" - Oare de ce s-a pierdut spiritul sarbatorii, spiritul adevarat al Craciunului? - Dragul nostru, nu-i de mirare ca s-a pierdut. Era de asteptat. Ma asteptam sa se intample lucrurile astea, le-am prevestit de mult. Eu sunt de 81 de ani acuma si am putut vedea toate prin cate a trecut Biserica noastra, vreme de aproape un secol. Ultimul veac a fost - zic eu - pentru Romania, la fel ca o cadere din Rai. O cadere "trebuincioasa", daca vreti, o cadere in urma careia abia acum, in anii ce vin, va iesi la iveala adevaratul har al romanilor! Parintele Macarie Ionita de la Manastirea In chilie Ce s-a intamplat? De la lumea aceea taraneasca, paradiziaca, de care va vorbeam, oamenii au cazut tot mai mult. Au venit, mai intai, ateii la conducerea tarii. Au pus la carma Bisericii pe oamenii care le-au convenit lor. Care nu era potrivit, afara! In inchisoare! Au umplut lagarele si puscariile cu preoti, cu mari duhovnici. Si asa a inceput raul sa intre in tara. Apoi, s-au bagat prin manastiri. Au scos cinul monahal, au desfiintat nenumarate locasuri sfinte. De fapt, "ei" se ocupasera de mult de asta. Toate erau pregatite cu mult inainte. Nu stiam noi, saracii calugari... Eu am intrat ca frate prin anul 1946, la Balaciu, manastirea unde aveam sa ajung si staret. In 1960, aveam sa vad moartea acestei manastiri pe care o iubisem nespus, pe care o ridicasem din ruina, dupa ani si ani de truda. Au desfiintat-o asa, peste noapte! Ne-au luat totul si ne-au scos afara ca pe niste banditi. Am trecut apoi pe la manastirea Caldarusani, apoi pe la Snagov, si-n cele din urma am venit aici, la Pasarea, unde sunt de treizeci de ani si unde indata o sa-mi gasesc si sfarsitul. Cand am venit, opt ani de zile am slujit aici singur. Nu aveam preoti, la inceput lumea venea foarte putina. Intram in biserica la ora patru jumatate dimineata si ieseam noaptea. Pe urma, au inceput sa vina tot mai multi credinciosi. Aveam toata obstea pe mana, am spovedit sute de maici, mii si mii de pelerini. Era obositor, era slujba multa, de aicea cred ca mi-a venit si boala. Dar nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau de nimic. In manastire am trait cele mai mari bucurii pe care le poate avea un om. Cele mai mari! Cand toata viata ti-o petreci numai in slujbe si in cantari, parca traiesti in alt timp. Nu mai simti anii, boala, nu mai simti suferinta. Si Craciunul... Doamne, ce frumoase erau Craciunurile in manastire, ce frumoase sunt si acum! Sa va povestesc: luam parte cu totii la Liturghie, intreaga obste! In ziua de Craciun, terminam slujba mai de dimineata, ca sa aiba timp credinciosii sa se intoarca la casele lor, sa se puna la masa. Dupa ce se termina slujba, noi, calugarii, mergeam la trapeza. Acolo cantam Troparul Praznicului si Condacul, pe urma serveam masa. Eram adunati toti in jurul mesei. Era ceva frumos! Apoi mergeam la chiliile noastre. Dupa aceea, iar la biserica. Alte slujbe mari, minunate, pana noaptea tarziu, cand stateam la Priveghere. Eram toti impreuna, era o frumusete! Pe urma iarasi la chilii, unde citeam si ne rugam. Dormeam doar vreo trei-patru ore pe noapte. Si apoi, iarasi la biserica... Si apoi iarasi la chilii... Asa mi-am petrecut eu Craciunurile, mereu la fel, numai in slujbe si-n cantari. Si-n timp ce in lumea de afara erau tot mai multa ura, tot mai multa saracie si suferinta, aici, intre zidurile manastirii, noi traiam ca in Gradina Raiului. Sa stiti ca numai frumusetea credintei a tinut neamul asta al nostru, in toti acesti ani. Credinta, manastirile, Sfintele Sarbatori, rugaciunile unei maini de calugari, toate acestea au fost faclia care a calauzit poporul nostru prin intunericul veacului. Si abia acum cred ca a sosit vremea sa incepem sa iesim la lumina...Povestea este scrisa de un calugar Anonim
UN MANUSCRIS SECRET APARTINAND LUI EINSTEIN.
UN MANUSCRIS SECRET APARTINAND LUI EINSTEIN EXPLICA CE CREDEA SAVANTUL DESPRE FORMAREA UNIVERSULUI: MUNCA RECENT DESCOPERITĂ A SAVANTULUI, SCRISĂ ÎN 1931, AMINTEŞTE DE O TEORIE DEZVOLTATĂ DE ASTROFIZICIANUL BRITANIC FRED HOYLE ÎN URMĂ CU 20 DE ANI. EINSTEIN A ABANDONAT DESTUL DE REPEDE IDEEA, DAR MANUSCRISUL DOVEDEŞTE EZITAREA SA CONTINUĂ DE A ACCEPTA CĂ UNIVERSUL A FOST CREAT ÎN TIMPUL UNEI SINGURE EXPLOZII.
Dovezile teoriei Big Bang au apărut pentru prima oară în anii '20, când astronomul american Edwin Hubble şi alţi oameni din domeniu au descoperit că galaxii depărtate se mişcă la o distanţă şi mai mare şi că spaţiul în sine se extinde. Acestea păreau să implice faptul că, în trecut, conţinutul Universului observabil fusese până atunci "o ciorbă primitivă" foarte densă şi fierbinte.
Dar spre sfârşitul anilor '40, Hoyle a argumentat că spaţiul s-ar putea extinde în mod constant şi dintotdeauna, acest lucru fiind posibil prin adăugarea continuă de materie nouă, cu particule elementare apărând spontan din spaţiu. Apoi particulele ar fuziona, formând galaxii şi stele, iar acestea ar apărea la momentul perfect pentru a ocupa locul liber creat de expansiunea spaţiului. Universul lui Hoyle a fost mereu infinit, aşadar dimensiunea lui nu se schimba pe măsură ce se extindea. Se afla într-o "stare constantă".
