Intrebările care se pun dupa examinarea acestui film sint următoarele:
Filmul nu este evanghelic sau biblic, ci este un film catolic făcut de un catolic tradiţional care rejectează noile vederi ale Vaticanului II (după 1965) privind biserica catolică. Cine este interesat se poate documenta la următoarele adrese de pe internet: http://www.christusrex.org/www1/CDHN/v1.html, http://www.seattleu.edu/lemlib/web_archives/vaticanII/vaticanII.htm.
Aşa cum spune şi Gibson, filmul reflectă convingerile lui (“It reflects my beliefs”). Convingerile lui sint inrădăcinate in credinţa tradiţională catolică inainte de Consiliul Vaticanului II . Vatican II oferă posibilitatea pentru non-catolici să fie salvaţi urmand lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o catolicilor. Gibson afirmă că nu este salvare in afara bisericii catolice (“there is no salvation outside the Catholic Church” — The New Yorker, 9/15/2003). Mel Gibson reflectă dogma bisericii catolice inainte de venirea lui Vatican II — “No salus extra ecclesia” — nu există salvare in afara bisericii”. Pentru a-şi exercita credinţa tradiţională catolică, Gibson şi-a construit capela proprie numita “Sfinta Familie” langa casa sa din California (Eternal Word Television Network).
Filmul este intr-adevar o baie sangeroasă, unde Iisus este incontinuu bătut, biciuit, lovit cu piciorul, scuipat, şi lovit peste faţă. Carnea de pe trupul lui Iisus este jupuită cu biciuri cu varfuri metalice de catre sadicii soldaţi romani care sint in competiţie de a pricinui cele mai devastatoare lovituri. Cind Iisus ajunge la Golgota, trupul său este aşa de mutilat, de plin de vinătăi şi desfigurat că arăta ca şi o bucată de carnaţ ieşind din maşina de tocat carne.
In timp ce Romanii şi Evreii l-au ucis pe Iisus numai odata, Mel Gibson in filmul său il omoară de sute de ori. Din punctul de vedere sadic al lui Mel Gibson, filmul ar putea fi intitulat: “Masacrul lui Iisus in viziunea lui Mel Gibson.” Nici un SUPERMAN nu ar fi putut indura loviturile cauzate lui Iisus in film, incluzind aruncarea de pe un pod, legat fiind cu un lanţ gros de 3 inches (7.5 cm), lanţul fiind atit de puternic incit ar putea trage un tren. Mel Gibson care se pretinde catolic ar fi trebuit să viziteze biserica Sfintul Paul din Roma unde lanţurile cu care Petru a fost inchis sint expuse. Aceste lanţuri sint de 4 ori mai mici decit cele folosite in film.
Ca punct de plecare noi trebuie să ne intrebăm daca filmul care reflecta ultimele 12 ceasuri din viaţa lui Iisus este bazat pe Biblie sau pe literatura mistică catolică. Răspunsul se poate găsi imediat, pentru că Gibson admite singur că filmul nu este bazat pe Evanghelie, ci pe viziunea a doua călugariţe mistice, St. Anne Catherine Emmerich şi Mary of Agreda. Referindu-se la viziuniile lui Emmerich, Gibson spune: “Ea m-a aprovizionat cu material la care nu m-aş fi gindit niciodată” (The New Yorker, 9/15/03). Aceasta este evident, pentru că multe detalii ale filmului sint străine Evangheliilor.
In recenzia pe care Darrel Bock o face, (www.beliefnet.com/story/140/story/_14097_1.html), el analizează pe acest website textele luate din Evanghelii cu textele luate din scrierile acestor doua călugăriţe — Anne Emmerich şi Mary of Agreda. Emmerich (1774-1824) a fost o călugariţă germană care a pretins că are cicatricile lui Iisus pe miinile ei — “the stigmata”, sau miinile singerinde.
Miinile singerinde sint ultima dovada a sfinţiilor catolici, pentru că concentrarea evlaviei lor este imitarea suferinţelor lui Iisus. Orice catolic cu rănile lui Iisus pe miinile sale devine un Iisus mai mic. In ultimii 12 ani ai vieţii sale, Emmerich a pretins că a mincat numai trupul şi singele lui Iisus – pişcotul oferit la liturghia catolică. Este evident că ea a avut serioase probleme mentale, dar pentru catolici ea este o evidenţă a sfinţeniei.
Viziunile vieţii lui Iisus au fost publicate in 1824 in cartea “The Dolorous Passion of Our Lord and Savior Jesus Christ…. Cărţii i se face publicitate pe website-ul mentionat mai sus ca “fiind plină cu sfinte şi neobişnuite descripţii care nu se gasesc in Evanghelii”. Viziuniile ei inşelătoare descriu biciuirea/flagelarea şi răstignirea lui Iisus Christos in ingrozitoarele detalii arătate in film — detalii care sint absente in Evanghelii. Rolul pe care ea il atribuie Mariei – mama lui Iisus ca şi co-rascumparatoare cu Iisus este evident in film, dar absent in Evanghelii. In viziuniile ei, ea a văzut că Protestanţii vor suferi mai mult decit Catolicii in Purgatoriu, pentru că nimeni nu oferă slujbe şi nu se roagă pentru ei.
Gibson a mai fost influenţat şi de Mary of Agreda (1602- 1665) o altă călugăriţa catolică. Ea a intrat in manastire cu intreaga familie in 1618. Ea a fost deseori luată in transă (o stare intre veghe şi somn) şi transportată in ţări străine ca sa inveţe pe oamenii in acele ţări — dupa spusele ei. In cartea pe care a scris-o “The Mystical City of God”, Mary de Agreda oferă multe detalii despre patimile lui Iisus care nu sint scrise in Biblie.
Filmul incepe cu rugăciunea lui Iisus in grădina Gheţimani. Şi grădina şi Iisus arată inspăimintător. Grădina arată ca un cimp abandonat din dictatura comunistă undeva in Bărăgan, cu iarbă mare şi uscata şi fără măslinii care sint caracteristici Grădinii Gheţimani din Ierusalim. Iisus arată infricoşat, acoperit cu noroi pe păr şi faţă de parcă acum ar fi apărut dintr-o groapă de noroi, şi nu de la o rugăciune chinuitoare.
De ce Iisus arată aşa de murdar şi unsuros cind El abia a terminat cina cu discipolii? Evangheliile ne spun de trei ori că a căzut cu faţa la pamint şi s-a rugat tatălui dacă este posibil sa nu bea cupa suferinţei; eu nu cred că acest fel de rugaciune putea să-l facă pe Iisus să arate aşa de murdar şi soios. Este evident că Gibson vrea să-l arate pe Iisus inspăimintător de la inceputul şi pină la şfirşitul filmului. Acest tip de film promovează, sau mai bine zis face publicitate inchinării catolice ca şi o cale de salvare.
Imediat ce soldatii l-au prins pe Iisus in Grădina, ei il leagă pe Iisus cu lanţuri groase potrivite pentru a ancora corăbiile şi incep să il bată. In Evanghelii nu este nicăieri referire la bătaia lui Iisus in grădina Gheţimani. “Şi atunci oamenii aceia au pus mana pe Iisus şi l-au prins… Pe Iisus l-au dus la marele preot, unde s-au adunat toţi preoţii cei mai de seamă, bătrinii si cărturarii” (Marcu 14:46, 53; Matei 26:50, 57). “Dupa ce au pus mina pe Iisus. L-au dus si L-au băgat in casa marelui preot” (Luca 22:54: Ioan 18:12-13. Ceea ce in Evanghelii este prezentat ca o simplă arestare şi apoi escortare a lui Iisus la marele preot, in film devine o conspiraţie ca să il linşeze (a condamna pe cineva fără judecată) chiar inainte de a apărea in faţa marelui preot.
In timp ce Iisus este torturat in grădina Gheţimani, Maria, mama lui, se trezeşte in miezul nopţii si spune: “De ce este această noapte diferită de alte nopţi?” — o referire la liturghia evreiască de paşti. Acest detaliu este găsit in cartea “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ” dar nu in Biblie. Şarpele cu pelerina neagră şi faţa albă, apare in variate rinduri in film incitind pe toţi impotriva lui Christos. In gradină un şarpe reuşeşte să iasă din nasul Satanei şi incet se tirăşte către Christos şi este aproape gata să muşte Capul Lui Christos aplecat in rugăciune. Dar Iisus se ridică şi zdrobeşte capul şarpelui. Nu este nici un dubiu că Satana a fost la lucru in ultimele ore ale lui Iisus incercind să infringă misiunea Lui Iisus de răscumpărare a omenirii. Dar in Evanghelii nu este nici o aluzie făcută la apariţia Satanei in timpul Patimilor Lui Iisus care să incite pe Evrei şi Romani impotriva Lui Iisus; nu există şerpi satanici care sa caute să-l muşte pe Iisus.
Multe detalii ale Satanei in grădina Gheţimani sint extrase din cartea Annei Emmerich “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ”. De exemplu Emmerich vorbeste despre şarpe “…Acea odioasă reptilă de mărime gigantică din gradina Gheţimani… Satana ii spune lui Iisus: Iti iei tu acest păcat asupra ta? Eşti tu in stare să porţi pedeapsa acestui păcat? Eşti tu pregătit să plăteşti pentru toate aceste păcate?” Similaritatea cărţii cu filmul este şocantă, unde Satana incearcă să il ademenescă pe Iisus spunand: “Chiar crezi tu că un singur om poate căra aceasta povară?… salvand sufletele lor cere un preţ mult prea mare.”
O răscoala nebunească izbucneşte in jurul lui Iisus in timp ce El işi trăgea crucea pe Drumul spre Golgota. Romani şi Evrei se luptă salbăticeşte, iar Iisus este brutalizat de toţi. Un critic literar comentează: “Wild riots happened a lot in Mad Max movies by Mel Gibson, but not in the Gospel….” sau “Răscoale sălbatice se intimplă des in filmele lui Gibson, filme ca si “Mad Max”, dar nu şi in Evanghelii.” Este un fapt nefericit că Gibson este concentrat pe faptul de a şoca oamenii folosind portretizarea audio şi vizuala tipica Hollywood-ului, de violenţa şi vărsare de sange, in loc să captureze solemnitatea şi demnitatea Evangheliei. Episodul cu răscoala şi baterea necontenită a Lui Iisus sint străine Evangheliei şi arată incă odata că Gibson foloseşte Evanghelia ca un pretext pentru filmele sale violente şi şocante. Lovirea constantă a Lui Iisus pe parcursul filmului chiar şi atunci cind Iisus cade sub povara Crucii, arată evident că Gibson este determinat să magnifice suferinţele lui Iisus in acord cu credinţa catolică despre Patimi.
In timp ce Iisus era in drum spre Pilat, Fariseii l-au aruncat pe Iisus de pe un pod şi Iisus a căzut pe un pămant stancos. Oricine ar fi fost aruncat de la o aşa inăltime ar fi fost de aşteptat, să se fi ales cu oase rupte şi să aibă nevoie de asistenţa medicală de urgenţă. Dar in film, Iisus este portretizat ca un Super Man. A fost ridicat de lanţul cu care era inconjurat de-a lungul taliei ca un sac de cartofi şi romanii au continuat să-l bată tot drumul pana la palatul lui Pilat. Common sense (cum spune americanul) exclude posibilitatea ca o persoană normală să fie in stare să meargă dupa o cădere de pe un pod. Dar filmul arată că nu este comun să ai “common sense”.
Şocant este neaşteptatul episod cu copiii jucandu-se in strada şi apoi transformandu-se in demoni aruncand cu pietre in Iuda, care mergea să se spanzure in afara orasului langă scheletul unui măgar. Acest episod este străin Evangheliei, dar se găseste in cartea “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ”, care dedică un intreg capitol torturii lui Iuda. In acest capitol, Iuda este descris “alergand ca un om nebun in valea Hinnon” şi se menţionează scheletele.