Dar spre sfârşitul anilor '40, Hoyle a argumentat că spaţiul s-ar putea extinde în mod constant şi dintotdeauna, acest lucru fiind posibil prin adăugarea continuă de materie nouă, cu particule elementare apărând spontan din spaţiu. Apoi particulele ar fuziona, formând galaxii şi stele, iar acestea ar apărea la momentul perfect pentru a ocupa locul liber creat de expansiunea spaţiului. Universul lui Hoyle a fost mereu infinit, aşadar dimensiunea lui nu se schimba pe măsură ce se extindea. Se afla într-o "stare constantă".
Manuscrisul descoperit recent arată că Einstein descria în principiu aproximativ aceeaşi idee, dar mult mai devreme. "Pentru ca densitatea să fie constantă, noi particule de materie trebuie să se formeze în mod continuu", a scris el. Se presupune că documentul a fost creat în timpul unei călătorii în California în 1931.Deşi modelul lui Hoyle a fost eventual desfiinţat de observaţii astronomice, a fost cel puţin consistent din punct de vedere matematic, cizelând ecuaţiile teoriei generale a relativităţii a lui Einstein şi furnizând un mecanism posibil pentru generarea spontană de materie. Manuscrisul nepublicat al lui Einstein sugerează că, în primă fază, a crezut că un astfel de mecanism ar putea rezulta din teoria originală, fără modificări. Dar apoi şi-a dat seama că făcuse o greşeală de calcul, sugerează O’Raifeartaigh şi echipa sa. Când a corectat-o, tăind un număr cu un stilou de culoare diferită, a decis probabil că ideea nu avea să funcţioneze şi a lăsat-o deoparte.
Manuscrisul a fost probabil "o ciornă neşlefuită începută cu entuziasm asupra unei idei bune şi abandonată curând pe măsură ce autorul îşi dădea seama că se păcălea singur", spune cosmologul James Peebles de la Universitatea Princeton, New Jersey. Nu pare să existe nicio dovadă că Einstein ar mai fi menţionat aceste calcule vreodată.
Însă faptul că Einstein a experimentat cu un concept despre starea constantă demonstrează rezistenţa sa continuă în faţa ideii de Big Bang, pe care la început a considerat-o "abominabilă", deşi alţi teoreticieni au prezentat-o ca pe o consecinţă naturală a teoriei sale generale a relativităţii. Alţi cercetători de top, cum ar fi astronomul Arthur Eddington, priveau de asemenea cu suspiciune teoria Big Bang, pentru că sugera un moment mistic de creaţie.
Când astronomii au găsit probe pentru expansiunea cosmică, Einstein a trebuit să îşi abandoneze neîncrederea în ideea unui Univers static, iar Universul în stare constantă era al doilea cel mai bun lucru posibil, sunt de părere O’Raifeartaigh şi colaboratorii săi.
"Ceea ce arată manuscrisul este că, deşi până atunci acceptase ideea de extindere a spaţiului, Einstein nu era mulţumit de conceptul de univers care se schimbă în timp", spune Helge Kragh, istoric în ştiinţă la Universitatea Aarhus din Danemarca. Astept Comentariile si sugestiile dumneavoastra la acest articol.Cu Respect Birta Daniel. O alta poveste interesanta. Alexandru cel Mare a construit un imperiu legendar înainte de moartea sa, la vârsta de 32 de ani, în anul 323 î.e.n, iar decesul său a fost provocat de o băutură produsă dintr-o plantă otrăvitoare, potrivit unui cercetător neozeelandez.Unii istorici au susţinut că Alexandru cel Mare a murit din cauze naturale, în timp ce alţii au sprijinit ipoteza potrivit căreia regele a fost asasinat la un banchet.
Leo Schep, medic specializat în toxicologie la National Poisons Centre, crede că "vinovatul" pentru moartea regelui Alexandru cel Mare ar putea fi o băutură otrăvită ce provine dintr-o plantă ce pare "inofensivă", potrivit unui studiu apărut în New Zeeland Herald.
Leo Schep, care a cercetat dovezi toxicologice timp de un deceniu pentru acest studiu, a declarat că unele dintre teoriile privind otrăvirea - precum cele cu arsenic şi stricnină - nu sunt plauzibile.
Satul de maici al Manastirii "Pasarea". La capatul unei alei lungi, peste drum de zidul cimitirului bisericii, se afla o casuta alba, curata, c-un mic acoperis de sticla deasupra usii de intrare. Daca se-ntampla sa treaca prin dreptul ei, oricare din cele aproape doua sute de calugarite ale asezarii manastiresti se-nchina pana la pamant, batand sfioasa cateva cruci si privind fugar, cu ingrijorare, spre ferestrele vesnic inchise. Acolo, inauntrul acelei casute taranesti, se afla povatuitorul lor, "sufletul manastirii", al intregii obsti femeiesti de la Pasarea: marele duhovnic Macarie Ionita, cel socotit unul din cei mai aprigi postitori si rugatori ai intregii ortodoxii. Parintele e acum bolnav. De ani de zile n-a mai iesit din casuta sa decat la sarbatorile cele mari. Poate ca-l vor vedea de Craciun. In fiecare zi, maicilor le e teama ca nu cumva sa se duca la Domnul, lasandu-le singure, orfane, fara nici un reazem parintesc. Mai teama le e de asta, decat de propria moarte.