Pe parcursul filmului, Gibson prezintă Evreii şi Romanii ca răi şi sălbatici, cu priviri duşmănoase şi dinţii stricaţi. Conducătorii evrei stăteau intotdeauna in faţa mulţimii cu privirile lor nefaste şi feţele sinistre. Ei nu arătau nici un fel de compasiune pentru corpul sfişiat a Lui Iisus. Singura dată cind ei au arătat mahnire şi durere a fost cind Templul lor s-a dăramat ca rezultat al cutremurului de pǎmant – care urmare a morţii lui Iisus. Acesta este alt neadevăr, pentru că nu este nici o indicaţie că secţiuni ale Templului s-au dǎramat la moartea lui Iisus. Sursa este din nou Emmerich care spune că “arca Templului s-a rupt”.
Credinţa catolică a Patimilor inseamna că suferinţele fizice ale lui Iisus trebuie sa depăsească limitele umane ca să poata intilni cerinţele justiţiei divine. In alte cuvinte, iertarea păcatelor noastre este obţinută prin intensificarea suferinţelor fizice ale lui Iisus, şi nu prin moartea lui ca sacrificiu pentru păcatele noastre.
Una din cele mai orbitoare erezii, este rolul proeminent pe care l-a jucat Maria — mama Lui Iisus de-a lungul filmului ca parteneră in răscumpararea omenirii. In acord cu credinţa catolică, dacă Maria ar fi fost absenta, Iisus nu ar fi putut să se ofere pe El insusi ca sacrificiu al omenirii. Această erezie este expusă de Anna Catherine Emmerich care prezintă pe Maria ca şi co-răscumpărator. In timpul crucificării, Maria şopteşte cuvintele: “Lasa-mă să mor cu tine”.
In timp ce in Evanghelii, Maria este prezentă numai in Evanghelia lui Ioan, unde Iisus arată spre Ioan şi spune: “Femeie, iată fiul tău” (Ioan 19:26), in film Maria este prezentă in toate episoadele mai importante. Ea este imbrăcată ca şi o calugariţă medievală, nu ca şi o evreică din secolul intii. Ea este prezentă in grădină să işi consoleze fiul. Ea il intilneşte pe Petru in stradă dupa ce acesta s-a lepădat de Iisus. Petru in distress se uită la Maria, cade in genunchi şi o numeşte mamă. El işi mărturiseşte păcatele şi cere iertarea. Maria este gata să il absolve pe Petru, dar el sare in sus şi spune că nu este vrednic. Sursa este din nou “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ”, unde Petru dupa lepădare, se arunca la picioarele Mariei spunind: “Mama, nu vorbi cu mine. Ei l-au condamnat la moarte, şi eu m-am lepădat de trei ori de El”. Rolul catolic de intermediar al Mariei este foarte clar. In film, dar nu in Biblie, in timpul biciuirii Lui Iisus, Claudia soţia lui Pilat ii da Mariei haine fine cu care aceasta şterge singele Lui Iisus. Interacţiunea dintre Maria si Claudia este străină Bibliei, derivand din aceiaşi carte.
Drumul pe care Iisus il parcurge, “Via Dolorosa” către Golgota, nu este inspirat din Biblie, ci din ritualul devoţional Catolic, cunoscut ca şi cele “14 Opriri ale Crucii”. In timpul acestui drum, Iisus se opreste de mai multe ori pentru că nu are putere să meargă inainte. De cite ori Iisus se opreste, Maria este intotdeauna linga Iisus ca mingiietor şi instructor. Prin contactul ochilor, Maria ii insuflă putere mistica fiului ei. Participarea Mariei impreuna cu Christos in răscumpararea noastră este o erezie pe care protestanţii au rejectat-o intotdeauna.
Cind Iisus atirna pe cruce cu corpul sfişiat şi acoperit de singe, Maria imbrăţişează picioarele Lui Iisus şi faţa ei este improşcată de singe. Acesta este un mesaj catolic foarte puternic, arătindu-l nu numai pe Iisus singerind pe cruce, dar şi pe Maria stind alături de Iisus acoperită cu singele Lui. Mesajul catolic este clar: amindoi au plătit preţul răscumparării noastre. In film, dar nu in Evanghelii, Maria Magdalena, mama Lui Iisus şi Ioan iau trupul Lui Iisus pe de cruce. Modul in care Maria leagănă trupul insingerat al Lui Iisus in aceiaşi poziţie ca şi Pieta lui Michelangelo, cind Evangheliile ne spun că Iosif din Arimateia şi Nicodimus au luat trupul lui Iisus de pe Cruce şi “l-au infăşurat in faşii de pinză de in, cu miresme, dupa cum au obicei Iudeii să ingroape” — Ioan 19:40, ne transmite incă un mesaj, sacrificiul pe care l-a facut Maria in a-l oferi pe fiul său pentru salvarea noastră.
Pericolul este că şi credincioşii şi necredincioşii acceptă reconstituirea fictivă şi eretică a Patimilor. Este o constatare tristă că Americanii vorbesc mai mult despre ceea ce au văzut in film, decit ce au citit in Biblie şi in curind un film religios ca şi Patimile o să devină pentru mulţi Americani Biblia lor. O doamnă a scris intr-un email că ea este foarte recunoscătoare pentru inţelegerea faptelor din Patimi pe care Evangheliile le-au pierdut din vedere. Ea a simţit că Evangheliile sint superficiale in a expune amănuntele legate de crucificare, şi că este foarte bucuroasa că vizionarii catolici au prezentat in sfirşit “adevărul” despre Patimile Lui Iisus. Sint profesori, părinti şi indrumători spirituali care cred că violenţa şocantă, insingerările intense şi brutalităţiile repulsive pot fi mijloace legitime folosite să ajute oamenii să vadă cit de mult a suferit Christos pentru ei.
Intrebăriile care se pun sint urmatoarele:
Cu certitudine Dumnezeu ştie cit de puternica şi de efectiva ar fi fost răspindirea Evangheliei prin prezentări grafice si dramatizări ale evenimentelor care au condus la răstingnire. Noi sintem tentaţi să credem că dacă piese cu Patimile ar fi fost prezentate in amfitriatele răspindite in oraşele majore ale Imperiului roman, atunci mulţi păgini ar fi acceptat pe Iisus ca salvatorul lor personal.
Dar Dumnezeu a ales să proclameze Vestea Bună a salvării, nu prin dramă, ci prin “nebunia propovăduirii crucii” (1 Corinteni 1:21). Dumnezeu a ales să includă in Evanghelii, nu insingerate, plastice, intense detalii ale judecatii şi răstignirii lui Iisus, dar o cale moderata, linistită şi să ne arate cum Iisus s-a oferit pe El ca sacrificiu pentru salvarea noastra. MOTIVUL este – credinţa vine nu prin vederea evenimentului dramatic, dar prin “auzirea cuvintului lui Christos” (Romani 10:17).
Liderii evanghelici care il suporta pe Gibson cred că această brutală reconstituire a Patimilor este adevarată, in acord cu Evangheliile şi că va conduce mulţi oameni din generaţia noastră la acceptarea lui Iisus ca salvator personal. Intr-un interviu cu revista New Yorker, Gibson a spus: “Am dorit să fiein conformitate cu Evangheliile. Aşa ceva nu a mai fost făcut vreodata. Eu nu am dorit ca Iisus să arate bine. Am vrut să il desfigurez şi i-am distrus unul din ochi (Septembrie, 2003)”.Acesta inseamnă pentru Gibson să fie in conformitate cu Evangheliile? Este oriunde in Evanghelii Iisus descris ca avind “un ochi distrus” şi corpul jupuit aşa cum este arătat in Patimi?
Publicitar, cu brutalitate fără incetare, Gibson vinde filmele sale. Filmele lui “The Patriot” şi “Braveheart” sint descrise de New York Times ca “doua dintre cele mai insingerate şi violente filme artistice din era moderna”. Mel Gibson este surprins ca evanghelicii, in pofida exaltării Mariei, mama lui Iisus, susţin filmul foarte mult. El spune: “Am fost uimit de felul in care audienţa evanghelica a răspuns la acest film, mai mult decit oricare grup creştin. Pentru mine uimirea este cu atit mai mare mare pentru că filmul este aşa de MARIAN — se concentreaza pe Maria. Dar cred că filmul o expune intr-un aspect la care evanghelicii nu s-au uitat. Ei inţeleg realitatea mamei şi a fiului.” (Christianity Today 2/23/04).
Billy Graham recunoaşte că: “De fiecare dată cind predic sau vorbesc despre Cruce, lucrurile pe care le-am văzut in film vor fi in inima şi mintea mea”. Dacă un pastor ca şi Billy Graham va fi influenţat permanent de portretizarea distorsionată a lui Mel Gibson, nu vor fi milioane de creştini care nu sint familiarizaţi cu Evangheliile şi “au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoană care seamănă cu omul muritor” (Romani 1:23)?
Concentrindu-se exclusiv pe brutalitatea suferinţelor fizice ale lui Iisus, Mel Gibson ignoră faptul că durerea morală experimentată de Iisus prin luarea păcatelor lumii asupra Lui a fost mult mai mare decit durerea fizică. Chiar şi agoniile fizice cele mai mari cauzate de Evrei şi Romani nu se pot compara cu durerea morală pe care a suferit-o Iisus Christos cind s-a simţit separat de Dumnezeu in timp ce murea pe cruce plătind pentru păcatele noastre. Mii de oameni au murit pe cruce urmind justiţia romana incluzind şi ciţiva apostoli, dar a fost foarte dificil pentru Iisus Christos să satisfacă justiţia lui Dumnezeu oferindu-se pe El insuşi pentru salvarea noastră.
Importanţa fundamentală a invierii lui Iisus Christos este ignorată in filmul lui Gibson. La sfirşitul filmului piatra de pe mormint se rostogoleşte şi Christos este văzut din profil pentru citeva secunde. Gibson minimalizează invierea, pentru că el se concentrează in film pe capacitatea de supravieţuire a lui Iisus prin una dintre cele mai brutale torturi vreodata imaginate. In comentariul pe care James Carrol il face in Boston Globe el notează: “Nu este inviere in acest film. Piatra este răsturnată şi ‘zombie-Iisus’ este văzut din profil pentru una, doua secunde şi atit. Nu este motiv pentru aşa ceva. In teologia lui Gibson, invierea a fost inlocuită fără a fi necesar de capacitatea infinită a lui Iisus de a face faţă durerii fizice. Nu inviatul Iisus ci Supravieţuitorul Iisus. Fanteziile violente ale lui Gibson, ingenioase si perverse, sint baza infinitei tării masculine.” (Globe, Februarie 24, 2004).
Christosul din Biblie nu este Super Man, ci divinul fiu al lui Dumnezeu care a luat asupra sa toate limitele noastre umane, “Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi in toate lucrurile, ca sa poată fi, in ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de incredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Evrei 2:17)
In primele doua zile ale acestei saptamani,luni si marti, se citesc Evangheliile legate de invataturile Domnului. A treia zi, numita Miercurea Mare este menita sa ne aduca aminte de pocainta femeii desfranate si de transformarea lui Iuda din ucenicul Domnului in insusi vanzatorul. Tradarea lui Iuda a facut ca ziua de miercuri, alaturi de ziua de vineri, sa devina zi de post.
Joia Mare este reprezentata prin patru caracteristici: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Cea de Taina - la care s-a instituit Taina Impartasaniei, rugaciunea lui Iisus din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida.
In Joia Mare se vopsesc ouale, iar sambata se face cozonacul, pasca si drobul care vor fi duse la biserica in noaptea de inviere (sambata spre duminica). In aceasta zi, in biserica preotul citeste cele 12 Evanghelii.
Vinerea Mare este ziua in care Iisus a fost jertfit si de aceea in biserica nu se canta Sfanta Liturghie, iar oamenii tin post negru. Seara se canta Prohodul Domnului, iar la sfarsit preotul imparte oamenilor florile aduse de-a lungul acestei saptamani la biserica.
La sfirsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfintul Epitaf, pe sub care trec apoi toti credinciosii.