Un hol cu mobile si usi albe, intre doua odai. In prima stau eu si astept, cu inima stransa. "Oare va veni? Oare o sa-mi vorbeasca, macar cateva cuvinte?..." Privesc in jur si ma cutremur, gandindu-ma ca prin chilia asta impovarata de icoane au trecut milioane de oameni, ca cei mai de seama intelectuali ai Bucurestiului au sezut inlacrimati pe acest scaun, intru spovedanie, ca de multa vreme, nici unui reporter de ziar nu i-a fost ingaduit sa patrunda aici. In cele din urma, de dincolo, se aude un freamat. Incremenesc in picioare, cu palmele inclestate. Nu visez! Parintele Macarie paseste incet, prin holul cel alb, catre mine... O maica tanara, frumoasa, pe nume Serafima, il tine grijulie de brat, dar aproape fara sa-i atinga vesmintele unduitoare. Marele duhovnic e imbracat ca-n zilele de Praznic imparatesc. Cu mantia cea lunga, fara pata, cu camilafca si voalul straveziu de matase peste pletele de argint. Se opreste in fata mea, privindu-ma incruntat, pe sub sprancene. Ochii sai cei negri, despre care aveam sa aflu ca sunt aproape orbi, ma sfredelesc, parca pana in maruntaiele sufletului: "Ce doresti, dragul nostru?!". Mi se pune un nod in gat, pur si simplu nu reusesc sa raspund. Maica Serafima ii sopteste ceva la ureche. Urmeaza cateva clipe de tacere, de tacere chinuitoare. Si, in cele din urma, s-a petrecut minunea: parintele Macarie se aseaza. Pe celalalt scaun, in fata mesei cu un ceas, o icoana ferecata in aur si o carte sfanta. Apoi deschide larg bratele, intr-o dulce binevoire: "Va rog, intrebati-ma!...".
Leo Schep, medic specializat în toxicologie la National Poisons Centre, crede că "vinovatul" pentru moartea regelui Alexandru cel Mare ar putea fi o băutură otrăvită ce provine dintr-o plantă ce pare "inofensivă", potrivit unui studiu apărut în New Zeeland Herald.
Leo Schep, care a cercetat dovezi toxicologice timp de un deceniu pentru acest studiu, a declarat că unele dintre teoriile privind otrăvirea - precum cele cu arsenic şi stricnină - nu sunt plauzibile.
"Moartea ar fi fost mult mai rapidă", a afirmat acesta.
Studiul său, la care a lucrat cu Pat Wheatley, un renumit expert de la Universitatea Otago, şi care a fost publicat în revista medicală Clinical Toxicology, a arătat că cel mai plauzibil "vinovat" pentru moartea regelui ar fi planta steregoaie (Veratrum album), cunoscută şi sub denumirea spânz-alb.
Planta de culoare albă, care poate fi supusă procesului de fermentaţie şi devine astfel o substanţă toxică, era foarte cunoscută de către greci, fiind folosită în tratamentele cu ierburi medicinale pentru efectul ei de inducere a vărsăturilor.
Alexandru cel Mare s-a chinuit timp de 12 zile înainte de a muri, în această perioadă regele neputând să meargă şi să vorbească.
Alte posibile otrăvuri sugerate de istorici de-a lungul anilor - cucuta, pelinul, măselariţă şi şofranul tomnatic - l-ar fi ucis pe acesta într-o perioada mult mai scurtă.
Leo Schep a început să studieze misterul în 2003 când a fost abordat de o companie care lucra pentru un documentar BBC.
Potrivit teoriei formulate de medicul Leo Schep, regele macedonean a băut un vin care provenea din steregoaie fermentată.
Acea băutură ar fi avut un gust foarte amar, dar ar fi fost îndulcită cu o anumită substanţă, iar Alexandru cel Mare era, cel mai probabil, foarte beat la acel banchet.
Cu toate teorile dezvoltate de istorici, dar şi de oamenii de ştiinţă, misterul morţii regelui Alexandru cel Mare nu a fost elucidat nici până în prezent, unii spunând că acesta a murit din cauza malariei, alţii, pentru că a fost otrăvit. De asemenea, unii istorici spun că ar fi murit din cauza unei febre tifoide luate de la bunul său prieten Hefaiston, alţii spun că s-ar fi îmbolnăvit de gripă aviară. Printre posibilele cauze ale decesului vehiculate de-a lungul timpului se numără meningită, o boală venerică (Alexandru cel Mare era bisexual), o maladie hepatică provocată de excesul de alcool, oboseală, pancreatită, etc.
Alexandru cel Mare (20 iulie 356 î.e.n. - 10 iunie 323 î.e.n.), cunoscut şi ca Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei şi Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.e.n. - 323 î.e.n.), a fost unul dintre primii mari strategi şi lideri militari din istorie. În timpul domniei sale a făcut numeroase cuceriri, macedonenii ajungând să stăpânească Orientul Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată, care se întindea de la marginea Chinei până în Egipt şi Europa. De asemenea, Alexandru cel Mare a contribuit foarte mult la răspândirea culturii elene în întreaga lume. "Nascandu-se, Hristos innoieste timpul. El se naste in fiecare an, odata cu fiecare sarbatoare a Craciunului" Studiul său, la care a lucrat cu Pat Wheatley, un renumit expert de la Universitatea Otago, şi care a fost publicat în revista medicală Clinical Toxicology, a arătat că cel mai plauzibil "vinovat" pentru moartea regelui ar fi planta steregoaie (Veratrum album), cunoscută şi sub denumirea spânz-alb.
Planta de culoare albă, care poate fi supusă procesului de fermentaţie şi devine astfel o substanţă toxică, era foarte cunoscută de către greci, fiind folosită în tratamentele cu ierburi medicinale pentru efectul ei de inducere a vărsăturilor.
Alexandru cel Mare s-a chinuit timp de 12 zile înainte de a muri, în această perioadă regele neputând să meargă şi să vorbească.
Alte posibile otrăvuri sugerate de istorici de-a lungul anilor - cucuta, pelinul, măselariţă şi şofranul tomnatic - l-ar fi ucis pe acesta într-o perioada mult mai scurtă.
Leo Schep a început să studieze misterul în 2003 când a fost abordat de o companie care lucra pentru un documentar BBC.
Potrivit teoriei formulate de medicul Leo Schep, regele macedonean a băut un vin care provenea din steregoaie fermentată.
Acea băutură ar fi avut un gust foarte amar, dar ar fi fost îndulcită cu o anumită substanţă, iar Alexandru cel Mare era, cel mai probabil, foarte beat la acel banchet.
Cu toate teorile dezvoltate de istorici, dar şi de oamenii de ştiinţă, misterul morţii regelui Alexandru cel Mare nu a fost elucidat nici până în prezent, unii spunând că acesta a murit din cauza malariei, alţii, pentru că a fost otrăvit. De asemenea, unii istorici spun că ar fi murit din cauza unei febre tifoide luate de la bunul său prieten Hefaiston, alţii spun că s-ar fi îmbolnăvit de gripă aviară. Printre posibilele cauze ale decesului vehiculate de-a lungul timpului se numără meningită, o boală venerică (Alexandru cel Mare era bisexual), o maladie hepatică provocată de excesul de alcool, oboseală, pancreatită, etc.
Satul de maici al Manastirii "Pasarea". La capatul unei alei lungi, peste drum de zidul cimitirului bisericii, se afla o casuta alba, curata, c-un mic acoperis de sticla deasupra usii de intrare. Daca se-ntampla sa treaca prin dreptul ei, oricare din cele aproape doua sute de calugarite ale asezarii manastiresti se-nchina pana la pamant, batand sfioasa cateva cruci si privind fugar, cu ingrijorare, spre ferestrele vesnic inchise. Acolo, inauntrul acelei casute taranesti, se afla povatuitorul lor, "sufletul manastirii", al intregii obsti femeiesti de la Pasarea: marele duhovnic Macarie Ionita, cel socotit unul din cei mai aprigi postitori si rugatori ai intregii ortodoxii. Parintele e acum bolnav. De ani de zile n-a mai iesit din casuta sa decat la sarbatorile cele mari. Poate ca-l vor vedea de Craciun. In fiecare zi, maicilor le e teama ca nu cumva sa se duca la Domnul, lasandu-le singure, orfane, fara nici un reazem parintesc. Mai teama le e de asta, decat de propria moarte.
Un hol cu mobile si usi albe, intre doua odai. In prima stau eu si astept, cu inima stransa. "Oare va veni? Oare o sa-mi vorbeasca, macar cateva cuvinte?..." Privesc in jur si ma cutremur, gandindu-ma ca prin chilia asta impovarata de icoane au trecut milioane de oameni, ca cei mai de seama intelectuali ai Bucurestiului au sezut inlacrimati pe acest scaun, intru spovedanie, ca de multa vreme, nici unui reporter de ziar nu i-a fost ingaduit sa patrunda aici. In cele din urma, de dincolo, se aude un freamat. Incremenesc in picioare, cu palmele inclestate. Nu visez! Parintele Macarie paseste incet, prin holul cel alb, catre mine... O maica tanara, frumoasa, pe nume Serafima, il tine grijulie de brat, dar aproape fara sa-i atinga vesmintele unduitoare. Marele duhovnic e imbracat ca-n zilele de Praznic imparatesc. Cu mantia cea lunga, fara pata, cu camilafca si voalul straveziu de matase peste pletele de argint. Se opreste in fata mea, privindu-ma incruntat, pe sub sprancene. Ochii sai cei negri, despre care aveam sa aflu ca sunt aproape orbi, ma sfredelesc, parca pana in maruntaiele sufletului: "Ce doresti, dragul nostru?!". Mi se pune un nod in gat, pur si simplu nu reusesc sa raspund. Maica Serafima ii sopteste ceva la ureche. Urmeaza cateva clipe de tacere, de tacere chinuitoare. Si, in cele din urma, s-a petrecut minunea: parintele Macarie se aseaza. Pe celalalt scaun, in fata mesei cu un ceas, o icoana ferecata in aur si o carte sfanta. Apoi deschide larg bratele, intr-o dulce binevoire: "Va rog, intrebati-ma!...".
duminică, 2 martie 2014
duminică, 23 februarie 2014
sâmbătă, 18 ianuarie 2014
Vanatoare de porumbei- O poveste adevarata despre miracolul unei nopti de Craciun -. In ajunul Craciunului din anul 2000, un batran inalt si uscativ strabate multimea unei mari piete a Bucurestilor, purtand deasupra capului o colivie cu doi porumbei. Inainteaza prin multime ca si cum ar inota, apoi...
In ajunul Craciunului din anul 2000, un batran inalt si uscativ strabate multimea unei mari piete a Bucurestilor, purtand deasupra capului o colivie cu doi porumbei. Inainteaza prin multime ca si cum ar inota, apoi aluneca si cade printre picioarele trecatorilor, salvand insa colivia. O ora mai tarziu, la un ceai cu rom, aveam sa aflu de ce atunci cand toata lumea cara jumatati de porc, cineva ar cumpara doi porumbei intr-o colivie: ca sa le dea drumul in noaptea de Craciun! Asa l-am cunoscut pe batranul Toma, un colonel octogenar caruia prietenii ii spuneau Mitu si care astazi nu mai este in viata. Povestea de mai jos este una adevarata, asa cum mi-a istorisit-o batranul.