De la moarte pana la Inviere, trupul lui Iisus a fost tinut in mormant pentru a le arata oamenilor ca acesta a murit cu adevarat.
Sambata este ultima zi de post si in acelasi timp ultima zi a pregatirilor pentru ziua de Inviere a Domnului. Noaptea de sambata spre duminica se fac slujbe in cinstea Invierii Domnului.
In fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte praznicul Inălţării Domnului, una dintre cele mai vechi sărbători creştine. In aceste 40 de zile de la Inviere şi pînă la Inălţare, se spune că Iisus s-a arătat în repetate rînduri apostolilor, femeilor mironosite, dar şi unor ucenici, dorind să-i fie martori la Inălţarea ce s-a petrecut pe Muntele Măslinilor, astfel ca întreaga lume să afle de la ei că s-a înălţat la cer cu trupul său, transfigurat prin Inviere. Inălţarea lui Hristos este chipul deplinei îndumnezeiri a umanităţii lui, e ultimul eveniment din viaţa de pe pămînt a Mîntuitorului. Prin transfigurarea supremă a trupului său, Hristos poate deveni interior celor care cred în el. De aceea, credincioşii îl găsesc pe Hristos în împărtăşanie şi în orice taină din biserică, îl găsesc în rugăciune şi îi simt prezenţa discretă în mîngîierea pe care le-o dă cînd spun „Doamne, ajută!”. Prin înălţare, Iisus reafirmă vocaţia esenţială a omului. Omul este destinat înălţării. Se înalţă spiritual doar cel care merge pe drumul lui Hristos, pe drumul jertfei, al renunţării la egoism, orgoliu şi suficient sieşi. Acesta este şi motivul pentru care, de Inălţare sînt cinstiţi eroii, deoarece ei au jertfit totul pentru ţară, pentru un ideal, pentru ceilalţi. Jertfa lor are valoare istorică, pentru că a contribuit într-un anumit moment la binele ţării, dar are şi o valoare spirituală, veşnică, aşa cum are orice act nobil, izvorît din iubire. In toate bisericile şi mînăstirile sînt oficiate slujbe de pomenire, iar după Sfînta Liturghie au loc procesiuni la cimitire, monumente şi la troiţele închinate cinstirii eroilor. In acest an, în ziua de 24 mai, oamenii se salută prin: „Hristos s-a înălţat!” şi îşi răspund: „Adevărat s-a înălţat!”
Antonina a fost o femeie cinstită, cu credinţă în Hristos. Pentru că nu a vrut să renunţe la credinţa sa, guvernatorul Fest a arestat-o şi a băgat-o într-o casă de prostituţie.
Femeia a refuzat mai multe zile mîncarea, sperînd că va muri prin înfometare şi astfel va scăpa de ruşinea la care era supusă. Noaptea însă, în vis, venea un înger care îi aducea hrană şi o invita să mănînce, aşa că forţele ei nu au scăzut deloc. Intr-o seară a venit la ea Alexandru, un tînăr de 23 de ani, din acelaşi sat cu Antonina, care a îmbrăcat-o cu hainele sale şi a scos-o din bordel, rămînînd el în locul ei, îmbrăcat femeie. Curînd însă, şiretlicul a fost descoperit de aceia care veneau să-şi satisfacă poftele acolo, iar Alexandru a fost arestat şi bătut pînă şi-a recunoscut fapta, după care a fost prinsă şi Antonina. Drept pedeapsă, în ziua de 3 mai 313, le-au fost tăiate degetele de la mîini şi de la picioare, au fost unşi cu catran şi aruncaţi în foc, unde au ars de vii. Moaştele celor doi se află acum la Mînăstirea Maximin din Istanbulul de azi, iar praznicul lor se ţine în ziua de 10 iunie, în fiecare an
Sunt la mânăstirea Sinaia de la poalele Bucegilor, aşteptând sunetul de toacă
şi vremea vecerniei. Deşi codrul răspândeşte miresme şi arome vii, mirosul meu nu le recunoaşte. E încă plin de praful deşertului şi de mirosul sec al pietrei arse de soare. De curând m-am întors din Egipt, din Sinai, leagănul monahismului creştin şi locul în care Dumnezeu a vorbit cu Moise. O ţară în care soarele pare că nu apune niciodată, nici măcar noaptea. Şi totuşi, Sinaiul Egiptului a născut, sute de ani mai târziu, sfidând deşertul şi depărtarea, mânăstirea românească Sinaia. O mamă sfântă, cu fiica ei.
Deşertul
Ştiam că deşertul e fierbinte şi tăcut, dar nimic nu avea să mă pregătească pentru acea noapte. Când luna a răsărit, am înlemnit în faţa ei. Era imensă. Albă. Ca un soare al nopţii, tronând peste pustietăţile argintate şi nelăsând răgaz întunericului să se strecoare. În lumina asta s-au născut privegherile de toată noaptea. Aici, în Egipt, primii monahi şi-au înălţat braţele spre cer. Ştiau că liniştea nopţii nu o poate clinti nici un sunet.
Şi, într-adevăr, e o linişte de început de lume. Nimic nu se mişcă. Timpul însuşi a încetat să mai curgă, împietrind în faţa nemişcării deşertului. Nu e o noapte oarecare. E acea noapte.
Noaptea zămislitului de lume, noaptea când, din haos şi netimp, Domnul a născut curgerea veacurilor şi a rupt băierile materiei. Noaptea când a început totul.
În noaptea asta, monahii se cufundă, tăcuţi, înlemniţi, chirciţi pe pietrele fierbinţi, arse de lună. În atâta nemişcare şi tăcere, nu mai e loc decât de Dumnezeu. În toată însingurarea aceasta, El e singura prezenţă. Unica. În deşertul Egiptului poţi, într-adevăr, să fii doar tu şi El. Atât.
Mânăstirea Rugului Aprins
Am ajuns la Mânăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai, cea mai veche mânăstire ortodoxă din lume, ctitorită chiar de către Sfântul Iustinian, Împăratul Imperiului Bizantin. Lavra, înconjurată de deşert şi străjuită de piscurile semeţe ale munţilor, are o biserică unică în lume şi ziduri groase care o înconjoară şi astăzi ca pe o cetate.
Mă aflu în faţa uşilor ei bătrâne, neschimbate de 1500 de ani. Au văzut mijind gloria Imperiului de Răsărit, cu catedralele-i măreţe, apoi au asistat neputincioase la năvala semilunei şi au zărit, de departe, spărgându-se armiile cruciaţilor. Au trăit mii de vieţi şi sute de mii de morţi, dar încă străjuiesc intrarea în lăcaşul sfânt al mânăstirii.
Împăratul Iustinian a zidit lavra în amintirea soţiei sale Teodora, o femeie simplă, fiica unui dresor de urşi. A întâlnit-o când el era în culmea gloriei sale, iar ea lucra într-un atelier de tors lână. Frumuseţea ei l-a vrăjit pe loc. Avea doar 25 de ani, iar el 42. Aşa a început una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale lumii. Iustinian era la doar câţiva paşi de tronul Imperiului Bizantin. Unchiul său, Împăratul Iustin, un om de origine umilă, îi dăduse titlul de "cezar” şi îl făcuse părtaş la toate actele sale de domnie. Peste doar câţiva ani, Iustinian avea să fie numit "august” şi, la moartea lui Iustin, să ajungă împărat. Era bogat, frumos şi dorit de toate fiicele patricienilor din Constantinopol. Teodora era o stavilă pentru acest drum. Ca Iustinian să o poată lua de soţie trebuia să încalce o lege străveche, dată de Sfântul Împărat Constantin, care îi împiedica pe patricieni să-şi ia soţii de condiţie umilă. Destinul celor doi părea pecetluit. Dar Împăratul Iustin, care se născuse şi el într-o familie de ţărani simpli din Iliria, a îndrăgit-o pe Teodora şi a schimbat legea dată de Constantin. Cei doi s-au cununat şi, peste doi ani, Iustinian a urcat pe tronul de la Constantinopol. Un împărat şi o împărăteasă care se iubeau nebuneşte. Povestea lor a uimit imperiul. Părea desprinsă din basme.
Teodora va revoluţiona, alături de Iustinian, lumea bizantină. Împăratul o va face părtaşă la conducere. Era implicată în toate. Îi primea pe ambasadori şi se ocupa de operele de caritate ale soţului ei. A fost autoarea primelor legi în apărarea femeilor. A introdus pedeapsa cu moartea pentru viol şi a modificat legislaţia divorţului pentru a le ajuta pe soţii. În codul de legi care îi poartă numele, Iustinian o pomeneşte la tot pasul: "După ce am chibzuit la toate aceste lucruri singur, am luat-o ca ajutor întru cugetare pe preacucernica mea soţie, ce mi-a fost dată de Dumnezeu”.
Cei doi au fost împreună 23 de ani. Apoi Teodora s-a stins, răpusă de cancer. Iustinian avea pe atunci 65 de ani. Moartea soţiei sale l-a răvăşit. Cronicarii spun că a jelit-o zile în şir. La trei ani după moartea ei, Mânăstirea Sfânta Ecaterina era terminată. Şi, ca lumea să ştie cât şi-a iubit soţia, Împăratul Iustinian a pus ca pe tavanul bisericii să fie sculptate următoarele cuvinte: "Întru pomenirea şi odihna veşnică a dispărutei noastre Împărătese Teodora”. Ele sunt vizibile şi acum, săpate pentru veşnicie în lemnul vechi de un mileniu şi jumătate.
Biserica e de o frumuseţe imperială, pe măsura împărătesei dispărute. Altarul e îmbrăcat cu totul în marmură şi e străjuit de un imens mozaic reprezentând Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Este atât de rar şi de măiestrit lucrat, încât un şeic din Emiratele Arabe Unite a venit să-l vadă personal. Auzind de la stareţ că ar trebui renovat, dar că mânăstirea nu dispune de banii necesari, şeicul a donat întreaga sumă. Aşa a ajuns una dintre cele mai frumoase icoane ale ortodoxiei să fie renovată de unul dintre cei mai bogaţi musulmani.
De altfel, mânăstirea abundă de astfel de alăturări de credinţe. Lângă turla bisericii se află un minaret de moschee, zidit în timpul dinastiei fatimide.
Credincioşii ortodocşi numesc astăzi întregul edificiu "Mânăstirea Sfintei Ecaterina”, după marea muceniţă egipteană, ucisă la Alexandria, în secolul al patrulea. Dar, la început, în hrisoavele vechi, ea era pomenită drept "Sfânta Mânăstire Împărătească de pe Muntele Sinai, unde a păşit Dumnezeu”.
Locul unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise
Chiar lângă altarul bisericii lui Iustinian se află locul unde Dumnezeu i-a vorbit pentru întâia oară lui Moise.
Aici, în întinderea aridă, la poalele munţilor de nepătruns, pe când era un biet păstor care grijea de caprele lui Ietro, proorocul a auzit pentru întâia dată glasul Celui de Sus. De la izgonirea lui Adam din răcoarea raiului, Vocea Domnului nu mai răsunase pe pământul blestemat. Dar Moise a auzit-o clar, din focul straniu al unui tufiş al deşertului, ale cărui ramuri mai cresc şi astăzi, chiar lângă biserică, devenită loc sacru de pelerinaj pentru creştini, musulmani şi evrei. Un foc care, deşi ardea, nu mistuia crengile şi lăsa frunzele verzi. Focul Duhului Sfânt, dătător de viaţă, răcoritor şi blând.
Aici şi atunci a început Revelaţia, istoria poporului ales, fuga din Egipt, pribegia prin pustiu şi clipa supremă a primirii celor zece porunci pe vârful muntelui Sinai.