"M-am nascut in 1919, intr-un sat de langa Botosani, in care taica-meu era preot. Dintre cei 6 frati ai mei, eu eram cel mai mic dar si cel mai prapadit, cel mai bolnavicios, si mereu statea biata mamuta, Dumnezeu s-o ierte, sa-mi puna mamaliga calda pe piept si fiertura de ceapa impotriva tusei. Si pentru ca stateam mai mult prin batatura, aveam mare drag de cele cateva dobitoace pe care le tineau ai mei parinti. Aveam capra mea si un berbec al meu pe care-l iubeam si care mergea dupa mine ca un caine, dar cel mai mult si cel mai mult iubeam o pereche de porumbei, pe care taica-meu ii primise in dar la o sfestanie. Porumbeii astia nu plecau niciodata din preajma casei si veneau cand ii chemam, si-apoi eu priveam zborul lor si mi se parea ca asta-i cea mai mare minune a Domnului, zborul. Deseori visam si eu ca zbor, iar mamuta mea spunea ca si atunci cand eram doborat de febra mare, tot numai despre porumbeii astia vorbeam. Intr-o noapte de iarna
Apoi taica-meu a primit parohie la Bucuresti si noi a trebuit sa ne mutam cu totii, si toate lighioaiele a trebuit sa le lasam acolo, si pentru mine intamplarea asta a fost o mare nenorocire, caci m-am vazut dintr-o data fara prietenii mei cei mai buni. Au trecut ani, si tot mai visam porumbeii si pe mine insumi cum zbor alaturi de ei. Eram de-acuma baietan, sa fi avut 12-13 ani, cand mamuta ma tot ducea la Sinaia, in casa unor rubedenii de-ale noastre, pentru ca la Sinaia aerul curat de munte imi facea bine la sanatatea mea subreda. Casa unde stateam noi verile si iernile era undeva sus, mai sus de strada Aosta, acolo unde padurea coboara pana in curtile oamenilor si incepe muntele. Ei, si ce s-a-ntamplat... Era in iarna anului 1933, eu aveam deja vreo 14 ani si bateam padurile dimprejur cu prietenul meu, Matache, baiatul unui ofiter din garda regala de la Peles, zapezile pe-atunci erau nalte pana la brau si oamenii umblau cu sanii. Si intr-o zi pe care n-o s-o uit niciodata, in preajma Craciunului, se auzeau peste padurea de brad impuscaturi. Noi mai auzisem vuietul armelor, dar in ziua aceea am pornit cu Matache sa vedem ce era. Am mers prin zapada, prin padure, dupa zgomot si, dupa vreo ora, ce sa vezi?! Intr-o poiana mare, luminata de soare, era lume multa, doamne cu blanuri, masini si sanii trase de cai, mese puse ici si colo, pe care erau vase mari aburinde cu grog, cu punch, ce stiu eu... Barbatii aveau cizme lucioase si cojoace din piele fina si fumau tigari de foi. Si mai ales, unii dintre ei aveau arme. Si-atunci, Doamne, am vazut noi ce faceau ei acolo. Indarat erau niste sanii mari si pe sanii erau colivii, zeci, sute de colivii cu porumbei, si la un semn, maestrul de vanatoare slobozea din colivii douazeci-treizeci de porumbei, pe care domnii aceia spilcuiti ii doborau cu armele. Cainii se repezeau sa-i adune din zapada si toata zapada era numai sange in lumina soarelui, si mai erau acolo mormane mari de porumbei omorati. Porumbeii nici nu apucau sa se inalte, ca ei trageau si snopuri de alice ii prabuseau in nameti, dupa care ei radeau, trageau din tigari, armele straluceau in soare de-ti luau ochii, doamnele ii priveau admirativ si vorbeau in soapta cu mainile bagate in mansoane din blanuri scumpe. Am fugit acasa si-am plans si-am cazut din nou la pat. Aveam cosmarul ca ma prabusesc din zbor, sagetat.
Au trecut cateva zile si de-acuma venea Craciunul. Matache, dragul meu prieten, care avea sa se stinga in 1944 pe frontul din Apus, tot venea la mine, pana m-am pus pe picioare. Si iata-ne in seara Craciunului, cu lume multa, venita in salonul de jos, cu brad mare si impodobit. Tatal lui Matache venise imbracat in uniforma de mare parada, cu sabie si cu tot tacamul, si cred ca atunci am hotarat ca voi fi si eu ofiter, ca el. Noi, baietii, ne-am luat cadourile, am multumit si ne-am retras in camera mea. Aveam un plan. Am iesit pe fereastra si am coborat pe marele brad din fata infofoliti bine si am strabatut impreuna cu dragul de Matache noaptea adanca a Craciunului, prin nameti, pana la tirul cu porumbei. Luasem un felinar de care nu am avut nevoie, pentru ca era asa o lumina, ca si cum zapada ar fi luminat ea insasi. Porumbeii uguiau speriati cand am ajuns acolo. Am deschis coliviile de la patru sanii mari si ceea ce s-a petrecut atunci n-o sa uit niciodata. Porumbeii faceau un zgomot straniu in linistea Craciunului, ca si cum ar fi batut din palme inaltandu-se catre cerul luminos. Nu era luna, dar se vedeau inaltandu-se, adunandu-se in stoluri sute de porumbei pe un cer ca strafundurile marii, si noi eram incremeniti acolo, in zapada, privind cu lacrimi in ochi, imbratisandu-ne, topaind de bucurie si cumva de frica, Doamne-Dumnezeule, ce noapte...Napasta
Au trecut ani si, in mod curios, din noaptea aceea eu nu am mai fost bolnav. Eu tot mai visam ca zbor, desi pana la urma nu am mers niciodata cu avionul. A venit razboiul si pe front mi-am amintit mereu de minunea acelei nopti de Craciun, din 1933. Dupa razboi, am facut scoala de ofiteri si in 47, pe timpul foametei, m-am insurat. In 48 s-a nascut baiatul nostru, Alexandru, si in 54 fata noastra, Mara. Cand Sandu, baiatul, a implinit un an, ne-am dat seama ca ceva nu-i in ordine. Baiatul nu mergea si nu vorbea, apoi iar au trecut anii si a inceput sa mearga cu greu, dar tot nu vorbea, parea pierdut undeva, in alta lume, si noi umblam pe la doctori disperati. L-am dus in spitale militare si la cei mai mari specialisti, am fost apoi la biserica, intr-o vreme cand asta era cam periculos, am fost la doftoroaie si peste tot, ne-am rugat la Dumnezeu, dar parea ca un blestem se lasase asupra noastra. Nici un medicament si nici un descantec nu-l ajutau. Cam pe vremea aia, visele mele cu porumbei si cu zboruri au inceput sa