O slujbă neschimbată de veacuri
Călugării de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina au rânduielile lor neclintite de secole. Slujbele încep după miezul nopţii şi se sfârşesc atunci când soarele aruncă primele raze de după piscurile sterpe. Pelerinii nu sunt îngăduiţi totdeauna. E o jertfă adusă liniştirii părinţilor şi iubirii lor contemplative. Aici au trăit marii sihaştri ai creştinătăţii, iar izolarea în care s-au desăvârşit a imprimat un anume ritm întregii obşti. Aşa se face că numai uneori, în anumite nopţi, după o rânduială pe care o afli de îndată ce soseşti, poţi să te rogi împreună cu monahii.
Pândeşti clipa cu simţurile treze. Încerci ca somnul să nu îţi fure bucuria duhului. Orăşean obişnuit cu lumina soarelui, ai puţine arme pe care să le arunci în bătălia cu ispititoarele umbre ale nopţii. Dar, dacă reuşeşti, efortul îţi e răsplătit pe măsură.
Intri în mânăstire pe o poartă strâmtă, care e lăsată deschisă pentru pelerinii evlavioşi. Nu te aşteaptă nimeni, nu te îndrumă nicio călăuză. Umbre şoptite se strecoară pe lângă tine, printr-un tunel strâmt, ascuns în imensele ziduri de piatră care străjuiesc biserica. Acolo părinţii se află de câteva ceasuri bune. Slujba se apropie de Sfânta Liturghie.
Îţi cauţi locul într-un clar-obscur străpuns de lumina palidă a lumânărilor. În flacăra lor galbenă, aurul străvechi al superbelor icoane bizantine luceşte tainic. Feţele sfinţilor, palide, străvezii de post şi har, se desprind de lemn şi se aşează în linişte lângă tine. Un murmur de limbă străveche se ridică dinspre strană. E elina antică, cea în care au gândit Platon şi Aristotel, cea în care au fost scrise Evangheliile şi în care au propovăduit părinţii bisericii. O limbă moartă, pe care grecii moderni nu o mai înţeleg. Slove de o nobleţe aparte, un grai în care iubirea e chemată cu patru nume. O limbă sfântă, acum apusă. Călugării, care sunt cufundaţi în tainele ei ceasuri întregi, ajung să o deprindă. Cuvintele lui Platon şi ale Sfântului Pavel le înnobilează mintea şi le limpezesc inima. E limba bazileilor, cea în care Iustinian şi-a luat rămas bun de la frumoasa Teodora. E tulburător să te gândeşti că aşa cuvântau Sfântul Vasile cel Mare sau Ioan Scărarul.
Treptat, cântările anunţă venirea dimineţii. E timpul Liturghiei, al jertfei fără de sânge. Clar-obscurul se luminează treptat. Bezna nopţii e alungată încet. Mozaicul altarului se vede acum în toată splendoarea. E o frumuseţe apusă, pe care noi nu o mai ştim iubi. Sobră, maiestuoasă, sfântă. La fel ca şi cântarea de la strană. O cântare lină, cu inflexiuni de şoaptă, care te învăluie fără să simţi. Nu e muzică. E rugăciune înfiorată de prezenţa Domnului. Atunci când Hristos ţi se arată, îi dai slavă. Apoi, între tine şi El se aşterne tăcerea. O tăcere plină de lumină. Slujba a luat sfârşit. E dimineaţă.
Drumul
"Şi a zis Domnul către Moise: «Suie-te la Mine în munte şi fii acolo, că am să-ţi dau table de piatră, legea şi poruncile, pe care le-am scris Eu pentru învăţătura lor!» Atunci, sculându-se Moise împreună cu Iosua, slujitorul său, s-a suit în muntele Domnului; şi a stat Moise pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. Aşa a început una dintre călătoriile care aveau să schimbe lumea din temelii. O călătorie pe care Moise nu a făcut-o doar pe munte, ci şi în sine. Acolo, în adâncul inimii, avea să-L vadă pe Dumnezeu. De aceea, după Maica Domnului, călugării ortodocşi îl socotesc un dascăl nepreţuit al rugăciunii neîncetate.
Pe urmele lui călcam şi eu acum. Poate că pe piatra pe care îmi aşez tălpile a păşit proorocul în urmă cu mai bine de trei milenii. Poteca, la început lină şi binevoitoare, avea să se sumeţească abrupt şi să mă silească la un urcuş istovitor. Dar paşii pe care-i făceam erau altfel decât cei cu care înfruntasem altădată piscurile noastre din ţară. Aici drumul te poartă şi spre înlăuntru. La fel ca Moise odinioară, îmi cercetam cugetul şi încercam să mă orientez, pătrunzând într-un tărâm nevăzut.
Drumul spre piscul muntelui nu are kilometri şi nici ore. El se măsoară doar în paşi şi clipe de rugăciune. Păşeşti prin arşiţă şi încerci să priveşti spre Dumnezeu. Şi te însoţeşti cu postul - "Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici pâine
n-a mâncat, nici apă n-a băut”.
La început, urcuşul e la fel ca oricare altul. Istovitor. Neplăcut. Dar cu timpul, inima dă semne că păşeşte spre o altă lume. În centrul ei se iţeşte un mugur de linişte. Sudoarea te năpădeşte, mădularele dor, dar, în pofida acestor slăbiciuni ale trupului, sufletul pare că înfloreşte. Şi asaltul pe care el îl dă, deşi delicat şi sfios, e la fel de tare ca o picătură de apă care roade până la urmă stânca. Înţelegi să i te predai şi să urci.
Nu spre pisc, nu ca să ajungi la cea mai frumoasă privelişte, sau ca să scapi de nevoinţa drumului. Nu. Ci ca să guşti ceva din frumuseţea lui Dumnezeu.
Încet, încet, te cuprinde pacea locului. Mai întâi e în afara ta. Jivinele pământului nu mai urcă împreună cu tine, lăstarii ultimelor plante s-au predat biciuiţi de soare şi vânt. Rămâi într-o singurătate mai adâncă decât cea a deşertului de la poalele muntelui. Viaţa însăşi pare că se retrage pentru a nu impieta în vreun fel liniştea imperială care cuprinde totul. E ca într-o măreaţă catedrală în care nu se aude decât un singur glas. Cel de Sus.
Moise va fi înţeles toate acestea. Simţurile sale lăuntrice, de mii de ori mai ascuţite decât ale noastre, antrenate pentru a percepe imperceptibilul, sensibilizate de post şi rugăciune neîntreruptă, s-au putut cufunda nestingherite în adâncul de nepătruns al dumnezeirii. A adăstat aşa mai bine de o lună. Neclintit de nimic, netulburat de nimeni. Singur cu Dumnezeu.
Am ajuns pe vârf. De jur-împrejur se întind, nesfârşite, crestele munţilor Sinai. Dar priveliştea mă atrage prea puţin. Mă strâng într-o scorbură a stâncilor şi închid ochii. Oriunde îţi aţinteşti gândul, te împresoară rugăciunea. Aici, sus, nu există nimic altceva. Nici măcar muntele. E doar Dumnezeu, aşteptându-te, încercând să te întâlnească, îmbrăţişându-te ca pe un copil. Clipele trec fulgerător de repede. Un ceas trece pe lângă tine într-o secundă. Înţelegi veşnicia. Şi nemurirea. Cum să mai cobori în lumea de jos?
Puterea Muntelui Sfânt
Drumul înapoi e aproape imposibil. De ce să-l faci? Îl înţeleg pe Petru, în timpul Schimbării la Faţă: "Doamne, să rămânem aici pentru totdeauna! Uite, ridic trei colibe, pentru Tine, Moise şi Ilie. Noi nu avem nevoie de nici un adăpost. Ne adăpostim în Tine şi e de ajuns!”.
Călăuzele îmi spun că mulţi pelerini nici nu se întorc după ce urcă muntele sfânt. Rămân pe vârf, suspendaţi între cer şi pământ, neclintiţi în rugăciune. Ca Moise. Şi că ar fi o perioadă în care, dacă rămâi statornic, se întâmplă adevărate miracole. Vindecări. Nu numai trupeşti, acestea sunt în fond cele mai uşoare, ci sufleteşti. Întoarceri năpraznice spre Domnul, zdruncinări interioare. "Da, da”, îmi spune călăuza arabă, "muntele acesta e sfânt.”
El nu e creştin, e musulman. Dar, la fel ca toate triburile din Sinai, are un respect profund pentru Vârful lui Moise - Gebel Musa. Îmi spune că îl urcă neamuri felurite, de credinţe nenumărate.
Şi nu vin doar credincioşi creştini, musulmani sau evrei, ci şi budhişti sau chiar atei. Aud de chemarea lui sau sunt fascinaţi de frumuseţea peisajului. Dar, când ajung pe vârf, ceva se întâmplă cu ei. Rămân acolo. Lunile trecute, un australian a stat 40 de zile. Ca Moise. I-au cărat apă cu cămilele, iar el nu a mâncat aproape nimic. Era bolnav, dar a coborât sănătos.
"Da, da, muntele e sfânt! Are o mare putere”.
***
Acasă, în România... Ploaia s-a ostoit. Nahlapii nu se mai aruncă din vazduh asupra pământului cu atâta iuţeală. Încet, călugării ies din chiliile strâmte, adulmecând fericiţi soarele şi apa.
Sunt la Mânăstirea Sinaia, frumoasa ctitorie de la poalele Bucegilor, botezată la fel ca oraşul căruia i se mai spunea odinioară "Perla Carpaţilor”. Ambele poartă numele muntelui lui Moise. Un boier de viţă imperială, Mihai Cantacuzino, a ctitorit aşezarea, după ce s-a închinat în Egipt Rugului Sfânt de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina. A dorit să avem în ţara noastră o surată a celei mai vechi mânăstiri ortodoxe din lume. Un loc în care pelerinii să îşi amintească de Muntele Sinai şi de minunile sale. Aşa au ajuns Bucegii înfrăţiţi cu Gebel Musa.
Când voi urca de acum pe Omu, mă voi gândi la vârful tainic unde Domnul ne-a descoperit cele zece porunci. Şi mă voi ruga, gândindu-mă la Moise şi la pacea pe care a lăsat-o în urma sa.
- Ce l-a condus pe Gibson să producă o aşa de ingrozitoare şi sangeroasă reproducere a “Patimilor lui Iisus”, care ostentativ si incorect redă judecata şi execuţia lui Iisus?
- Poate o aşa sangeroasă, groaznică şi nemiloasă reprezentare a suferinţelor şi morţii lui Iisus să fie justificată biblic şi arătată copiilor si tinerilor?
Filmul nu este evanghelic sau biblic, ci este un film catolic făcut de un catolic tradiţional care rejectează noile vederi ale Vaticanului II (după 1965) privind biserica catolică. Cine este interesat se poate documenta la următoarele adrese de pe internet: http://www.christusrex.org/www1/CDHN/v1.html, http://www.seattleu.edu/lemlib/web_archives/vaticanII/vaticanII.htm.
Aşa cum spune şi Gibson, filmul reflectă convingerile lui (“It reflects my beliefs”). Convingerile lui sint inrădăcinate in credinţa tradiţională catolică inainte de Consiliul Vaticanului II . Vatican II oferă posibilitatea pentru non-catolici să fie salvaţi urmand lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o catolicilor. Gibson afirmă că nu este salvare in afara bisericii catolice (“there is no salvation outside the Catholic Church” — The New Yorker, 9/15/2003). Mel Gibson reflectă dogma bisericii catolice inainte de venirea lui Vatican II — “No salus extra ecclesia” — nu există salvare in afara bisericii”. Pentru a-şi exercita credinţa tradiţională catolică, Gibson şi-a construit capela proprie numita “Sfinta Familie” langa casa sa din California (Eternal Word Television Network).
Filmul este intr-adevar o baie sangeroasă, unde Iisus este incontinuu bătut, biciuit, lovit cu piciorul, scuipat, şi lovit peste faţă. Carnea de pe trupul lui Iisus este jupuită cu biciuri cu varfuri metalice de catre sadicii soldaţi romani care sint in competiţie de a pricinui cele mai devastatoare lovituri. Cind Iisus ajunge la Golgota, trupul său este aşa de mutilat, de plin de vinătăi şi desfigurat că arăta ca şi o bucată de carnaţ ieşind din maşina de tocat carne.