dispara. L-am trimis apoi, cu mari relatii, la Moscova, unde era un Institut de cercetari medicale deosebit, dar s-a intors si de-acolo cum a plecat. Mut si absent. Cred ca era o forma ciudata de autism sau..., cine stie, niciodata nu a fost clar. Eu beam din ce in ce mai mult si aveam probleme pretutindeni, banii se duceau toti pe medicamente, Mara, fetita noastra, era parasita de noi si plangea mereu. Eram in mijlocul nenorocirii si eu pierdusem credinta in Dumnezeu. Prin 65 - baiatul era deja maricel - suna telefonul si se anunta la noi doctorul Maschin de la Moscova, care il ingrijise pe baiat si voia sa-l vada. A venit in apartamentul nostru prapadit si, ce sa vezi? Ii aduce lui Sandu al nostru... o pereche de porumbei intr-o colivie. Eu am incremenit, pentru ca semanau cu porumbeii copilariei mele, numai ca ai mei erau liberi si eu nu suportam coliviile. Era vorba de o noua terapie, cu animale, incercau sa-i starneasca interesul cumva. Si intr-adevar, bietul Sandu dadea semne de interes pentru porumbeii aia.Pentru mine, anii care au urmat au fost un cosmar. Nici nu puteam sa intru in camera lui, pentru ca pe balcon, in fata ferestrei, era colivia. El misca din cap si clipea din ochi, dar atat. Noi o duceam din ce in ce mai rau, pana cand a venit anul 1968. Baiatul facuse 18 ani si noi eram prabusiti in disperarea cea mai neagra. Si iata ca se apropie sarbatorile de iarna ale acelui an, si eu eram din ce in ce mai intunecat. Viata noastra era facuta pulbere si cioburi si nu mai asteptam nimic de la ea. In seara de Craciun, am venit tarziu acasa si m-a intampinat aceeasi tacere si aceeasi boala si aceeasi disperare, numai ca era cu mult mai greu de suportat, pentru ca toti se bucurau si se veseleau. Am mers in camera lui Sandu, faceam si eu pe bucurosul, adusesem o carte noua din care sa-i citesc, ca in fiecare seara, si am citit, si am citit, el nu clipea, nu misca, nu stiam daca ma aude, niciodata nu stiusem. Porumbeii erau pe balcon in fata ferestrei si am iesit acolo. Balcoanele tuturor caselor erau luminate de brazi, noi nici macar brad nu aveam si atunci am avut masura marii deznadejdi pe marginea careia ma aflam. Masura disperarii. Porumbeii erau acolo si, dintr-o data, fara sa stiu ce fac, am luat colivia, am deschis-o si - Doamne - le-am dat drumul in hohote de plans. Baiatul se uita la mine cu ochii mariti, poate de spaima, poate de... Eu stateam cu colivia goala in mana si hohoteam de plans, rupt in doua de gestul meu nebunesc. Pe de-o parte, stiam ca-i fac rau baiatului, pe de-alta parte, gandeam ca macar porumbeii sa fie liberi, daca noi suntem cu totii condamnati la deznadejde. Am fugit din camera si m-am intors apoi pe balcon cu pistolul in mana, cred ca am vrut sa ma omor. Dar am tras tot incarcatorul in aer, fetita noastra Mara plangea in hohote, nevasta-mea, biata de ea, urla: <<Mitule, ce faci Mitule, ce faci Mitule?>>. Colivia era zdrobita intr-un colt si eu gandeam ca Iisus pe cruce: <<Doamne, Doamne, de ce ne-ai lasat, de ce ne-ai lasat?>>.
Si atunci s-a intamplat ceea ce nu putea, nu avea cum sa se intample. Mara a tacut deodata si privea incremenita catre usa balconului, unde eram toti, si cand am privit si eu, am amutit. Sandu statea acolo, in usa, cu lacrimi siroindu-i pe barbie, cu ochii rotunzi, si a spus primul cuvant al vietii lui: <<Mitule>>. Asa mi-a spus: <<Mitule>>. Am sarit in picioare plangand cu totii si l-am imbratisat, el spunea mereu <<Mitule, Mitule>>, ca o masina stricata, ne tineam in brate si plangeam cu totii, sau poate ca radeam. Am avut acelasi sentiment ca in alta noapte de Craciun, cu 35 de ani in urma, cand la fel plangeam si radeam in acelasi timp, privind stolurile de porumbei care se inaltau catre cerul Craciunului.
Fara indoiala ca a fost un miracol. Sandu a rostit de-atunci din ce in ce mai multe cuvinte, pana cand, in cativa ani, s-a insanatosit total. Medicii n-au putut sa explice asta. Unii au spus ca a fost un soc emotional, provocat de pierderea porumbeilor, altii au spus ca focurile de pistol l-au trezit din starea aceea blestemata. Eu insa cred ca se petrec miracole uneori, in noptile de Craciun, pentru ca viata mea a fost mereu legata cumva, in mod misterios, de noaptea asta magica si de porumbei. Legata intr-un fel pe care nu-l pot explica si pe care nu vreau sa-l explic nicicum. Anii de restriste si de disperare ma indepartasera de Domnul nostru si poate ca acesta a fost felul in care Domnul a stiut sa ma aduca acasa.
Si ar mai fi ceva de spus, poate un amanunt, poate n-are nici o importanta. Prietenul copilariei mele, Matache, cu care am eliberat porumbeii in noaptea Craciunului din 1933, a murit pe 25 decembrie 1944, adica tot de Craciun, pe front. El era nascut pe 1 septembrie 1918. Sandu, baiatul meu, s-a nascut pe 1 septembrie 1948, adica fix treizeci de ani mai tarziu. O coincidenta stranie, nu-i asa? Oricum, de visat ca zbor mai visez si acum si - uite ca se fac treizeci si doi de ani de-atunci - de fiecare Craciun, la miezul noptii, eliberez doi porumbei din colivie, de pe acelasi balcon.
In ajunul Craciunului din anul 2000, un batran inalt si uscativ strabate multimea unei mari piete a Bucurestilor, purtand deasupra capului o colivie cu doi porumbei. Inainteaza prin multime ca si cum ar inota, apoi aluneca si cade printre picioarele trecatorilor, salvand insa colivia. O ora mai tarziu, la un ceai cu rom, aveam sa aflu de ce atunci cand toata lumea cara jumatati de porc, cineva ar cumpara doi porumbei intr-o colivie: ca sa le dea drumul in noaptea de Craciun! Asa l-am cunoscut pe batranul Toma, un colonel octogenar caruia prietenii ii spuneau Mitu si care astazi nu mai este in viata. Povestea de mai jos este una adevarata, asa cum mi-a istorisit-o batranul.