In timp ce Romanii şi Evreii l-au ucis pe Iisus numai odata, Mel Gibson in filmul său il omoară de sute de ori. Din punctul de vedere sadic al lui Mel Gibson, filmul ar putea fi intitulat: “Masacrul lui Iisus in viziunea lui Mel Gibson.” Nici un SUPERMAN nu ar fi putut indura loviturile cauzate lui Iisus in film, incluzind aruncarea de pe un pod, legat fiind cu un lanţ gros de 3 inches (7.5 cm), lanţul fiind atit de puternic incit ar putea trage un tren. Mel Gibson care se pretinde catolic ar fi trebuit să viziteze biserica Sfintul Paul din Roma unde lanţurile cu care Petru a fost inchis sint expuse. Aceste lanţuri sint de 4 ori mai mici decit cele folosite in film.
Ca punct de plecare noi trebuie să ne intrebăm daca filmul care reflecta ultimele 12 ceasuri din viaţa lui Iisus este bazat pe Biblie sau pe literatura mistică catolică. Răspunsul se poate găsi imediat, pentru că Gibson admite singur că filmul nu este bazat pe Evanghelie, ci pe viziunea a doua călugariţe mistice, St. Anne Catherine Emmerich şi Mary of Agreda. Referindu-se la viziuniile lui Emmerich, Gibson spune: “Ea m-a aprovizionat cu material la care nu m-aş fi gindit niciodată” (The New Yorker, 9/15/03). Aceasta este evident, pentru că multe detalii ale filmului sint străine Evangheliilor.
In recenzia pe care Darrel Bock o face, (www.beliefnet.com/story/140/story/_14097_1.html), el analizează pe acest website textele luate din Evanghelii cu textele luate din scrierile acestor doua călugăriţe — Anne Emmerich şi Mary of Agreda. Emmerich (1774-1824) a fost o călugariţă germană care a pretins că are cicatricile lui Iisus pe miinile ei — “the stigmata”, sau miinile singerinde.
Miinile singerinde sint ultima dovada a sfinţiilor catolici, pentru că concentrarea evlaviei lor este imitarea suferinţelor lui Iisus. Orice catolic cu rănile lui Iisus pe miinile sale devine un Iisus mai mic. In ultimii 12 ani ai vieţii sale, Emmerich a pretins că a mincat numai trupul şi singele lui Iisus – pişcotul oferit la liturghia catolică. Este evident că ea a avut serioase probleme mentale, dar pentru catolici ea este o evidenţă a sfinţeniei.
Viziunile vieţii lui Iisus au fost publicate in 1824 in cartea “The Dolorous Passion of Our Lord and Savior Jesus Christ…. Cărţii i se face publicitate pe website-ul mentionat mai sus ca “fiind plină cu sfinte şi neobişnuite descripţii care nu se gasesc in Evanghelii”. Viziuniile ei inşelătoare descriu biciuirea/flagelarea şi răstignirea lui Iisus Christos in ingrozitoarele detalii arătate in film — detalii care sint absente in Evanghelii. Rolul pe care ea il atribuie Mariei – mama lui Iisus ca şi co-rascumparatoare cu Iisus este evident in film, dar absent in Evanghelii. In viziuniile ei, ea a văzut că Protestanţii vor suferi mai mult decit Catolicii in Purgatoriu, pentru că nimeni nu oferă slujbe şi nu se roagă pentru ei.
Gibson a mai fost influenţat şi de Mary of Agreda (1602- 1665) o altă călugăriţa catolică. Ea a intrat in manastire cu intreaga familie in 1618. Ea a fost deseori luată in transă (o stare intre veghe şi somn) şi transportată in ţări străine ca sa inveţe pe oamenii in acele ţări — dupa spusele ei. In cartea pe care a scris-o “The Mystical City of God”, Mary de Agreda oferă multe detalii despre patimile lui Iisus care nu sint scrise in Biblie.
Filmul incepe cu rugăciunea lui Iisus in grădina Gheţimani. Şi grădina şi Iisus arată inspăimintător. Grădina arată ca un cimp abandonat din dictatura comunistă undeva in Bărăgan, cu iarbă mare şi uscata şi fără măslinii care sint caracteristici Grădinii Gheţimani din Ierusalim. Iisus arată infricoşat, acoperit cu noroi pe păr şi faţă de parcă acum ar fi apărut dintr-o groapă de noroi, şi nu de la o rugăciune chinuitoare.
De ce Iisus arată aşa de murdar şi unsuros cind El abia a terminat cina cu discipolii? Evangheliile ne spun de trei ori că a căzut cu faţa la pamint şi s-a rugat tatălui dacă este posibil sa nu bea cupa suferinţei; eu nu cred că acest fel de rugaciune putea să-l facă pe Iisus să arate aşa de murdar şi soios. Este evident că Gibson vrea să-l arate pe Iisus inspăimintător de la inceputul şi pină la şfirşitul filmului. Acest tip de film promovează, sau mai bine zis face publicitate inchinării catolice ca şi o cale de salvare.
Imediat ce soldatii l-au prins pe Iisus in Grădina, ei il leagă pe Iisus cu lanţuri groase potrivite pentru a ancora corăbiile şi incep să il bată. In Evanghelii nu este nicăieri referire la bătaia lui Iisus in grădina Gheţimani. “Şi atunci oamenii aceia au pus mana pe Iisus şi l-au prins… Pe Iisus l-au dus la marele preot, unde s-au adunat toţi preoţii cei mai de seamă, bătrinii si cărturarii” (Marcu 14:46, 53; Matei 26:50, 57). “Dupa ce au pus mina pe Iisus. L-au dus si L-au băgat in casa marelui preot” (Luca 22:54: Ioan 18:12-13. Ceea ce in Evanghelii este prezentat ca o simplă arestare şi apoi escortare a lui Iisus la marele preot, in film devine o conspiraţie ca să il linşeze (a condamna pe cineva fără judecată) chiar inainte de a apărea in faţa marelui preot.
In timp ce Iisus este torturat in grădina Gheţimani, Maria, mama lui, se trezeşte in miezul nopţii si spune: “De ce este această noapte diferită de alte nopţi?” — o referire la liturghia evreiască de paşti. Acest detaliu este găsit in cartea “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ” dar nu in Biblie. Şarpele cu pelerina neagră şi faţa albă, apare in variate rinduri in film incitind pe toţi impotriva lui Christos. In gradină un şarpe reuşeşte să iasă din nasul Satanei şi incet se tirăşte către Christos şi este aproape gata să muşte Capul Lui Christos aplecat in rugăciune. Dar Iisus se ridică şi zdrobeşte capul şarpelui. Nu este nici un dubiu că Satana a fost la lucru in ultimele ore ale lui Iisus incercind să infringă misiunea Lui Iisus de răscumpărare a omenirii. Dar in Evanghelii nu este nici o aluzie făcută la apariţia Satanei in timpul Patimilor Lui Iisus care să incite pe Evrei şi Romani impotriva Lui Iisus; nu există şerpi satanici care sa caute să-l muşte pe Iisus.
Multe detalii ale Satanei in grădina Gheţimani sint extrase din cartea Annei Emmerich “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ”. De exemplu Emmerich vorbeste despre şarpe “…Acea odioasă reptilă de mărime gigantică din gradina Gheţimani… Satana ii spune lui Iisus: Iti iei tu acest păcat asupra ta? Eşti tu in stare să porţi pedeapsa acestui păcat? Eşti tu pregătit să plăteşti pentru toate aceste păcate?” Similaritatea cărţii cu filmul este şocantă, unde Satana incearcă să il ademenescă pe Iisus spunand: “Chiar crezi tu că un singur om poate căra aceasta povară?… salvand sufletele lor cere un preţ mult prea mare.”
O răscoala nebunească izbucneşte in jurul lui Iisus in timp ce El işi trăgea crucea pe Drumul spre Golgota. Romani şi Evrei se luptă salbăticeşte, iar Iisus este brutalizat de toţi. Un critic literar comentează: “Wild riots happened a lot in Mad Max movies by Mel Gibson, but not in the Gospel….” sau “Răscoale sălbatice se intimplă des in filmele lui Gibson, filme ca si “Mad Max”, dar nu şi in Evanghelii.” Este un fapt nefericit că Gibson este concentrat pe faptul de a şoca oamenii folosind portretizarea audio şi vizuala tipica Hollywood-ului, de violenţa şi vărsare de sange, in loc să captureze solemnitatea şi demnitatea Evangheliei. Episodul cu răscoala şi baterea necontenită a Lui Iisus sint străine Evangheliei şi arată incă odata că Gibson foloseşte Evanghelia ca un pretext pentru filmele sale violente şi şocante. Lovirea constantă a Lui Iisus pe parcursul filmului chiar şi atunci cind Iisus cade sub povara Crucii, arată evident că Gibson este determinat să magnifice suferinţele lui Iisus in acord cu credinţa catolică despre Patimi.
In timp ce Iisus era in drum spre Pilat, Fariseii l-au aruncat pe Iisus de pe un pod şi Iisus a căzut pe un pămant stancos. Oricine ar fi fost aruncat de la o aşa inăltime ar fi fost de aşteptat, să se fi ales cu oase rupte şi să aibă nevoie de asistenţa medicală de urgenţă. Dar in film, Iisus este portretizat ca un Super Man. A fost ridicat de lanţul cu care era inconjurat de-a lungul taliei ca un sac de cartofi şi romanii au continuat să-l bată tot drumul pana la palatul lui Pilat. Common sense (cum spune americanul) exclude posibilitatea ca o persoană normală să fie in stare să meargă dupa o cădere de pe un pod. Dar filmul arată că nu este comun să ai “common sense”.
Şocant este neaşteptatul episod cu copiii jucandu-se in strada şi apoi transformandu-se in demoni aruncand cu pietre in Iuda, care mergea să se spanzure in afara orasului langă scheletul unui măgar. Acest episod este străin Evangheliei, dar se găseste in cartea “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ”, care dedică un intreg capitol torturii lui Iuda. In acest capitol, Iuda este descris “alergand ca un om nebun in valea Hinnon” şi se menţionează scheletele.
Pe parcursul filmului, Gibson prezintă Evreii şi Romanii ca răi şi sălbatici, cu priviri duşmănoase şi dinţii stricaţi. Conducătorii evrei stăteau intotdeauna in faţa mulţimii cu privirile lor nefaste şi feţele sinistre. Ei nu arătau nici un fel de compasiune pentru corpul sfişiat a Lui Iisus. Singura dată cind ei au arătat mahnire şi durere a fost cind Templul lor s-a dăramat ca rezultat al cutremurului de pǎmant – care urmare a morţii lui Iisus. Acesta este alt neadevăr, pentru că nu este nici o indicaţie că secţiuni ale Templului s-au dǎramat la moartea lui Iisus. Sursa este din nou Emmerich care spune că “arca Templului s-a rupt”.
Credinţa catolică a Patimilor inseamna că suferinţele fizice ale lui Iisus trebuie sa depăsească limitele umane ca să poata intilni cerinţele justiţiei divine. In alte cuvinte, iertarea păcatelor noastre este obţinută prin intensificarea suferinţelor fizice ale lui Iisus, şi nu prin moartea lui ca sacrificiu pentru păcatele noastre.
Una din cele mai orbitoare erezii, este rolul proeminent pe care l-a jucat Maria — mama Lui Iisus de-a lungul filmului ca parteneră in răscumpararea omenirii. In acord cu credinţa catolică, dacă Maria ar fi fost absenta, Iisus nu ar fi putut să se ofere pe El insusi ca sacrificiu al omenirii. Această erezie este expusă de Anna Catherine Emmerich care prezintă pe Maria ca şi co-răscumpărator. In timpul crucificării, Maria şopteşte cuvintele: “Lasa-mă să mor cu tine”.
In timp ce in Evanghelii, Maria este prezentă numai in Evanghelia lui Ioan, unde Iisus arată spre Ioan şi spune: “Femeie, iată fiul tău” (Ioan 19:26), in film Maria este prezentă in toate episoadele mai importante. Ea este imbrăcată ca şi o calugariţă medievală, nu ca şi o evreică din secolul intii. Ea este prezentă in grădină să işi consoleze fiul. Ea il intilneşte pe Petru in stradă dupa ce acesta s-a lepădat de Iisus. Petru in distress se uită la Maria, cade in genunchi şi o numeşte mamă. El işi mărturiseşte păcatele şi cere iertarea. Maria este gata să il absolve pe Petru, dar el sare in sus şi spune că nu este vrednic. Sursa este din nou “The Dolorous Passion of Our Lord Jesus Christ”, unde Petru dupa lepădare, se arunca la picioarele Mariei spunind: “Mama, nu vorbi cu mine. Ei l-au condamnat la moarte, şi eu m-am lepădat de trei ori de El”. Rolul catolic de intermediar al Mariei este foarte clar. In film, dar nu in Biblie, in timpul biciuirii Lui Iisus, Claudia soţia lui Pilat ii da Mariei haine fine cu care aceasta şterge singele Lui Iisus. Interacţiunea dintre Maria si Claudia este străină Bibliei, derivand din aceiaşi carte.
Drumul pe care Iisus il parcurge, “Via Dolorosa” către Golgota, nu este inspirat din Biblie, ci din ritualul devoţional Catolic, cunoscut ca şi cele “14 Opriri ale Crucii”. In timpul acestui drum, Iisus se opreste de mai multe ori pentru că nu are putere să meargă inainte. De cite ori Iisus se opreste, Maria este intotdeauna linga Iisus ca mingiietor şi instructor. Prin contactul ochilor, Maria ii insuflă putere mistica fiului ei. Participarea Mariei impreuna cu Christos in răscumpararea noastră este o erezie pe care protestanţii au rejectat-o intotdeauna.
Cind Iisus atirna pe cruce cu corpul sfişiat şi acoperit de singe, Maria imbrăţişează picioarele Lui Iisus şi faţa ei este improşcată de singe. Acesta este un mesaj catolic foarte puternic, arătindu-l nu numai pe Iisus singerind pe cruce, dar şi pe Maria stind alături de Iisus acoperită cu singele Lui. Mesajul catolic este clar: amindoi au plătit preţul răscumparării noastre. In film, dar nu in Evanghelii, Maria Magdalena, mama Lui Iisus şi Ioan iau trupul Lui Iisus pe de cruce. Modul in care Maria leagănă trupul insingerat al Lui Iisus in aceiaşi poziţie ca şi Pieta lui Michelangelo, cind Evangheliile ne spun că Iosif din Arimateia şi Nicodimus au luat trupul lui Iisus de pe Cruce şi “l-au infăşurat in faşii de pinză de in, cu miresme, dupa cum au obicei Iudeii să ingroape” — Ioan 19:40, ne transmite incă un mesaj, sacrificiul pe care l-a facut Maria in a-l oferi pe fiul său pentru salvarea noastră.
Pericolul este că şi credincioşii şi necredincioşii acceptă reconstituirea fictivă şi eretică a Patimilor. Este o constatare tristă că Americanii vorbesc mai mult despre ceea ce au văzut in film, decit ce au citit in Biblie şi in curind un film religios ca şi Patimile o să devină pentru mulţi Americani Biblia lor. O doamnă a scris intr-un email că ea este foarte recunoscătoare pentru inţelegerea faptelor din Patimi pe care Evangheliile le-au pierdut din vedere. Ea a simţit că Evangheliile sint superficiale in a expune amănuntele legate de crucificare, şi că este foarte bucuroasa că vizionarii catolici au prezentat in sfirşit “adevărul” despre Patimile Lui Iisus. Sint profesori, părinti şi indrumători spirituali care cred că violenţa şocantă, insingerările intense şi brutalităţiile repulsive pot fi mijloace legitime folosite să ajute oamenii să vadă cit de mult a suferit Christos pentru ei.
Intrebăriile care se pun sint urmatoarele:
- Brutalitatea şocantă a filmului lui Gibson asigură o portretizare mai precisă a suferinţelor Lui Iisus decit Evangheliile?
- Este nevoie de aşa o portretizare şocantă ca să convertească oamenii astăzi?
Cu certitudine Dumnezeu ştie cit de puternica şi de efectiva ar fi fost răspindirea Evangheliei prin prezentări grafice si dramatizări ale evenimentelor care au condus la răstingnire. Noi sintem tentaţi să credem că dacă piese cu Patimile ar fi fost prezentate in amfitriatele răspindite in oraşele majore ale Imperiului roman, atunci mulţi păgini ar fi acceptat pe Iisus ca salvatorul lor personal.
Dar Dumnezeu a ales să proclameze Vestea Bună a salvării, nu prin dramă, ci prin “nebunia propovăduirii crucii” (1 Corinteni 1:21). Dumnezeu a ales să includă in Evanghelii, nu insingerate, plastice, intense detalii ale judecatii şi răstignirii lui Iisus, dar o cale moderata, linistită şi să ne arate cum Iisus s-a oferit pe El ca sacrificiu pentru salvarea noastra. MOTIVUL este – credinţa vine nu prin vederea evenimentului dramatic, dar prin “auzirea cuvintului lui Christos” (Romani 10:17).
Liderii evanghelici care il suporta pe Gibson cred că această brutală reconstituire a Patimilor este adevarată, in acord cu Evangheliile şi că va conduce mulţi oameni din generaţia noastră la acceptarea lui Iisus ca salvator personal. Intr-un interviu cu revista New Yorker, Gibson a spus: “Am dorit să fiein conformitate cu Evangheliile. Aşa ceva nu a mai fost făcut vreodata. Eu nu am dorit ca Iisus să arate bine. Am vrut să il desfigurez şi i-am distrus unul din ochi (Septembrie, 2003)”.Acesta inseamnă pentru Gibson să fie in conformitate cu Evangheliile? Este oriunde in Evanghelii Iisus descris ca avind “un ochi distrus” şi corpul jupuit aşa cum este arătat in Patimi?
Publicitar, cu brutalitate fără incetare, Gibson vinde filmele sale. Filmele lui “The Patriot” şi “Braveheart” sint descrise de New York Times ca “doua dintre cele mai insingerate şi violente filme artistice din era moderna”. Mel Gibson este surprins ca evanghelicii, in pofida exaltării Mariei, mama lui Iisus, susţin filmul foarte mult. El spune: “Am fost uimit de felul in care audienţa evanghelica a răspuns la acest film, mai mult decit oricare grup creştin. Pentru mine uimirea este cu atit mai mare mare pentru că filmul este aşa de MARIAN — se concentreaza pe Maria. Dar cred că filmul o expune intr-un aspect la care evanghelicii nu s-au uitat. Ei inţeleg realitatea mamei şi a fiului.” (Christianity Today 2/23/04).
Billy Graham recunoaşte că: “De fiecare dată cind predic sau vorbesc despre Cruce, lucrurile pe care le-am văzut in film vor fi in inima şi mintea mea”. Dacă un pastor ca şi Billy Graham va fi influenţat permanent de portretizarea distorsionată a lui Mel Gibson, nu vor fi milioane de creştini care nu sint familiarizaţi cu Evangheliile şi “au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoană care seamănă cu omul muritor” (Romani 1:23)?
Concentrindu-se exclusiv pe brutalitatea suferinţelor fizice ale lui Iisus, Mel Gibson ignoră faptul că durerea morală experimentată de Iisus prin luarea păcatelor lumii asupra Lui a fost mult mai mare decit durerea fizică. Chiar şi agoniile fizice cele mai mari cauzate de Evrei şi Romani nu se pot compara cu durerea morală pe care a suferit-o Iisus Christos cind s-a simţit separat de Dumnezeu in timp ce murea pe cruce plătind pentru păcatele noastre. Mii de oameni au murit pe cruce urmind justiţia romana incluzind şi ciţiva apostoli, dar a fost foarte dificil pentru Iisus Christos să satisfacă justiţia lui Dumnezeu oferindu-se pe El insuşi pentru salvarea noastră.
Importanţa fundamentală a invierii lui Iisus Christos este ignorată in filmul lui Gibson. La sfirşitul filmului piatra de pe mormint se rostogoleşte şi Christos este văzut din profil pentru citeva secunde. Gibson minimalizează invierea, pentru că el se concentrează in film pe capacitatea de supravieţuire a lui Iisus prin una dintre cele mai brutale torturi vreodata imaginate. In comentariul pe care James Carrol il face in Boston Globe el notează: “Nu este inviere in acest film. Piatra este răsturnată şi ‘zombie-Iisus’ este văzut din profil pentru una, doua secunde şi atit. Nu este motiv pentru aşa ceva. In teologia lui Gibson, invierea a fost inlocuită fără a fi necesar de capacitatea infinită a lui Iisus de a face faţă durerii fizice. Nu inviatul Iisus ci Supravieţuitorul Iisus. Fanteziile violente ale lui Gibson, ingenioase si perverse, sint baza infinitei tării masculine.” (Globe, Februarie 24, 2004).
Christosul din Biblie nu este Super Man, ci divinul fiu al lui Dumnezeu care a luat asupra sa toate limitele noastre umane, “Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi in toate lucrurile, ca sa poată fi, in ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de incredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Evrei 2:17)
Saptamana Patimilor exprima perioada de la Florii pana in Sambata cea Mare inclusiv. Conform randuielilor canonice, in aceasta saptamana se ajuneaza pana spre seara. Caracteristica esentiala a acestei saptamani sunt Deniile.
Luni, in Saptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita. In urma talmacirii unor visuri, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Stapanirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii.
Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Incepand cu Denia de duminica seara, se canta pana in Sfanta si Marea Joi urmatorul tropar:
"Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".
Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Numai asa vom avea raspuns bun la judecata finala, caci prin implinirea voii divine, Hristos ia chip in noi. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.
In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. "Doamne", zicem noi catre Hristos, "femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta", deci, fiind miscata de harul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, "a luat randuiala de mironosita". A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret". A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: "Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul".
In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. "Doamne", zicem noi catre Hristos, "femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta", deci, fiind miscata de harul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, "a luat randuiala de mironosita". A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret". A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: "Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul".
Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului. Dupa ce a savarsit Cina cea de Taina, Mantuitorul le da ucenicilor o noua porunca: "Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii." Nu intamplator in fata Sfantului Potir, noi spunem Mantuitorului: "Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta".
In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. Patimirile Domnului sunt numite sfinte, mantuitoare si infricosatoare. Sfinte pentru ca Cel ce sufera este Fiul lui Dumnezeu, mantuitoare pentru ca Cel ce patimeste nu este un simplu om si infricosatoare caci toata faptura s-a schimbat la rastignirea lui Hristos: " Soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat si multi din morminte au inviat".
In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Astfel, noi zicem: "Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie". Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea.
Astfel, noi zicem: "Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie". Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea.
Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:
"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".
"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".
Sa luam aminte la cum petrecem aceste zile, ca la finalul lor sa avem putere sa raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur:
"Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin".
Saptamana Patimilor/ Saptamana Mare este saptamana premergatoare Invierii Domnului. In aceasta saptamana Iisus Hristos a fost vandut de Iuda, a patimit dureri cumplite si a murit pentru iertarea pacatelor oamenilor."Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin".
In primele doua zile ale acestei saptamani,luni si marti, se citesc Evangheliile legate de invataturile Domnului. A treia zi, numita Miercurea Mare este menita sa ne aduca aminte de pocainta femeii desfranate si de transformarea lui Iuda din ucenicul Domnului in insusi vanzatorul. Tradarea lui Iuda a facut ca ziua de miercuri, alaturi de ziua de vineri, sa devina zi de post.
Joia Mare este reprezentata prin patru caracteristici: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Cea de Taina - la care s-a instituit Taina Impartasaniei, rugaciunea lui Iisus din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-l ucida.