"M-am nascut in 1919, intr-un sat de langa Botosani, in care taica-meu era preot. Dintre cei 6 frati ai mei, eu eram cel mai mic dar si cel mai prapadit, cel mai bolnavicios, si mereu statea biata mamuta, Dumnezeu s-o ierte, sa-mi puna mamaliga calda pe piept si fiertura de ceapa impotriva tusei. Si pentru ca stateam mai mult prin batatura, aveam mare drag de cele cateva dobitoace pe care le tineau ai mei parinti. Aveam capra mea si un berbec al meu pe care-l iubeam si care mergea dupa mine ca un caine, dar cel mai mult si cel mai mult iubeam o pereche de porumbei, pe care taica-meu ii primise in dar la o sfestanie. Porumbeii astia nu plecau niciodata din preajma casei si veneau cand ii chemam, si-apoi eu priveam zborul lor si mi se parea ca asta-i cea mai mare minune a Domnului, zborul. Deseori visam si eu ca zbor, iar mamuta mea spunea ca si atunci cand eram doborat de febra mare, tot numai despre porumbeii astia vorbeam. Intr-o noapte de iarna
Apoi taica-meu a primit parohie la Bucuresti si noi a trebuit sa ne mutam cu totii, si toate lighioaiele a trebuit sa le lasam acolo, si pentru mine intamplarea asta a fost o mare nenorocire, caci m-am vazut dintr-o data fara prietenii mei cei mai buni. Au trecut ani, si tot mai visam porumbeii si pe mine insumi cum zbor alaturi de ei. Eram de-acuma baietan, sa fi avut 12-13 ani, cand mamuta ma tot ducea la Sinaia, in casa unor rubedenii de-ale noastre, pentru ca la Sinaia aerul curat de munte imi facea bine la sanatatea mea subreda. Casa unde stateam noi verile si iernile era undeva sus, mai sus de strada Aosta, acolo unde padurea coboara pana in curtile oamenilor si incepe muntele. Ei, si ce s-a-ntamplat... Era in iarna anului 1933, eu aveam deja vreo 14 ani si bateam padurile dimprejur cu prietenul meu, Matache, baiatul unui ofiter din garda regala de la Peles, zapezile pe-atunci erau nalte pana la brau si oamenii umblau cu sanii. Si intr-o zi pe care n-o s-o uit niciodata, in preajma Craciunului, se auzeau peste padurea de brad impuscaturi. Noi mai auzisem vuietul armelor, dar in ziua aceea am pornit cu Matache sa vedem ce era. Am mers prin zapada, prin padure, dupa zgomot si, dupa vreo ora, ce sa vezi?! Intr-o poiana mare, luminata de soare, era lume multa, doamne cu blanuri, masini si sanii trase de cai, mese puse ici si colo, pe care erau vase mari aburinde cu grog, cu punch, ce stiu eu... Barbatii aveau cizme lucioase si cojoace din piele fina si fumau tigari de foi. Si mai ales, unii dintre ei aveau arme. Si-atunci, Doamne, am vazut noi ce faceau ei acolo. Indarat erau niste sanii mari si pe sanii erau colivii, zeci, sute de colivii cu porumbei, si la un semn, maestrul de vanatoare slobozea din colivii douazeci-treizeci de porumbei, pe care domnii aceia spilcuiti ii doborau cu armele. Cainii se repezeau sa-i adune din zapada si toata zapada era numai sange in lumina soarelui, si mai erau acolo mormane mari de porumbei omorati. Porumbeii nici nu apucau sa se inalte, ca ei trageau si snopuri de alice ii prabuseau in nameti, dupa care ei radeau, trageau din tigari, armele straluceau in soare de-ti luau ochii, doamnele ii priveau admirativ si vorbeau in soapta cu mainile bagate in mansoane din blanuri scumpe. Am fugit acasa si-am plans si-am cazut din nou la pat. Aveam cosmarul ca ma prabusesc din zbor, sagetat.
Au trecut cateva zile si de-acuma venea Craciunul. Matache, dragul meu prieten, care avea sa se stinga in 1944 pe frontul din Apus, tot venea la mine, pana m-am pus pe picioare. Si iata-ne in seara Craciunului, cu lume multa, venita in salonul de jos, cu brad mare si impodobit. Tatal lui Matache venise imbracat in uniforma de mare parada, cu sabie si cu tot tacamul, si cred ca atunci am hotarat ca voi fi si eu ofiter, ca el. Noi, baietii, ne-am luat cadourile, am multumit si ne-am retras in camera mea. Aveam un plan. Am iesit pe fereastra si am coborat pe marele brad din fata infofoliti bine si am strabatut impreuna cu dragul de Matache noaptea adanca a Craciunului, prin nameti, pana la tirul cu porumbei. Luasem un felinar de care nu am avut nevoie, pentru ca era asa o lumina, ca si cum zapada ar fi luminat ea insasi. Porumbeii uguiau speriati cand am ajuns acolo. Am deschis coliviile de la patru sanii mari si ceea ce s-a petrecut atunci n-o sa uit niciodata. Porumbeii faceau un zgomot straniu in linistea Craciunului, ca si cum ar fi batut din palme inaltandu-se catre cerul luminos. Nu era luna, dar se vedeau inaltandu-se, adunandu-se in stoluri sute de porumbei pe un cer ca strafundurile marii, si noi eram incremeniti acolo, in zapada, privind cu lacrimi in ochi, imbratisandu-ne, topaind de bucurie si cumva de frica, Doamne-Dumnezeule, ce noapte...Napasta
Au trecut ani si, in mod curios, din noaptea aceea eu nu am mai fost bolnav. Eu tot mai visam ca zbor, desi pana la urma nu am mers niciodata cu avionul. A venit razboiul si pe front mi-am amintit mereu de minunea acelei nopti de Craciun, din 1933. Dupa razboi, am facut scoala de ofiteri si in 47, pe timpul foametei, m-am insurat. In 48 s-a nascut baiatul nostru, Alexandru, si in 54 fata noastra, Mara. Cand Sandu, baiatul, a implinit un an, ne-am dat seama ca ceva nu-i in ordine. Baiatul nu mergea si nu vorbea, apoi iar au trecut anii si a inceput sa mearga cu greu, dar tot nu vorbea, parea pierdut undeva, in alta lume, si noi umblam pe la doctori disperati. L-am dus in spitale militare si la cei mai mari specialisti, am fost apoi la biserica, intr-o vreme cand asta era cam periculos, am fost la doftoroaie si peste tot, ne-am rugat la Dumnezeu, dar parea ca un blestem se lasase asupra noastra. Nici un medicament si nici un descantec nu-l ajutau. Cam pe vremea aia, visele mele cu porumbei si cu zboruri au inceput sa dispara. L-am trimis apoi, cu mari relatii, la Moscova, unde era un Institut de cercetari medicale deosebit, dar s-a intors si de-acolo cum a plecat. Mut si absent. Cred ca era o forma ciudata de autism sau..., cine stie, niciodata nu a fost clar. Eu beam din ce in ce mai mult si aveam probleme pretutindeni, banii se duceau toti pe medicamente, Mara, fetita noastra, era parasita de noi si plangea mereu. Eram in mijlocul nenorocirii si eu pierdusem credinta in Dumnezeu. Prin 65 - baiatul era deja maricel - suna telefonul si se anunta la noi doctorul Maschin de la Moscova, care il ingrijise pe baiat si voia sa-l vada. A venit in apartamentul nostru prapadit si, ce sa vezi? Ii aduce lui Sandu al nostru... o pereche de porumbei intr-o colivie. Eu am incremenit, pentru ca semanau cu porumbeii copilariei mele, numai ca ai mei erau liberi si eu nu suportam coliviile. Era vorba de o noua terapie, cu animale, incercau sa-i starneasca interesul cumva. Si intr-adevar, bietul Sandu dadea semne de interes pentru porumbeii aia.Pentru mine, anii care au urmat au fost un cosmar. Nici nu puteam sa intru in camera lui, pentru ca pe balcon, in fata ferestrei, era colivia. El misca din cap si clipea din ochi, dar atat. Noi o duceam din ce in ce mai rau, pana cand a venit anul 1968. Baiatul facuse 18 ani si noi eram prabusiti in disperarea cea mai neagra. Si iata ca se apropie sarbatorile de iarna ale acelui an, si eu eram din ce in ce mai intunecat. Viata noastra era facuta pulbere si cioburi si nu mai asteptam nimic de la ea. In seara de Craciun, am venit tarziu acasa si m-a intampinat aceeasi tacere si aceeasi boala si aceeasi disperare, numai ca era cu mult mai greu de suportat, pentru ca toti se bucurau si se veseleau. Am mers in camera lui Sandu, faceam si eu pe bucurosul, adusesem o carte noua din care sa-i citesc, ca in fiecare seara, si am citit, si am citit, el nu clipea, nu misca, nu stiam daca ma aude, niciodata nu stiusem. Porumbeii erau pe balcon in fata ferestrei si am iesit acolo. Balcoanele tuturor caselor erau luminate de brazi, noi nici macar brad nu aveam si atunci am avut masura marii deznadejdi pe marginea careia ma aflam. Masura disperarii. Porumbeii erau acolo si, dintr-o data, fara sa stiu ce fac, am luat colivia, am deschis-o si - Doamne - le-am dat drumul in hohote de plans. Baiatul se uita la mine cu ochii mariti, poate de spaima, poate de... Eu stateam cu colivia goala in mana si hohoteam de plans, rupt in doua de gestul meu nebunesc. Pe de-o parte, stiam ca-i fac rau baiatului, pe de-alta parte, gandeam ca macar porumbeii sa fie liberi, daca noi suntem cu totii condamnati la deznadejde. Am fugit din camera si m-am intors apoi pe balcon cu pistolul in mana, cred ca am vrut sa ma omor. Dar am tras tot incarcatorul in aer, fetita noastra Mara plangea in hohote, nevasta-mea, biata de ea, urla: <<Mitule, ce faci Mitule, ce faci Mitule?>>. Colivia era zdrobita intr-un colt si eu gandeam ca Iisus pe cruce: <<Doamne, Doamne, de ce ne-ai lasat, de ce ne-ai lasat?>>.
Si atunci s-a intamplat ceea ce nu putea, nu avea cum sa se intample. Mara a tacut deodata si privea incremenita catre usa balconului, unde eram toti, si cand am privit si eu, am amutit. Sandu statea acolo, in usa, cu lacrimi siroindu-i pe barbie, cu ochii rotunzi, si a spus primul cuvant al vietii lui: <<Mitule>>. Asa mi-a spus: <<Mitule>>. Am sarit in picioare plangand cu totii si l-am imbratisat, el spunea mereu <<Mitule, Mitule>>, ca o masina stricata, ne tineam in brate si plangeam cu totii, sau poate ca radeam. Am avut acelasi sentiment ca in alta noapte de Craciun, cu 35 de ani in urma, cand la fel plangeam si radeam in acelasi timp, privind stolurile de porumbei care se inaltau catre cerul Craciunului.
Fara indoiala ca a fost un miracol. Sandu a rostit de-atunci din ce in ce mai multe cuvinte, pana cand, in cativa ani, s-a insanatosit total. Medicii n-au putut sa explice asta. Unii au spus ca a fost un soc emotional, provocat de pierderea porumbeilor, altii au spus ca focurile de pistol l-au trezit din starea aceea blestemata. Eu insa cred ca se petrec miracole uneori, in noptile de Craciun, pentru ca viata mea a fost mereu legata cumva, in mod misterios, de noaptea asta magica si de porumbei. Legata intr-un fel pe care nu-l pot explica si pe care nu vreau sa-l explic nicicum. Anii de restriste si de disperare ma indepartasera de Domnul nostru si poate ca acesta a fost felul in care Domnul a stiut sa ma aduca acasa.
Si ar mai fi ceva de spus, poate un amanunt, poate n-are nici o importanta. Prietenul copilariei mele, Matache, cu care am eliberat porumbeii in noaptea Craciunului din 1933, a murit pe 25 decembrie 1944, adica tot de Craciun, pe front. El era nascut pe 1 septembrie 1918. Sandu, baiatul meu, s-a nascut pe 1 septembrie 1948, adica fix treizeci de ani mai tarziu. O coincidenta stranie, nu-i asa? Oricum, de visat ca zbor mai visez si acum si - uite ca se fac treizeci si doi de ani de-atunci - de fiecare Craciun, la miezul noptii, eliberez doi porumbei din colivie, de pe acelasi balcon.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)