In Joia Mare se vopsesc ouale, iar sambata se face cozonacul, pasca si drobul care vor fi duse la biserica in noaptea de inviere (sambata spre duminica). In aceasta zi, in biserica preotul citeste cele 12 Evanghelii.
Vinerea Mare este ziua in care Iisus a fost jertfit si de aceea in biserica nu se canta Sfanta Liturghie, iar oamenii tin post negru. Seara se canta Prohodul Domnului, iar la sfarsit preotul imparte oamenilor florile aduse de-a lungul acestei saptamani la biserica.
La sfirsitul slujbei se inconjoara biserica cu Sfintul Epitaf, pe sub care trec apoi toti credinciosii.
De la moarte pana la Inviere, trupul lui Iisus a fost tinut in mormant pentru a le arata oamenilor ca acesta a murit cu adevarat.
Sambata este ultima zi de post si in acelasi timp ultima zi a pregatirilor pentru ziua de Inviere a Domnului. Noaptea de sambata spre duminica se fac slujbe in cinstea Invierii Domnului.
Deniile se savarsesc incepand cu seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului. Cuvantul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si inseamna priveghere sau slujba nocturna. In Transilvania, intalnim cuvantul "straste" pentru denii. Acest termen are semnificatia de "patima". Expresia "a merge in strasti" insemna "a merge la denii".
Deniile se savarsesc numai in doua saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: "Iata, Mirele vine in miezul noptii...".
Chiar daca Denia este o Priveghere, ea difera de ceea ce Tipicul indica prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simpla a zilelor de rand, in vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unita cu Vecernia si Litia. Dar si ca Utrenie simpla, Denia nu se aseamana cu Utrenia din zilele de rand, pentru ca ea cuprinde cantari si rugaciuni specifice doar perioadei Sfintelor Pasti (troparul "Iata, Mirele vine...", luminanda "Camara Ta, Mantuitorule", troparul "Cand slaviti ucenici...").
Specificul Saptamanii Patimilor - slujbe si randuieli
Luni, marti si miercuri se oficiaza Liturghia darurilor mai inainte sfintite. In Joia Mare se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile Cel Mare unita cu Vecernia. Joia Patimilor este ziua in care, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie, se mai scoate inca un agnet, care se sfinteste odata cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Sunt asezate pe acelasi disc si impreuna sunt aduse pe Sfanta Masa la Vohodul mare. Al doilea Agnet este pastrat pana in Martea Luminata cand este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, este pus intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Din acest Agnet, preotul impartaseste in cursul intregului an, pe cei care din motive bine intemeiate nu pot ajunge la biserica. Tot din acest Agnet sunt impartasiti si pruncii nou botezati.
In unele manastiri, in Joia Patimilor are loc ritualul spalarii picioarelor, care aminteste de gestul de smerenie facut de Hristos inainte de Cina cea de Taina - spala picioarele ucenicilor. In manastiri, staretul este cel care spala picioarele monahilor.
Vinerea Mare este o zi aliturgica, nu se savarseste Sfanta Liturghie. In dimineata acestei zile, se scoate Epitaful din Sfantul Altar si se asaza pe o masa in mijlocul bisericii. Aceasta Masa are in fata Sfanta Cruce scoasa din Joia Mare. Seara se oficiaza slujba Prohodului Domnului, in timpul careia se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf (o panza care reprezinta scena punerii in mormant a Mantuitorului). Dupa aceasta procesiune, preotii vor aseza Epitaful pe Sfanta Masa din Altar, unde va ramane pana in miercurea din ajunul Inaltarii Domnului.
Semnificatia Deniilor din Saptamana Patimilor
Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri, Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif care a fost vandut de fratii sai in Egipt. El este o preinchipuire a lui Hristos, vandut de Iuda.
Tot in timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Tot in timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta realizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.
In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. Miercuri este ziua in care Iuda L-a vandut pe Hristos fariserilor, pe treizeci de arginti.
In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. Miercuri este ziua in care Iuda L-a vandut pe Hristos fariserilor, pe treizeci de arginti.
Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.
Specific deniei de joi seara sunt citirea celor 12 Evanghelii si scoaterea solemna a Sfintei Cruci in naosul bisericii. Exista obiceiul ca atunci cand preotul citeste din Sfintele Evanghelii, credinciosii sa aprinda lumanari si sa se aseze in genunchi.
Specific deniei de joi seara sunt citirea celor 12 Evanghelii si scoaterea solemna a Sfintei Cruci in naosul bisericii. Exista obiceiul ca atunci cand preotul citeste din Sfintele Evanghelii, credinciosii sa aprinda lumanari si sa se aseze in genunchi.
In Vinerea Mare se face pomenirea sfintelor, infricosatoarelor si mantuitoarelor Patimi ale Mantuitorului si marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.
In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu sufletul, pentru a ridica din stricaciune pe cei din veac adormiti.
Sambata seara, incepe slujba Invierii. Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:
"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le Inălţarea Domnului
„Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pămînt!” (Col. 3,2)
In fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte praznicul Inălţării Domnului, una dintre cele mai vechi sărbători creştine. In aceste 40 de zile de la Inviere şi pînă la Inălţare, se spune că Iisus s-a arătat în repetate rînduri apostolilor, femeilor mironosite, dar şi unor ucenici, dorind să-i fie martori la Inălţarea ce s-a petrecut pe Muntele Măslinilor, astfel ca întreaga lume să afle de la ei că s-a înălţat la cer cu trupul său, transfigurat prin Inviere. Inălţarea lui Hristos este chipul deplinei îndumnezeiri a umanităţii lui, e ultimul eveniment din viaţa de pe pămînt a Mîntuitorului. Prin transfigurarea supremă a trupului său, Hristos poate deveni interior celor care cred în el. De aceea, credincioşii îl găsesc pe Hristos în împărtăşanie şi în orice taină din biserică, îl găsesc în rugăciune şi îi simt prezenţa discretă în mîngîierea pe care le-o dă cînd spun „Doamne, ajută!”. Prin înălţare, Iisus reafirmă vocaţia esenţială a omului. Omul este destinat înălţării. Se înalţă spiritual doar cel care merge pe drumul lui Hristos, pe drumul jertfei, al renunţării la egoism, orgoliu şi suficient sieşi. Acesta este şi motivul pentru care, de Inălţare sînt cinstiţi eroii, deoarece ei au jertfit totul pentru ţară, pentru un ideal, pentru ceilalţi. Jertfa lor are valoare istorică, pentru că a contribuit într-un anumit moment la binele ţării, dar are şi o valoare spirituală, veşnică, aşa cum are orice act nobil, izvorît din iubire. In toate bisericile şi mînăstirile sînt oficiate slujbe de pomenire, iar după Sfînta Liturghie au loc procesiuni la cimitire, monumente şi la troiţele închinate cinstirii eroilor. In acest an, în ziua de 24 mai, oamenii se salută prin: „Hristos s-a înălţat!” şi îşi răspund: „Adevărat s-a înălţat!”
Clipe decisive ale creştinătăţii - Sfinţii mucenici Antonina şi Alexandru
Antonina a fost o femeie cinstită, cu credinţă în Hristos. Pentru că nu a vrut să renunţe la credinţa sa, guvernatorul Fest a arestat-o şi a băgat-o într-o casă de prostituţie.
Femeia a refuzat mai multe zile mîncarea, sperînd că va muri prin înfometare şi astfel va scăpa de ruşinea la care era supusă. Noaptea însă, în vis, venea un înger care îi aducea hrană şi o invita să mănînce, aşa că forţele ei nu au scăzut deloc. Intr-o seară a venit la ea Alexandru, un tînăr de 23 de ani, din acelaşi sat cu Antonina, care a îmbrăcat-o cu hainele sale şi a scos-o din bordel, rămînînd el în locul ei, îmbrăcat femeie. Curînd însă, şiretlicul a fost descoperit de aceia care veneau să-şi satisfacă poftele acolo, iar Alexandru a fost arestat şi bătut pînă şi-a recunoscut fapta, după care a fost prinsă şi Antonina. Drept pedeapsă, în ziua de 3 mai 313, le-au fost tăiate degetele de la mîini şi de la picioare, au fost unşi cu catran şi aruncaţi în foc, unde au ars de vii. Moaştele celor doi se află acum la Mînăstirea Maximin din Istanbulul de azi, iar praznicul lor se ţine în ziua de 10 iunie, în fiecare an
MUNTELE CELOR 10 PORUNCI
Plouă. Des şi cu boabe cât nuca. Apa loveşte pădurea beată de verde şi se scurge şiroaie, aflându-şi sfârşitul prin marea de buruieni. E ca în vremea potopului, dar codrul pare că se desfată. Bătrânii spun că toţi copacii adulmecă apa de la mari depărtări. Se zice că brazii ştiu chiar să-şi înalţe ramurile spre cer, înainte ca primii stropi să lovească. Şi apoi, după ce apa le spală trunchiurile, tot ei ştiu să o zăgăzuiască în adânc, astfel încât pământul să rămână mereu reavăn şi răcoros.Sunt la mânăstirea Sinaia de la poalele Bucegilor, aşteptând sunetul de toacă
Deşertul
Ştiam că deşertul e fierbinte şi tăcut, dar nimic nu avea să mă pregătească pentru acea noapte. Când luna a răsărit, am înlemnit în faţa ei. Era imensă. Albă. Ca un soare al nopţii, tronând peste pustietăţile argintate şi nelăsând răgaz întunericului să se strecoare. În lumina asta s-au născut privegherile de toată noaptea. Aici, în Egipt, primii monahi şi-au înălţat braţele spre cer. Ştiau că liniştea nopţii nu o poate clinti nici un sunet.
Şi, într-adevăr, e o linişte de început de lume. Nimic nu se mişcă. Timpul însuşi a încetat să mai curgă, împietrind în faţa nemişcării deşertului. Nu e o noapte oarecare. E acea noapte.
Deşertul e fierbinte şi tăcut
În noaptea asta, monahii se cufundă, tăcuţi, înlemniţi, chirciţi pe pietrele fierbinţi, arse de lună. În atâta nemişcare şi tăcere, nu mai e loc decât de Dumnezeu. În toată însingurarea aceasta, El e singura prezenţă. Unica. În deşertul Egiptului poţi, într-adevăr, să fii doar tu şi El. Atât.
Mânăstirea Rugului Aprins
Am ajuns la Mânăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai, cea mai veche mânăstire ortodoxă din lume, ctitorită chiar de către Sfântul Iustinian, Împăratul Imperiului Bizantin. Lavra, înconjurată de deşert şi străjuită de piscurile semeţe ale munţilor, are o biserică unică în lume şi ziduri groase care o înconjoară şi astăzi ca pe o cetate.
Bisericuţă în Sinai
Mă aflu în faţa uşilor ei bătrâne, neschimbate de 1500 de ani. Au văzut mijind gloria Imperiului de Răsărit, cu catedralele-i măreţe, apoi au asistat neputincioase la năvala semilunei şi au zărit, de departe, spărgându-se armiile cruciaţilor. Au trăit mii de vieţi şi sute de mii de morţi, dar încă străjuiesc intrarea în lăcaşul sfânt al mânăstirii.
Împăratul Iustinian a zidit lavra în amintirea soţiei sale Teodora, o femeie simplă, fiica unui dresor de urşi. A întâlnit-o când el era în culmea gloriei sale, iar ea lucra într-un atelier de tors lână. Frumuseţea ei l-a vrăjit pe loc. Avea doar 25 de ani, iar el 42. Aşa a început una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale lumii. Iustinian era la doar câţiva paşi de tronul Imperiului Bizantin. Unchiul său, Împăratul Iustin, un om de origine umilă, îi dăduse titlul de "cezar” şi îl făcuse părtaş la toate actele sale de domnie. Peste doar câţiva ani, Iustinian avea să fie numit "august” şi, la moartea lui Iustin, să ajungă împărat. Era bogat, frumos şi dorit de toate fiicele patricienilor din Constantinopol. Teodora era o stavilă pentru acest drum. Ca Iustinian să o poată lua de soţie trebuia să încalce o lege străveche, dată de Sfântul Împărat Constantin, care îi împiedica pe patricieni să-şi ia soţii de condiţie umilă. Destinul celor doi părea pecetluit. Dar Împăratul Iustin, care se născuse şi el într-o familie de ţărani simpli din Iliria, a îndrăgit-o pe Teodora şi a schimbat legea dată de Constantin. Cei doi s-au cununat şi, peste doi ani, Iustinian a urcat pe tronul de la Constantinopol. Un împărat şi o împărăteasă care se iubeau nebuneşte. Povestea lor a uimit imperiul. Părea desprinsă din basme.
Teodora va revoluţiona, alături de Iustinian, lumea bizantină. Împăratul o va face părtaşă la conducere. Era implicată în toate. Îi primea pe ambasadori şi se ocupa de operele de caritate ale soţului ei. A fost autoarea primelor legi în apărarea femeilor. A introdus pedeapsa cu moartea pentru viol şi a modificat legislaţia divorţului pentru a le ajuta pe soţii. În codul de legi care îi poartă numele, Iustinian o pomeneşte la tot pasul: "După ce am chibzuit la toate aceste lucruri singur, am luat-o ca ajutor întru cugetare pe preacucernica mea soţie, ce mi-a fost dată de Dumnezeu”.
Istovitorul drum spre vârful muntelui
Biserica e de o frumuseţe imperială, pe măsura împărătesei dispărute. Altarul e îmbrăcat cu totul în marmură şi e străjuit de un imens mozaic reprezentând Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Este atât de rar şi de măiestrit lucrat, încât un şeic din Emiratele Arabe Unite a venit să-l vadă personal. Auzind de la stareţ că ar trebui renovat, dar că mânăstirea nu dispune de banii necesari, şeicul a donat întreaga sumă. Aşa a ajuns una dintre cele mai frumoase icoane ale ortodoxiei să fie renovată de unul dintre cei mai bogaţi musulmani.
De altfel, mânăstirea abundă de astfel de alăturări de credinţe. Lângă turla bisericii se află un minaret de moschee, zidit în timpul dinastiei fatimide.
Credincioşii ortodocşi numesc astăzi întregul edificiu "Mânăstirea Sfintei Ecaterina”, după marea muceniţă egipteană, ucisă la Alexandria, în secolul al patrulea. Dar, la început, în hrisoavele vechi, ea era pomenită drept "Sfânta Mânăstire Împărătească de pe Muntele Sinai, unde a păşit Dumnezeu”.
Locul unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise
Chiar lângă altarul bisericii lui Iustinian se află locul unde Dumnezeu i-a vorbit pentru întâia oară lui Moise.
Munţii Sinai
Aici şi atunci a început Revelaţia, istoria poporului ales, fuga din Egipt, pribegia prin pustiu şi clipa supremă a primirii celor zece porunci pe vârful muntelui Sinai.
O slujbă neschimbată de veacuri
Călugării de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina au rânduielile lor neclintite de secole. Slujbele încep după miezul nopţii şi se sfârşesc atunci când soarele aruncă primele raze de după piscurile sterpe. Pelerinii nu sunt îngăduiţi totdeauna. E o jertfă adusă liniştirii părinţilor şi iubirii lor contemplative. Aici au trăit marii sihaştri ai creştinătăţii, iar izolarea în care s-au desăvârşit a imprimat un anume ritm întregii obşti. Aşa se face că numai uneori, în anumite nopţi, după o rânduială pe care o afli de îndată ce soseşti, poţi să te rogi împreună cu monahii.
Iisus Hristos milostivul şi îndurătorul - icoană din mănăstirea Sf. Ecaterina
Intri în mânăstire pe o poartă strâmtă, care e lăsată deschisă pentru pelerinii evlavioşi. Nu te aşteaptă nimeni, nu te îndrumă nicio călăuză. Umbre şoptite se strecoară pe lângă tine, printr-un tunel strâmt, ascuns în imensele ziduri de piatră care străjuiesc biserica. Acolo părinţii se află de câteva ceasuri bune. Slujba se apropie de Sfânta Liturghie.
Îţi cauţi locul într-un clar-obscur străpuns de lumina palidă a lumânărilor. În flacăra lor galbenă, aurul străvechi al superbelor icoane bizantine luceşte tainic. Feţele sfinţilor, palide, străvezii de post şi har, se desprind de lemn şi se aşează în linişte lângă tine. Un murmur de limbă străveche se ridică dinspre strană. E elina antică, cea în care au gândit Platon şi Aristotel, cea în care au fost scrise Evangheliile şi în care au propovăduit părinţii bisericii. O limbă moartă, pe care grecii moderni nu o mai înţeleg. Slove de o nobleţe aparte, un grai în care iubirea e chemată cu patru nume. O limbă sfântă, acum apusă. Călugării, care sunt cufundaţi în tainele ei ceasuri întregi, ajung să o deprindă. Cuvintele lui Platon şi ale Sfântului Pavel le înnobilează mintea şi le limpezesc inima. E limba bazileilor, cea în care Iustinian şi-a luat rămas bun de la frumoasa Teodora. E tulburător să te gândeşti că aşa cuvântau Sfântul Vasile cel Mare sau Ioan Scărarul.
Treptat, cântările anunţă venirea dimineţii. E timpul Liturghiei, al jertfei fără de sânge. Clar-obscurul se luminează treptat. Bezna nopţii e alungată încet. Mozaicul altarului se vede acum în toată splendoarea. E o frumuseţe apusă, pe care noi nu o mai ştim iubi. Sobră, maiestuoasă, sfântă. La fel ca şi cântarea de la strană. O cântare lină, cu inflexiuni de şoaptă, care te învăluie fără să simţi. Nu e muzică. E rugăciune înfiorată de prezenţa Domnului. Atunci când Hristos ţi se arată, îi dai slavă. Apoi, între tine şi El se aşterne tăcerea. O tăcere plină de lumină. Slujba a luat sfârşit. E dimineaţă.
Drumul
"Şi a zis Domnul către Moise: «Suie-te la Mine în munte şi fii acolo, că am să-ţi dau table de piatră, legea şi poruncile, pe care le-am scris Eu pentru învăţătura lor!» Atunci, sculându-se Moise împreună cu Iosua, slujitorul său, s-a suit în muntele Domnului; şi a stat Moise pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. Aşa a început una dintre călătoriile care aveau să schimbe lumea din temelii. O călătorie pe care Moise nu a făcut-o doar pe munte, ci şi în sine. Acolo, în adâncul inimii, avea să-L vadă pe Dumnezeu. De aceea, după Maica Domnului, călugării ortodocşi îl socotesc un dascăl nepreţuit al rugăciunii neîncetate.
Pe urmele lui călcam şi eu acum. Poate că pe piatra pe care îmi aşez tălpile a păşit proorocul în urmă cu mai bine de trei milenii. Poteca, la început lină şi binevoitoare, avea să se sumeţească abrupt şi să mă silească la un urcuş istovitor. Dar paşii pe care-i făceam erau altfel decât cei cu care înfruntasem altădată piscurile noastre din ţară. Aici drumul te poartă şi spre înlăuntru. La fel ca Moise odinioară, îmi cercetam cugetul şi încercam să mă orientez, pătrunzând într-un tărâm nevăzut.
Drumul spre piscul muntelui nu are kilometri şi nici ore. El se măsoară doar în paşi şi clipe de rugăciune. Păşeşti prin arşiţă şi încerci să priveşti spre Dumnezeu. Şi te însoţeşti cu postul - "Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici pâine
La început, urcuşul e la fel ca oricare altul. Istovitor. Neplăcut. Dar cu timpul, inima dă semne că păşeşte spre o altă lume. În centrul ei se iţeşte un mugur de linişte. Sudoarea te năpădeşte, mădularele dor, dar, în pofida acestor slăbiciuni ale trupului, sufletul pare că înfloreşte. Şi asaltul pe care el îl dă, deşi delicat şi sfios, e la fel de tare ca o picătură de apă care roade până la urmă stânca. Înţelegi să i te predai şi să urci.
Biserica mănăstirii - Sfântul Altar
Încet, încet, te cuprinde pacea locului. Mai întâi e în afara ta. Jivinele pământului nu mai urcă împreună cu tine, lăstarii ultimelor plante s-au predat biciuiţi de soare şi vânt. Rămâi într-o singurătate mai adâncă decât cea a deşertului de la poalele muntelui. Viaţa însăşi pare că se retrage pentru a nu impieta în vreun fel liniştea imperială care cuprinde totul. E ca într-o măreaţă catedrală în care nu se aude decât un singur glas. Cel de Sus.
Moise va fi înţeles toate acestea. Simţurile sale lăuntrice, de mii de ori mai ascuţite decât ale noastre, antrenate pentru a percepe imperceptibilul, sensibilizate de post şi rugăciune neîntreruptă, s-au putut cufunda nestingherite în adâncul de nepătruns al dumnezeirii. A adăstat aşa mai bine de o lună. Neclintit de nimic, netulburat de nimeni. Singur cu Dumnezeu.
Am ajuns pe vârf. De jur-împrejur se întind, nesfârşite, crestele munţilor Sinai. Dar priveliştea mă atrage prea puţin. Mă strâng într-o scorbură a stâncilor şi închid ochii. Oriunde îţi aţinteşti gândul, te împresoară rugăciunea. Aici, sus, nu există nimic altceva. Nici măcar muntele. E doar Dumnezeu, aşteptându-te, încercând să te întâlnească, îmbrăţişându-te ca pe un copil. Clipele trec fulgerător de repede. Un ceas trece pe lângă tine într-o secundă. Înţelegi veşnicia. Şi nemurirea. Cum să mai cobori în lumea de jos?
Puterea Muntelui Sfânt
Mănăstirea Sf. Ecaterina într-o străveche icoană
Călăuzele îmi spun că mulţi pelerini nici nu se întorc după ce urcă muntele sfânt. Rămân pe vârf, suspendaţi între cer şi pământ, neclintiţi în rugăciune. Ca Moise. Şi că ar fi o perioadă în care, dacă rămâi statornic, se întâmplă adevărate miracole. Vindecări. Nu numai trupeşti, acestea sunt în fond cele mai uşoare, ci sufleteşti. Întoarceri năpraznice spre Domnul, zdruncinări interioare. "Da, da”, îmi spune călăuza arabă, "muntele acesta e sfânt.”
El nu e creştin, e musulman. Dar, la fel ca toate triburile din Sinai, are un respect profund pentru Vârful lui Moise - Gebel Musa. Îmi spune că îl urcă neamuri felurite, de credinţe nenumărate.
Mănăstirea Sfânta Ecaterina, azi
"Da, da, muntele e sfânt! Are o mare putere”.
***
Acasă, în România... Ploaia s-a ostoit. Nahlapii nu se mai aruncă din vazduh asupra pământului cu atâta iuţeală. Încet, călugării ies din chiliile strâmte, adulmecând fericiţi soarele şi apa.
Sunt la Mânăstirea Sinaia, frumoasa ctitorie de la poalele Bucegilor, botezată la fel ca oraşul căruia i se mai spunea odinioară "Perla Carpaţilor”. Ambele poartă numele muntelui lui Moise. Un boier de viţă imperială, Mihai Cantacuzino, a ctitorit aşezarea, după ce s-a închinat în Egipt Rugului Sfânt de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina. A dorit să avem în ţara noastră o surată a celei mai vechi mânăstiri ortodoxe din lume. Un loc în care pelerinii să îşi amintească de Muntele Sinai şi de minunile sale. Aşa au ajuns Bucegii înfrăţiţi cu Gebel Musa.
Când voi urca de acum pe Omu, mă voi gândi la vârful tainic unde Domnul ne-a descoperit cele zece porunci. Şi mă voi ruga, gândindu-mă la Moise şi la pacea pe care a lăsat-o în urma sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu